Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 258 din 15 septembrie 2011        Toate Articolele Autorului

ISPITA (3)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Capitolul I/3  

ÎNDOIALA  

Pe Anca a cunoscut-o graţie unei întâmplări pe care o socotea ca fiind înscrisă în destinul său. Trebuia să se întâmple şi atât.
La o oră de autoapărare, poate din cauza unei aruncări peste şold care depăşea limita sportivităţii, pe când era elev la Şcoala de Poliţie din Câmpina, Fănel a căzut pe saltea cu piciorul drept îndoit din genunchi. Acuza dureri mari. A încercat să se ridice, mai mult din dorinţa de a-i aplica celui ce-l secerase o "corecţie" fulgerătoare, dar nu a reuşit. Cu genunchiul blocat, a fost scos din sala de sport şi dus imediat la infirmeria şcolii. Medicul a diagnosticat că are ruptură de menisc şi a decis să-l interneze la Spitalul Militar din Bucureşti pentru operaţie.
În salonul de ortopedie, în ziua hotărâtă pentru intervenţia chirurgicală, a cunoscut-o pe Anca, asistentă medicală. Venise cu un scaun pe rotile pentru a-l conduce în sala de operaţii. Fănel a ripostat, mai ales la vederea frumoasei şi zâmbitoarei asistente. A cerut relaţii privitoare la localizarea sălii şi a motivat că merge mai întâi la grupul sanitar. A refuzat orice ajutor.
Cu maxilarele strânse puternic, făcea eforturi vizibile să zâmbească. A mers la grupul sanitar în ideea că, după operaţie, nu va putea ajunge singur dacă ar fi avut nevoie. Şi nu suporta să vină vreo infirmieră ori asistentă la patul său cu acel vas special numit acolo "ploscă", aşa cum văzuse că se obişnuieşte. Adevărat că erau oameni cu operaţii complicate, cu lipsă de membre ori cu coloana operată şi nu se puteau da jos din pat. Pe când el, ruşinos şi orgolios, se putea deplasa într-un picior, glumind mereu pentru a-şi ascunde durerea.
A coborât singur în sala de operaţii. Să o cunoască, să ia contact direct cu ea, să se acomodeze, spunea el. Nu ar fi recunoscut în ruptul capului că teama îl stăpânea destul de puternic. Punea întrebări şi făcea glume. Când nu îl vedea nimeni, se sprijinea de zid, se ţinea strâns de balustradă, trăgea adânc aer în piept şi se încuraja singur: „Hai băiatule, să nu creadă ăştia că poliţiştii sunt fricoşi! E cea mai uşoară operaţie, nu-i mare scofală. Şi asistenta aia e tare de tot, e ca lumea, pe bune. Trebuie să fac o impresie extra ca să am şanse când scap de aici…”
Anca l-a luat de mână şi l-a aşezat pe scaunul fără spătar indicat de un medic pentru a-i face injecţia de anestezie. Aproape cât el de înaltă, cu păr bogat, în blonde plete şi cu albastrul cerului în ochii ce-l priveau cu simpatie, era atentă la glumele lui şi-i răspundea cu râs cristalin şi priviri calde şi complice. I-a luat cu blândeţe mâinile pentru a i le pune cruciş peste piept şi i-a arătat cum să ţină corpul aplecat din umeri pentru a i se face injecţia.
- Te rog să te relaxezi. Rămâi în poziţia asta. E bine aşa. Nu mişti niciun milimetru. Injecţia în coloană este pretenţioasă, da?
- Da, domnişoară. Nu clintesc, a răspuns Fănel fără să-şi trădeze teama. Atâta doar că din poziţia asta nu vă mai văd...
- Nu-i nimic! Uite, eu voi sta în faţa ta şi te voi sprijini de umeri puţin, să fiu sigură că stai cuminte, nemişcat.
Apropierea a fost atât de bine venită încât bietul băiat parcă uitase unde se află. Inspira adânc mirosul trupului ei pe care halatul imaculat îl desena atât de clar şi de frumos, şi se bucura cu plăcere crescândă de căldura lăsată de sânii ce parcă-i îmbrăţişau tâmplele plecate. Preocupat să le ghicească poziţia şi mărimea, nici nu a simţit înţepătura acului.  

