Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 266 din 23 septembrie 2011        Toate Articolele Autorului

ISPITA (11)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Capitolul III / 4  

ACŢIUNI ŞI REACŢIUNI  


- Dacă nu-ţi ţii gura, poţi avea necazuri. Vezi că alţii au dat din ei şi nu mai sunt aici... Clienţii nu-i apără la o adică. Du-te că te aşteaptă la birou şi...
- Stai că nu înţeleg... Te rog, spune-mi despre ce e vorba, l-a întrerupt Mariana pe şeful de sală ce-i vorbea şoptit, dar o privea foarte încordat şi parcă ameninţător.
- Măi, tu eşti matură şi ai facultate. Te orientezi acolo. Nu te-a mai chemat la birou, între patru ochi, până acum?!
- Nu, niciodată... La angajare şi...
- Lasă aia. Ai doi ani aici şi nu te-a tras de limbă? a insistat el, privind-o neîncrezător.
- Nu, despre ce trebuia să...
- Nu ştiu. Gata, du-te!
Mariana a cuprins cu privirea toate mesele ce le avea în primire. Nu erau probleme, dar a observat că şeful de sală numise un coleg care se afla deja gata să onoreze comenzile. "Ei bine, asta înseamnă că nu mă întorc prea repede. Un înlocuitor atât de urgent adus... înseamnă multe. Deci, şeful nu este omul patronului, precum eram convinsă. Altfel, nu mă punea în gardă. Să-mi ţin gura! Despre el să nu vorbesc, oare? Despre colegii mei? Oricum, nu ştiu aproape nimic despre nimeni... Treaba lor ce fac, nu mă interesează. Eu nu am reclamaţii, nu am pierderi de inventar, nu umflu preţurile. Am lipsit vreodată? Nu şi nici nu am întârziat... De ce naiba să mă cheme? Fii calmă, Mariana! Este şi el un om ca şi tine. Are bani şi atât. Nimic în plus".
Mult mai liniştită, Mariana s-a examinat în oglinda mare din holul de trecere către birouri şi a bătut la uşa patronului tocmai când şi-a amintit că acestuia-i place ca întreg personalul să i se adreseze cu expresia "domnule director". "De ce oare? A, da! Mai e patron la vreo două-trei firme sau acţionar principal, se spune. Înseamnă că pe acolo aşa i se zice...”
- Da, intră!
- Bună ziua, domnule director! a rostit Mariana până să închidă uşa, privindu-l în faţă pe omul ce ridicase capul odată cu mâna în care ţinea un pix, parcă doritor să arate cât de ocupat era cu maldărul de hârtii ce le avea în mare neorânduială pe biroul elegant.
- Bună ziua, poftim mai aproape! a răspuns el ridicându-se cu încetineală. Ia loc, te rog!
Mariana s-a aşezat pe unul din scaunele ergonomice aflate în faţa biroului, urmărită de privirea aparent indiferentă a patronului. Dacă era mai atentă, poate observa cât de subtil a examinat-o el, mai ales când şi-a pus picior peste picior cu mişcări elegante. Ea era preocupată să-şi tragă fusta destul de scurtă şi să stăpânească libertatea de mişcare a scaunului...
- Deci, dumneata eşti Mariana Iordache...
- Da, domnule director.
- Uite cât de repede trece timpul! Sunt deja doi ani. Te-ai ţinut de cuvânt. Nu ai plecat...
- Aşa am promis. Când va fi să plec, vă anunţ cu două luni înainte.
- O cafeluţă, o ţigară?
- Nu, mulţumesc! Nu fumez şi cafeaua de dimineaţă mi-am băut-o.
- Bine, bine, eu voi fuma... Mă scuzi...
- Va rog, domnule director!
A privit-o mai atent după ce şi-a aprins ţigara şi a tras două fumuri pe care le-a eliberat în rotocoale ce se lărgeau prin încăpere pe măsură ce se depărtau. Mariana nu se uita la el. Era cu ochii îndreptaţi spre vârful picioarelor, dar simţea ori intuia toate mişcările şi privirile lui. Număra în gând, meditând: ”...Unu, doi, trei… măgarul ăsta vrea să mă impresioneze, dar nu ştie cum s-o facă... patru, cinci, şase... nu trebuie să-l întreb de ce m-a chemat... unu, doi, trei, patru... cu tăcerea asta dovedeşte cât de mitocan este...”.
- Noi nu am stat de vorbă niciodată.
