Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 270 din 27 septembrie 2011        Toate Articolele Autorului

ISPITA (15)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Capitolul IV / 3  

CU CĂRŢILE PE FAŢĂ  

Anca a vrut să spună ceva. A renunţat în momentul în care a ridicat mâna într-un gest care ar fi întărit ceea ce gândea: "Ia-l de mână, că el nu ştie să intre în restaurant. Nu a mai fost, sărmanul de el, ca şi tine!"
Oricum, Fănel nu ar fi auzit-o. Când rostea ultimele cuvinte, trecuse de draperia pe care a lăsat-o întredeschisă. Anca putea vedea aproape jumătate din sală. A tras scaunul astfel încât să poată privi fără a i se observa această intenţie. A trecut în revistă persoanele şi a examinat interiorul localului, atât cât se putea vedea. Era indispusă încă de când au plecat de acasă. Fănel, motivând că este foarte aglomerat traseul şi e nevoit să se concentreze la volan, nu a vorbit până la restaurant. A precizat doar că nici el nu cunoaşte soţia şefului. Întrebările ei au rămas fără răspuns. Era un pachet de nervi când a coborât din autoturism şi încă nu se calmase.
Au trecut cinci minute şi ea era tot singură. Ar fi vrut puţină apă. "Femeia asta drăguţă nu mai trece pe aici. De fapt, a întrebat dacă dorim ceva... Oare să fie ceva între ei? Mă poate înlocui cu o chelnăriţă? Ce-i poate oferi ea mai mult decât mine? Am să fiu atentă. Poate surprind nişte priviri ori gesturi din care să înţeleg mai mult... Nu-i frumos să-i aştept cu ţigara în mână, dar nu mai rabd. Ce naiba, cred că au trecut zece minute!"
După ce a aprins-o şi a tras adânc două fumuri, Anca părea că s-a calmat. A răsfrânt gulerul bluzei astfel încât să pună în valoare sânii săltaţi de sutienul elegant ce nu avea decât acest rol şi a lăsat capul uşor pe spate pentru a-şi scutura buclele căzute pe umeri. Apoi, sigură pe sine, a săltat bărbia şi a fixat deschizătura separeului cu o privire plină de nonşalanţă. Doi tineri o examinau atent de la o masă din apropiere. A zâmbit aproape involuntar şi a încercat să acopere puţin din pulpele aflate la vedere. Nu a reuşit. Liniştită, a trecut cu privirea peste ei, ridicându-şi bărbia şi mai mult, dispreţuitoare.
Foarte curând, a observat grupul ce se îndrepta spre separeu, în frunte cu Fănel. Îl urma un domn trecut de 45 de ani, îmbrăcat în costum de tergal elegant şi sobru, gri-petrol, două doamne de vârste diferite, înalte şi cochete şi apoi un bărbat apropiat de 40 de ani, fercheş în costumul său de vară apropiat de culoarea untului. Ambii bărbaţi purtau câte un buchet mare şi elegant de flori proaspete.
Anca a intenţionat să se ridice. A renunţat şi a optat pentru o poziţie degajată, hotărâtă să-şi ascundă iritarea. "De ce să-mi fac probleme?... Cel mai vârstnic este aşa numitul şef, presupun. Dar celălalt? Nu a ştiut că sunt şi alţi invitaţi? Se pare că vom sta ceva timp aici...". Fănel i-a poftit şi a încercat să facă oficiul de gazdă, dar bărbatul uşor grizonat a intervenit cu intenţia clară de a crea o atmosferă de destindere:
- Lasă-mă pe mine! Bine v-am găsit şi vă rog să primiţi scuzele noastre pentru întârziere, doamna Nicolae! s-a adresat el Ancăi, întinzându-i mâna. Eu sunt Costică Ulieru, cel mai rău şef, după cum bănuiesc că v-a povestit soţul dumneavoastră, a continuat el imediat ce ea s-a ridicat şi şi-au strâns mainile. Încântat să vă cunosc, vă ofer aceste flori, doamnă...
- Vai, vă mulţumesc, nu trebuia..., a încercat Anca să vorbească în timp ce primea buchetul.
- La aniversarea voastră, măi copii! Cât de mult mă bucur că m-aţi invitat! a schimbat el tonul şi privirea-i şugubeaţă i-a învăluit pe toţi. Iată generalul meu, Mihaela, iată prietenii mei, domnul şi doamna Bărbulescu, iată pe doamna Nicolae, dragii mei... şi luaţi loc, că mor de foame, fraţilor!