*
Zâmbind cu plăcere vizibilă acestei amintiri, Fănel a sorbit încet din paharul cu vin şi, revenind la motivul pentru care se afla acolo, a strâns cu putere o clipă din pleoape. A încetat să zâmbească şi s-a încruntat încercând să răspundă unei adevarate avalanşe de întrebări: "Cum a reuşit Valentin Cristea să se realizeze? Ce a făcut el în plus faţă de mine? Şi cum a putut s-o determine pe Olga să se mărite cu el? Îl iubeşte oare cu adevărat? De ce m-a respins Olga? Ce mi-a lipsit mie?"
La întrebările astea, care-i băteau urechile precum clopotul zidurile clopotniţei încă de ieri după ce a deschis plicul şi a citit invitaţia la nuntă, Fănel se străduia să răspundă şi nu reuşea. Poate pentru că-l cunoştea prea puţin pe Valentin, cel mai bun prieten al său de mai bine de şase ani. Poate că-l subapreciase când a sesizat repulsia acestuia faţă de femeile uşoare.
Nu contesta capacitatea intelectuală a prietenului său,dar nu reuşea să admită că ar avea o experienţă superioară de viaţă. Ştia despre el că nu cunoscuse prea multe femei şi nu frecventa cercuri ori locuri publice, mai ales de noapte. Ori, astea erau elementele necesare unei anumite evoluţii în viaţă, după propria sa gândire. Erau elemente care să ofere lejeritate, obişnuinţe şi deprinderi fără de care nu faci faţă în societate. Eşti marginalizat. "Şi dacă nici bani nu ai, chiar eşti exclus!"
Aceste ultime cuvinte din şiragul intimei filosofii, aproape că au fost şoptite de Fănel. A şi privit în jur să observe dacă cineva a auzit ce gândea. Era marcat de expresia unui personaj din romanul ce-l citise prin clasa a zecea şi-i plăcuse destul de mult. Nu mai ştie cum se numea ori cine l-a scris. Niciodată nu memora titlul şi numele autorului. Le considera noţiuni de umplutură, lipsite de importanţă. El urmarea acţiunea, era atent la gândirea personajelor şi încerca să le ghicească trăsăturile de caracter pentru a le prevedea modul de manifestare în capitolele următoare. Se lansa într-o cursă în care dorea să depăşească însuşi creatorul lucrării, să descopere înaintea acestuia evoluţia propriu-zisă a personajelor şi să găsească noi repere şi modalităţi de desfăşurare a evenimentelor în cauză. Îndrăgea literatura. Şi regreta acum că nu mai are timp să citească ori nu avea suficientă voinţă de a-şi crea timpul necesar.
"Da, aşa este: ai bani, eşti domn; n-ai bani, esti prost"! Asta era expresia ce o expunea adesea în public şi, acolo unde nu era cunoscută, îşi atribuia paternitatea ei. În felul acesta îşi justifica drumul sinuos din ultimii ani înspre realizarea sa profesională. Un drum destul de greu de urmat, cu suişuri şi coborâşuri, cu renunţări şi vise sfărâmate pentru naşterea altora, adaptate realităţilor sociale şi economice, dar tot mai rupte de vechile-i trăiri şi credinţa ce-l călăuzise până nu de mult timp...  