- Cu permisiunea dumneavoastră, domnule director, vă amintesc că am discutat aici, în acest birou, despre pretenţiile şi...
- A, la angajare. Las-o pe aia... În rest, aşa...să-mi spui cum te-ai acomodat, cum îţi merge...
- Nu am avut probleme şi nu-mi permiteam să vă deranjez, domnule director.
- Mda, aşa să fie...
Au mai trecut două minute. Se priveau pe ascuns, fiecare încercând să intuiască ce gândeşte celălalt. Când ţigara a ajuns dincolo de jumătate, a înghesuit-o în scrumieră cu gesturi care l-au trădat. Era nervos. Nu ştia cum să înceapă discuţia...
- Doamnă... scuze! Domnişoara Iordache, nu ai nimic, deci, de reclamat...
- Nu, domnule director. Absolut nimic..
- Mă bucur. Eu te apreciez foarte mult. Eşti o salariată corectă, liniştită. Am auzit numai vorbe bune despre dumneata. Eşti aglomerată la mesele repartizate?
- Nu întotdeauna. Ştiţi cum este. De regulă, la final de săptămâna şi în zile de sărbători...
- Da, ai dreptate. La separeuri... ai trei parcă, nu?
- Da, am trei. Se cam ocupă mesele aici...
- E bine, e foarte bine. Lume bună?
- Obişnuită. Nu fac diferenţa. Banii nu au miros!
- Hm! Înţeleg ce vrei să spui. Câştigi mai bine de la separeu?
- Domnule director, oamenii sunt la fel. Şi atenţiile sunt pe acelaşi calapod. Iar eu servesc la toate mesele în aceeaşi manieră şi cu respect egal...
- Ei, mă gândeam că acolo mai vin şi oameni de afaceri, magistraţi, poliţişti. Nu se comportă ca mulţimea din sală, iar la nota de plată sunt mai amabili, darnici...
- Domnule director, sunt şi ei tot oameni. Uneori, chiar mai zgârciţi, dacă vreţi să ştiţi!
- Da? Nu am crezut... De ce caută ei să fie mai izolaţi oare? Ce discută la masă?
- De ale lor, domnule director. Ca toată lumea, spun bancuri, râd, vorbesc despre fotbal, înjură...
- Fac şi politică?
- Domnule director... nu-mi amintesc să fi auzit. Nu ştiu. Eu nu stau în separeu. Eu alerg de la o masă la alta. În plus, este ceva obişnuit, toată lumea face politică la noi în ţară.
- Da, da, ştiu şi eu cum e... Dar, aşa, când serveşti acolo, nu auzi ce vorbesc?
- Când intru eu, cam toţi tac. Mănâncă, beau, fumează...
- La tine nu se uită?
- Asta nu mă interesează, domnule director. Nu bag în seamă.
- Parcă... cred că nu mă înşel, eşti prietenă cu un poliţist?
Mariana nu avea timp să gândească. Întrebările veneau rapid. Intuia un ceva, dar nu coincidea cu ce lăsase şeful de sală a se înţelege. La ultima, a ezitat puţin. S-a enervat, mai ales când a simţit că roşeşte...
- Nu mai mult sau mai puţin decât cu alţii pe care-i servesc.
- Da, da, foarte bine, felicitări? El vine singur ori cu alţii?
- Numai singur a fost de trei-patru ori, domnule...
- Am înţeles că a rezervat o masă... Cu cine ori pentru cine?
- Sărbătoare de familie, domnule. Nu cunosc alte amănunte. Şi v-aş ruga să mă înlocuiţi mâine seară de la acele mese. E de dorit să-l servească altcineva...
- Dar, de ce? Ce ţi-a venit să gândeşti aşa?
- Ca să nu fiu nevoită a trage cu urechea, domnule! a replicat Mariana şi s-a ridicat dintr-o mişcare, dreaptă, privindu-l de sus pe omul ce părea că intră cu totul în scaunul său comod, înghiţind în sec...  

*

- Băută cu înghiţituri mici şi rare, fetelor! Cafeaua este mai gustoasă şi efectul reconfortant este mult mai evident, susţinea sfătos doctorul Dobrescu.
- Da, adevărat, dar trebuie să ai timp pentru asta şi bună dispoziţie. Eu mă grăbesc să-mi duc copii la cămin, a intervenit Rodica, una din cele trei asistente prezente în cabinet. Noaptea asta a fost al naibii de lungă şi de obositoare...
