Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 265 din 22 septembrie 2011        Toate Articolele Autorului

ISPITA (10)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Capitolul III/3  

ACŢIUNI ŞI REACŢIUNI  


Telepatie ori ba, în acel moment Anca se întreba ce face soţul ei drag la ora asta, singur acasă. "Am să-i dau telefon cum ies din operaţie. Doamne, câte oase rupte! Cum or fi rezistat oamenii ăştia? Cum de mai trăiesc? Şi pe Fănel îl mai fură viteza, dar să circuli cu aproape două sute pe oră mi se pare a fi totală nebunie, nu inconştienţă. Va fi prea târziu...Se va culca şi nu vreau să-i stric somnul. Mai durează până peste miezul nopţii, se pare".
Era foarte atentă, extrem de concentrată şi se întrebuinţa total.
Întregul bloc operator era în alertă. Se lucra în trei săli de chirurgie simultan, cu trei echipe "cârpite" urgent cu un medic şi o asistentă de la "ortopedie". Asistenta era Anca. Chiar şeful secţiei o numise. Ştia că este de gardă în noaptea aceea. Iar căpitanul doctor Viorel Dobrescu, medic primar ortopedie-traumatologie, era încântat că, fără să solicite, precum ar fi dorit, ea fusese repartizată în echipa lui.
Pentru Anca nu era o premieră. Doar lucrase la "chirurgie" împreună cu tatăl său în primele luni. Pe masa chirurgicală complexă se afla un bărbat tânăr, cu fracturi şi luxaţii ale oaselor ambelor picioare, fără să prezinte organe interne strivite ori chiar rupte, precum se pare că aveau celelalte victime ale accidentului rutier.
Ea cunoştea instrumentarul şi toate accesoriile necesare efectuării perfuziilor cu ochii închişi. Cand doctorul Dobrescu cerea cu vocea lui plăcută şi liniştitoare, Anca era deja în mână cu instrumentul solicitat ori cu tampoanele pe care ea le da întrebuinţarea exact unde şi când era necesar, fără alte indicaţii. Masca ascundea zâmbetul de mulţumire pe care-l ghicea doar, dar îl regăsea în ochii lui de câte ori avea răgaz să o privească. Şi întotdeauna simţea că nu era doar mulţumire.
"Ochii lui vorbesc mai mult decât a reuşit să-mi spună de câteva ori...De când ne-am cunoscut, aici, la chirurgie, mi-a zâmbit şi toată figura i s-a luminat aşa cum observ că se întâmplă în fiecare zi. De câte ori mă vede... Atât de curtenitor şi atât de nobil poate fi omul acesta! Nu l-am auzit vreodată să jignească pe cineva. Iar mai înţelegător şi mai blând cu bolnavii, nici că se găseşte un altul ca el. Nici tata parcă nu este atât de atent întotdeauna. Şi câtă tristeţe am citit în ochii lui când i-am spus că sunt căsătorită doar de câţiva ani!"
- Asta-i tot, oameni buni, vă mulţumesc! i-a rupt el şirul gândurilor tocmai când îl privea cu admiraţie, furată de amintiri.
- Fetelor, cu multă atenţie, vă rog, executaţi toate cele necesare pentru finalizare şi conduceţi pacientul. Eu merg alături să văd dacă dr. Marinescu are nevoie de mine... Doamna Nicolae, este posibil să apelez şi eu la serviciile dumitale...dacă nu te-am obosit prea...
- Desigur! Vă însoţesc oriunde, nu se pune problema, l-a întrerupt Anca, simţind cum roşeşte la gândul ca i-a surprins acea privire plină de nostalgie şi respect.
Nu a fost nevoie. Celelalte două echipe erau aproape de finalizarea operaţiilor.
În camera de pregătire a chirurgilor, în timp ce-şi spălau mâinile cu apă sterilă şi soluţii speciale, înainte de a intra în operaţie, doctorul Dobrescu a încurajat-o şi i-a vorbit pe alt ton. Dar erau singuri în acel moment. Se tutuiau de câtva timp, la rugămintea lui. Numai în prezenţa altor persoane foloseau pronume de politeţe şi unele formule specifice locului de muncă.
Iar acum, după ce şi-au scos bonete, măşti, saboţi, etc. şi se spălau pe mâini, se tutuiau, bucuroşi că nu-i deranjează nimeni.
- Ancuţa, fată dragă, ai fost la înălţime, ca de obicei şi îţi mulţumesc!
- Dar nu ai pentru ce, doctore. Nu am făcut nimic în plus ori extraordinar...
- Poate că nu, dar numai prezenţa ta este suficientă să-mi dea încredere şi elan...
- Ei, tot ca de obicei, exagerezi şi iar îmi vorbeşti ca...
- Nu, nu! Nu este un obicei. Eu spun ceea ce simt şi nu trebuie să te superi. Iar în operaţia asta, te rog să mă crezi, ai fost "a doua mână" pentru mine. Eşti totală, draga mea!
- Nu, te rog, nu continua cu laudele pentru că eu... Hei, ce faci?
Ea nici nu observase că doctorul se ştergea pe mâini în timp ce vorbea şi se apropiase la un pas de ea. Când l-a văzut în oglindă, el o cuprinsese peste mijloc cu un braţ. Odată cu întrebarea, Anca s-a întors surprinsă către el, dar nu a mai apucat să spună nimic. Era sărutată pe gură...  