Manifestarea lui uşor teatrală, dar prietenoasă, a descreţit toate frunţile şi schimburile de amabilităţi au început cu îmbrăţişările femeilor şi cu plimbarea buchetelor de flori de la o doamnă la alta. Erau oarecum dezorientate. Mai ales Anca. Nu îşi aducea aminte să aniverseze ceva. Singura care părea a cunoaşte realitatea, era doamna Mihaela. Calmă, a adunat cele trei buchete în mâinile sale pline de inele şi brăţări şi s-a întors către Fănel.
- Cine serveşte aici, sărbătoritule?
- Da, o chem imediat... Staţi să iau... Daţi-mi mie până când vine, s-a fâstâcit Fănel şi a întins braţele.
- Nu, lasă că le pun pe masa aceea... Să aducă vaze cu apă să nu se usuce până plecăm, că sunt destul de scumpe... Doar n-o să le lăsăm aici. A, uite că a venit!
- Bună seara! Bine aţi venit şi petrecere frumoasă. Sunt la dispoziţia dumneavoastră, şi-a făcut Mariana intrarea cu nelipsitul său zâmbet şi cu o reverenţă subtilă, elegantă.
- Fetiţo, a intervenit domnul Ulieru, îmi place aici. Vei pune florile acelea în apă şi apoi ne serveşti. Meniul, dacă se poate...
- Este totul pregătit, domnule, exact cum a fost comandat, l-a întrerupt Mariana arătând cu bărbia şi privirea către Fănel. Dacă doamnele au alte preferinţe, vă rog!
- Mergem pe mâna bărbaţilor în seara asta, a intervenit plină de importanţă doamna Ulieru. Nu cred că se vor face de râs. Uite, este deja opt şi jumătate, a continuat ea etalându-şi ceasul minuscul ce se lăfăia pe post de medalion pe pieptu-i bogat şi dezvelit mai bine de jumătate.
- Imediat, vă rog! În trei minute vă servim, a încheiat Mariana discuţia şi a ieşit la fel de uşoară şi neauzită precum intrase.
Adevărat, după doar trei ori patru minute, s-a înapoiat însoţită de nea Vasile şi un picolo tinerel. Fiecare purta pe braţe, într-un echilibru uluitor, platouri şi farfurii cu o sumedenie de bunătăţi. Petrecerea a început cât se poate de vesel. Priviri furişe se strecurau de la unul la altul. Parcă fiecare aştepta ca cel de lângă el să înceapă şi să vadă care furculiţe şi cuţite se folosesc mai întâi. Doamna Mihaela a fost mai practică decât ceilalţi. A luat în mână ce a nimerit şi a exclamat:
- Nu contează că luaţi din stânga ori din dreapta. Important e să puteţi băga în gură. Se poate şi cu mâna la nevoie, fraţilor... Ce risipă şi la ăştia cu atâtea furculiţe şi cuţite!
Au zâmbit toţi. Anca a râs destul de tare. Pentru ea nu era o problemă. Era obişnuită cu restaurantele de lux.
Domnul Bărbulescu, după ce i-a ţinut isonul la râs, nu-şi mai dezlipea privirea de pe pulpele lăsate aproape goale de fustiţa ei prea scurtă, în timp ce soţia sa îl examina cu coada ochiului pe Fănel. Aparent distrat, atent la toate şi la nimic, acesta privea insistent faţa şefului său, în speranţa că va citi pe ea ceva din ceea ce-l interesa. Se întreba deja cum vor proceda să poată vorbi. Avea senzaţia că toate femeile sunt foarte atente la tot ce se spune. Era încordat şi nerăbdător, iar timpul părea că alergă în defavoarea sa. Anca s-a lăsat repede antrenată de atmosferă. A înţeles că aşa zisa aniversare este paravanul unei întâlniri de alt fel. Urmărea cu abilitate privirile comesenilor, încercând să le ghicească gândurile. Cel mai mult o amuza atitudinea doamnei Ulieru. Ocupase scaunul ce părea a fi situat în "capul mesei" şi, în puţinele momente în care gura nu-i era plină, intervenea cu dorită, dar ineficientă, autoritate în dialogurile încrucişate. În mod cert, nimic nu o interesa mai mult decât conţinutul farfuriilor.
