Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 275 din 02 octombrie 2011        Toate Articolele Autorului

ISPITA (20)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Capitolul V / 4  

ÎMPLINIRI ŞI DEZAMĂGIRI  

ATENŢIE! Textul conţine cuvinte sau expresii vulgare!  

După două ore de somn, Fănel s-a mai înviorat puţin. Ajunsese acasă foarte tulburat şi după ce a mâncat, fără poftă, cu gândul plecat departe, s-a scuzat şi a plecat în dormitor.
- Hei, ce îmbraci în seara asta? l-a strigat Anca
privindu-l cu milă cum îşi târăşte picioarele.
- Nu ştiu... Adică, am să iau costumul acela gri-petrol şi o cravată oarecare.
- Îţi aleg eu. Odihneşte-te!
Costumul atârna elegant pe umeraş. Alături, o cămaşă albă călcată impecabil şi o cravată asortată. Lângă uşă, pe şanuri, o pereche de pantofi negri, proaspăt lustruiţi, i-au atras atenţia când se deplasa la baie. Sub şuvoiul de apă ce se risipea pe umerii săi voinici, Fănel zâmbea înciudat.
"Tot ea se poartă mai frumos decât mine. Cred că i-a trecut supărarea. Şi nu am avut puterea să-i cer iertare. Când venim de la nuntă vom dormi împreună. Sper să fie de acord şi să dăm dracului neînţelegerile astea absurde. La ce folos atâta tensiune în casă? Nu am destulă la serviciu?... Da, am nevoie de linişte. Ca să pot termina cu toate prostiile, dacă scap cu faţa curată. Dacă nu scap... ce paştele mă-sii fac? Nu ştiu. O să văd eu atunci...".
Anca a îmbrăcat o rochiţă elegantă în ton cu costumul lui Fănel, la care un cordon fals şi eşarfa purtau culori asemănătoare celor din cravata lui. Amândoi erau tineri şi frumoşi. Formau o pereche reuşită. Multe priviri au zăbovit asupra lor după ce au intrat şi până după ce s-au aşezat la masă.
Au fost întâmpinaţi de miri cu braţele deschise şi sinceră bucurie.
- Ce bine îmi pare că aţi venit! a exclamat Olga, îmbrăţişându-i pe rând. Am rămas în rochia de mireasă. Aşa se spune, că este bine până mai către miezul nopţii. Apoi ne schimbăm şi noi...
- Da, aşa am procedat şi eu. Eşti fermecătoare, draga mea! i-a răspuns Anca învăluind-o cu priviri admirative. Nu am văzut o mireasa mai frumoasă, zău aşa!
- Ei, lasă că şi tu ai fost la fel, mulţumesc! Toate miresele sunt frumoase, nu? Tu şi acum eşti, draga mea, a adăugat Olga îmbujorându-se în timp ce se îmbrăţişau din nou.
- Ei, ei! Ce risipă de amabilităţi, doamnelor, a intervenit Valentin. dar pe noi, bărbaţii, nu ne vede nimeni? Noi nu suntem...
- O, ba da! Dar asta nu se spune, se simte. Mă bucur să te cunosc şi să vă admir pe amândoi, i-a răspuns Anca însoţind cuvintele cu o reverenţă elegantă.
Fănel a fost mai reţinut. Aproba prin gestică şi priviri tot ce se spunea. Când s-a îmbrăţişat cu mireasa, nu şi-a permis să o strângă în braţe, precum ar fi dorit din toată inima. Nici nu a privit-o mai sus de bărbie.
S-ar fi emoţionat prea mult şi, în plus, simţea în ceafă privirea atentă, cercetătoare a Ancăi.