- Din cauza asta o bei din picioare? Hai, du-te, nu mai este nimic de făcut, a încercat să o liniştească medicul. Rezolvăm noi aici dacă mai este ceva de rezolvat. A venit schimbul deja.
- Nu am copii, dar parcă şi eu aş pleca. Oricum, nu-l mai prind pe Fănel acasă... A plecat deja la serviciu, a oftat Anca privindu-şi ceasul. Şi nici telefon nu i-am dat...
- Vă întâlniţi când vine, doamnă dragă! Îl întâmpini cu mâncarea gata, cu o cafeluţă bună şi ai timp să te odihneşti şi dumneata până atunci, a calmat-o doctorul, zâmbind şăgalnic.
- El bea numai cafea fără cofeină.
- Cum adică? Ce cafea nu are cofeină? Nu se poate, s-a arătat neîncrezătoare, Rodica.
- Poate că are, răspunse Anca, dar fiind în amestec cu extras de iarbă ori ciupercă, e considerată ca fiind cea mai bună. Se spune că este o minune în tratamentele naturiste...
- Ei, lasă-mă! a exclamat Rodica foarte contrariată. Cum naiba se face asta, din iarbă?
- Nu cunosc amănunte, dar se spune că este "planta tinereţii". Prin Asia, mai ales în China, se foloseşte de mii de ani...
- Cred că am auzit şi eu de asta, a intervenit doctorul Dobrescu. Se pare că este un foarte bun detoxifiant, stabilizator al tensiunii sanguine şi purificator al sângelui. Dacă îmi amintesc corect, am citit undeva că protejează bine ficatul şi se recomandă ca tonic general.
- Aşa o fi dacă se povesteşte. Nu am treabă cu ea, a zis Rodica în timp ce-şi lua geanta din cuier. Eu am plecat, domnule doctor, la revedere fetelor, ne vedem mâine!
Foarte curând, s-a ridicat şi cealaltă asistentă, în timp ce Anca tot mai avea, ori se făcea că are, câte ceva de scris într-un registru. Se gândea la cele întâmplate după operaţie şi nu ştia cum să procedeze acum, cum să discute şi să se comporte în relaţia de serviciu. A roşit numai amintindu-şi scena din faţa oglinzii şi simţind că acum o priveşte în timp ce-şi bea cafeaua. Atunci, în acea împrejurare, a rămas ca paralizată. Nu se aştepta şi nu a ştiut cum să reacţioneze. I-a simţit buzele fierbinţi acoperindu-i gura, dar nu a răspuns sărutului. A ridicat braţele şi le-a proptit, aşa ude cum erau, pe pieptul lui, cu intenţia de a-l împinge, dar nu a putut s-o facă. A rămas înlemnită.
După câteva secunde, ori poate doar fracţiuni, a eliberat-o şi a privit-o în ochi-i mari de surpriză şi uimire. L-a privit şi ea, fără să clipească, fără să vorbească. El a ridicat o mână şi a prins-o uşor, ca într-o mângâiere, după ceafă, şi-a apropiat faţa cu încetinitorul de a ei, privindu-i ochii fără contenire. Ea a ridicat uşor bărbia, cu buzele întredeschise şi tremurânde şi a închis ochii în timp ce, fără să realizeze, se ridica pe vârfuri.
Buzele lor s-au atins ca într-o adiere. Mâinile ei au coborât cu încetineală de pe piept şi au trecut pe sub braţele lui, cuprinzându-l cu palmele pe sub omoplaţi într-o strânsoare din ce în ce mai puternică. Sărutul a fost lung şi apăsat. Anca nu gândea în acel moment. Strângea pleoapele şi frământa cu degetele omoplaţii ce păreau a fi imenşi, lăsându-şi buzele să fie zdrobite şi supte.
Deodată s-a blocat. Palmele au slăbit strânsoarea şi au revenit pe pieptul lui, oprindu-i apropierea, în timp ce şi-a lăsat capul pe spate pentru a întrerupe sărutul ce o năucise. Un singur gând a avut, dar suficient să o dezmeticească: "Aşa de fierbinte ai fost, Fănele, la începuturi! Apoi, în timp, nu ai... Au, Doamne! Nu Fănel mă sărută aici! Ce fac?".