Domnul Ulieru îşi vedea conştiincios de mâncare şi băutură. Vorbea cu măsură în serios, dar făcea risipă de glume şi râdea cel mai mult. Rupea şirul conversaţiei cu scurte întrebări menite a declanşa ilaritate şi nu pierdea nicio ocazie să admire pieptul Ancăi la fiecare mişcare mai neatentă ori deloc întâmplătoare a acesteia. După aperitive, cu paharul în mână a ţinut un scurt toast care a declanşat hohote de râs. A felicitat familia Nicolae pentru cei douăzecişişapte de ani de căsnicie! Probabil în acel moment tocmai aprecia vârsta doamnei în cauză…
A fost momentul în care a avut răgaz să-şi încrucişeze privirile cu ale soţiei şi să ridice uşor din sprâncene. După numai trei minute, bărbaţii au rămas singuri. Doamnele au plecat să-şi refacă fardurile uşor deteriorate "de râs şi transpiraţie", după cum a susţinut doamna Mihaela.  


În clipele următoare, în separeu s-a lăsat o linişte mormântală. Fănel rămăsese în picioare încă de la ieşirea doamnelor şi-l privea pe şeful său care ridicase mâna stângă cu degetul arătător întins către el, acuzator...
- Ai luat mită, nenorocitule! a izbucnit comisarul-şef, făcând eforturi disperate să nu ridice tonul, să nu ţipe.
- Nu-i adevărat, şefu, a îngăimat Fănel după câteva secunde de muţenie care-i albiseră faţa şi-i făcuseră mâinile să tremure uşor, deşi intenţionase să se declare chiar jignit de o aşa acuză.
- Cum nu e adevărat? Eşti cercetat pentru luare de mită. Mai îndrăzneşti să negi?
- Nu am luat banii nimănui, sefu’... Nu am pus eu mâna pe banii...
- Nu, nu ai pus mâna pe ei. I-ai primit direct în cont, că eşti deştept, cretinule! Vorbele şefului au fost strecurate printre dinţi cu mare încărcătură de dispreţ, grele şi acuzatoare.
Fănel a tresărit scurt şi muşchii feţei i s-au încordat vizibil. A întins mâna încet pe speteaza scaunului, l-a tras şi s-a aşezat în tăcere, cu privirea ţintă la cel ce tocmai îl acuzase. "Arabul m-a dat în gât, f...i paştele mamei lui! Numai el a putut face asta. Nu a mai ştiut nimeni, decât noi doi. Dar se pare că doar despre asta-i vorba...Poate mai e timp şi loc de făcut ceva...". A întors încet capul către Emil şi apoi l-a privit întrebător pe şef.
- Vorbeşte! E prietenul meu şi ştie, l-a repezit nea Costică înţelegându-i reţinerea. Te poate ajuta, nenorocitule! E comisar în Corpul de control al ministrului. Vorbeşte, nu avem timp!
- Şefu, cum să spun... nu am impus eu să...
- Aha! Nu ai cerut, dar ai dat numărul contului, nu? Nu ai impus tu!
- Despre ce sumă este vorba cu adevărat şi când s-a întâmplat? a intervenit domnul Bărbulescu. Până în acel moment, a examinat atent atitudinea lui Fănel. Nu şi-a dezlipit ochii de pe chipul lui. Era sigur de vinovăţia acestuia. Ştia şi suma, dar dorea ca cel în cauza să o precizeze, recunoscând în acest fel. Era extrem de calm şi trăgea total degajat din ţigară.
- ...Trei mii de euro, a şoptit Fănel, lăsându-şi capul să cadă în mâinile rezemate cu coatele pe masă. Acum vreo trei săptămâni...
- Pot să ştiu contra cărui serviciu? Foarte pe scurt, dacă se poate...
- I-am găsit maşina furată şi m-am dus să i-o aduc... de la Braşov, a răspuns Fănel fără să-şi ridice privirile de pe faţa de masă.
- Adică, de unde au dus-o oamenii tăi, nenorocitule! a izbucnit domnul Ulieru lovind destul de puternic cu pumnul în masă. Sau a fost doar o gogoaşă, ca să-l impresionezi, nu?
Fănel nu a răspuns. A clătinat uşor din cap, afirmativ. Ceilalţi doi s-au uitat unul la altul. Se înţelegeau foarte bine din priviri. Comunicau rapid.
- Spune foarte precis dacă mai ai şi alt caz în afară de ăsta, i-a cerut domnul Ulieru. Să vedem dacă se mai poate face ceva.
- Nu, este singurul. Un cetăţean de...
