Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 274 din 01 octombrie 2011        Toate Articolele Autorului

ISPITA (19)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Capitolul V / 3  

ÎMPLINIRI ŞI DEZAMĂGIRI  

Mamă, Doamne, câte lucruri elegante ai cumpărat! Iubita, tu eşti nebună rău, fată! Nici nu cred că vei avea timp să le îmbraci pe toate, a exclamat Gabi privind surprinsă şi cu o uşoară undă de invidie zestrea pe care Anca i-a înfăţişat-o atârnată în umeraşe pe toate mobilele din sufragerie.
- Măi, cum să-ţi spun, am luat câte un rând pentru fiecare moment: stare civilă, biserică, restaurant. Nu-mi place să fiu peste tot îmbrăcată la fel. Tu ce zici? a întrebat-o Anca în timp ce netezea poalele unei rochii in culori pastelate. Vizita neaşteptată a prietenei sale nu a bucurat-o ca de obicei. Nu dorea să o jignească afişându-şi indiferenţa şi iritarea, dar nici nu ştia cum să scape de ea.
- Da, te-ai gândit bine...Ştii ce persoane sunt invitate? Ţi-ai da seama cam cum vor fi...
- Ei bine, nu ştiu nimic, dacă mă crezi. Cunosc doar mireasa... Am revăzut-o cu câtva timp în urmă, a venit răspunsul cu voce din ce în ce mai scăzută, pe măsură ce Anca se întrista vizibil.
- Ceva se întâmplă cu tine, fată. Te-am simţit şi de la Lereşti... Descărcă-te, dacă ai încredere. Îţi va fi mai uşor să treci prin ce te apasă... Fănel, serviciul, părinţii, o dragoste în afara casei ori lipsa de bani. Mie poţi să-mi spui orice şi te voi sprijini cât pot şi mă pricep, s-a oferit Gab în timp ce s-a apropiat de Anca şi a îmbrăţişat-o cu sinceră compasiune în gesturi şi priviri.
- Sunt unele chestiuni, dar nu grave şi nici timp nu am acum... De ce ai zis şi de Fănel, ştii tu ceva?
- ...Aaaa! Nu interpreta greşit iubita. Întotdeauna bărbaţii sunt bănuiţi. Nu de la ei vin toate supărările şi bucuriile noastre? Eu am...
- Lasă, lasă, nu-mi împuia capul. Trebuie să mă îmbrac urgent că vine Fănel să mă ia la cununia civilă. Am întârziat...
- Gata! Te sărut, iubita, şi distracţie plăcută, s-a retras imediat Găbiţa, ascunzând cu pricepere nemulţumirea şi mâhnirea provocate de răspunsurile şi atitudinea prietenei sale.
Anca hotărâse să nu meargă decât seara, la restaurant. Nu-şi aştepta soţul. Minţise. Dorea să fie singură, să-şi pună ordine în gânduri, să ia hotărâri, să se liniştească. Dialogul sărac din seara precedentă a adâncit prăpastia creată între cei doi soţi. Fănel vorbea fără să o privească, indiferent, rece, preocupat de cu totul altceva. Nu l-a interesat nici toaleta Ancăi, chiar dacă ea a încercat să încălzească puţin atmosfera cerându-i s-o ajute să dezbrace şi să îmbrace. Şi cât de drag le era să facă asta până nu de mult!
Sunetul telefonului fix venea parca de foarte departe şi Anca l-a privit lung până să se hotărască a răspunde. "De când nu te-am mai auzit şi pe tine! La ora prânzului, cine oare ar putea fi? Cam toată lumea foloseşte mobilul. Să răspund? Ei, hai să vedem! Poate mă scoate din starea asta".
- Alo!
- Bună, Anca! Sunt Mitică... tu eşti, da?
- ...Bună ziua, v-am recunoscut. Ce faceţi?
- Noi, binişor, dar voi?
- Bine, mulţumesc. Ne pregătim de nuntă.