Brusc, a deschis ochii şi l-a privit. Într-o fracţiune de secundă s-a eliberat complet din îmbrăţişarea lui, împingându-l cu forţă şi retrăgându-se până a atins chiuveta cu spatele. Îl privea speriată şi furioasă pe Viorel. El tăcea, vădit tulburat şi o examina nelămurit. A simţit-o atât de aproape, i-a gustat fericit răspunsul la sărut şi acum... "Ce se întâmplă cu ea? Nu am bruscat-o, nu am muşcat-o, nu i-am vorbit... Oare nu i-a plăcut? I-am produs repulsie aşa, deodată?".
- De ce aţi făcut asta, doctore? a venit întrebarea ei
intr-un ţipăt sugrumat de amestecul emoţiei cu indignarea, plăcerea şi ruşinea. Mâinile-i tremurau vizibil în timp ce-şi aranja halatul. Doar ochii exprimau încă dorinţă, amestecată cu teamă.
- Nu am vrut... nu ştiu cum s-a întâmplat... Cum să-ţi explic? Nici eu nu ştiu. Aşa am simţit... Iartă-mă, Anca!
- Nu, nu pot să vă iert, dar nu asta-i problema. Vă rog mult, să nu se mai întâmple...
- Da, desigur! Te înţeleg şi promit. Dar, nu trebuie să mă urăşti.
- Nu, nu vă duşmănesc.
- Spune-mi pe nume, atunci...Hai să uităm ce s-a întâmplat şi să rămânem prieteni.
- Mi-e teamă.
- Cum să-ţi fie teamă? Te respect atât de mult şi, adevărat, te preţuiesc la fel de mult...
- Tocmai preţuirea asta poate aduce necazuri. Mi-e teamă şi de mine, recunosc.
Viorel a simţit un fior rece în tot trupul. "Deci, nu-i sunt indiferent! Să fie conştientă de faptul că o iubesc cu adevărat? Dar... cum să-i spun, mai ales acum?”…
- Anca, doresc să ştii...
- Nu, nu vreau să ştiu nimic acum şi... am plecat în secţie. Nu mai este nevoie de mine aici, s-a hotărât Anca şi, fără să-l privească, a ieşit grăbită, ştergându-se înciudată cu dosul palmei la gură. S-a oprit într-un grup sanitar, şi-a examinat faţa, s-a spălat cu puţină apă rece, şi-a aranjat părul şi s-a îndreptat, mult mai calmă, în salonul de ortopedie…
…Imediat ce a plecat ultima colegă, a închis registrul şi l-a privit. Pierise zâmbetul de pe faţa lui. Era îngândurat şi posomorât. "Să-i vorbesc acum, ori să amân discuţia? Intră fetele din salon şi ne văd cu mutrele astea răvăşite… Pot presupune multe şi ne scot vorbe. Cred că am fost prea dură şi îmi pare rău acum. Este un băiat atât sensibil, atât de bun...!".
- Doctore, îmi pare rău... nu am vrut să te rănesc, dar să nu uiţi că eu sunt căsătorită...
- Ştiu, Anca... Te rog să...
- Nu mi-o lua în nume de rău. Dacă te ajută cu ceva, să ştii că mi-a plăcut. Nu zâmbi! Dar să nu o mai faci. Ne poate vedea lumea şi mă compromiţi. Am plecat, la revedere!
A spus toate cuvintele cât a putut de repede şi, când a simţit că toată faţa-i arde, a prins geanta de pe cuier aproape în fugă şi a plecat grăbită de parcă o fugărea cineva. Ajunsă la uşă şi observând că încăperea-i încă goală, i-a făcut semn prietenesc de rămas bun, zâmbindu-i ca de obicei.
El n-a apucat să deschidă gura şi părea că nici nu ştie ce să spună...  

*  

"Ce să spun, toată lumea-mi poartă de grijă, vezi Doamne! A venit chiar şi rândul lui Cezar. Cu jumătate de măsură, se pare. Mai ales şeful meu pe care l-am respectat şi l-am ajutat de câte ori a avut nevoie de mine. Numai servicii peste rând câte am avut şi deplasări în teren în locul altora. Adevărat, am primit câteva prime şi salariu de merit de două ori. Alţii nu au avut niciodată aşa ceva. Iar gradul, înainte de termen cu trei ani, a rupt gura multora, dar mi-a făcut şi duşmani. Şi, de ce să nu recunosc, mi-au prins bine chestiile astea. Mi-am pus afacerea pe picioare. Două maşini, gratis, la şcoala mea de şoferi au adus ceva venituri...