- Da, ştiu. De origine arabă. L-ai mirosit bine, amărâtule! Nu a făcut plângere penală, e doar o reclamaţie. Înregistrată. Poate că îţi aminteşti şi de altul... Până vin femeile, a continuat el în şoaptă. Hai, omule! Grăbeşte-te, că acu’ le vezi aici!
Femeile sporovăiau în holul mare de la toaletă, în faţa oglinzilor. Băuturile spirtoase consumate, în afara faptului că le-au roşit uşor obrajii, le-au dezlegat bine limbile. Doamna Ulieru tocmai făcea haz de fusta scurtă în care era Anca îmbrăcată, în timp ce-şi tampona faţa transpirată.
- Dragă, dacă lăsai crăpăul în faţă, practic nu mai aveai nevoie de ea. Arătai păsărica! Bieţii bărbaţi cred că-şi sucesc capul pe stradă după c...l tău! Observ că şi ai noştri trag cu ochiul... Când aveam eu vreo cincisprezece ani era moda asta...Ce şuturi ţepene arătam atunci, fetelor! Dar, nici acum nu mă dau bătută!
- Ei, când merg nu pare aşa scurtă. Când mă aşez, doar, că se trage pe şolduri, s-a scuzat oarecum jenată Anca, învârtindu-se uşor în faţa oglinzilor. Vedeţi? Hai că nu e exagerată...
- Nu este dragă, a intervenit şi doamna Mia Bărbulescu. Se poartă. La vârsta ta nu pare ciudată. Şi dacă-ţi arăţi puţin fesele ai mai mult succes. Până faci treizeci, mai merge...
- Oho, mulţumesc! Sunteţi prea amabilă... Am împlinit deja 34 de ani, a întrerupt-o Anca vizibil încântată.
Cele doua femei au privit-o surprinse. În ochii Mihaelei au apărut primele semne de invidie. Mia o admira cu sinceră simpatie. Ea era simplu îmbrăcată, dar elegant. Nu purta la acel deux-pieces, ce-i venea ca turnat pe trupul mlădios, decât două inele şi o cruciuliţă micuţă pe lănţişorul său de aur. Obişnuia să poarte la fel de scurt ca Anca, inclusiv la serviciu, dar la această „aniversare” nu i-a permis soţul să se îmbrace aşa. I-a smuls şi brăţările de la încheieturile mâinilor înainte de a pleca de acasă. „Nu merg să discut afaceri, toanto! Şi nici pe podium nu te duc. Interes profesional, e clar?”
Când se pregăteau să plece, pe uşa deschisă larg a intrat o tânăra elegantă a cărei faţă era toată un zâmbet. Le-a salutat cu o uşoară înclinare a capului şi s-a îndreptat către o chiuvetă. După doi paşi s-a oprit şi s-a întors contrariată cu faţa către ele.
- Anca! Tu eşti, nu? a exclamat ea bucuroasă.
- Eu sunt, dar... nu-mi dau seama cine...
- Hei, sunt Olga, doamnă!
- Vai, da! Te recunosc acum... Eşti aşa frumoasă şi nu te-am mai văzut de mult timp, s-a scuzat Anca întinzând braţele către ea. S-au îmbrăţişat şi s-au sărutat.
- Am venit să mâncăm aici. Au preparate excelente. Ne pregătim de plecare... Ne întâlnim la nuntă, da?
- ...La nuntă... nu înţeleg, a murmurat Anca, încercând să-şi amintească ceva.
- La nunta noastră! Eu cu Valentin... Am trimis invitaţia...
- Ah, da! Uitasem. Scuză-mă! Cred că surpriza revederii... "Nu am primit-o, a uitat să-mi spună ori de ce naiba a ascuns treaba asta? În ultimul timp cam multe se petrec fără să cunosc nimic"... Desigur, nu ar mai fi mult, a revenit Anca sperând să afle amănunte.
- Două săptămâni trec ca mâine. Ce mai este timpul acum...?
- Da, da! Ai dreptate... Deci, ne vedem la nuntă. Să fie într-un ceas bun!
- Mulţumim, Anca! Am să-i spun lui Valentin că sunteţi aici...
- ...La aniversarea cuiva, a bâiguit Anca grăbit şi vizibil jenată. Sunt cu...
- Cu noi şi cu alte persoane care ne aşteaptă cam de multişor, a precizat doamna Mihaela fără să le privească. Intervenţia ei a fost rece şi total lipsită de politeţe, dar cu efect. Cele două fete şi-au luat rămas bun imediat.