S-au despărţit pentru ca mirii să primească alţi invitaţi, după ce aceştia le-a indicat masa cu locurile rezervate pentru ei şi Valentin a smuls promisiunea de a dansa mai târziu cu "cea mai frumoasă soţie a unui prieten ori colaborator" de al său. Nu era nimeni cunoscut la vreuna din mesele alăturate, dar erau mulţumiţi că toate cuplurile erau de vârsta lor. În schimb, le-a ţinut de mai multe ori tovărăşie nea Gheorghe, tatăl mirelui. Ştia ori nu despre Fănel din vremea în care a fost coleg de liceu cu Valentin, nu s-a lămurit. Dar că-l simpatizează şi-l apreciază ca fiind "cel mai bun prieten al fiului" său, părea destul de adevărat. "Omul ăsta nu minte. Aşa mă simte el acum, la un păhărel... Mai degrabă, aşa i s-a vorbit despre mine. Nu-mi amintesc să mă fi văzut vreodată. Mare domn, Valentin, să mă descrie acasă aşa de frumos", gândea Fănel analizându-l pe nea Gheorghe în timp ce o privea pe Anca dansând. Îi ceruse permisiunea un tânăr de alături, a cărui soţie era însărcinată în luna a şaptea ori a opta. Şi cum Fănel nu avea o stare sufletească de invidiat, şi-a dat consimţământul aproape în acelaşi timp cu formularea cererii de către acesta. Nu a uitat să-i şoptească Ancăi: "Nu mă simt prea bine, crede-mă! Distrează-te, nu se pune problema".
Anca, aparent modestă şi grijulie, l-a privit în ochi, a dat din cap înţelegătoare şi s-a ridicat încet, mimând o părere de rău exagerată. După câţiva paşi în ritmul melodiei, era deja alta. Dansul era o activitate care-i crea o stare generală de bine. În orice împrejurare. S-a apropiat de partener mai mult decât îndrăznise să o facă el şi, după primul dans, au mai urmat şi altele. Cu el ori cu alţi bărbaţi care, din diferite motive, nu aveau cu cine dansa. Doar la sârbe şi hore se codea ori chiar renunţa. Fănel era indiferent. Ar fi dorit să invite mireasa la un tangou ori vals. Nu a îndrăznit. Citise în ochii ei amuzament şi ironie. Nu ştia ce să creadă, dar era dezarmat. În afară de nea Gherghe, femeia gravidă şi alte două-trei persoane, s-a mai întreţinut cu Valentin. Până la un punct în care l-a simţit pe acesta rece, ironic şi aluziv, mai ales când se discuta despre fericire şi despre femei...
- Îmi amintesc cât de puternic susţineai că te vei zbate să obţii fericirea, a început Valentin, după ce au epuizat problemele privind cursul băncii şi mersul general al vieţii românilor. Cred că ai reuşit, după cum araţi şi după gradul pe care-l ai, a continuat el, privindu-l foarte atent pe Fănel.
- Da, în linii mari. Fericirea este o noţiune greu de înţeles. Este foarte greu de explicat, a replicat Fănel. Pentru fiecare om este un altceva.
- Da, sunt de acord. Poţi fi fericit toată viaţa ori niciodată. Depinde ce ţi-ai propus să faci ca să fii fericit. Adică, depinde cum vezi tu fericirea, ce te poate face fericit, a confirmat Valentin ideea. Mai degrabă, niciodată. Oricum, e imposibil să fii toată viaţa fericit. Eu cred că am început bine şi sper să termin şi mai bine, a precizat apoi, foarte sigur pe el, zâmbind satisfăcut. Presupun că şi tu gândeşti la fel, nu?
- De ce crezi asta? l-a întrebat Fănel contrariat.
- Păi... te-ai căsătorit din dragoste, la fel ca mine, ai un serviciu foarte bun, cu salariu mai bun decât în cazul meu, presupun, ai o căsnicie fericită, cu o femeie foarte frumoasă, aveţi toţi părinţii în viaţă şi cu ocupaţii excelente, poate şi copii, dar nu am apucat să vorbim...
- Nu, nu am şi nici nu mi-am propus, a venit răspunsul imediat şi privirea lui Fănel a devenit la fel de repede mai rece şi bănuitoare.
