Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   


Autor: Stan Virgil         Publicat în: Ediţia nr. 860 din 09 mai 2013        Toate Articolele Autorului

IUBIRE INTERZISA cap. III
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Când a ajuns a doua zi în cancelarie, Narcis îşi scoase cojocul gen “Alain Delon” şi-l agăţă în cuier. Mergând spre liceu, şi-a adus aminte de remarca Georgetei Zbihli precum că Finic Elvira - profesoara de româna, l-ar fi simpatizat într-un mod mai special. Nu-şi putea explica de ce nu a sesizat până acum acest lucru. Poate era prea preocupat de obiectul său de predat în şcoală – matematica, sau poate se datora firii sale mai retrase. Şi-a propus să fie mai atent asupra comportamentului colegilor din cancelarie faţă de persoana lui, mai ales al colegei de română. Georgeta încă nu sosise, aşa că luă din dulap catalogul clasei unde avea prima oră şi-şi ocupă locul la masă. Căuta în el ce elevi trebuiau ascultaţi. Prima după el a intrat profesoara Zbihli, zgribulită din cauza gerului care muşca cu tărie. Era început de februarie. Îşi dezbrăcă din fugă haina de blană şi celelalte obiecte, căciula, mănuşile, şalul şi reveni veselă lângă Narcis ca să-l salute, înainte de aşi ocupa locul la masă. - Bună dimineaţa. A-ţi venit de mult? - Sărut mâna. De vreo câteva minute. - Am o grămadă de evenimente de povestit. Să vedeţi ce mi s-a întâmplat după ce ne-am despărţit. Dar nu am timp acum. Tocmai a intrat domnişoara Finic şi nu vreau să creez tensiune în cancelarie. - Lăsaţi, doamnă Zbihli, nu mai glumiţi aşa de dimineaţă... îi spuse el în şoaptă, zâmbind. Întoarse capul spre uşa cancelariei şi, într-adevăr, o văzu pe colega lor în dreptul cuierului, cum îi privea cu nişte ochi din care parcă săreau scântei, în timp ce se dezbrăca de palton. Se cutremură de parcă a trecut prin el o sursă de energie electrică. Era pentru prima dată când o privea cu o mai mare atenţie. Cu toate că se întâlneau zilnic de vreo doi ani, aceasta nu reprezenta pentru el decât o persoană care intră sau iese cu sau fără catalog sub braţ. Cuvintele pe care le-au schimbat uneori erau doar de complezenţă. Nu se deosebea cu nimic de celelalte colege sau colegi. O relaţie de cancelarie, rece, lipsită de sentimente, de prietenii. Se întâlneau în virtutea serviciului şi la sfârşitul orelor se despărţeau la fel de distanţi aşa cum se şi întâlneau de dimineaţă. De Georgeta Zbihli se apropiase mai mult din cauză că amândoi, fiind fumători înrăiţi (toleraţi de colegi să fumeze în dreptul ferestrei deschise), în recreaţie mai schimbau câte o frază - două, în timp ce fumau. Se luase hotărârea în Consiliul profesoral ca niciun cadru didactic să nu fumeze în incinta liceului de faţă cu elevii, cu toate că pe holuri se simţea mirosul de tutun, venind de prin toaletele în care fumau elevii acum iarna, în pofida restricţiilor şi al controalelor făcute de cadrul didactic de serviciu. Profesoara Finic se dezbrăcase de palton şi îşi luase locul la masa dreptunghiulară din cancelarie. Între timp ridicase catalogul şi copia în el nişte însemnări de pe o agendă. Din când în când arunca priviri pline de furie spre Georgeta Zbihli. Condurache nu înţelegea de unde apăruse această adversitate instantanee. Se auzi soneria bâzâind pe holuri şi toţi profesorii, luându-şi catalogul, se îndreptau spre clasele unde aveau de ţinut cursuri. Când au revenit în cancelarie după prima oră de curs, întâlnindu-se la obişnuita ţigară, Georgeta îi şopti fără să fie auzită de cineva care