Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Jurnal > Mobil |   


Autor: Constantin Milea Sandu         Publicat în: Ediţia nr. 1140 din 13 februarie 2014        Toate Articolele Autorului

Jurnal de Atelier I - Scrisoare deschisă adresată
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Foto: Afiş expoziţie 2007- Anul integrării României în UE  

Făurar 2014, Şirnea – “Groapa Hyperboreanului”  

DRAGI PRIETENI,  

azi voi scrie despre “Postmodernismul românesc” – o carte grea ca o “piatră de moară spartă” legată de gâtul “generaţiei optzeciste” ce a tras după ea (şi încă mai trage) o generaţie pierdută în “cazanul cu smoală” al lui M. Cărtărescu, aspirant la Premiul Nobel pentru literatură.  

De la început, doresc să fac o precizare, un preambul: Acest text este un avertisment, un cuvânt prevenitor sau, dacă vreţi, o observaţie asupra “generaţiei optzeciste”, venită din viziunea unui sculptor care taie în spiritul materie cu măsura propriei lui fiinţe.  

E dreptul meu să sfarm toţi idolii materiei şi să pun întrebări zeului şi demonilor sublunari căzuţi din Cerul Hiperboreei într-un Cosmosul demonizat. E dreptul meu să pun întrebări zeiţelor-mume ale pământului venite din cer, pline de senzualitate, de bogăţie şi mister. Şi nu oricum ci cu dalta şi ciocanul. De ce? Fiindcă aşa măsor eu fiinţa umană, cu măsura şi ordinul divin de 8 la puterea 64 de “Stele arzătoare cu opt raze”.  

Şi dacă zeul şi zeiţele-mume din “spaţiul supralunar”, solar, răspund, iar demonii din “spaţiul sublunar”, supus corupţiei, din neştiinţă, tac, nu există un TE DEUM LAUDAMUS mai macabru şi mai înălţător răstălmăcit în această uriaşă Simfonie fantastică a miliardelor de biosfere ce se ciocnesc cu “fecvenţa geniu” în acest “jazz cuantic” a sunetelor binecunoscute în ştiinţă viului, care prin Regele Sunetelor şi prin Regina Sunetelor răsculate lovesc toate în acelaşi timp, în toate direcţiile posibile, prin explozie şi implozie, fără formă, fără ordine, fără poruncă, sfarmă şi ucid toţi demonii hâzi întâlniţi în cale, ca să se poată deschide toate cerurilor şi în final Poarta Soarelui.  

Să ne înţelegem, dar: este vorba de ştiinţa viului, a sufletelor vii parte din Sufletul lui Dumnezeu, a celor şapte miliarde de fiinţe umane în ceasul acesta, care acţionează printr-o muzică a organismului viu cu o întreagă Orchestră de sunete şi frecvenţe într-o uriaşă Simfonie a Durerii şi Fericirii umane, cu 64 de Octave. Şi care poate în orice clipă să schimbe sensul forţei (F5) de pe axa Pământului pe axa Cerului cristalin şi să răstoarne, în chiar clipa aceasta, Piramida Puterii condusă de doar 0,002% din populaţia Lumii.  

Aşadar, acest text ce urmează să-l scriu acum, nu are pretenţia să îl critice pe autorul M. Cărtărescu. Sau să explice, să corecteze şi să completeze “generaţia optzecistă” sau alte generaţii pierdute prin atâtea războaie şi tot atâtea experimente de eugenie umană sau de inginerie genetică prin Programul Terra PIG.  

Vor veni în mod sigur noile “voci” ale criticii literare şi de artă care să o facă cu vocaţie, mai bine decât mine, să sfarme acel model impus de 60 de ani de un spirit critic tradiţional; acela de “formă fixă” în literatură şi artă, care ţin de o mentalitate “tribală”.  

Ceea ce urmăresc în acest eseu este degajarea ideii de “Postmodernitate ca experienţă ontologică, epistemologică şi istorică “slabă” (sau“tare”) şi a metodei de lucru pe care şi-o face M. Cărtărescu despre “generaţia optzecistă” şi anume că, există o gândire “tare” în perspectiva “sfârşitului artelor” şi un nou început în “postmodernism”, care uzează de deconstrucţie în scopul descoperirii de repere, pentru a (se) putea reconstrui; şi o gândire “slabă” a “postmodernităţii” care nu ar ucide reperele culturale, ci doar le interrelaţionează, prin imaginaţie, păstrându-le rolul în noua societate ultramodernă (ciber-, nano-, bio-, etc).  

Ceea ce este total fals. Pentru că în primul rând M. Cărtărescu nu face distincţia dintre imaginaţie, imaginar şi imaginal*.  

Imaginaţia şi imaginarul nu pot fi decât faldurile individuale sau colective ale unei singure realităţi. Şi de aceea această imaginaţie e, uneori, “castrată”, pentru că defineşte fiinţa umană vidă, înlănţuită doar pe un singur nivel de realitate, aşa cum se întâmplă în “Postmodernismul românesc” la M. Cărtărescu şi în “omul recent” definit de H.R. Patapievici. (amândoi scriitori nu lipsiţi de talent, cu o erudiţie metalică, dar mutilaţi sufleteşte, deformaţi profesional şi “castraţi” în imaginaţie, lipsiţi de o viziune solară şi de adevărata inspiraţie ştiinţifică şi artistică în ştiinţa viului. Şi de aceea operează doar cu sisteme moarte şi reci).  

În timp ce imaginalul desem-nează imaginarul adevărat, solar, creator, vizionar, esenţial, fondator; imaginalul e chiar “imaginea-regină” care cucereşte lumea prin “răsaduri de fantasme”; fantasme care au întâietate absolută asupra cuvintelor şi definesc cel puţin trei niveluri de realitate, într-o transformare cuantică, prin Arta-transformării. A transformării Primului Principiu din care s-au ivit în copilăria umanităţii cei trei eoni disticţi, primordiali: Existenţa, Forma şi Beatitudinea.  

Imaginalul permite contemplarea “imaginilor-regine”, cunoaşterea fără intermediar, “faţă către faţă”, şi identifică lumea sacră camuflată în profan şi lumea profană camuflată în sacru. Or, tocmai această lume mediană şi mediatoare între lumea inteligibilă şi cea sensibilă este ignorată în “Postmodernismul românesc”.  