*  

"Bine, bine, dar Olga ştia că eu am bani. Ştia că am o situaţie sigură, lucrând într-o instituţie a statului... Să aibă Valentin mai mult şi să nu-mi fi spus?!"
- Domnul mai doreşte puţin vin?
Fănel a aruncat o privire cercetătoare pe masă şi în frapieră. Terminase vinul, dar friptura era abia începută. Se mira şi el cum de s-a întâmplat şi, oarecum descumpănit, s-a întors către ospătar să-i răspundă, contrariat şi de faptul că nu a sesizat, nici de această dată, apropierea acestuia. Această mişcare i-a permis să treacă în revistă câteva mese din sală, dincolo de draperia trasă neglijent. Se pare că nu prea mai erau scaune libere.
- Cred că la friptură mai merge un pahar de vin...Cine este doamna neînsoţită şi ce a comandat?
Ospătarul a întors capul pentru a urmări privirea lui Fănel şi, ca să fie sigur, a întrebat în şoaptă, complice:
- Doamna brunetă cu bluza orange şi cu părul ondulat?
- Da, la ea mă uitam.
- Este o colegă. În ziua ei liberă vine şi mănâncă aici.
- Da? Dacă este liberă şi dispusă să mâncăm împreună invit-o, te rog!
- Cum credeţi, dar...ştiţi, a comandat deja şi dumneavoastră...
- Nu te grăbi să tragi concluzii, amice! Te-am rugat să o inviţi în numele meu. Dacă refuză...îmi cer scuze.
- Da, domnule!
"Asta înseamnă să le vorbeşti frumos! Îşi iau nasul la purtare şi îşi permit să-ţi dea şi sfaturi, până la urmă. A naibii naţie de ospătari! Toţi parcă sunt făcuţi de aceeaşi mamă", gândea Fănel în timp ce îşi scotea, discret, verigheta de pe deget şi o plasa grijuliu într-un buzunar. Întrebându-se a câta oară proceda în acest fel, a zâmbit cu satisfacţie, şi-a trecut palmele cu degetele răsfirate prin frizură pentru a-i asigura un aranjament mai rebel şi a încercat să compună un scenariu vesel în vederea primirii doamnei pe care o observase singură.
"Pare drăguţă, chiar foarte drăguţă, la prima vedere. Şi dacă lucrează aici, treaba va fi uşoară. Cred că este obişnuită cu invitaţii de acest gen, aşa că nu va opune prea mare rezistenţă. Ce se poate discuta cu o chelneriţă?! Nu, nu asta este problema. Va fi prea onorată de invitaţia mea şi nu va refuza să plecăm împreună. Dacă era măritată nu venea să mănânce singură aici, aşa că merg la sigur, dar...să vedem unde locuieşte şi ce pretenţii are".
Ajuns aici cu monologul masculului sigur pe sine, obişnuit să cucerească, Fănel a tresărit parcă speriat de gândul ce nu a ţinut seamă de timp sau distanţă şi a făcut un salt neaşteptat de brusc, oprindu-se la Anca. Masculul-soţ, preocupat de noul gând şi oarecum grijuliu, a trecut în revistă tot ce era pe masă şi a încercat să numere paharele golite până în acel moment.
"Nu se poate! Anca iar se va supăra şi nu mai vorbim două zile. Cam mult, dar mă simt foarte bine. O cafea amară şi trece oboseala. Şi, de fapt, Ancuţa mea doarme la televizor, dacă o mai fi acasă şi n-o fi plecat, plictisită, în vizită la Gabi. Nu putea să fie şi ea în tură de noapte? Hm! Cam neprevăzute şi turele astea de la un timp de vreme..."  