ar fi putut apărea în preajma lor: - Dacă vă povestesc ceva o să fiţi foarte surprins. - Ce anume? M-aţi făcut curios. - Atunci când ne-am despărţit, în staţia de tramvai am dat nas în nas cu domnişoara Finic. - Aşa şi? - Cred că ne-a văzut când am plecat împreună de la şcoală. Dacă după două ore şi ceva mă aflam tot prin zona casei dumitale, ştiind în ce sector locuiesc, s-ar fi putut să fi tras concluzia că v-am vizitat. - Ei na, de unde asta? Şi chiar de ar fi aşa, care-i problema ei? - S-au mai rău, cumva să ne fi urmărit. - Mă faceţi să râd. De ce ar fi făcut-o? - Nu am spus că-i îndrăgostită nebuneşte de dumneata? - Aţi spus, dar nu cred. - Bine! Atunci vă rog să fiţi atent la tot ce se întâmplă în ceea ce vă priveşte cu acest “presupus” interes. - Bine, am să fiu chiar foarte atent, deoarece situaţia mă amuză teribil de tare. Am văzut cum vă privea de dimineaţă când v-aţi apropiat de mine! Conveniseră ca la şcoală să folosească acelaşi limbaj protocolar de adresare, pentru ca, în cazul în care ar fi fost auziţi de alţi colegi, să nu se interpreteze că sunt mai intimi între ei decât cu ceilalţi. Georgeta era o fire temătoare şi nu dorea să existe vreo suspiciune asupra moralităţii sale. După această discuţie în şoaptă, cei doi colegi nu s-au mai putut întâlni într-o conversaţie privată, până la sfârşitul programului. Nu erau singurii fumători din cancelarie şi nici nu au intenţionat să reia discuţia, chiar dacă în fiecare recreaţie fumau împreună lângă fereastra continuu deschisă, în ciuda gerului de afară. Pentru căldura din cancelarie, era binevenit un curent de aer rece şi curat. Elvira Finic era o profesoară tânără, avea douăzeci şi şase ani, care absolvise facultatea de filologie la Iaşi, cu vreo trei ani în urmă. Nu se ştie a cui pilă era de a ajuns în Bucureşti şi mai ales la acest liceu. Poate conducerea liceului îi cunoştea trecutul şi mai ales ascensiunea şi prezenţa sa intempestivă în liceu. Din cauza aceasta ceilalţi colegi o evitau în general, se fereau chiar să facă afirmaţii de faţă cu ea împotriva guvernaţilor, sau a politicienilor în general. Totuşi, se purtau politicos, dar distant, fără amiciţii deosebite cu ea. În acest liceu erau puţine prietenii între cadrele didactice. Ştiindu-se cine sunt părinţii elevilor, fiecare profesor încerca să nu iasă în evidenţă prin afirmaţii deşănţate asupra guvernanţilor, indiferent de culoarea eşarfelor purtate în campaniile electorale sau simpatiile lor politice. Toţi se temeau pentru locul lor de muncă şi se simţeau continuu cu sabia lui Zamolxe deasupra capului. „Chiar, să ne fi urmărit domnişoara Finic?” se întrebă Narcis şi nu-i venea să creadă că ar fi putut fi adevărat. “Asta ar fi paranoia, nu inteligenţa unui cadru didactic! Să fi trezit el o asemenea obsesie în mintea colegei sale? Va fi mai atent de acum cu ea şi cu gesturile sale în ceea ce-l priveşte”. După o perioadă de câteva zile, în care a uitat despre ”incidentul Finic”, dacă puteau fi numite astfel nişte priviri mai tăioase aruncate de o colegă de cancelarie asupra alteia, Narcis Condurache s-a întâlnit cu Elvira Finic, fără să-şi fi propus, în pragul uşii de ieşire din liceu. Tocmai avea în program să treacă şi prin piaţa Dorobanţi, să-şi completeze cămara cu ce-i mai lipsea. Nu şi-a dat seama dacă întâlnirea a fost o pură întâmplare sau un gest premeditat al colegei sale. Mergerau unul lângă celălalt pe stradă fără să-şi vorbească. Considerând că-i lipsit de politeţe să nu-i adreseze câteva cuvinte, a întrebat-o încotro