- Să înţeleg că sunteţi invitaţi undeva...
- Da, la prietenul lui Fănel. Valentin s-a însurat.
- Valentin?... Au fost colegi aici, de liceu parcă... Cristea Valentin cred că-l cheamă...
- Da, aşa. Ce memorie aveţi!
- Da, mi-a mai rămas ceva...Aş vrea să vorbesc cu Fănel, Anca. Am ceva foarte...
- Ştiţi, el cred că este la starea civilă, să vadă la ce oră... Îl aştept să vină să mă ia şi pe mine. Să-i spun să vă caute, da?
- Da... ba nu! Mergeţi să vă distraţi... Îl caut eu după nuntă sau să mă sune el poimâine, te rog!
- Desigur... Păreţi cam supărat ori mi se pare?
- ...Din toate câte ceva... Fănel este bine?
- Da, este foarte bine...
- Mda... Te las... Petrecere frumoasă, Anca!
- Mulţumesc! Sănătate şi salutări doamnei Nuţi, soacra mea dragă!
- Da, da, mulţumesc. La revedere!
Zgomotul telefonului trântit în furcă a făcut ca Anca să renunţe a-şi lua rămas bun. A rămas mai multe minute cu receptorul în mână, gânditoare.
"Am vorbit rar cu omul ăsta la telefon, dar niciodată nu a fost atât de reţinut. Obişnuia să glumească şi să povestească despre ei... Şi nu a întrebat niciodată de Fănel în mod special. De ce nu mi-a spus mie ce ar vrea să-i comunice? Nu am avut secrete... Ciudat, foarte ciudat", medita Anca în timp ce lăsa telefonul în furcă nedumerită şi oarecum îngrijorată.
La celălalt telefon, nea Mitică îşi frângea mâinile a disperare. Încercase să-şi sune fiul pe mobil, dar acesta nu i-a răspuns. "Poate este pe teren şi nu-l aude. Ori în vreo şedinţă şi nu are voie să vorbească... Dar, dacă e ceva rău cu el? E liber? Ştie de percheziţia de azi care mă omoară cu zile?".
Apoi, amintindu-şi că este zi de sâmbătă, a sperat ca-l găseşte acasă şi s-a repezit la telefonul fix. "Să-l prind până nu vine Nuţi de la şcoală... Ce să-i spun eu femeii, acum? Cade din picioare dacă află. Ce-ai făcut, măi băiatule? În ce încurcătură ai intrat şi nu ne spui nimic, măi copile? Cine vrei să te ajute la necaz dacă nu părinţii tăi? Cine crezi tu că este mai aproape de tine, măi băiatule, măi…?"
S-a învârtit prin toată casa, încercând să se liniştească. A scotocit prin haine şi sertare până a găsit câteva ţigări. S-a înecat din primele fumuri, dar a continuat să fumeze. "Nici nu a trecut o lună de când le-am lăsat, f...e paştele mamei lor cu cine le-a înfiinţat! Am nevoie acum, oricât de rău mi-ar face...Ce a vrut să spună acel comisar sau inspector, ce naiba grad a spus că are? Că ar fi băiatul meu cercetat, ori colegi de ai lui? Nu am înţeles nimic. M-a lovit prea dur treaba asta... Cu autorizaţia aia de percheziţie, nu puteau veni decât dacă era ceva grav... Trebuie să întreb vecinii de la garaj. Dacă au făcut şi la ei percheziţie, aş înţelege... Altfel, ar însemna că este implicat băiatul meu... Bănuit că ar fi adus maşini furate la mine! Sau piese de maşini furate, nu am înţeles prea bine... Doamne, Dumnezeule mare, ajută-mă să înţeleg şi ajută-mă, Doamne, să-mi ajut copilul! Trebuie să plec la Bucureşti... Dar, dacă e la nuntă, înseamnă că nu are probleme. I-ar mai arde lui de distracţie? Şi Anca era foarte liniştită. Dacă ar fi ceva urât, ar fi vorbit fata aia. Mi-ar fi spus. Întotdeauna a fost sinceră şi apropiată de noi... Am să merg la garaj să fac ordine. Să nu vadă amărâta asta de femeie, săraca de ea. Asta i-ar mai trebui, Doamne fereşte! Cade din picioare... Aştept până după nunta aceea. Unde o fi Fănel al meu acum? El se distrează şi eu mor de grija lui..."  