Şi cu asta intru direct în spiritul materiei fără să mai fac dovada importanţei subiectului meu.  

O înţelepciune veche românească ne spune că: “nu-i importantă apa care trece ci apa care loveşte în paleţii morii tale”.  

O astfel de moară din “pietre sparte” şi “apă de plaie”a încercat să-şi făcă M. Cărtărescu din “Postmodernismul românesc”, la care de vreo douăzeci de ani tot încearcă să macine “generaţia optzecistă” la această “moară socială de măcinat indivizi”. Indivizi hibridizaţi, aflaţi de ani de zile în comă tehnică, politică şi culturală, ”castraţi” de ceea ce eu numesc “imaginalul creator”. Şi care, din neştiinţă, se “măcelăresc” şi azi între ei.  

Atât de dezbinaţi au ajuns scriitorii şi artiştii şi atât de îndoctrinaţi de utopiile idologiilor marxiste, încât nici nu mai reuşesc azi să se împartă măcar în două tabere, una solară, alta lunară. Lucru ce ar putea să le definească într-o primă fază doctrina.  

“Dacă şi proştii ar fi de mâncare n-ar mai fi aşa coadă mare la măcelăriile de intelectuali”, ne avertiza în urmă cu un sfert de veac, într-o poezie inspirată, poetul Mircea Dinescu. Un poet modernist autentic, solar şi insolit în acelaşi timp, trezit încă din tinereţe şi ieşit din “spaţiul sublunar”, supus corupţiei. De aceea a şi fost numit de M. Cărtărescu “un optzecist de unul singur”.  

Au existat desigur şi alţi poeţi şi scriitori solari din “generaţia optzecistă”, care ori au refuzat să pactizeze cu securitatea şi să se integreze în sistemul socialist “prolet-cultist”, ori nu au fost acceptaţi de canonul criticii literare din epocă şi s-au pierdut în anonimat. Dar asta e un alt subiect care nu face parte din eseul meu.  

Vreau doar să subliniez că, irumperea modernităţii prin „Postmodernismul românesc” (Humanitas, 1999) al lui M. Cărtărescu, cu aşa-zisa “experienţa ontologică, epistemologică şi istorică “slabă”, anunţând “sfârşitul artelor”, a scindat generaţia lui I.P. Culianu (1950-1991).  

Această carte critică cu pretenţii de “monografie“ – la origine o teză de doctorat –, scrisă cu scopul de a face “curăţenie generală” în literatura română contemporană, de a îndoctrina şi otrăvii generaţiile viitoare şi de a se instala pe sine (M.C) pe soclul “generaţiei optzeciste”, a declasat valorile şi a rupt „scara creaturală”, îndepărtând noua generaţie de esenţa fiinţei, situând-o într-o sferă întunecată a valorilor culturale, care nu mai e azi de nici o culoare politică, economică şi culturală, ba chiar se poate spune că a dat tonul generaţiei de n-crize, devenită azi anistorică, contra-culturală, antipolitică şi eurosceptică.  

“Postmodernismul românesc”, aşa cum l-a “postulat” Cărtărescu, construit pe sisteme moarte şi reci şi pe “relaţii de grup” şi nu pe o structură organică (cu repere, pe “Stâlpii societăţii”), nu a creat valori autentice, a continuat doar să mai translateze o altă Lespede neagră peste Placa şi aşa groasă a Modernismului, la care a pus umărul din greu “surorile gemene”, Înţelepciunea Vremilor şi Fata Corupţiei, a capitalistului Abel (care încă n-a murit de tot) şi a comunistului Cain, pecetluind (a câta oară?) Mormântul umanităţii.  

“Postmodernismul românesc”, uzând de deconstrucţie a destructurat marea aristocraţie a Spiritului Adevărului Creaţiei umane, alternativă la Istoria ideilor şi credinţelor religioase.  

“Postmodernismul” lui Cărtărescu continuă şi azi să distrugă ce a mai rămas din aristocraţie românească (era să zic “muncitorească”) şi europeană a spiritului şi a sângelui, din marea aristocraţie a Renaşterii, care avea principii creştine şi valori perene, tradiţionale, care spunea Da vieţii şi garanta viitorul popoarelor.  

Acreditând “Postmodernismul românesc”, critica de specialitate (N. Manolescu şi Paul Cornea (membru fondator GDS şi vechi profesor de marxism-stalinism care i-a scris postfaţa)nu a făcut decât să parcurgă drumul invers în procesul de reconversie pe “scara creaturală”, a îndepărtat generaţia de esenţa fiinţei, promovând partea cea mai proastă a teologiei şi filozofiei care practică cultul morţii şi “fiinţa pentru moarte”, de stânga şi de dreapta heideggeriană, ambele extreme nihiliste şi marxiste, naziste şi vulgare. Aşa s-a format prin deformare şi “deprogramare” aşa-zisa “elită” românească, care de un sfert de veac, lipsită de o viziune solară şi ocupând poziţiile cheie în sistem, dă azi cele mai ciudate roade.  

Această falsă elită amestecată cu o nomenclatură “nomadă” şi alogenă, care, deşi pretinde că e de centru-dreapta, de fapt e lipsită de o viziune solară, încă nu are lideri de performanţă care să conferenţieze despre curente şi tendinţe în artă la nivel social-planetar. Dar, cel mai grav lucru, încă mai crede şi azi că mărul Occidentului e putred, iar viermele e un zeu splendid care, distrugându-l şi apoi îngropându-i sămânţa alterată “genetic” la rădăcina Arborelui Vieţii, îi împlineşte destinul, crezând că va mai creşte din el un alt copac al ideologiilor comuniste şi capitaliste şi un alt Copac al Abundenţei, după modelul “Mărului de lângă drum” de Mihai Beniuc.  

Când de fapt copacul idiologiilor comuniste şi capitaliste e smuls din rădăcini, iar Copacul Abundenţei e deja tăiat, fracturat şi prin programul genetic al ADN-ului nostru e spart zilnic prin Programul Terra PIG coordonat de NOW şi OMG-Monsanto. Iar patrimoniu geniului uman e încă cenzurat, ţinut la secret, criptat electronic, are interdicţii de acces naţional şi internaţional, pentru că încă nu avem o Constituţie europeană sau o Constituţie Universală a Drepturilor Omului, care să ne apere demnitatea, egalitatea de şanse, libertatea şi drepturile fundamentale.  