se îndreaptă, spre staţia de tramvai sau spre oraş, informând-o la rându-i că doreşte să ajungă prin piaţă, să se aprovizioneze cu nişte legume. - Şi eu tot spre magazine aveam de gând să merg, răspunse tânăra imediat. Să văd de ce mai am nevoie. Nu am de gând să-mi cumpăr ceva special, dar voi vedea la faţa locului ce-mi mai trebuie prin casă. - De prin piaţă nu aveţi nimic de cumpărat? - Nu. De ce? - Poate mă sfătuiaţi ce să cumpăr pentru un sote de ciuperci. Am o pasăre de curte cumpărată de la un ţăran şi vreau să fac o supă cu tăiţei de casă şi un sote. - Cu plăcere domnule Condurache. De ce nu? Tot nu mă grăbesc să ajung acasă, doar nu mă aşteaptă nimeni. Chiar, vă pricepeţi la gătit? - Aşa, cât de cât. Nu ca o gospodină ca dumneavoastră, dar în fine, mă descurc binişor în bucătărie. - Bravo! Unde aţi deprins această îndeletnicire? întrebă ea, făcându-se că nu a auzit remarca despre priceperea sa în bucătărie. De unde putea să ştie Condurache cât de pricepută este, că doar nu a servit masa niciodată la ea acasă? - Unde puteam decât în armată! Ştiţi, în cele şase luni obligatorii ca TR-ist, am preferat să mă duc la bucătărie decât să fac instrucţie prin toate noroaiele de pe câmp, mai ales că am făcut din octombrie până la sfârşitul lui martie. - Ce înseamnă TR-ist? N-am mai auzit expresia aceasta, cu toate că şi eu am trecut printr-o facultate, ca şi dumneavoastră. - Nu în facultate se foloseşte expresia, ci în armată şi înseamnă “termen redus”. Cei ce terminau o facultate pe timpul meu erau obligaţi să facă şase luni de pregătire militară şi li se dădeau gradul de sublocotenent în rezervă. - Am înţeles! - Acum nici cei care ar fi îndreptăţiţi să facă armata nu o mai fac şi se observă acest lucru în comportamentul tinerilor. - Da, aveţi dreptate. Nu-i vedeţi şi pe elevii noştri cum sunt îmbrăcaţi şi cum se comportă? Nu le poţi zice nimic că sunt în stare să sară la tine să te bată. - Chiar aşa? La mine nu au curajul să-mi deranjeze ora. Atât le-ar trebui ... - Da, dar nu vedeţi cum arătaţi dumneavoastră şi cum sunt eu? - Ha, ha, ha! credeţi că numai asta contează? - Eu ştiu... Profesoara Elvira Finic se trăgea de prin zona Bârladului. Era o tânără simpatică, nu prea înaltă, la un metru şaizeci şi cinci – şaizeci şi opt, nu mai mult, şatenă, cu sânii mari, ochii albaştri, părul castaniu, lung până în dreptul umerilor. Nu puteai spune că-i slăbuţă, dar nici grăsuţă nu era. Apărea ca oricare femeie matură, chiar dacă nu avea decât douăzeci şi şase ani. Îi stătea bine cum era şi avea şi un chip simpatic, chiar dacă nu o puteai considera o frumuseţe. Îl avea pe acel “vino încoace” cum spuneau cei mai în vârstă, când descriau o persoană cu atracţie la public. Se trăgea dintr-o familie modestă, de muncitori.Tatăl său lucrase la fabrica de rulmenţi din Bârlad. După terminarea liceului din localitate, a dat şi a reuşit din prima la facultatea de filologie din Iaşi, unde a terminat ca şef de promoţie. Era o tânără ambiţioasă. Totuşi ambiţia ei nu justifica ascensiunea profesională atât de rapidă, ca încât să ajungă din provincie să profeseze în capitală, mai ales la acest liceu. Trebuia să aibă pe cineva cu mare influenţă ori la Inspectoratul Învăţământului pe capitală, ori în Ministerul Educaţiei. Nu se putea spune că Finic Elvira nu era o profesoară bine pregătită. Din contra. O parte dintre elevi o simpatizau, numai că nu pe toţi putea să-i strunească, mai ales pe anumiţi elevi care aveau chiar şi nouăsprezece ani ca vârstă şi se considerau în liceu