Hopa! Nu cumva pe pista asta merg "vânătorii" de la noi?! Să fi transpirat treaba pe undeva? De asta mi-au pus telefoanele sub ascultare... Nu se poate! Doar doi oameni cunosc filiera şi oricare intră-n puşcărie dacă vorbeşte. Sunt implicaţi direct. Dar eu? La mine se agravează, fiind în legătură cu serviciul... Ufff, cât de greu trece timpul până vineri, băga-mi-aş picioarele să-mi bag!
Şi Anca? Dacă-i de gardă tocmai vineri noaptea? Nu pot să-i dau telefon... Orice prost ar înţelege... Nu, o să-i las un bilet... Să-şi ia liber, să o pregătesc. Ce dracului să-i spun? Oi vedea eu".
Fănel a turnat peste vinul din pahar şi a mai aprins o ţigară. Fumul tras imediat, cu lăcomie, l-a înecat. După ce a tuşit şi şi-a şters lacrimile, a stins-o cu năduf: "F...i paştele mă-tii cu cine te-a făcut!". Nu era un fumător convins. Apela la ţigări doar când era foarte supărat ori trebuia să se concentreze adânc asupra vreunei lucrări.
Duşul cu apă la temperatura camerei l-a mai calmat puţin şi s-a hotărât să se culce. Se făcuse târziu şi se simţea epuizat. Trecuse de miezul nopţii.
A avut un somn greu, plin de coşmaruri. Era obosit când s-a trezit. Apa rece de după bărbierit şi cafeaua călduţă, fără zahăr, l-au înviorat puţin. În timp ce scria un bileţel pentru Anca, îşi făcea planuri pentru întreaga zi. Era presat de prea multe probleme care-l iritau şi-l oboseau. Începuse să se teamă...
A plecat grăbit şi total indispus. Aglomeraţia din trafic l-a obligat să se concentreze atent, dar nu a scăpat de gândurile şi temerile ce-l frământau. Observând turlele înalte ale unei biserici prin faţa căreia a trecut de atâtea ori, fără să o bage în seamă, a intrat în altă zona a amintirilor legate de zbuciumul lăuntric...
"Mama se ducea la biserică de câte ori o covârşeau necazurile. Nu se temea că poate avea probleme din cauza asta. Şi era profesoară de ştiinţe social-politice, membră de partid... Curaj, nu glumă, in vremurile acelea! Şi dacă merg şi eu, ce să fac acolo? Nu ştiu nici lumânări de unde să cumpăr... My God! Nu am mai intrat în biserică de atâta timp... De la cununie. Exact! Mergeam cu grupul de prieteni pe vremea liceului. Mai ales în preajma Paştelui, la slujbele alea... cum le zice... denii! Ne distram, nu ne era gândul la slujbă. Mama spunea întotdeauna că toate necazurile le-a trecut cu ajutorul lui Dumnezeu. Era convinsă. Aprindea candela de sărbători şi se ruga. Ea ştie cum şi pentru ce. Mai ales când era tata pe şantier perioade lungi de timp. Poate mă duc la o biserică... În alt cartier, unde nu mă cunoaşte nimeni. Nici preotul. Aşa, să văd atmosfera, mai întâi...". A privit prin oglinda retrovizoare de interior, pentru a observa circulaţia din spate, timp în care ochii să au prins pentru câteva secvenţe de secundă imaginea turlelor bisericii ce parcă alergau undeva lateral, depărtându-se. A tresărit, surprins de suprapunerea gândurilor peste imaginea acestui locaş de cult. Nu înţelegea de ce nicio altă biserică nu i-a atras atenţia până acum, chiar dacă nici acesteia nu-i acordase importanţă. Depărtarea ei rapidă, aşa cum a surprins-o în oglindă,i-a creat undeva un gol în stomac ori poate în sufletul pe care nu ştia să şi-l localizeze şi a simţit o durere scurtă, interioară, alarmantă. Strângând mai puternic volanul în palme, s-a întrebat aproape cu voce tare: „Fuge biserica de mine ori eu fug de ea? S-a depărtat aşa rapid, cu turlele ei cu tot, ori viteza maşinii doar… Nu înţeleg, dar un semn se pare că este. Exact aşa cum povestea mama uneori că i se întâmpla după o perioadă mai lungă de timp în care nu se ducea la slujbă sau la duhovnic. Da, e bine plasată. Departe de casă. Cred că aici am să vin Iar dacă preotul va fi în vârstă, înseamnă că a fost, cu adevărat, un