*
Fănel medita în maşina parcată foarte aproape de clădirea în care urma să se oficieze căsătoria civilă. Avea posibilitatea să vadă maşinile şi persoanele ce intrau ori ieşeau din zonă. Nehotărât, marcat de regrete şi plin de curiozitate, derula mintal filmul întâmplărilor al cărui erou fusese cândva, la propria sa căsătorie. Şi-a amintit cât de fericit s-a simţit să constate că o mulţime de invitaţi l-au însoţit peste tot, mai ales la biserică. A zâmbit amar şi şi-a îndreptat atenţia asupra celor ce intrau în clădire. "Sunt sigur că Valentin nu s-a însurat din interes, ca mine. El a avut întotdeauna alte principii. Parcă mai sănătoase decât ale mele, cel puţin în materie de femei şi familie, dacă nu şi în alte direcţii... Oare cum arată Olga? Vreau să o văd. O voi putea privi în ochi? Ar trebui, ca să nu dau de bănuit. O doresc şi acum. Ce p...a mă-sii a avut fata asta deosebit de mi-a rămas în minte? Că doar nu sunt un obsedat. Sau chiar sunt? Ei, nu am făcut o obsesie pentru femei, dar parcă după prea multe mi-au sfârâit călcâiele. Dar, o viaţă are omul şi un bărbat cred că nu poate fi fericit decât în braţele femeii. Şi atunci, de ce nu mai sunt fericit? Nu am iubit-o pe Anca?... Ba da, dar numai pentru o perioadă. A trecut vremea aceea. Şi ea nu are nicio vină. Dacă nu era tatăl ei ce a fost şi este, mă îndrăgosteam de ea vreodată? Foarte posibil, că este frumoasă şi acum. Cred că am greşit mult. Numai eu am greşit. Am ales aiurea calea spre fericire. Oare am înţeles bine ce înseamnă fericirea? Încep să am mari îndoieli."
Observând că aproape fiecare cuplu coboară din maşină cu buchete de flori, s-a hotărât să participe la ceremonie. A pornit maşina şi a plecat să caute o florărie. Destul de greu a găsit-o în acest cartier mai puţin cunoscut de el. Nu i-au plăcut florile. S-a informat şi a mers în altă zonă. Şi aici s-a hotărât destul de greu ce să aleagă. Până la urmă a comandat un buchet mare de trandafiri albi. Era încântat când l-a văzut gata pregătit. L-a aşezat cu grijă pe bancheta din spate şi a plecat grăbit.
Degeaba. Nu a ajuns la timp. Mulţime de tineri, bărbaţi şi femei, încercau să formeze un culoar viu la ieşirea din clădire. S-a alăturat şi el repede, cu buchetul de flori ţinut la spate, neîndemânatic, exact când mirii au apărut şi cei de afară au ridicat braţele cu flori, formând o minunată boltă multicoloră şi cântând "mulţi ani trăiască". Era ultimul în şirul din dreapta.
Nu se aştepta ca în acea mulţime, parcă acoperită de flori, plină de viaţă, de mişcare şi veselie manifestată atât de spontan şi sincer, să fie remarcat. Privirile lor s-au încrucişat în acelaşi timp, când încă mai erau cinci-şase paşi de parcurs până la Fănel. Olga s-a oprit din mers. Figura ei exprima o surpriză totală. Valentin a strâns-o uşor de braţ, s-a întorscătre ea, a încurajat-o cu privirea şi i-a şoptit: "Curaj, iubito!", după care s-a îndreptat către Fănel cu zâmbetul pe buze. S-a desprins de Olga şi l-a îmbrăţişat.