buricul pământului, indiferent dacă erau băieţi sau fete. Se aflau la adăpostul părinţilor, posesorii unor averi ce însumau multe milioane de euro. - Iată că am ajuns în piaţa “Dorobanţi”. Unde doriţi să mergem prima dată? În zona cu legume şi fructe, sau în alt sector? reveni Elvira în discuţie cu o întrebare. - Da, acolo sunt interesat să ajung mai întâi, apoi voi trece şi pe la brânzeturi să văd dacă găsesc ceva de pe la Sibiu. Fac o brânză mai bună decât cei de prin Ialomiţa sau Dâmboviţa. Oile au o altă iarbă şi există o tradiţie diferită în prepararea brânzeturilor. - Da, uneori şi eu prefer să cumpăr de la cei din Mărginimea Sibiului, chiar dacă este mai scumpă. Cel mai mult îmi place caşcavalul afumat, pus în coajă de brad. Are un gust special. - Prin Moldova nu se găsesc brânzeturi gustoase? - Ba da, dar nu ca cele de la munte. Nu sunt aşa de diversificate ca mod de preparare. Ajunşi în dreptul tarabelor unde negustorii îşi promovau în gura mare produsele, majoritatea aprovizionate de la depozitele de import, nicidecum legume şi fructe autohtone, Narcis se uita unde găseşte cele mai frumoase ciuperci Champignon. Le prefera pe cele mai micuţe. Pentru ce dorea el să gătească avea nevoie de o jumătate de kilogram de ciuperci şi o legătura de pătrunjel. Mai dorea şi una de mărar. Usturoi, boia dulce şi ulei de măsline avea acasă. Nu-i plăcea varianta spaniolă de sote cu oregano, chili şi sherry, aşa că se va limita la varianta românească, mai simplă. Mai luă şi câteva fructe, mere şi portocale, o lămâie să obţină zeamă pentru sote şi împreună cu însoţitoarea sa, urcară la etaj, la sectorul lactate, unde amândoi făcură mici cumpărături. Narcis cumpără şi jumătate de kilogram de urdă. - Ce faceţi cu urda domnule Condurache, vă place în mod special? - Nu, am de gând să fac o plăcintă ţărănească cu urdă şi mărar, de aceea am luat verdeaţa. - Ia auziţi! Chiar vă descurcaţi aşa de bine în bucătărie? Aveţi cumva musafiri? - V-am spus că am învăţat câte ceva în acest domeniu în cele şase luni de armată. Bucătăria mă pasionează şi mereu îmi place să experimentez câte ceva nou. La gătit este ca la matematică: probleme cu mai multe necunoscute, pe care încerc să le rezolv cât mai bine. Nu, nu am oaspeţi. Gătesc pentru mine. - Ferice de cea care vă are ca soţ. Are un ajutor de nădejde în bucătărie, nu trebuie să le facă singură pe toate. - Da, dar uneori în viaţă se întâmplă ca nu toate femeile să aprecieze acest ajutor nesperat la începutul căsniciei şi să renunţe foarte uşor la el ca la multe altele. - Desigur, viaţa este mult mai complexă decât credem noi şi de multe ori ne-o complicăm singuri. - Aveţi dreptate. Vă mai interesează ceva de prin piaţă? - Nu, doar mi-a făcut plăcerea să vă însoţesc. La şcoală nu prea avem timp să discutăm şi alte probleme care ne-ar interesa... - Ca de exemplu? - Ei, nu pot să încep o discuţie mai serioasă printre vitrinele cu brânză şi lapte. - Da, aveţi dreptate. Staţi să iau şi nişte smântână şi câteva ouă de la ţărani pentru plăcintă şi dacă nu vă deranjează putem servi o cafea la cofetăria de vis a vis. Asta în caz că nu vă grăbiţi. - Nu, de ce m-ar deranja? M-am săturat să mă tot întâlnesc cu aceeaşi oameni zilnic şi să nu am nimic de comunicat cu ei în afara problemelor de serviciu! - Asta cam aşa este. Nici eu nu am pe cineva mai apropiat în cancelarie. - Ei, lăsaţi! nu mai spuneţi aşa. Sunteţi foarte bun prieten cu doamna Zbihli... - Cu doamna Zbihli? Ce vă face să credeţi asta? - Am văzut cum vă priveşte, cum