semn. Dacă este tânăr, nici că nu mă interesează şi… adio biserică!” Fănel nu şi-a văzut chipul în acel moment, în oglindă. Poate că nu ar fi făcut acest pact. Cu totul altceva exprima figura sa. Şi ochii, ai căror pleoape se strânseseră involuntar de la acea tresărire la revederea turlelor bisericii, priveau privirea îngustată, semn de mare concentrare lăuntrică. În plus, la felul lui de a fi, nu ar fi avut curaj să facă vreun pact cu diavolul şi nici cu Dumnezeu. De altfel, nici nu conştientiza, în acel moment, că a luat o hotărâre crucială. Era vorba, nici mai mult nici mai puţin, de o intervenţie importantă în derularea destinului său. După ce a aruncat o privire fugară pe cadranul ceasului, s-a asigurat temeinic şi a trecut peste două benzi de circulaţie, în mare viteză, pentru a putea vira la dreapta în intersecţia ce urma la mai puţin de 50 de metri. Nu a băgat în seamă claxoanele ce l-au însoţit pe timpul manevrei odată cu înjurăturile şoferilor ce le-au acţionat. Cu privirea în oglinzi la fiecare cinci secunde, s-a convins că nu este urmărit. "Păi, dacă sunt cu ochii pe telefon, e foarte posibil să fie şi pe maşină. Lasă că vă pierd eu imediat, amatorilor!" Pentru un plus de siguranţă, a intrat pe o stradă laterală şi a întors, după nici trei sute de metri, în curtea unui depozit de materiale de construcţii. A ieşit în viteză şi s-a întors pe acelaşi traseu, după care a virat lateral-stânga şi a condus atent până la sediul unei şcoli de şoferi.
Din clădire l-a văzut şi l-a întâmpinat un bărbat cu vreo zece ani mai vârstnic, bine îmbrăcat, chiar cu gust:
- Să trăiţi! Rar mai veniţi pe la noi, şefu...
- Da, salut! Unde stăm de vorba între patru ochi? l-a întrerupt Fănel fără să-l privească. Scotocea cu privirea tot ce se putea vedea din locul acela.
- E pustiu. Sunt singur. Haideţi în biroul nostru, şefu, l-a poftit omul ce-l privea contrariat: "I s-au înecat oarece corăbii, nu e-n apele lui...".
- Unde-i Nae, nea Ilie?
- Are doi elevi noi şi a plecat cu...
- Bine, fii atent aici. Tot ce spun e de mare taină. E clar?
- Asta-i bună! Când am deschis eu gura? a întrebat Ilie mirat, chiar ofensat.
- Cum stăm cu evidenţele contabile. E ceva neînregistrat?
- Suntem la fix cu toate.
- Suntem cu plăţile la zi? Adică taxele, băncile, împrumuturile, salariile, serviciile şi orice altceva? Unde e contabila?
- Nu avem restanţe nici de cinci bani. Aşa ne ştiţi dumneavoastră, şefu’, pe noi? Contabila e pe la finanţe cu nişte situaţii trimestriale, a răspuns nea Ilie cu siguranţă, dar şi cu un pic de teama izvorâtă din întrebările ce veneau ca "la foc automat", după cum gândea el.
- Nea Ilie, stai de vorbă cu Nae. Să nu dea dracu să vă audă cineva! l-a avertizat Fănel plimbându-şi semnificativ ochii prin încăpere. Eu sunt în verificări. Nu te uita aşa la mine. Periodic se fac astea la noi. Ai uitat?! E posibil să vină careva şi aici să...
- Nu aţi zis, şefu’, că în afacerea asta nu ştie nimeni...
- Nu ştie, nea Ilie... Dar, poţi să fii sigur vreodată? Ascultă cu atenţie la mine. Unu: doar voi doi ştiţi. Aţi vorbit, puşcăria vă aşteaptă! Şi eu cunosc mai multe despre voi decât se poate afla la cercetări. Să nu uiţi treaba asta!... Doi: am să vând partea mea. Dacă tu sau Nae sunteţi amatori, e foarte bine. Dacă nu, îmi găseşti un client serios. Aveţi o săptămână la dispoziţie, începând cu azi..., a precizat Fănel aproape şoptit. Ultima frază s-a pierdut în liniştea apăsătoare a încăperii, accentuând tristeţea evidentă în vocea şi pe chipul său. A ieşit cu maxilarele încordate, fără să mai privească înapoi...  

Referinţă Bibliografică:
ISPITA (11) / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 266, Anul I, 23 septembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!