Iată cum această aşa-zisă “elită” românească a reuşit să pună în umbră - “cealaltă ştiinţă” – ştiinţa viului, erosul înaripat, magia albă, Renaşterea, reforma şi adevărata revoluţie culturală, care abia se întrezărea la orizontul cunoaşterii, anticipată şi postulată încă din 1981 de I.P. Culianu, în carta sa “Eros şi magie în Renaştere 1484” (cu o prefaţă de M. Eliade) prin - noua ştiinţă universală – ştiinţa viului, contrastând cu vechile sisteme moarte şi reci, implicând o întreaga concepţie a lumii şi un anume comportament uman, pe care I.P. Culianu îl numea „o nouă formă de „programare” a oamenilor viitorului”.  

Astfel, “Postmodernismul românesc” al lui Cărtărescu a promovat de 20 ani numai sisteme moarte şi reci prin care a distrus o generaţie, pentru ca în locul ei să se instaleze această nouă aristocraţie hibridizată, aflată azi în comă tehnică şi politică la nivel social-planetar, aservită puterilor oculte de o altă nomenclatură „nomadă” şi alogenă, a “banului virtual”, pe un „loc fără de loc” într-un „topos atopos”. Aceasta este caracteristica noii generaţii de n-crize şi de n-anti, etc.  

Dar, ca să nu cad şi eu în capcana „agnosticului”, voi puncta doar prin a spune că tocmai această generaţie de n-crize şi n-anti, fuzionând osmotic cu inima caldă prin Arta-transformării şi fisionând la rece prin transformarea cuantică cu generaţia ciber-, nano-, bio-, (deci unind focul cu gheaţa), are toate şansele să surprindă funcţionarea lumii, de la început până la sfârşit, pentru a şti apoi cum să conducă omenirea cu ştiinţa viului.  

Însă, atâta timp cât cercetarea ştiinţifică asupra psihologiei poporului român şi înţelegerii acestuia până în cele mai fine detalii a specificului naţional şi al comunităţilor etno-geografice din spaţiul carpato-dunărean se face sub “patent” străin (de sioniştii din Moscova şi din New York, sau de legionarii din Paris, Londra, Washington, Atena şi Roma), românii nu vor avea niciun viitor şi niciun fel de stabilitate în matrice lor stilistică, politică şi economică.  

Numai un nou “Consiliu Superior al Înţelepţilor Lumii” cu un nucleu “iniţiatic” al Atlanţilor din Carpaţi în “fortăreaţa carpatică” ar mai putea salva acum România şi Europa, aflate între civilizaţie şi barbarie, între Orient şi Occident, în cel mai crunt război declanşat între forţele infernale şi cele cereşti, ce se petrece, în chiar clipa aceasta, în sufletele, în inimile şi în minţile noastre. Fără acest Consiliu Secret al Înţelepţilor Lumii nu vom scăpa de linşajul public, mediatic, politic şi cultural. Şi vom oscila mereu între soluţia violentă a revoluţiilor sau “soluţia finală” a războaielor fratricide şi genocidare.  

Ca o curiozitate pentru lumea literară, ca să vedeţi de cât cinism şi lipsă de profesionalism a dat dovadă M. Cărtărescu în cartea sa “Postmodernismul românesc” (de 555 de pagini), la Indice de nume, din 700 de nume, invocate şi citate, Mircea Eliade este amintit de patru ori doar cu numele, unde îi critică romanul Maitreyi, acuzându-l pe Eliade de un fel “plagiator”, ba chiar “autoplagiat”.  

Dacă pentru Perpessicius, romanul Maitreyi, este o carte în care iubirea alcătuieşte „textura de aur şi de argint a unui cuplu edenic “, pentru M. Cărtărescu, citez: “Maitreyi este construit ca o confesiune având la bază un jurnal cu zece ani mai vechi decât timpul naraţiunii principale, jurnal “autentic”, din care se citează îndelung, confirmat, dar mai cu seamă infirmat de narator” (“Postmodernismul românesc”, Humanitas, 1999, pag.290) Despre celelalte cărţi ale lui Eliade, nici un cuvânt.  

Cât despre I.P. Culianu - pe care îl vizitează încă din anii ’90 la Chicago şi face cunoştinţă cu opera acestuia - numele lui pur şi simplu nu există în cartea “Postmodernismul românesc”. Acreditat de critică de specialitate, acest “curent optzecist-postmodernist “, începând din 1999 a scindat, rupt şi sfărmat literatura română, fapt ce a creat consecinţe incalculabile în realitatea politică şi socială.  

În apărarea valorilor literare autentice româneşti, voi puncta doar punând accentul pe patru cazuri de conştiinţă şi o singură observaţie şi anume că, “Postmodernismul românesc” aşa cum a fost “postulat” de M. Cărtărescu e nul şi neavenit din următorul raţionament:  

Talentul nativ fără ştiinţa viului e ca marea fără peşti sau ca o haldă de steril din grămada de petriş şi bolovani a umanităţii din care vrei cu orice preţ să scoţi aur, smirnă şi tămâie, inconştient că în urma ta vor rămâne doar nişte fiinţe monstruoase aflate în competiţie cu nişte “automate ale morţii”, care nu mai au altă menire decât să sape lacuri de cianuri mari cât Monaco şi să muncească din greu ca nişte sclavi hibridizaţi pe un pământ fracturat hidraulic, desfigurat, lovit şi otrăvit de NOW şi OMG- Monsanto.  

În acest caz – M. Cărtărescu (de conştiinţă? Sau inconştienţă? Inconştienţa este o ţară, o patrie; conştiinţa, un exil perpetuum) -, mai poţi tu să mergi înainte la arăt prin literatura română, ca ciobanul-plugar Abel, însoţit de “surorile gemene”, Înţelepciunea Vremilor şi Fata Corupţiei, într-o Uniune Europeană capitalistă şi Maculistă în care Abel încă n-a murit de tot? Sau ca excepţie, omorând o altă generaţie pierdută (a câta oară?) E posibil un al treilea caz, ca dezertor..., că tot te plângi atâta că generaţia “Postmodernismului românesc” ne te recunoaşte şi nu te mai acceptă ca lider al ei. Primul caz de conştiinţă.  