- Nu ai vrut copii? Asta-i bună!... Cum vrei să fii fericit fără copii? Nu ai urmaşi, nu eşti bun de nimic. Plus că ei devin un liant excelent în căsnicie şi...
- Nu mă interesează aspectul ăsta. Pot fi fericit şi în lipsa copiilor, dacă vreau, a precizat Fănel aproape morocănos, dar cu convingere.
- Ei, dacă pui la socoteală fetiţele ori femeile după care încă mai alergi...
- Nu alerg de loc. Ce ţi-a venit să spui asta?
- Păi... cam aşa pari şi apoi, nu ne ştim din liceu, Fănele? Nu erai tu primul în clasamentul cuceritorilor de minore? Nu mai practici sportul ăsta dacă te-ai însurat? Te-ai făcut bărbat de casă? Nu regreţi? Întrebările lui Valentin veneau cu repeziciune, calculat, într-o anume ordine logică... În cazul ăsta, Anca este o femeie fericită..., a încercat el să continue, dar Fănel l-a întrerupt vizibil nemulţumit şi destul de categoric.
- Află că nu mai practic şi...
- Nici cu femei măritate? Mă uimeşti, domnule! Iată un poliţist corect. Felicitări!
- Nu ai de ce. Am nevastă şi este suficient. Nu contest că se pot găsi din cele la care gândeşti, dar nu bag în seamă femei lipsite de scrupule. Nu agreez târfele . Crezi că se f…t mai bine, sau ce?
- Mă gândeam că, la pretenţiile tale, cauţi profesioniste şi...
- Tot o gaură numită p...ă au şi astea. Se mai f...t şi-n alte găuri, dar tu nu ştii încă s-o faci, îmi aduc aminte, a încercat Fănel să dea lovitura finală, precum o gândea plin de răutatea născută brusc în timpul dialogului.
- Să crezi tu asta, amice. Sunt fericit cu femeia mea încă înainte să mă fi culcat cu ea. Sunt fericit că vom avea în curând copilul nostru. Te voi invita la botez în toiul verii... Câştigăm amândoi atât cât este suficient şi necesar, iar în...
- Nu ştiu dacă vă ajunge să mergeţi în concedii afară ori să vă faceţi o vilă, ceva...
- Ha, ha, ha! Nu asta aduce fericirea, Fănele... Fericirea vine din noi, în cazul nostru. Din privirile şi îmbrăţişările noastre, din sufletul şi din dragostea noastră. Şi mai vine din ambianţa de la serviciu, din dragostea şi respectul prietenilor, din credinţă. Câte ceva din toate şi...
- Vorbe, vorbe, vorbe, domnule Vali! O să te văd după câţiva ani de căsnicie. Mai vorbim atunci, l-a întrerupt Fănel nemulţumit de cursul discuţiei. Hai să mai bem ceva şi poate că dansez şi eu...  

*
...În prima zi a săptămânii, contrar obiceiului, Fănel se îndrepta morocănos spre locul de muncă mai devreme cu o oră. Nu a suportat să mai stea acasă după ce şi-a băut cafeaua. Nu vedea pe nimeni şi nu răspundea la salut nici chiar în incinta instituţiei. Era supărat pe el însuşi şi pe toată lumea...
De la nunta lui Valentin a plecat înainte de a se aduce tortul miresei. Nu a mai putut suporta atmosfera apăsătoare creată poate doar în mintea lui. Orice dialog, după cel cu Valentin, i se părea a fi născut special spre a-l pune pe el în inferioritate. La fel ca unele glume sau bancuri cu şi despre poliţişti, chiar dacă mirele l-a încredinţat că nu a spus nimănui ce profesie are el. O bănuia pe propria-i soţie că "a dat ca proasta din gură ca să crească în ochii bărbaţilor ce o dansau". Poate că şi din această cauză o privea pe Anca cu suspiciune. Era contrariat şi nervos că, pe timpul singurului dans pe care-l aveau la activ, ea a fost crispată, fără chef, total indiferentă, rece, deşi a văzut-o cât de degajată era cu alţi parteneri de dans.