- Mare bucurie mi-ai făcut, prietene. Nu speram să mai vii. Îţi prezint proaspăta mea soţie...
- Cele mai sincere felicitări şi să fiţi fericiţi! a răspuns Fănel, după ce s-a desprins din îmbrăţişare, găsindu-şi cu greu cuvintele... Sărut mâna, felicitări şi casă de piatră! s-a adresat apoi, înclinându-se adânc în faţa Olgăi, fără să cuteze a o îmbrăţişa şi a o privi in ochi.
- Mulţumim, mulţumim, au răspuns cei doi aproape în acelaşi timp.
- Unde este frumoasa ta soţie? Nu o văd ori nu o mai recunosc? l-a întrebat Olga în timp ce-şi flutura mâna liberă către mulţimea ce alcătuise bolta de flori.
- Este... este…, dar daţi-mi voie să vă ofer şi eu buchetul acesta... Am cam întârziat. Îmi cer scuze...
- O, ce trandafiri superbi, domnule, mulţumesc! a exclamat Olga realmente încântată, îmbujorându-se uşor. "Cred că dacă erau roşii nu i-aş fi primit!". Ajută-mă, dragul meu soţ, nu le mai pot duce pe toate acum. Buchetul îl ţin eu că este mai uşor de purtat, a cerut ea ajutor, arătându-şi braţele încărcate cu flori.
- Desigur, iubito! Deci, ce spuneai, prietene? Haideţi către maşini...
- Spuneam că soţia mea este de gardă... Nu a putut face schimb de tură...
- Nu se poate, prietene! Şi nu ne onoraţi cu prezenţa voastră la...
- La biserică... vin eu. Singur, ştii... Dar la restaurant vom fi împreună, te asigur, a răspuns Fănel destul de vizibil încurcat, spre hazul miresei care-l examina destul de atent după ce-şi stăpânise emoţia.
- În ordine. Mergem să ne schimbăm şi ne vedem la biserică peste două ore, dar vino cu noi acasă până atunci. Avem masă bogată, l-a invitat Valentin. Vin mulţi prieteni.
- Trebuie să merg şi eu acasă... am ceva de rezolvat... Mulţumesc, ne vedem la biserică, da?
- Bine, cum crezi.
Fănel a rămas pe loc privind mulţimea ce se îndrepta spre maşini. Ochii au căutat-o pe Olga. În rochiţa ei simplă de culoare untului, mlădioasă, cu părul strâns într-un coc superb, parcă plutea pe lângă Valentin.
"Arată ca o puştoaică împlinită. E mai frumoasă decât atunci când am cunoscut-o. E superbă!...Mai tânără îmi pare şi foarte fericită. Şi el arată bine... Au fost atenţi amândoi cu mine. Nu mă aşteptam. Ce să fac acum? Mi-ar părea rău să nu mergem la cununie. A fost, totuşi, cel mai bun prieten al meu. Nu vreau să-l pierd. De ce să nu o mai văd din când în când şi pe Olga? Mă pot abţine. O pot respecta. Ea a fost doamnă. Nu m-a dat de gol."
S-a îndreptat încet către maşină după ce mirii au dispărut în fruntea unei coloane impunătoare de autoturisme ce se forma din mers. Îngândurat, s-a aşezat la volan. A scos mobilul din borsetă şi a tastat.
- Eu sunt. Ce faci, mergem la biserică?
- ...dormeam puţin... Nu a rămas stabilit că nu eşti dispus?
- ...aveam unele probleme, dar le-am rezolvat. Dacă vrei, peste două ore...
- Păi, acuma spui? Nu am timp să fiu la biserică în numai două ore...
- Bine, dar ai totul pregătit, am văzut...
- Trebuie să fac duş, să-mi aranjez părul... să mă hotărăsc în ce mă îmbrac... De ce nu vii acasă să vorbim?