Eşti un adevărat scriitor, capabil să călăuzeşti o “generaţie ruptă-n coate şi în blugi”? Sau nu eşti decât un comediant cabotin, frustrat şi disperat? Un reprezentant al păpuşarilor codoşi, globalişti şi globalizaţi, lipsiţi de viziune, gata să-şi sugrume târfa de lux doar pentru a-i aduce tot câştigul ei, fiindcă asta e tot ceea ce-i poate ea da? Când, de fapt, tu şti bine că, în secret, codoşul ăsta imbecil şi rudimentar, acest Prinţ negru al lumii, nu îi doreşte decât moartea târfei sale. Până la urmă nu eşti nimic altceva decât un saltimbanc silit... sub presiunea forţelor oculte, să-ţi recunoşti înfrângerea într-un “Levant” chinuit la margini de imperii, la intersecţia dintre tragedia destinului şi cea a libertăţii... Al doilea caz de conştiinţă.  

Deziluzionatul M. Cărtărescu ne vorbeşte de pe treptele propriului său soclu înălţat pe “Postmodernismul românesc. – Am căutat mari oameni pe tot pământul, din Levantul Crudului Iaurta al Valahiei eterne până în Chicago lui Ioan Petru Culianu din America lui Amerigo Vespuccio şi nu am găsit niciodată decât mercenari şi piraţi – ucigaşi de popoare cu corăbiile lor negre, jefuind şi aducând moarte prin perfidie în toate locurile în care ajungeau...  

Şi am fost silit în cele din urmă să închei o afacere de provincie cu cel mai mare troian dintre ei, cu B. Chiorul şi cu amanta lui – “căţeaua neruşinată” – Elena din Troia de carton: eu să le vând lor nişte “corăbii albe” din “generaţia optzecistă” şi câteva “fregate” din flota Marioarei Crudului Iaurta, inclusiv pe Ifigenia, stăpâna grădinilor lui Tozgrec din Grădina Maicii Domnului, iar ei să mă finanţeze din banii publici ai “popolu-lui” de ţerani românaşi şi să-mi sprijine candidatura la Premiul Nobel pentru literatură.  

Dragă prietene - din “generaţia optzecistă” şi din generaţia Facebook al acestui “continent secret”, pe care după cum chiar tu afirmi că te lupţi cu toate puterile ca ”să intri în conştiinţa amărâtului ăstuia de continent - Europa” -, după ce ai scris în 1999 “Postmodernismul românesc” – teza ta de doctorat în literatura română groasă de 555 de pagini -, pe care tot în anul acela, după ce a fost “acreditată” de o parte a “elitei” româneşti, ai şi publicat-o la Humanitas, acum spune-ne şi nouă (restului de scriitori şi artişti care tastăm şi rimăm frazele istoriei celei mai mari înşelătorii umane pe cerul deschis acum în toate sensurile posibile), de la înălţimea soclului pe care ţi l-ai înălţat prin “relaţii de grup”: eşti tu un şef-asistent de generaţie?  

Sau ai curajul să pui mâna pe altă carte a istoriei literaturii române şi să îţi rescrii în întregime sistemul formal, axiomatic, teologic, filozofic şi cultural-ştiinţific? Sau eşti şi tu doar unul dintre acei piraţi din flota lui Ulise – ucigaşul cu corăbiile sale negre, care privesc în altă parte, peste Baltă, şi îşi văd de drum, aspirând doar la Premiul Nobel pe care vrei să-l obţii cu orice preţ?... Al treilea caz de conştiinţă.  

Dragă prietene, eu sincer îţi recunosc talentul, ieşit din comun, ba chiar depăşind de multe ori cu imaginaţia (nu şi cu “imaginalul”) cele mai abracadabrante “idiosincrazii” imaginate vreodată de un scriitor, însă, în afară de “Levantul” (epopeea poeziei româneşti) “Nostalgia” şi “Travesti”, nu ai încă o operă completă, cu o structură organică, teologică şi filozofică, vie, care să ajungă, în chiar clipa aceasta, la sufletul, la inima şi la mintea românului, solar prin descendenţă, care nu se mai lasă aşa uşor mângâiat pe creştet doar cu “trei petece” rupte dintr-o zdreanţă de zeu zdrenţuros şi teribil din Munţii fabuloşi ai Destinului, sau dintr-un “vis pur şi un surâs mătăsos”.  

Românul simte şi ştie că vine dintr-un neam ales, mândru şi ars: mândru pentru că ştie din ce sânge şi din ce amestec de fiare şi de zei atlanţi se trage; şi ars, pentru că simte că e ars de razele Soarelui uriaş şi spălat în apele Lunii de “minunata doamnă a lunii argintii”, pe numele ei adevărat Diana-Luna-Hecate.  

Aşa, încât, dragă prietene, şi pretins şef de generaţie ruptă-n coate şi în blugi, nu-mi rămâne decât să te mai întreb odată: Vrei să însoţeşti cu adevărat o generaţie? Sau să mergi singur înaintea ei, uitând de bunul Dumnezeu Creatorul Universului? Sau vrei doar să te duci unde ai chef, ca să-ţi atingi doar scopul tău, nu şi idealul înalt al poporului român?...Trebuie să ştii ce vrei de la generaţia pe care vrei să o conduci. Şi că vrei cu adevărat să o conduci, pe drumul Soarelui, nu pe linii prestabilite de alţi demoni şi arhonţi din “spaţiul sublunar, supus corupţiei!... Al patrulea caz de conştiinţă.  

Dragă prietene, nu pot să te iert pentru că, atunci când te-ai întâlnit în anii ’90 la Chicago cu fratele I.P. Culianu şi ai făcut cunoştinţă cu opera lui, nu ai avut înţelepciunea după aceea să scri un Cuvânt de întâmpinare despre opera lui I.P. Culianu în teza ta de doctorat de 555 de pagini – “Postmodernismul românesc”.  