Acasă, în pofida planurilor iniţiale, a fost nervos şi cuvintele de reproş nu au lipsit. De aici, la acuze justificate ori ba, nu a mai rămas decât un pas şi amândoi au ridicat tonul şi s-au privit cu duşmănie, ca doi străini. Nici nu s-a mai pus problema să doarmă împreună.
Duminica a fost destul de scurtă şi săracă în evenimente. Amândoi s-au trezit târziu. Nu şi-au vorbit nici în bucătărie, chiar dacă Anca a pregătit şi a aranjat masa cu două tacâmuri. Înghiţeau cu noduri, fiecare dus departe de propriile gânduri.
Ea a plecat, după prânz, la serviciu. Supărată, mâhnită, dezolată. "Cu omul ăsta nu mai e nimic de făcut. Oricum m-aş comporta, tot rău mă vede. În pat nu mai vine. Se gândeşte la alta, în mod sigur. O avea p...a mai fierbinte, nenorocita aia! Ei bine, lasă că am eu cu cine să mă simt mai bine decât cu tine, împăunatule! Ţi s-a urât cu binele... Eu te plictisesc…".
El a trecut prin toate programele TV. Nu a agreat niciunul. S-a îmbrăcat şi a plecat la restaurantul "T". Să o caute pe Mariana. Simţea nevoia să vorbească cu cineva. Să se destăinuie. Pe drum, s-a răzgândit. S-a îndreptat către biserică. "Dacă a avut slujbă, ca în orice duminică, poate că-l mai găsesc la ora asta. O mai fi stat de vorbă cu oamenii. Cu babele, că alea stau toată ziua la biserică...
N-o să mă confesez eu cu totul, dar popa ăsta are darul de a mă linişti. Numai statul în biserică şi tot este suficient să mă calmeze. Să-mi aşeze puţin gândurile".
A avut ghinion. Preotul plecase nu de mult timp. Era trecut de ora 15.00. "Nu sunt întreg la minte dacă aveam pretenţia să-l găsesc la ora asta! Nu m-am uitat la ceas când am plecat... Are şi el familie. E duminică. Numai pentru mine nu este, băga-mi-aş p...a în ea de viaţă să-mi bag! Merg la restaurant. Ea ştie să mă asculte şi nu pune multe întrebări. Numai să fie în tură. Apoi, mănânc acolo...".
La restaurant, surpriză mare. Nea Vasile, şeful de sală, era patron. Separeul la care era obişnuit cu Mariana, era deservit de o doamnă între două vârste, amabilă, zâmbitoare, cu mare vioiciune în mişcări. Nu a cunoscut-o pe Mariana Iordache. Era de foarte puţin timp angajată. Dar l-a întrebat pe patron şi acesta a venit personal să-l salute pe Fănel.
- Vă salut cu respect, domnule! Tot ce consumaţi azi va fi din partea firmei...
- Ei, nu e cazul. O căutam pe Mariana, a refuzat el plictisit.
- Îmi pare rău, dar nu ştiu ce să vă spun. După controalele alea dure pe care le-aţi trimis aici, patronul a dat faliment. Nici nu ştiu dacă a scăpat numai cu...
- Stai, stai puţin, domnule! Ce controale am trimis eu? Despre ce este vorba?
- Păi, după petrecerea aia a dumneavoastră, biata fată a trebuit să plece. Nu se mai putea sta aici dacă
l-a refuzat pe patron şi am gândit că...
- Cu ce l-a refuzat, domnule, pe patron? a întrebat Fănel subit interesat.
- A refuzat să vă spioneze, domnule. Să-l informeze despre ce vorbiţi...
- Nenorocitul ăla? Mă urmărea pe mine?... Şi, ce spuneai dumneata?