Aproape de separeu, se auzeau voci. Când au intrat, nu mai vorbea nimeni. Cei trei erau vizibili încordaţi şi oricine ar fi înţeles că au discutat ceva serios şi încă nu au terminat. Doar Emil a zâmbit, detaşat, întâmpinându-le:
- O! Parcă veniţi de la salonul de cosmetică. Arătaţi excelent, doamnelor! Sunteţi chiar frumoase!
- Aşa cum arătăm întotdeauna, domnul meu, a intervenit soţia sa zâmbindu-i complice.
- Da, asta aşa este. Bine punctat, a intrat şi domnul Ulieru în schimbul de replici. Să ne aranjăm şi noi ţinuta. Se impune, chiar dacă o spun în glumă... Vi-l lăsăm pe domnul Fănel să vă ţină companie, frumoaselor...  


Cei doi au mers direct la toaletă, fără să privească pe nimeni. După ce s-au uşurat, au verificat subtil toate cabinele. Erau singuri. Aveau multe de vorbit şi se grăbeau. Şoaptele lor nu puteau fi auzite dincolo de hol. Peretele despărţitor era până în tavan.
- Eşti sigur că nu e vorba de plângere penală, nea Costică?
- Da, de asta sunt sigur. Dar nu pot fi şi de el. Nu-l mai cred. Dacă are şi altele la activ?
- Suma de bani coincide cu depunerea în bancă. Sumele pe care le mai are sunt foarte mici. Depuse sporadic în zile care coincid cu cele de salariu. Cred că s-a terminat cu verificarea conturilor....
- Ei, e bine dacă-i aşa. Ce zici? Mi-e teamă să nu se audă la general.
- La care?
- La Kunta Kinte. Îl trece imediat în rezervă şi o trag şi eu pe urmă...
- Mda! De parcă el ar fi cel mai cinstit din minister...
- Păi e, că nu am auzit nimic până acum, a argumentat nea Costică afirmaţia făcută.
- Da? Şi terenurile cumpărate pe nimic cu generalii de armată?
- Care bre?
- Din cele dezafectate... Foste poligoane de tir, cu toate amenajările de pe ele... Are şi conacul de la Perieţi de prin Olt, pe undeva, după cum se aude. Bârfeşte lumea...
- Dă-i în p...a mamei lor de nenorociţi! Hai să ne vedem de ale noastre.
Au mai discutat câteva minute până ce au fost întrerupţi de persoane care intrau la toaletă. Unele aspecte le-au adus mai greu la acelaşi numitor. Iritat, Emil a precizat la un moment dat:
- Vorbeşti matale cu el. Eu nu mă implic şi sper că înţelegi de ce. Am motivele mele. Oricum, nu am auzit şi nu cunosc nimic. Să fie clar! Nu uita, nea Costică, mai e puţin şi vin alegerile. Se schimbă Guvernul. Vin alţii şi sistemul se zdruncină. Nici chestorul nostru nu va rămâne. Deci, să rezolve până la schimbare. Altfel...
Fănel nu reuşea să întreţină o atmosferă plăcută. Era încordat, îngrijorat, neatent. Avea momente în care nu auzea şi nu vedea nimic. Gândul că reclamaţia era pe biroul unui procuror pe care nu-l cunoaşte îl paralizase. Salvarea lui a fost doamna Mihaela. În mare vervă, intuind de altfel ce se întâmplă cu el, cu cascadele ei de râs şi bancurile răsuflate, a captat atenţia şi bunăvoinţa celorlalte două femei şi a pus ospătara pe drumuri pentru rezolvarea unor capricii proprii gurmanzilor. În aşa circumstanţe a aflat Anca şi Fănel că doamna Ulieru are grad de comisar şi lucrează la Serviciul paşapoarte. Un serviciu "mutilat" prin trecerea sa în cadrul serviciilor publice comunitare, după opinia doamnei în cauză.
Când au revenit cei doi, tocmai povestea o întâmplare plină de haz, în care personajele erau doi rromi (ţigani) neştiutori de carte care solicitau paşapoarte. Auzind despre ce este vorba, nea Costică a intervenit cu tact în discuţie:
- Sunt haioase povestirile tale, dragă, dar te rog eu frumos să nu ne distrăm cu aspecte de la serviciu... Adică, nu aici, vreau să zic. Acasă e altceva. Nu te supăra...
- Bine, bine, nu mă supăr, dar... uite că masa plânge. Ce mai comandăm şi noi?
- O, asta nu este o problemă, a sărit Fănel îndatoritor, spuneţi ce doriţi şi...