Păi, se poate, maestre! O mai mare ignoranţă asupra literaturii române şi universale nici că mai există, să nu scri tu un Cuvânt prevenitor despre operă literară şi ştiinţifică al lui Ioan Petru Culianu. Ca să-ţi speli această pată ruşinoasă de pe conştiinţă, te pedepsesc să nu mori până ce nu scri cinci ani despre M. Eliade şi tot restul vieţii cât ţi-a mai rămas de trăit numai despre I.P. Culianu.  

M. Cărtărescu, te blestem să nu mori până ce nu ţii un Symposion despre aceşti doi mari cărturari de geniu, ca să înţelegi alternanţa dintre “Catastrofă şi mesianism”, dintre eonul Dracului şi începutul Eonului mesianic, şi necesitatea schimbării sensului forţei pe axa Pământului şi pe “scara creaturală”, pentru a transforma cuantic, prin Arta-transformării, catastrofă în mesianism, şi a face cunoscut întregii Lumii începutul Eonului mesianic.  

Şi te asigur că, dacă vei continua “Itinerarul spiritual” al acestor doi mari mesageri înaintemergători, Atlanţi din Carpaţi şi Cârmuitori Eonici, vei lua nu numai Premiul Nobel pentru literatură, ci vei ajunge, cu talentul tău ieşit din comun, nepotul marelui şef divin al generaţiei de aur din viitoarele State Unite ale Europei.  

Iată de ce ai ajuns azi tot mai singur, de trei ori “Orbitor”! Încă nu e o “trilogie”, maestre, îi mai lipseşte un trunchi şi o cracă, doar şti şi tu acum că, rescriind-o pe un alt Arbore al Vieţii, poate să devină o trilogie, sau, dacă vrei, o “trilogie tozgreacă!”.  

Iată de ce ai ajuns un naufragiat pe “port-avionul” tău cu “trupul spart şi aripile frânte”, navigând ca Ulise – ucigaşul cu corăbiile sale negre, cu o barcă de salvare în mijlocul unui ocean de moluşte, morule, blastrule şi gastrule iradiate şi desfigurate în “Levantul” Valahiei eterne din “eternă şi fascinanta Românie”, tot mai schizoidă, întrebându-te şi azi cu “Nostalgia” lui Dionisos-copil cu capul spart şi mâncat de Titani (nu şi de titanide – ai grijă, maestre!) într-un alt ocean de eter-aer-foc-apă: “De ce iubim femeile?!”...Femeile sau păpuşile de lux?  

Când, de fapt, în secret, codoşul ăsta păpuşar şi dement, acest Prinţ negru al Lumii, pentru că a înţeles principiul câştigătorului, acela că trebuie să-şi exploateze păpuşa de lux până ce îi va aduce tot câştigul, nu îi doreşte decât moarte păpuşii sale.  

Iar păpuşica – fiind “prost crescută, ochi căscaţi şi gură mută”, ori că zâna cea mai nătângă dintre toate poveştile cu Feţi frumoşi şi cu Ilene Cosânzene, Elene din Troia de carton şi alte Iele păcătoase ajunse acum în matriarhatul Walkirilor Angelei Merkel şi în Bastionul Walhallei, unde se împerechează toate la grămadă cu Diavolul prin ambele părţi în zăpăceala lor de carne - neştiind ce să-ţi mai răspundă, la Fantasmagoria ta, maestre, ce să facă şi ea, săraca, frustată, se autofecundează prin “implant uterin”, ca să nască numai “gemeni heterozigoţi”, tripleţi şi valeţi sub control privat în economia Creştinătăţii, nu-i aşa?  

Iar tu, zăpăcit şi băgat până-n gât în epopeea poeziei româneşti din Valahia eternă, din neştiinţă, şi în alianţă cu maestrul N. Manolescu şi în cârdăşie cu B. Chiorul (ucigaşul cu corăbiile sale negre) te bate “mila” acum să aspiri de ani buni la banii “popolu-lui” de ţerani săraci şi lipiţi pământului şi, după ce îţi promovezi opera ta din bani publici publicată în sute de mii de exemplare împrăştiate în vreo 50 de ţări (grăbindu-te, ca să mai otrăveşti cu “port-avionul” tău “Orbitor” şi alte generaţii pierdute), sub protecţia şi acoperirea lui N. Manolescu şi B. Chiorul, ai decis, care va să zică, virgulă, că e timpul, nu-i aşa, să-ţi depui candidatura la Premiul Nobel pentru literatură? Greşeală fatală, maestre!  

Mai schimbă şi tu morula, canonul, sensul şi gastrula de pe axa Pământului pe axa Cerului cristalin - că văd că şti ceva despre această axă, de vreme ce tot scri în “Orbitor” că, “de fapt, toţi locuim pe o singură axă şi asta înseamnă deja o legătură foarte puternică” – dacă vrei nu doar să candidezi ci să şi iei Premiul Nobel pentru literatură.  

Păi, dragă prietene, Axa asta a Pământului (prelungită de un alt “Brâncuşi rămas în ţară” de pe axa Pământului pe axa Cerului cristalin), ca să fie cu adevărat puternică trebuie să-i schimbi în primul rând sensul forţei pe axă (F5) şi pe “scara creaturală”, dacă nu ştiai, nerodule!  

Altfel, cum Dumnezeu cu milă să mai evoluăm noi şi să facem Marea Trecere din universul tehnologic – care în mod sigur ne va elibera către nimic – în evoluţia naturală în ştiinţa viului?...  

Adu-ţi aminte, când ne-am întâlnit prima dată prin anii ’91 în Bucureşti la “Târgul de Oale sparte” în mijlocul Pieţii Universităţii, atunci ţi-am dat primul meu catalog de sculptură, ca să vezi axa Pământului prelungită pe axa Cerului cristalin...Apoi ne-am întâlnit a doua oară la Târgul de carte în Braşov în 2004, când mi-ai acordat autograful pe “Levantul 2” – cu dedicaţie, “Sculptorului C.M.S...”, şi tot atunci, ţi-am dăruit al doilea catalog de sculptură, de care ai fost surprins şi chiar păreai interesat de “Coloană prizonierelor neantului divin” (din stejar bătrân), de “Coloană soarelui de vis” (din bronz şlefuit) şi “Coloana Femeia-îngerul melancoliei” (din cireş), de Geneză (din cupru) şi de zeiţele-mume ale pământului, ba chiar apucasem să-ţi arăt şi pe “Apollon-Vânătorul stelelor” şi “Steaua arzătoare cu opt raze” şi alte Cruci cosmice, dar tot atunci apăru cu nuş’ce dojană stăpână-ta consoarta ocrotitoarea şi mi te luă din vizor...  