- Păi, eu am crezut că, drept răspuns, l-aţi reclamat, s-a explicat nea Vasile privindu-l încă bănuitor, chiar dacă entuziasmul manifestat era în descreştere vizibilă. A venit Poliţia economică, a venit, Garda financiară, pompierii şi sanepidul, cum ne exprimăm noi... L-au desfiinţat, domnule, în mai puţin de o săptămână...
- Mda, înţeleg... O merita nenorocitul, dar nu eu am făcut asta...
- Nu-i nimic, domnule, ce doriţi să comandaţi? Chem imediat fata să... Ba nu, eu personal am să...
- Nu, mulţumesc. Unde o găsesc pe domnişoara Mariana?
- V-am spus că nu cunosc. Îmi pare rău. Nu a mai trecut pe aici...
...Răstignit pe fotoliu, cu mapele pe birou nedesfăcute, scârbit de toate gândurile ce-i treceau prin minte, Fănel mustea de furie şi neputinţă. Începea o nouă săptămână de muncă, fără vlagă, lipsit de entuziasmul ce-l anima de obicei. Aştepta să vină timpul pentru a merge la plictisitoarea şedinţă operativă de luni. Sunetul strident al telefonului în liniştea mormântală din birou l-a trezit din meditaţie şi chiar l-a speriat puţin.
- Am onoarea să vă salut! Ofiţerul de serviciu, subcomisar Constantin. Domnul inspector-şef Nicolae, da?
- Da, să trăiţi! Despre ce este vorba?
- Nu v-am văzut când aţi intrat... Am o notă telefonică aici semnată de domnul comisar şef Ulieru. La orele nouă să fiţi la dânsul în birou. Nu se mai ţine şedinţa operativă de la ora opt.
- Da, am înţeles... Dacă-mi permiteţi, cam pe la ce oră a sosit nota asta?
- ...un moment... puţin după miezul nopţii apare în registru... Caut imediat...
- Mulţumesc, nu este nevoie...Să trăiţi!
Fănel s-a uitat la ceas total surprins şi bănuitor. "Un ceva nasol s-a întâmplat, fără discuţie... La miezul nopţii? Ce-i cu grija asta? Plecam undeva şi nu mai veneam la serviciu? Putea să mă sune dacă este ceva urgent... Poate că m-a căutat acasă şi nu a fost nimeni... Dar ce s-a întâmplat, domnule? Culmea e că a suspendat şedinţa!".
A scos agenda de lucru şi a consultat-o. A desfăcut mapele cu documente. Le-a cercetat din ce în ce mai înfrigurat, hârtiuţă cu hârtiuţă. A desfăcut sertarele şi a studiat tot mai nervos conţinutul dosarelor existente. Nu ştia ce caută. Nu avea o idee bine conturată. Spera să găsească o explicaţie a acestui ordin neaşteptat. Şi nu a găsit-o. Privea ceasul la fiecare trei minute.
Când a venit vremea, si-a aranjat ţinuta, a închis biroul şi a plecat. În anticameră era doar secretara. Foarte sobră, nici nu a aşteptat s-o salute şi i-a comunicat pe un ton rece ca gheaţa:
- Domnul comisar şef vă aşteaptă. Intraţi!
- Am onoarea să vă salut, domnule comisar şef! a salutat Fănel imediat cum a intrat şi, observând lângă şeful direct o altă persoană în ţinută civilă, a rămas lângă uşă în poziţia "drepţi", continuând cu voce ceva mai scăzută: m-am prezentat la ordinul dumneavoastră!
- Domnul comisar şef Panait de la eşalonul superior, l-a prezentat dl. Ulieru pe cel în ţinută civilă, fără a-l privi pe Fănel. Vă rog, domnule comisar şef! l-a invitat apoi pe acesta să vorbească.
- Domnule Nicolae, începând din acest moment, sunteţi pus la dispoziţia unităţii pentru o perioadă de trei luni. Deocamdată. În sarcina dumneavoastră s-a pus în mişcare urmărirea penală pentru o serie de fapte săvârşite în timpul serviciului şi în legătură cu acesta.