- Dacă mergem, am să vin...
- Repet, nu am timp. E clar? Altădată să ştii ce ai de gând să faci. Ai spus că...
- Da, am spus, dar azi s-au schimbat unele aspecte şi...
- Şi ce? Eu sunt păpuşa ta de joacă ori sunt femeie? Că de nevastă, ai uitat cam de multişor...
- Bine, bine, încetează... Am să merg singur. Vin acasă după aceea...
- Foarte bine! Aşa să faci.
- Mă gândeam că poate...
"Na! A închis, f...i paştele mă-sii de treabă! Cam are dreptate... După discuţia de aseară, era normal să reacţioneze aşa. Ea a încercat să vorbească. A vrut să-i văd rochiile şi pantofii, să-mi ceară părerea... Merit lecţia asta. Şi acum, ce fac, domnule?!...Merg la biserică. Dacă am noroc să fie preotul ăla bătrân, am să-l rog să stăm de vorbă până vine nunta".  


În biserică se făcea curăţenie. Câteva femei şi doi bărbaţi se mişcau cu folos într-o tăcere desăvârşită. Un preot le dădea indicaţii uneori şi muta împreună cu ei mese şi scaune. Preotul cel bătrân era în altar.
Fănel a rămas la câţiva paşi după ce a intrat şi nu ştia ce să facă. Îi era ruşine de cei ce trebăluiau acolo ca să meargă la icoanele în faţa cărora se închinase şi le sărutase. Un bărbat subţirel şi adus de spate care rânduia câteva cărţi pe pupitrul de la strana din dreapta l-a observat. L-a privit de câteva ori şi, înţelegându-i nehotărârea, s-a apropiat de el.
- Ne organizăm pentru o cununie... Doriţi să vorbiţi cu cineva ori aţi venit pentru...
- Mulţumesc! Aş fi vrut să vorbesc cu preotul cel vârstnic.
- Sigur. Mergeţi mai aproape de altar. Îl anunţ eu pe sfinţia sa...
Preotul l-a recunoscut ori aşa obişnuia să întâmpine orice credincios. L-a întâmpinat cu bucurie şi blândeţe în privire şi întreaga atitudine. L-a invitat pe un scaun, în cea mai îndepărtată parte a naosului, scuzându-se pentru puţinul timp avut la dispoziţie.
Fănel era încurcat şi nehotărât. Nu ştia prea bine ce vrea. Se exprima greoi. Cu privirea către podea, îşi mişca mâinile de parcă ar fi dorit să vorbească cu ele. Preotul a intervenit, punându-i o mână pe umăr.
- Fiule, eşti foarte agitat. Linişteşte-te. Nu ai fost pregătit să intri in casa Domnului nostru Iisus Hristos... Dar, asta nu este un păcat. Te vei obişnui...
- Da părinte, eu am venit pentru cununia prietenilor... M-am gândit să vă rog...
- Nu este nevoie să mă rogi. Eu sunt în slujba Domnului şi stau de vorbă cu tot omul care crede în El. Înţeleg că te macină multe gânduri. Unele din ele destul de greu te apasă...
- Da, aşa este părinte, l-a întrerupt Fănel ridicându-şi privirea către ochii preotului. Cred că am făcut mult rău. Şi nu ştiu cum să ies din...
- Iartă-mă că te întrerup, a intervenit preotul cu blândeţe în voce, ai făcut acest rău unor oameni, dar şi ţie ţi-ai făcut mai mult rău... Toţi oamenii greşesc, fiule. Mai mult ori mai puţin, dar greşesc. Iată, în Sfânta Scriptură e scris: "Iar de vom zice că păcat nu avem, pe noi înşine ne înşelăm şi adevărul nu este în noi; iar dacă ne vom mărturisi păcatele, credincios şi drept este Dumnezeu, ca să ne ierte nouă păcatele şi să ne curăţească pe noi de toata întinăciunea şi nedreptatea". Dacă şi tu vei mărturisi şi te vei căi sincer, inima ta se va uşura, căci bunul Dumnezeu îţi va ierta ţie greşelile tale...