*
Adevărat, Anca aţipise la televizor. Nu găsise un ceva care să o atragă. Nici filme, nici divertisment. S-a ridicat uşor ameţită de pe canapea şi a plecat la bucătărie.
"Să mai beau o cafea? Îmi ia somnul de tot. Cred că soţul meu drag va veni târziu şi obosit. Ce naiba se întâmplă de la o vreme cu el, nu înţeleg. Are pe cineva? Mă bănuieşte pe mine? Ştiu că nu i-am dat niciun motiv, deşi...poţi şti ce este în capul unui bărbat?! De la o vreme încoace pare să fie tot mai ocupat. Mai bine rămânea subofiţer. Mare prostie a făcut tata că l-a ambiţionat să meargă mai departe. L-a împins de la spate, pur şi simplu!"
Ajunsă în acest punct, Anca nu putea să nu zâmbească amintindu-şi cum a reacţionat tatăl său când i l-a prezentat pe Fănel. Amuzată de acest gând, şi-a turnat puţină cafea în ceaşcă, a aprins o ţigară şi, strângându-şi picioarele sub ea pe cocheta canapeluţă din bucătărie, a încercat să treacă în revistă acele zile cu momentele lor frumoase...
Era doar de câteva luni angajată în spital, după absolvirea şcolii postliceale, la secţia condusă de tatăl său, cunoscutul şi foarte apreciatul chirurg, colonel doctor Cornel Marinescu. Au fost discuţii mari acasă, mai mari decât atunci când a refuzat să încerce la facultate. Mama făcea mari eforturi s-o hotărască spre "farmacie", domeniu în care lucra de aproape douăzeci de ani, în timp ce tatăl său încerca să o îndrume către "informatică" ori "drept", adică domeniile viitorului, potrivit opiniei sale.
Anca a ripostat, a explicat, a plâns şi...a învins: a mers acolo unde i-a plăcut, spre nemulţumirea părinţilor. Iar acum, când ea dorea "obstetrică”, tatăl folosea o întreagă artilerie de argumente pentru a o convinge să meargă la "chirurgie". Mama o susţinea şi justifica această atitudine printr-o singură frază:
- Dacă a urmat ceea ce i-a plăcut şi este atrasă şi după absolvire de acelaşi domeniu, este dreptul ei să lucreze acolo unde consideră că se realizează!
Pe de altă parte, încăpăţânatul colonel, familist convins, dar adept al disciplinei în serviciu şi în propriul cămin a reuşit să le demonstreze că este spre binele iubitei lor fiice să înceapă activitatea sub directa sa îndrumare.
- Acolo sunt condiţii optime să te familiarizezi cu lumea medicală, draga mea. Este mai greu, ştiu asta. Dar vei avea de învăţat, sub aspect teoretic şi practic, atât de multe, încât atunci când vei ajunge la secţia "ortopedie", îţi va fi foarte uşor. Eu te voi edifica în tot ceea ce vei avea nevoie pe viitor, inclusiv în probleme de intervenţie chirurgicală, de igienă, de recuperare, de organizare, de comunicare cu cea mai dificilă categorie de pacienţi, excluzând pe cei cu deficienţe psihice.
- Da tati, te înţeleg, dar dorinţa mea şi...
- Fetiţa mea dragă, scuză-mă că te întrerup! Tu încă nu ştii cât de mare este spitalul, cât de mulţi şi cât de diferiţi sunt oamenii. Sunt caractere şi caractere, sunt vârste diferite şi educaţii diferite. Înţelege, fără alte explicaţii pe care mă jenez să le mai spun... Acolo eşti cu mine şi toată lumea te va respecta. Nimeni nu va îndrăzni să te atingă în vreun fel. După câteva luni, când eşti deja cunoscută şi personalitatea ta va fi suficient de puternică, mergi chiar în alt spital ori policlinică, unde vrei tu...
- Ei da, ca apoi să se şuşotească că am intrat cu pile în spital şi că de nu ar fi tăticu nu m-aş descurca în meserie!
- Fetiţa mea, asta depinde de tine, de felul în care te vei integra profesional şi social, de conduita ta. Tu eşti cea care îţi vei realiza profilul pentru ochii tuturor. Tu vei hotărî care îţi este locul şi va trebui să lupţi să-l ai şi să-l ţii…
- Bine, tati! M-ai convins, dar să ştii că nu aştept să mă prindă anul acolo...
- De acord, fetiţa mea dragă, batem palma!
Şi timpul s-a scurs cu repeziciune. Adevărat, sub aspect profesional, în favoarea ei. Cunoştea aproape la perfecţie întregul instrumentar şi putea să-l folosească în orice moment, indiferent de ce natură era intervenţia. Profesionist recunoscut, meticulos, deosebit de pretenţios şi conştiincios, doctorul Marinescu o angaja pe Anca în toate cazurile la care lucra personal şi, dacă timpul permitea, în alte cazuri, alături de alţi medici. Nu era fiica sa în timpul serviciului şi adeseori era mai pretenţios cu ea decât cu restul personalului.
După cinci luni de muncă în această secţie, cu o doză de regret pe care o ascundea cu măiestrie, a cerut şi i s-a aprobat să treacă la secţia pe care a dorit-o de la bun început: ortopedie. Nu se consumaseră trei săptămâni de când se afla aici şi deja se bucura de simpatia medicilor şi a întregului personal. Obişnuită cu tot felul de leziuni, ţesuturi, nervi şi organe bolnave, lovite, obturate, secţionate şi reparate ori înlocuite şi fiind extrem de comunicativă, blândă şi prietenoasă cu colegele şi cu pacienţii, era apreciată şi dorită de toată lumea.
Era curtată de mulţi băieţi, medici ori asistenţi, stagiari ori deja cu câţiva ani de muncă în spital, necăsătoriţi dar şi familişti. Nu a reuşit vreunul să-i atragă atenţia în mod deosebit. Obişnuită cu constituţia corpului uman, chiar şi cei mai arătoşi dintre ei păreau obişnuiţi sub privirile ei.
„Nici acum nu înţeleg ce s-a întâmplat cu mine atunci! Era un oarecare om trântit pe spate în patul său. Tânăr, frumuşel la prima vedere şi…cam atât. Privirea?! Da, cred că privirea m-a cam dat peste cap. Ei da, dar ce zâmbet nevinovat şi atrăgător avea în colţul buzelor frumoase!”
Aprinzând a doua ţigară, Anca parcă uitase că este singură la ora aceea şi zâmbea amintirilor pe care le lăsa să se deruleze cu îngăduinţă şi duioşie…  

Referinţă Bibliografică:
ISPITA (3) / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 258, Anul I, 15 septembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!