După această frază, comisarul şef Panait l-a privit ţintă pe Fănel, a ridicat câteva hârtii de pe birou şi a continuat:
- În această perioadă de timp veţi beneficia de drepturile băneşti legale, corespunzătoare gradului profesional pe care-l aveţi, mai puţin de indemnizaţia de comandă. Veţi preda, în cursul zilei de azi, toate documentele de serviciu locţiitorului dumneavoastră. Pe bază de opis văzut şi aprobat de dumneavoastră, domnule comisar şef Ulieru.
- Am înţeles, domnule comisar şef! a răspuns acesta înclinând scurt capul.
- Domnule Nicolae, dacă aveţi ceva de spus, vă ascultăm.
- ..Eu... aş... Nu, nu am nimic de spus, domnule comisar şef, a răspuns Fănel nesigur pe el, alb ca varul, privind fix covorul de sub picioare.
- În acest timp veţi îndeplini numai o serie de sarcini şi atribuţii de serviciu pe care şeful unităţii dumneavoastră le va stabili şi comunica în scris... Cred, domnule inspector şef că ar trebui să vă căutaţi un avocat, a continuat să-i vorbească reprezentantul eşalonului superior cu voce scăzută, mult mai blândă şi mai puţin oficială. Faptele pentru care sunteţi cercetat se pare că sunt destul de grave. Vă veţi plăti singur asistenţa juridică.... Nu vă putem ajuta.... Dacă nu aveţi nimic de spus, sunteţi liber.
- Am înţeles, să trăiţi! a răspuns Fănel cu glas abia auzit şi s-a întors cu capul plecat către uşă. S-a sprijinit o clipă pe clanţă. Părea că doreşte să se întoarcă. A renunţat şi a ieşit umil, mişcându-şi cu greu picioarele ce-i păreau a fi de plumb.  

*
Afară nu mai era cald ca în urmă cu o săptămână sau două. Toamna îşi intra în drepturi încet, dar sigur. Octombrie debutase cu ploi mărunte care au făcut ca temperatura să scadă destul de repede. Apoi, după ce copacii aproape că au fost dezgoliţi complet de frunze, s-a mai încălzit uşor. Aerul rece nu l-a înviorat pe Fănel. Cu paşi şovăielnici şi cu privirea înceţoşată, se deplasa asemenea unui om rătăcit care-şi caută calea fără speranţă. Îl obseda şi acum acel vis pe care l-a avut cu aproape două săptămâni în urmă. Chiar dacă a fost la preot pentru a-l povesti şi discuta, nu a reuşit să-şi găsească liniştea. Acesta i-a spus, printre altele, că visul în sine însuşi, nu poate şi nu trebuie să aibă nicio însemnătate. Cu atât mai mult, cu cât”el nu vine din osebita şi neştiuta iconomie a lui Dumnezeu, ci de la diavol. Căci demonii, care au cale liberă spre sufletele noastre în vremea cât suntem treji, au cale liberă spre ele şi atunci când dormim. Şi în vremea somnului, ei ne ispitesc cu păcatul, amestecând cu închipuirea noastră şi închipuirea făurită de ei”. Dar Fănel era convins că un anumit vis al său înseamnă mai mult decât înţelege preotul. Se temea de ce va fi să urmeze şi, în aceeaşi măsură, simţea nevoia de a merge mai des la biserică şi a sta de vorbă cu preotul. Teama lui de „judecata de apoi” era din ce în ce mai mare şi a crescut ascultând explicaţia slujitorului bisericii lui Iisus: „diavolii văzându-ne că luăm aminte la vise, se silesc să ne facă visele cât mai interesante, iar în noi să stârnească o mai mare atenţie faţă de aceste năluciri, să ne facă, încetul cu încetul, să ne încredem în ele. Această încredere este, întotdeauna, împreună cu părerea de sine, iar