discutaţi aprins când sunteţi la fumat... - Total fals. Este adevărat că mai schimbăm câteva cuvinte cât fumăm, dar asta nu înseamnă că suntem buni prieteni. Pot spune doar colegi care comunică între ei mai bine decât cu ceilalţi, nimic mai mult. - Lăsaţi domule profesor, am văzut că într-o zi chiar a fost în vizită la dumneavoastră... - La mine! Când asta! o făcu el pe nedumeritul. A... Ştiu când. Da, avea o problemă personală pe care dorea s-o discutăm, o neînţelegere cu o elevă şi cum nu puteam să discutăm pe stradă pe o asemenea vreme, am preferat s-o invit la o cafea, dar se grăbea că avea întâlnire cu soţul undeva în oraş, minţi cu nonşalanţă Narcis. - Pe mine nu mă interesează ce aţi discutat cu doamna Zbihli, ce aţi făcut şi cât a stat la dumneavoastră. Pot afirma deschis că uneori ţi-ai dori să stai de vorbă cu cineva şi pentru alte probleme, nu numai pentru cele şcolare, dar când vezi că acea persoană te evită, îţi pierzi interesul... - Şi cine ar fi acea persoană domnişoara Finic? - Poate chiar dumneavoastră... - Eu? Nu ştiam! - Cum noi nu avem statutul de căsătoriţi, nu ar deranja pe nimeni şi nici nu s-ar crea o stare de confuzie dacă ne-ar vedea cineva discutând sau mergând împreună undeva. - Da, dar mai avem şi colege care ar putea să vă fie prietene sau, de ce nu, confidente, la o adică. - Ştiu, dar de multe ori este mai greu să întreţii o amiciţie cu o femeie decât cu un bărbat. Nu este obligatoriu ca acel bărbat de care ai dori să te apropii să-ţi fie neapărat iubit ca să te simţi bine lângă el. - Tot ce este posibil. Ştiţi, eu de când am divorţat m-am ferit să mă mai apropii de vreo femeie în mod special. - De ce? - Păi, cum să vă spun... am preferat să fac o pauză în care să uit de insuccesul suferit în mariajul meu şi să-mi analizez situaţia şi cauza care a condus la acest insucces. Să-mi ling rănile cum s-ar zice. Aşa am considerat că-i mai bine. - Dar dumneavoastră ştiţi că toţi colegii şi aici intru şi eu, vă apreciază nu numai ca profesor, ci şi ca om, coleg de cancelarie? - Mulţumesc. Nu fac nimic mai deosebit decât faceţi dumneavoastră sau ceilalţi profesori. - Cum nu? Faceţi meditaţii cu elevele... - A! Asta era! Dacă o fac este pentru că doresc ca liceul nostru să fie într-adevăr, conform tradiţiei, unul dintre cele mai bune dintre liceele capitalei, nu doar unul de “fiţe” căutat de odraslele celor cu bani sau cu funcţii politice. - Şi doamna director vă laudă în şedinţele Consiliului profesoral, că vă implicaţi în problemele liceului... - Aşa ar fi corect să facă fiecare dintre noi. Nu vedeţi ce dezastru este în domeniul învăţământului? - Ştiu, dar cu ce suntem noi vinovaţi? - Menirea noastră este să-i atragem pe copii spre şcoală, nu să-i îndepărtam prin nepăsare şi neimplicare. Văzând că profesorul Condurache pune prea multă pasiune în această discuţie şi abordarea lui este una pătimaşă, Finic încercă să deturneze discuţia pe un făgaş dorit de ea. - Haideţi să intrăm aici în acest local, dacă nu vă grăbiţi. Fac eu cinste cu o cafea. - Ha, ha, ha! Ar fi prima dată când aş merge cu o doamnă într-un local public şi ar face ea cinste. - De ce? În toate trebuie să existe un început. Intrară într-un micuţ bar cochet, unde se servea pe lângă cafea şi băuturi alcoolice. Nu erau prea mulţi clienţii, cu toate că trecuse de ora prânzului. Şi-au comandat fiecare câte o cafea şi un pahar cu apă minerală. Condurache îşi scoase nelipsitul său pachet de Camel şi-şi aprinse ţigara, nu înainte de a invita şi colega să se