Ori matale crezi că eu am sculptat, ştejarizat, cireşizat şi salcâmizat şi apoi turnat în bronz Coloane infinite, Geneze şi zeiţe-mume ale pământului, degeaba, pe socoteala mea ? Matale crezi că degeaba am sculptat şi eternizat aceste entităţi feminine intra şi extra mundane, galactice şi extragalactice, unind toate formele într-o “Coloană a soarelui de vis” ce pulsează ca un stâlp de foc deasupra neamurilor, scoţând din ea Stele arzătoare cu opt raze?...  

Bre, ciocoflenderule cu mustaţă pseudo-dualistă de bogomilici turcalit, ai promis atunci că vei scrie ceva despre aceste sculpturi, dar între timp ai uitat, nu-i aşa? Şi catalogul meu de sculptură, cine mai ştie pe unde l-ai uitat şi înstrăinat şi pe acesta... Uita-ţi-ăi capul în locul picioarelor şi picioarele în locul capului tău gol, plin doar cu morule, blastrule, gastrule şi cu ochi numai din “bile negre”, pe un “loc fără de loc” într-un “topos atopos” - dacă n-ai ştiut să vezi nici măcar în 2004 Genezele şi ascensiunea cu n-dimensiuni din Coloanele mele infinite - nerodule!...  

Ca să te înveţi minte şi tu odată că, odată în viaţă te întâlneşti cu un alt “Brâncuşi rămas în ţară”, care schimbă sensul forţei pe axă, ca să-ţi prelungească ţie, şi neamului întreg, Axa, de pe axa Pământului pe axa Cerului cristalin!... scribălău neghiob şi poet cu talent ieşit din comun!...Dar, degeaba!... Dacă nu e şlefuit de cine trebuie, cum să vezi tu aurul strălucind în grămada de bolovani şi steril a umanităţii, poet neisprăvit?!...  

Alunga-te-ar toţi Platonii din Cetatea Valahiei eterne!... Pe care nu o meriţi încă, cum nu ai meritat-o nici până acum, Manoile, tată!...  

Manoile!... Manoile!... Românaş-bulgăraş din hoarda lui Bogomiloiu adus cu traista din Bulgaria şi din Bosnia lui Vasile şi Cosma Preotul (care respingeau Legea şi Profeţii, botezul, eucharistia, icoanele, cultul crucii şi cultul Fecioarei)...adus cu monta şi făcut cu pompa din morule, blastrule şi gastrule... în timpul episcopiatului şi episcopului cathar lombardul Nazarie din Concorezzo (pe la 1190)...  

Cum să mai vezi tu acum, Manoile, tată, liniile de orientare în Itinerariu spiritual din opera lui M. Eliade?...  

Cum să mai vezi tu exegeza, ştiinţa universală şi începutul Eonului mesianic din opera lui I.P. Culianu?...  

Sau ciclul “imaginilor-regine” solare, “Crucea cosmică”, “Coloana soarelui de vis” a Omului cu Coloana din “fortăreaţa carpatică”, alias Constantin Milea Sandu?...  

Cum să mai vezi tu acum Geneza, (“mitoza şi meioza”) cu opt, şaisprezece, treizeci şi două şi şaizeci şi patru de “Stele arzătoare cu opt raze”, care ascensionează cu n-dimensiuni prin n-topografia carpato-dunăreană, cu mărime şi ordinul divin de 8 la puterea 64 de Stele arzătoare cu opt raze, într-o uriaşă Simfonie a Durerii şi Fericirii umane, cu 64 de Octave?...  

Umfla-te-ar Crudu Iaurta cu laptele smuls din ţâţa copilului mort, al lui Marioara şi Cruduţa lui Zotalis, prăpădit prin alte revoluţii şi războaie cosmice de epurare genetică din Programul de “deprogramare” Terra PIG, via OMG- Monsanto, Albinosule şi hibridizatule Fra Armando!...  

Mai schimbă şi matale canonul, jurământul şi blazonul, provenit de la Prinţul Întunericului, Orbitorule!...  

Mai schimbă şi tu pe eonul Dracului cu începutul Eonului mesianic şi vezi ce faci cu axioma aceea inversă de cogito al lui Descartes!  

Ca eu am obosit de când stau pe Scut şi tot ţin în spate Stâlpul Central sau “Coloana soarelui de vis” pe axa pământului, ca să nu îţi cadă în cap Cortina asta neagră şi grea ca plumbul şi roasă de molii şi plină toată de găuri concentrice – bogomilule encretit, dualist şi hoinar, cu pretenţii de arhonte literar, făcut peste noapte din bani publici, pe spinarea poporului, şi ajuns acum din Piticul din grădina de vară urmaşul lui Mircea cel Mare al lui Michaiu Bravu!... Revouţie!... Trădare!... Maşinaţie!... Complot!..., ai?  

Ca să vezi, în ce cap pătrat de beizadea zac acum “concepţii geniale”!...  

Dar mai rosteşte şi matale odată fiinţa asta ajunsă acum o ficţiune vidă, dacă tot te crezi poet, Manoile, tată! -  

Cum altă-dată cogito-se-s-a la curtea reginei Christina a Suediei (1626-1689), în ultimul său an de viaţă franţuzul Rene Descartes (1596-1650): Când regină îi tot spunea că mai întâi “Exist, ca să gândesc!” – Descartes o admonesta prin labilul “deci”: “Cuget deci exist!”... Până ce tânăra regină protectoare, incitată de infatuarea lui “Cogito ergo sum”, i-a suprimat de tot “sum-ul” şi “Îndoială metodică” al lui Descartes, la doar 46 de ani...  