părerea de sine falsifică modul în care ne vedem cu mintea pe noi înşine, iar drept urmare, întreaga noastră activitate se lipseşte de dreapta socoteală – exact ce le trebuie demonilor. Celor ce au sporit în părerea de sine, demonii încep să li se arate în chip de îngeri de lumină, în chip de mucenici şi preacuvioşi, chiar şi în Chipul Maicii Domnului şi a lui Hristos însuşi…”. - În cazul acesta, eu ce trebuie să fac, părinte, căci mă tem mai mult acum, după cele auzite? a întrebat Fănel descurajat şi temător cu adevărat. - Să crezi în învăţăturile Domnului nostru Iisus Hristos, fiule! Să vii la biserică atât cât poţi de des. Deja te-ai convins că, intrând în lăcaşul sfânt, ieşi din lumea aceasta de toate zilele pentru a intra într-o lume nouă. Ai văzut şi ai simţit câtă linişte şi pace găsim aici. „Lumina tainică ne înalţă gândul sus. Iar rugăciunile din biserică ne fac să uităm necazurile şi durerile din lumea aceasta”. În acele momente Fănel a înţeles aproape totul şi era pătruns de cele spuse de preot. Apoi, păstrând în suflet esenţa, pe măsură ce evenimentele de tot felul se derulau cu repeziciune în viaţa sa, s-a depărtat uşor, dar cu mare teamă, convins că visul său venea de la Dumnezeu. Până şi acum, privind nostalgic copacii dezgoliţi, revedea aproape toate scenele ce se succedau cu repeziciune… În noaptea aceea, descurajat şi plin de teama urmărilor a tot ce se discutase la serviciu, nu s-a odihnit suficient din cauza coşmarurilor ce-i invadaseră somnul. Nu le ţinea minte: Doar câteva secvenţe îl chinuiau de atunci aproape în permanenţă şi chiar se repetau în coşmarurile unor nopţi. Acelea în care mulţimea îl huiduia, îl scuipa, îl ameninţa şi el încerca să fugă şi nu reuşea. Dar şi cele în care colegii săi de liceu şi de serviciu chemaţi în ajutor, toţi îmbrăcaţi în uniforme de poliţişti, l-au privit cu dispreţ şi l-au abandonat mulţimii. În schimb, a reţinut, în amănunt, acel vis deosebit care i-a modificat întreaga-i filozofie despre viaţă. Se făcea că se află într-o pădure uriaşă. Singur şi speriat. Încerca să se orienteze pentru a ajunge la serviciu. Era convins că a întârziat şi va fi penalizat pentru asta. Supărat şi nervos, a înjurat cu voce tare şi a lovit cu un băţ mare crengile ce-i blocau accesul spre o cărare. În acel moment, toţi copacii s-au plecat în calea sa şi apoi au prins viaţă pentru a se da în lături. S-a creat un spaţiu gol care se lumina din ce în ce mai puternic. Pe jos era iarbă deasă, verde. Atât de deasă şi de verde, că nu se mai vedea pământul. Şi flori. Multe flori. De toate formele şi culorile. Flori de pădure cum el nu mai văzuse vreodată. În mijlocul luminişului a apărut un brad falnic, cu ramuri dese şi pline de o verdeaţă mai intensă decât a ierbii, populate cu o mulţime de păsări micuţe cu penaj multicolor. Fănel l-a privit cu mirare şi s-a minunat. S-a apropiat de el pentru a-i atinge trunchiul gros. L-a pipăit. Era real. Simţea în palme coaja tare, scorţoasă şi, în acelaşi timp, catifelată. Deosebit de catifelată şi caldă. A lăsat capul pe spate şi a privit bradul de jos către vârf. S-a înfiorat. Copacul părea a se înălţa fără de sfârşit şi vârful său sprijină tăriile cerului. Acele tării de un albastru deschis, strălucitor, spre