- Nu înţeleg cui să mărturisesc. El nu mă aude pe mine, a intervenit Fănel cu o voce ştearsă în care se citea dezamăgirea şi neîncrederea.
- Aici, în Sfânta biserică. Tu mărturiseşti Domnului, nu mie. Eu sunt doar un mijlocitor pentru că am primit har de la Dumnezeu încă de când Iisus Hristos a zis Apostolilor săi, după ce a înviat din morţi: "Ce veţi lega voi pe pământ, va fi legat şi în ceruri şi ce veţi dezlega voi pe pământ, va fi dezlegat şi în ceruri!"
- Şi dacă mă iertaţi de păcate...
- Nu eu te iert, dragul meu, ci El te iartă. Poate că acum nu înţelegi, dar vei pătrunde cândva cuvintele proorocului Isaia: "Întoarceţi-vă către Mine şi Mă voi întoarce către voi, fiii oamenilor. De vor fi păcatele voastre ca mohorăciunea, ca zăpada vă voi albi, şi de vor fi ca roşeala, ca luna le voi face albe şi nu voi mai pomeni cele dintâi ale voastre". Şi toate astea pentru că, în bunătatea Lui cea fără de margini, El ştie neputinţa noastră, El ştie că greşim cu voie şi fără de voie, cu ştiinţă şi cu neştiinţă. În acelaşi timp, Dumnezeu e singurul care poate da omului darul de a-şi vedea păcatele şi puterea de a şi le recunoaşte, de a regreta…
- Da, cred că înţeleg câte ceva... Eu am vrut să fiu fericit, părinte. Dar, ca să am, să-mi asigur fericirea, nu cred că am ales o cale...
- Ai păcătuit şi cu voie şi fără de voie, l-a întrerupt preotul pe Fănel, căutându-i privirea ce ţintuia din nou podeaua. Şi încă nu regreţi toate faptele necinstite. Greşesc eu oare?
- Ce să spun?... Regret, dar unele... Da, m-aţi prins! Nu cred că le regret pe toate…
- Dumnezeu te va ierta numai dacă ajungi la Sfânta Spovedanie cu toată convingerea că înaintea Lui ai venit să-i spui păcatele tale. Eu, preotul, sunt doar un martor. Eu nu te pot dezlega, prin harul primit de la Domnul, decât de păcatele mărturisite de tine. Dacă vii cu smerenie, cu căinţă şi făgăduiala că nu le vei repeta...
- Şi dacă Dumnezeu mă iartă, oamenii mă iartă? Mă mai judecă ei?
- Dumnezeu este deasupra tuturor oamenilor. El te iartă pentru sufletul tău... Oamenii te vor judeca pentru răul făcut lor, după legile lor. Dar, ca să te ierte ei, trebuie ca tu să-i ierţi mai întâi pe ei, chiar dacă-i socoteşti duşmani pe unii. Şi să nu uiţi că va trebui să te ierţi pe tine însuţi, căindu-te din toată inima. Nu trebuie să te preocupe iertarea oamenuilor Tu sau eu însumi şi orice om, avem nevoie de iertarea Domnului mai înainte de toate Când vom trăi astfel încât să obţinem iertarea Lui, vom avea şi iertarea oamenilor… Timpul, dragul meu, nu ne permite să discutăm mai mult... Te rog să mă ierţi, fiule! Mâine, după Sfânta slujbă de duminică, dacă vrei, te voi aştepta cu tot dragul şi vom sta de vorbă...
- Da, sigur că da. Să mă iertaţi că am abuzat... Ştiu că acum sunteţi ocupat... Să mă învăţaţi cum să mă spovedesc...
- Ţi-aş da un „îndreptar” pentru spovedanie, dar, iartă-mă, nu cred că-l vei citi curând, fiule...