De ce nu am fost eu Descartes, la curtea tinerei regine, că “nebun” cum sunt după “Coloana soarelui de vis”, zeiţe-mume şi alte regine, o lămuream pe regina Christina cu un “fyngyang” fierbinte de EFB-ul – “Exist prin formă şi beatitudine!”... Căci oricine preferă să existe mai întâi şi apoi să gândească, prin formă şi beatitudine. Argumentându-i că: Existenţa poate fi degajată de gândire, nu şi gândirea de existenţă. Prin simplu fapt că Universul întreg e conştiinţă (în sensul de spirit) în expansiune infinită pentru lumea aceasta. Şi lumea aceasta există pentru Universul acesta întreg, nu schizoid. Căci cel ce gândeşte înainte să existe nu poate fii şi nici nu mai poate avea decât un suflet schizoid.  

Dar, ce să fac, dacă mi-a luat-o Descartes înainte. Şi viitoarea regină Margareta încă nu dă semne că ar fi interesată să devină protectoarea unui artist sculptor român căzut din Cerul Hiperboreei într-un cosmos demonizat...(deşi i-am scris anul trecut Alteţei Sale Regale Principele Consort Radu al României şi am cerut un sprijin în acest sens). Şi mă bate “existenţă” să-I mai “cuget” odată o altă Epistolă în care să cer protecţie, de data asta deschisă adresată online Reginei Ana şi Principesei Moştenitoare a României Margareta.  

Dacă am avut puterea şi inspiraţia să sculptez “Genezele”, “Ciclul-Reginelor” şi “Coloana soarelui de vis”, ca agent şi instrument de cunoaştere şi ascensiune celestă cu n-dimensiuni, acum nu mi-a mai rămas decât să transform, prin Arta-transformării, Carbon 12 în Carbon 7 şi să făuresc (fie şi pe cale “telepatică”) un Copil din soare, cu Iubirea care există dinaintea Facerii Lumii şi cu măsura şi ordinul divine de 8 la puterea 64 de “Stele arzătoare cu opt raze”, într-o uriaşă Simfonie a Durerii şi Fericirii umane, cu 64 de Octave, Sus, în acorduri de alăute şi chimvale, iar jos în corzi şi stringuri din sunete de timpane cu glasul spart, dacă mai stau mult în “temniţa îngerilor” din “Groapa Hiperboreanului”, via Sfinxul-Babele şi Vârful Omul din “fortăreaţa carpatică”.  

Căci degeaba mi-am construit eu, pe socoteala mea, Sus în Cerul cristalin, un Car Ceresc din “Stea arzătoare cu opt raze”, din aur pur, topit şi transparent, cu lumină şi căldură proprie, şi aici jos pe pământ, o macheta a Templului solar, dacă nu-l vede nimeni, şi care-l vede îl sfarmă sau trece pe lângă el ignorând această artă sacră şi Adevărul creaţiei, alternativă la istoria ideilor şi credinţelor religioase..  

O, cât de săracă poate să fie această lume tristă şi adulterată, când ar putea să adune în această “Coloană a soarelui de vis” (înălţată la măcar 64 de metri) toate visele colective ale popoarelor şi a generaţiilor viitoare (hibridizate deja şi aflate în comă tehnică şi politică la nivel social-planetar.)  

Orice poveste de Iubire din ashramul Stâlpului Central sau “Coloana soarelui de vis” care dăinuie e că sămânţa în care doarme un copac gigantic şi solar. Acest copac va creşte în visele noastre cele mai intime şi va da roade bune în memoria noastră universală numai dacă în sămânţă luminoasă a Reginei Madonna Inteligenţa se uneşte Good angel cu Fiica dragostei!
Dar uite cum mă furară iar “imaginile-regine” şi mă răpiră iar la cer zeiţele-mume ale pământului venite din cer, pline de senzualitate, de bogăţie şi mister... şi cum uitai de agentul de anemie Manoil-ul bogomil zis Mircea cel Mare din Bucureşciul lui Michaiu Bravu..
 

Ia zii şi matale, Monoile, tată, cum zis-a tizul tău, poetul şi boierul Mircea Dinescu - “etic şi cinstit” şi “optzecist de unul singur”, aşa cum l-ai catalogat în teza ta de doctorat de 555 de pagini – în “Postmodernismul românesc”:  

” Sunt tânăr, doamnă, tânăr, de aceea nu te cred, orice mi-ai spune, timpul nu îşi ascunde ghiara, deşi arcaşii ceţii spre mine îşi reped săgeţile vestirii, sunt tânăr, bună seara!”  

Să vezi cum Capsula timpului tău încremenit într-o durată profană se sparge şi se face ţăndări de argint din “Fantasmagoria” ta lunară – dar numai ţăndări...nu şi scântei de “Stele arzătoare cu opt raze” aurite de Soarele uriaş...  

Să vezi atunci cum se naşte în capul tău o altă Capsulă a timpului ontologic ce îţi va spune mereu: Stai blând şi trimbulind în baldachinul tău de poet bolând, bogomilule, că mai ai timp să candidez la un alt Premiul Nobel pentru altă literatură. Şi mai puţin “nenobil” precum metalul vulgar la care candidează acum toţi arhonţii laureaţi ai Premiului Nobel pentru aşa-zisa “Pace”.  

Când de fapt trăim toţi camuflaţi în cel mai crunt război biologic de eugenie umană mascată şi de epurare genetică prin Programul Terra PIG de “deprogramare” a popoarelor, înghiţite deja într-o altă sferă de putere a Timpurilor Ultramoderne şi profane.  

Eşti încă tânăr, mic şi schizoid, dragă Mircea cel Mare! Şi doar şti bine cât de greu se rosteşte acum fiinţa vidă, neagră sau metisă şi gravidă prin “implant uterin”, când te îndepărtezi de Electra şi de Ifigenia, de Sara şi de regină Atlantida Ana şi trăieşti doar cu puşlamaua roabă al lui Agar...Sau când alegi doar “Mărul de lângă drum”, otrăvit, al lui M. Beniuc, sau mărul putred al Occidentului din stânga heideggeriană şi viermele zeificat de tine din dreapta utopică şi heideggeriană, dar tot pseudo-dualistă, bogomilă şi orientală.  