care nu putea privi mai mult de o clipă. A făcut câţiva paşi către înapoi pentru a putea admira bradul în toată splendoarea sa, ferind florile ce prinseseră a cânta. Era o melodie fantastică, nemaiauzită, care venea de pretutindeni. Era o muzică îngerească ce izvora dinspre ceruri ori din bradul acela uriaş, din trilurile păsărelelor sau din toată verdeaţa pădurii. Fănel asculta uimit şi se simţea fericit. O fericire pe care nu o cunoscuse până în acele momente şi nu ştia de unde vine. Uitase că merge la serviciu şi a rătăcit drumul. Nu se mai grăbea şi toată supărarea sa dispăruse pe dată. A întins braţele către brad şi i s-a adresat ca unui om: - Cine te-a adus aici şi cine te-a învăţat să cânţi? Bradul s-a înclinat uşor şi i-a răspuns cu voce melodioasă, blândă, dar pătrunzătoare. - Nu asta trebuie să ştii. Tu trebuie să-ţi afli calea. Te-ai rătăcit, fiule! - Da, cred că da… Tu poţi să-mi arăţi pe unde să merg, dacă vrei. Ştiu că poţi. Haide, arată-mi, te rog! Bradul s-a înclinat din nou şi a scăzut în înălţime. Se făcuse cât de trei ori statura unui om voinic. A început să vorbească. Cu aceeaşi voce blajină, prietenoasă, pe care Fănel a asemuit-o cu vocea preotului de care-i plăcea atât de mult. - Eu nu-ţi reproşez că mă prigoneşti, fiule, dar nici nu-ţi cer să mă urmezi. Tu vei hotărî singur ce ai de făcut şi pe ce cale să mergi. - Dar eu nu te prigonesc, bradule! Tu eşti frumos, eşti unic şi prietenos. Înţeleg cât de mult iubeşti aceste flori şi iarba bogată şi aceste păsărele minunate. Iar melodia ce o aud venind din tine este îngerească. Dar, cum se face că poţi vorbi? A întrebat Fănel cu voce şi curiozitate copilărească. - Eu vorbesc dintotdeauna, dar nu ai timp să mă asculţi, Ştefane. Eu iubesc totul. Cel mai mult, oamenii. Şi pe tine te iubesc. - Cum? Îmi cunoşti numele? Eu nu te cunosc pe tine, bradule… - Eu te cunosc foarte bine. Dinainte de a te naşte. Şi ştiu ce ai făcut în toţi anii ce au trecut până acum. Tu nu mă cunoşti pentru că nu ai dorit să faci asta. De vrei să ştii cine sunt, cercetează. Convinge-te tu! Şi apoi vei găsi şi drumul căutat. - Bine, dar dacă eşti atât de bun precum te simt acum, în toată fiinţa mea, de ce nu-mi arăţi drumul ce-l caut? Doar mă iubeşti, nu? - Pentru că-l ştii, dar nu eşti pregătit. Nu eşti convins că trebuie să mergi pe el. Nu eşti convins că poţi s-o faci. Nu ai ales bine calea spre fericire. EU sunt calea! Va trebui să hotărăşti singur dacă o alegi sau nu. După aceste cuvinte, până ce Fănel să apuce a deschide gura să vorbească, bradul a fost invadat de o lumină puternică ce izvora dinăuntrul său, aproape orbitoare, s-a înălţat uşor de la pământ de parcă nu ar fi avut rădăcini şi apoi s-a transformat în om. Un om îmbrăcat în veşminte purpurii, cu faţa atât de luminoasă încât Fănel nu-i putea distinge trăsăturile. Un om care i-a vorbit cu aceeaşi voce caldă: - Căieşte-te, Fănele! Căieşte-te şi iartă, ca să poţi cere tu iertare şi să fii iertat. Şi apoi urmează-ţi calea. O ştii deja, dar mai cercetează, ca să te poţi convinge…  

*  

Referinţă Bibliografică:
ISPITA (20) / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 275, Anul I, 02 octombrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!