servească. - Mulţumesc, ştiţi că nu sunt fumătoare. - Am crezut că nu doriţi să fumaţi în cancelarie de faţă cu profesorii. De fumat, o fac mai toţi elevii noştri. Mai puţini sunt cei care nu fumează, decât ceilalţi. Se mai întâmpla şi pe timpul meu dar nici chiar aşa, domnule. Acum parcă este prea exagerat cu ce se petrece prin şcoli şi asta nu numai în licee chiar şi prin şcolile gimnaziale. Elvira, văzând că discuţia iar alunecă spre probleme şcolare, lucru nedorit, lăsă să treacă pe lângă ea afirmaţia colegului, fără să-i răspundă. Prefera să profite de oportunitatea ce i s-a oferit de a-i vorbi în particular, fără să-i deranjeze cineva. Întinse mâna pe masă şi o aşeză peste pumnul colegului său. Acestuia prima intenţie i-a fost să şi-o retragă, însă ridică privirea şi-o fixă mirat pe tânără. Aştepta să vadă ce mai urmează. Era pentru prima dată, nici nu-şi mai amintea după cât timp, când se simţea emoţionat. “Ce-o vrea tânăra aceasta de la mine”? - Ştii Narcis, scuză-mă că te tutuiesc fără să-ţi cer permisiunea, dar poate nu voi mai avea ocazia să o fac, aşa că fiind doar noi doi, fără să afle şi altcineva ce discut cu tine, te rog să mă suporţi câteva minute şi apoi poţi să revii la starea în care ne aflam înainte de a deschide uşa acestui bar. Narcis, cu toate că era avertizat de Georgeta despre faptul că Elvira s-ar putea să fie obsedată de el, se emoţionase când simţise mâna fetei peste a sa, mai ceva decât un băiat aflat la prima lui întâlnire şi care încearcă să-şi sărute prietena. - Poţi să-mi spui cum doreşti, desigur. Nu mă deranjează. Doar suntem colegi şi nici nu sunt cu mult mai bătrân decât tine. - Da, aşa este, dar... oricum... nu are importanţă... Vreau să-ţi fac o mărturisire şi anume că ... sunt ... foarte îndrăgostită de tine. - Dar... - Te rog nu mă întrerupe că s-ar putea să nu mai pot continua. Şi aşa mi-a luat mult timp până m-am hotărât s-o fac. - Ce să... - Aşteaptă te rog încă puţin. M-am îndrăgostit de când am intrat prima dată în cancelarie şi te-am văzut. Am aflat ulterior că eşti căsătorit şi nu am dorit să intervin în viaţa ta particulară, să-ţi influenţez căsnicia, dar când am auzit că ai divorţat, mi s-a luat o piatră de pe inimă, iar speranţele că vom putea fi cândva împreună au crescut. Nu am avut curajul să-ţi dau de înţeles cât de mult te plac până când am văzut că cineva poate să mi te ia. - Nu-i... - Nu am terminat, te rog mai acordă-mi câteva clipe. Văzându-vă mereu veseli şi bine dispuşi când eraţi împreună, tu şi doamna Zbihli, am intrat în panică şi într-o zi, când aţi plecat amândoi din şcoală, mi-am propus să vă urmăresc. Atunci am văzut-o pe colega noastră intrând în casa ta şi eram disperată. Nu ştiam ce să cred despre voi şi despre relaţia voastră. - Deci... - Numai puţin! Astăzi m-am hotărât să te abordez şi să vorbesc deschis cu tine. Să-ţi spun că te iubesc, că sunt îndrăgostită de tine şi că nu pot trăi fără tine, aşa că acum poţi să-mi răspunzi: Ce şansă am? - M-ai surprins pur şi simplu. În primul rând trebuie lămurit ceva definitiv. Între mine şi doamna Zbihli nu există nimic sentimental. Este adevărat că a fost la mine pentru câteva minute... - Poate două ore... - Da? Nu am observat când a trecut atâta timp dar în fine, nu are asta importanţă. Doamna se plângea de atitudinea unei eleve faţă de soţul său şi mi-a cerut părerea. Cum era o alarmă falsă, neexistând nimic compromiţător între cei doi, i-am explicat doamnei şi nu am cronometrat timpul cât am stat de vorbă, cât s-a scurs de la sosire până la