- ... Ştiţi...eu nu prea am timp acum de citit. Dar, vin mâine. Sărut mâna, părinte...
Fănel s-a ridicat precipitat de pe scaun, foarte impresionat, ruşinat şi, aproape în aceeaşi măsură, supărat că l-a salutat pe preot în acest fel. "Este doar un bărbat, până la urmă... Nici pe tata nu-l salut în felul ăsta! Ce mi-a venit? Dar... aşa se obişnuieşte. Parcă şi femei am auzit cum spuneau "sărut mâna" preoţilor...”.
Ajuns aproape de maşină, a căutat ţigări în buzunare. Nu a găsit. A intrat în maşină. Până să caute aici, a observat că se apropie coloana de maşini cu mirii şi nuntaşii. A coborât precipitat şi s-a întors în biserică. Nu a dorit să fie văzut afară de tot alaiul.
Lume multă, slujbă completă, frumoasă, pentru doi miri atât de plăcuţi şi de vizibil îndrăgostiţi, precum Fănel recunoştea că nu a văzut niciodată, finalizată de preotul cel vârstnic printr-o scurtă cuvântare de laudă, învăţăminte şi binecuvântări. Fănel asculta şi privea. Amintirile îl năpădeau, se succedau potrivit momentelor slujbei la care asista şi-l năuceau prin sumedenia de gânduri ce-i trezeau şi se derulau în mare viteză prin mintea şi sufletul lui.
Nu a avut puterea să rămână până la final. În momentul în care preotul aşeza sfintele cununii pe capul mirilor, lacrimile au început să-i dezvăluie slăbiciunile omeneşti, fireşti, de care încercase să se depărteze cândva, în mod voit. "Eu nu am ştiut să-mi ţin legământul făcut în biserică... Cum să ajung la acel timp "până ce moartea ne va despărţi", dacă am iubit-o doar după căsătorie? Şi am înşelat-o de atâtea ori.... Ce spunea preotul? Că mă va ierta Dumnezeu? Hm! Are prea multe de iertat la mine... Dar, ce? La tâlharul acela de pe cruce nu a avut multe de iertat?! Ba da, însă după cum mi-a povestit mama, acela l-a recunoscut pe Iisus ca fiind Fiul Domnului. Pe când preoţii de acolo, mulţimea de evrei, soldaţii romani, nu l-au recunoscut, cu toate minunile pe care le făcuse de faţă cu atâţia oameni… Să înţeleg că dacă-L recunosc şi eu mă va ierta? Dacă mă voi căi! Voi reuşi oare? Am furat şi înşelat prin aceeaşi acţiune, spunea preotul… Ufff! Ce idei îmi trec prin cap! Şi lacrimile astea imbecile...
Dar, ce-i cu mine, Doamne? Am eu atâtea slăbiciuni în afară de păcate? Ce trebuie să fac să te recunosc?Să citesc cărţi bisericeşti? E suficient să cred şi atât? Îndoielile mele şi necunoaşterea în problema asta sunt şi ele slăbiciuni? Poate că şi ele vin din păcat ori invers... Nu, nu pot desluşi acum toate astea. Trebuie să mă lămurească preotul. Poate că sunt începuturi de căinţă, după cum vorbea el. Este foarte posibil... Nu, nu. Sunt prea bulversat acum. Trebuie să mă odihnesc, să mă liniştesc. Apoi le pun pe toate în ordine. Las orgoliile de o parte. Altfel, nu mă pot analiza. Să fiu corect cu mine însumi. Trebuie să reuşesc… Ăsta trebuie să fie începutul. Cam dur! În caz contrar, mă autodistrug ca prostul...".
Ajuns în parcare, s-a urcat în maşină şi a plecat încet spre casă, gânditor, conducând cu viteză redusă.  

*  

Referinţă Bibliografică:
ISPITA (19) / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 274, Anul I, 01 octombrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!