Văd că eşti obsedat să scri cu orice preţ o nouă trilogie, postmodernistă, asta este de apreciat. Însă, atunci când în centrul mitului nu se mai regăseşte Omul întreg=cerul întreg, trilogia se transformă într-o “dracologie”, sau în cel mai nefericit caz într-o exo-tragedie sau tragi-comedie umană lipsită de chiar esenţa şi substanţa umanităţii.  

Dacă Marea Zeiţă nu îşi face apariţia şi nu coboară pe pământ în Cetatea eternă, împreună cu Regina şi cele trei zeiţe-mume, pentru a dezlega o situaţie inextricabilă şi incalculabilă, aceea dintre Electra, Ifigenia şi Elena din Troia, orice viitoare trilogie e sortită eşecului.  

După părerea mea, fără o structură asemănătoarea aş spune cu cea “ecleziastică” care să cuprindă întregul corp mitologic, de la încet până la sfârşit, sub formă de jertfă ritualică, nu se mai poate azi naşte o trilogie modernă sau, dacă vrei, o “trilogie tozgreacă”.  

I.P. Culianu era foarte aproape de această realizare artistică, începută în “Fuga XIV: Oreste Regele Sunetelor” – act tragic şi epilog -, dar care n-a mai apucat s-o scrie, pentru că, în urma unui complot al neolegionarilor din Chicago şi a “intelectualilor postmodernişti” din Bucureşti, extremişti de stânga şi de dreapta heideggeriană, una din zeiţele pământului l-a împins “în afara acestei lumi”.  

Şi apoi marea operă se poate scrie şi după 60 de ani, maestre, dacă nu ştiai!...  

Să fi luat milioane de dolari din bani publici pe timpul comunismului - când toţi eram “legaţi cu lanţul” pe “lesa” perechii prezidenţiale al lui nea Puiu şi a “căţelei neruşinate” Elena din Troia de “beton armat” şi de carton negru, diavolesc şi bituminos din cazemata lui “peşte prăjit” la Palatul Mogoşoaia cu “icre de Manciuria” - mai treacă-meargă!...  

Dar să-ţi promovezi “operă literară” din bani publici, luaţi prin fraudă şi şantaj politic, şi să te înfrupţi chiar din economia capitalistă postdecembristă a Creştinătăţii, asta da impostură, arivism şi jaf în dragoste – pe centură – la Drumul Mare, pe Autostrada neagră a informaţiei, care la noi, în “eternă şi fascinanta Românie”, are tot o singură bandă şi un singur sens, pe linii prestabilite de GDS, FDSC şi ICR, nu-i aşa că îţi sună familial, dragă Mircea cel Mare?...  

Cu alte cuvinte, din “generaţia optzecistă”, după “Acreditarea postmodernismului românesc” s-a ales praful şi pulberea de pe toba lui M. Cărtărescu, iar starea de sărăcie culturală şi politică în care a ajuns România în ultimul sfert de veac a impus o povară psihică şi culturală asemănătoare cu a pierde 16 puncte din IQ-ul românesc - din “lăţimea de bandă mentală” - sau comparabilă cu diferenţa de cunoaştere şi percepţie, care se poate observa, de exemplu, între oameni normali şi oamenii anormali, hibridizaţi deja, aflaţi în comă tehnică şi politică la nivel social-planetar.  

Dar literatura autentică, dragă prietene, nu s-a născut odată cu această “generaţie optzecistă”. Şi nici nu poate fi cuprinsă într-o singură carte, numită “Postmodernismul românesc” - “postulată” de tine pe “relaţii de grup” şi nu pe o structură organică, pe un construct cu stâlpi de rezistenţă, cu repere precum Stâlpii societăţii şi cu o abordare psihosociologică – la origine o teză de doctorat, scrisă de un Ianus Bifros, instalat pe un soclu de doar de 14 ani, care poate fi demolat azi uşor, pentru că tot ce e construit pe sisteme moarte şi reci şi pe nisipuri mişcătoare e sortit eşecului.  

Şi după cum se vede treaba, din punctul meu de vedere, mai exact, din unghiul de incidenţă, de 36 de grade (nu intru în alte detalii tehnice), dintre planul cosmic şi planul uman, în contextul teoriei “bifurcaţiei, nu rezistă!  

Şi cu asta basta! Ce să-ţi mai lungesc atâta Fantasmagoria ta nocturnă şi diavolocentrică şi să-ţi mai cânt în strune, când tu eşti mort şi negru în cerul gurii şi “Orbitor” pe port-avionul tău cu aripile frânte în oceanul de morule, bastrule şi gastrule împeliţate şi despeliţate...  

Mergi cu Oarbă şi cu “Orbitorul” tău de mână, până veţi cădea amândoi în şanţ.  

PS:* ”Imaginalul este un termen preluat din sufismul iranian şi introdus de Henry Corbin(1903-1978) pentru a desemna imaginarul adevărat, creator, vizionar, esenţial, fondator: fără o viziune (n.m:viziune solară), realul se dizolvă într-o înlănţuire nesfârşită de imagini voalate, deformate, mutilate”. (fragment din articolul „Imaginaţie, imaginar, imaginal” de Basarab Nicolescu, Steaua, Nr.6, 2006)  

PS: Pentru a şti despre ce Prinţesă X este vorba, public această legendă mai jos:  

Legenda: Prinţesa X = creştinism (MD-MM + cele trei Diana D3, respectiv Maica Domnului, Maria Magdalena, Diana-Luna-Hecate, Diana-Artemis-Bendis, Diana Sancta Potentisima) + islamism (F3 Fatima + cele 72 de Fecioare) + new age & satanism (Marea Zeiţă, înfăţişată adeseori sub aspectul teribil de regină a Morţilor + Lilith, Isis, Kali, Shakti, Eurynomes, Mnemosynes, Iele, Valkirii, etc.)  

 

Referinţă Bibliografică:
Jurnal de Atelier I - Scrisoare deschisă adresată generaţiei optzeciste şi românilor de pretutindeni (3) Fragment din 144 de Scrisori de tranziţie din Mileniul III către Prinţesa X - (38) / Constantin Milea Sandu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1140, Anul IV, 13 februarie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Constantin Milea Sandu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Constantin Milea Sandu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!