plecare. Şi-a adus aminte că are întâlnire cu soţul aşa că a plecat destul de repede acasă. - Ştiu, am văzut când s-a urcat în tramvai. - Deci ne-ai urmărit? - Spre ruşinea mea, da! şi-mi cer scuze, dar eram disperată! Narcis o privea cu milă. Cum se pot degrada unii oameni oricât de inteligenţi şi şcoliţi or fi ei, dacă nu ştiu să-şi gestioneze sentimentele! Georgeta avea dreptate când l-a avertizat. O femeie intuieşte mai repede ce se întâmplă în mintea altei femei. Nu ştia câtă dragoste există în sufletul Elvirei sau câtă paranoia în mintea sa. Era surprins totuşi ca o femeie să-i declare direct că-l iubeşte şi că “nu poate trăi fără el”. Nu ştia daca ar putea simţi la rândul său ceva pentru această tânără. Nu s-a gândit la ea niciodată în alt fel decât ca la o simplă colegă. Chiar şi în aceste momente de surpriză, tot nu se vedea îndrăgostit de ea şi trăind împreună zi de zi. Pauza creată în conversaţia lor, nu era de bun augur pentru Elvira. De fapt pentru câteva minute a fost un simplu monolog, nu o discuţie între două persoane care se cunosc şi au dorit să consume o cafea împreună. - Sincer să fiu Elvira, m-ai surprins cu declaraţia ta. Nu mă aşteptam la aşa ceva, eu fiind un bărbat care îşi vede de viaţa lui, fără să şi-o complice într-un fel. Nu sunt pregătit încă pentru o relaţie. Ce pot să-ţi spun decât că sunt flatat că o domnişoară aşa tânără şi drăguţă s-a îndrăgostit de mine! - Şi nu de ieri, de alaltăieri, ci de doi ani de zile! - Mă uimeşti cu perseverenţa ta. - Îmi dai vreo şansă? - Repet. Ce pot să-ţi spun? Acum sunt confuz. Dă-mi te rog timp să mă obişnuiesc cu ideea aceasta. Poate gândindu-mă la situaţie, se va crea o punte între sentimentele noastre. Poate că voi descoperi cu timpul în tine persoana pe care o aştept şi de care am nevoie în viaţa viitoare. - Cel puţin sunt mulţumită că mi s-a luat o piatră de pe suflet, indiferent cum vor decurge evenimentele următoare. Ai dreptate desigur să te gândeşti la această oportunitate. Cel puţin, ştii că există cineva care te iubeşte cu adevărat şi că acea persoană sunt eu. - Îţi mulţumesc. Nu cred că merit aceste sentimente şi atâta atenţie din partea ta. Cel puţin eu nu am făcut nimic intenţionat pentru a ţi le influenţa. - Normal. A fost cum se spune, dragoste la prima vedere. Dacă la început a fost fără de speranţă, aşa cum ţi-am spus, acum ea aceasta există şi totul depinde numai de tine, să pot deveni o femeie fericită! - Orice aş spune, s-ar putea să consideri că te jigneşte, de aceea mă abţin, rugându-te să-mi dai timp. Te mai rog în cancelarie să nu se schimbe nimic din atitudinea noastră colegială. De acord? - Voi încerca, desigur, chiar dacă în suflet am o oarecare nelinişte, ştiind că acum cunoşti ce simt pentru tine. Emoţionant este că nu ştiu când se va crea acel click în sufletul tău, care să topească starea glaciară dintre noi şi să te apropie de mine. - Cine poate şti? Aşa cum te-ai îndrăgostit tu la prima vedere, poate să apară şi la mine dragostea de care am nevoie pentru femeia ce mi-o doresc lângă mine. Orice discuţie în plus ar fi fost inutilă şi ar fi tensionat şi mai mult atmosfera dintre ei, aşa că au preferat să achite consumaţia şi să se despartă, fiecare rămânând cu gândurile sale. Narcis acum avea la ce să se gândească. Pe moment uitase şi de Georgeta şi de Gabriellé.
Referinţă Bibliografică:
IUBIRE INTERZISA cap. III / Stan Virgil : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 860, Anul III, 09 mai 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!