- Aveţi puţintică răbdare, fetelor, l-a întrerupt domnul Ulieru. Merg cu domnul Fănel pe la bucătărie. Vreau să le spun eu cum să prepare ceva surpriză. Nişte cotlete simple nu vă satisfac... Hai, băiatule! Mai beţi şi voi un păhărel până ne întoarcem... Ia comanda, Emile!
Traversând sala, au găsit-o pe ospătară la una din mese şi nea Costică i-a făcut semn să se apropie. Era agitat şi grăbit, mânios şi nemulţumit, dar reuşea să-şi ascundă foarte bine frământările, trăirile şi sentimentele. Volubil şi zâmbitor, părea a fi foarte bine dispus.
- Fetiţo, vrem tochitură dobrogeană. Să fie cu usturoi din belşug şi bine condimentată.
- Desigur! Am reţinut, domnule...
- O mămăligă vârtoasă să facă băieţii şi să nu uiţi de castraveciori muraţi dacă nu aveţi murături, a continuat nea Costică înghiţind în sec. Să aduci vin roşu de Murfatlar. Ai reţinut? Hai, repede! a îndemnat-o el pe Mariana în timp ce-şi freca mâinile şi îşi plimba ochii pe trupul ei, pofticios.
- Frumuşică foc, gagica asta! a exclamat el imediat ce femeia s-a întors să plece. Merită să i-o trag odată când mai vin aici...
- Da, şefu! „Dacă mai ai cu ce, f...e în gură de boşorog!"... E chiar frumoasă, a confirmat Fănel fără să stea pe gânduri, deşi nu i-a picat deloc bine remarca şefului.
La toaletă era mişcare. Au ieşit afară. Era cald şi linişte.
- Hai în maşină. Cinci minute. Să nu ne deranjeze nimeni... Stai liniştit. Radule, ai mâncat? l-a întrebat nea Costică pe bărbatul care a coborât dintr-un Jeep model "Grand Cherokee" de culoare aurie parcat în faţa restaurantului.
- Nu, să trăiţi! M-am gândit că…
- Mai stăm vreo două ceasuri, mergi liniştit, băiatule!... Un prieten, că doar n-o să conduc eu după atâta băutură, l-a lămurit el pe Fănel care asistase năucit la această scenă.
"Da...un prieten! Că aşa-i vorbeşti unui prieten, cu să trăiţi... Să fie a lui maşina asta? E de cel puţin nouă-zece mii de euro, băi frate!" se minuna el în timp ce se aşeza pe bancheta confortabilă din spate.
- Măi, omule! Nu ai decât o variantă, a schimbat vorba nea Costică, făcând eforturi să-şi păstreze calmul. Stai de vorbă cât mai repede cu arabul. Să-şi retragă reclamaţia. Să spună că a greşit. Să nege, băi, că ai cerut şi că ţi-a dat mită... Pricepi?
- Credeţi că procurorul va admite, şefu, că...
- Niciun procuror. E o reclamaţie, dă-l în p...a mă-si! Dar a ajuns la ăştia de la Inspecţia Internă şi dacă ei constată ca eşti vinovat, ai belit-o! Pe româneşte ţi-o spun, l-a întrerupt şi l-a lămurit şeful pe Fănel.
- Cum să fac eu? Trebuie să-l găsesc, dar cum să-l conving... Mă gândesc că nu ştie bine limba şi putea avea greşeli în exprimare... Ce ziceţi?
- Să scrie cu mâna lui că ţi-a dat ca recompensă că i-ai găsit maşina... E treaba ta! Restitui banii toţi, te rogi de el... îl implori, îl cinsteşti... Îl f...i! Nu mă interesează. Luni să fie treaba clară, băiatule!
- Luni? Aşa repede? Dacă nu-l găsesc...
- Repet, nu mă interesează! De marţi încolo hârtia aia ajunge departe...
- Plec mâine dimineaţă, şefu... Să nu mă căutaţi nici duminică... "Cred ca numai la Timişoara ori Constanţa îl găsesc pe Abdul! Trebuie să-i iau urma...".
- Eşti liber, omule, dar să rezolvi. E clar?
- E clar, să trăiţi! Vă mulţumesc pentru...
- Nu-ţi răci gura de pomană. Toate la timpul lor. Te-am şters de la sufletul meu. Nu meriţi decât câţiva pumni, nenorocitule! Şi să-ţi schimbi mutra aia bleagă când ajungem la masă, că-mi strici tot cheful...  

*  

Referinţă Bibliografică:
ISPITA (15) / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 270, Anul I, 27 septembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!