*
- Lasă-mă, te rog, să-ţi şterg guriţa asta frumoasă...
- Mmmmm... ba nu!
- Hai, te rog, ştiu cât de dulce este, dar râd băieţii de tine. Şi, la atâta vanilie câtă ai la colţul guriţei, vin albinele şi te papă...
- Mami, uite tati ce zice!
- Are dreptate, scumpa mea. Lasă-l să te şteargă, a intervenit ceva mai hotărâtă Gabi, abia stăpânindu-şi râsul.
- Eu am fost atent! a intervenit Dănuţ cu voce tare, arătându-şi gura curată, smucindu-se şi scăpând pentru câteva clipe din strânsoarea mâinii mamei sale. Uite, nu m-am muldălit!
- Da, da, nu te-ai murdărit. Bravo! Dar pe pantalonaşi cum ţi-a curs îngheţata? Hai, spune-i mamei si surioarei tale!
- Nu a culs de la mine. Uite, ea a fost lea şi m-a muldălit...
- Gata copii, hai să mergem frumos, le-a tăiat Cezar avântul, intuind că vor începe cearta pe tema îngheţatei, după ce a reuşit să o şteargă pe fetiţă la gură. Altfel, să ştiţi că nu mai venim să ne plimbăm cu barca. Şi nici la „Monte Carlo” nu mai mergem vreodată pentru îngheţată…
Plimbarea a fost frumoasă în această seară caldă de septembrie. Lume multă în Cişmigiu. Veselă, chiar exuberantă prin zonele mai pline de verdeaţă şi ferite de ochii lumii. Pe "aleea pensionarilor" s-au oprit de câteva ori. Copiii îl căutau pe tataie al lor...
- Ce tataie mulţi, aicea! a exclamat băieţelul în timp ce-i cerceta cu privire iscoditoare pe bătrânii de pe bănci şi din jurul lor. Majoritatea aveau părul alb.
- Da, tătăiţă al meu nu e, a constat Monica scâncind, gata, gata, sa plângă.
- Ei nu au copii acasă. De aia stau aici. Uite mami! Ce au pe cutiile cu pătlăţele? Vleau şi eu...
- Sunt piese de şah, dragule. Aşa se cheamă jocul acesta. Şah. La anul, când vei fi mai mare, vei avea şi tu. Tatăl tău te va învăţa cum se joacă...
- Da' tu nu vlei sa mă înveţi?
- El ştie mai bine ca mine. Este un joc de oameni mari...
- Da' tu eşti mică şi el e male?
- Da... este mai înalt ca mine... Şi, uite, sunt numai bărbaţi cei care joacă! Vezi tu vreo femeie?
Băieţelul s-a uitat atent. Au mai făcut câţiva paşi şi s-a oprit să vadă grupurile de la alte bănci, după care a exclamat:
- Femeile nu ştiu! Sunt mai ploaste ca tăticul meu şi...
Gabi l-a tras repede de mână pe Dănuţ în speranţa că nu va continua, dar băieţelul era hotărât să spună cu voce tare ceea ce gândea. I-a pus repede mâna pe gură şi i-a vorbit în şoaptă:
- Te rog, nu-i frumos să vorbeşti cu voce tare. Şi să ştii că nu sunt proaste. Ştiu şi ele să joace...
- Ba suuuunt, ba suuuunt, ba suuuuuunt…, a început să fredoneze Monica, sărind într-un picior în jurul lui Cezar care se prefăcea ca nu o mai poate stăpâni.
- Mona! Încetează, Mona! Uf! Şi tu nu mai râde, că iei bătăiţă! Eşti mai copil ca ei, zău aşa, l-a repezit Gabi pe soţul ei privindu-l încruntată, în speranţa că şi copiii se vor linişti dacă este autoritară cu tăticul lor. Şi efectul a fost cel scontat.
Mai multe persoane au auzit discuţia şi întorceau capul către ei zâmbindu-le cu multă înţelegere şi simpatie. Erau toţi frumoşi şi cuvintele lor nu deranjau pe nimeni.
Încet, încet, au ajuns în afara parcului, în faţa Primăriei capitalei. Se lăsase întunericul destul de bine, dar nu şi-au dat seama. Parcul şi bulevardul se bucurau de foarte multă lumină. Erau ca în plină zi.
Brusc, Cezar a prins-o pe Gabi de braţ şi a întrebat-o şoptit:
- L-ai văzut pe Fănel? Nu ne mai cunoaşte? Ce-i cu el de se uită direct, dar peste noi?
- Care, măi! Unde?
Până să răspundă Cezar, urmărindu-i privirea, l-a observat şi ea. Fănel privea în acel moment copiii. Admirativ. Pe faţa lui se perindau rapid semnele simţămintelor şi frământărilor sale interioare. Nu-i recunoscuse. Când i-a văzut, era adânc preocupat de problemele personale. Îşi punea întrebări, căuta răspunsuri şi se certa pe sine pentru toate prostiile pe care începuse să le inventarieze ca atare.
A văzut grupul la circa 20 de paşi, când ieşea din parc. Un băieţel în cămăşuţă albă cu gulerul răsfrânt larg pe piept şi pantalonaşi grena-deschis de velură finuţă, cu părul pieptănat atent, cu bretonaş şi cu privire semeaţă şi o ghindoacă de fetiţă cu bluzică grena-închis, pantalonaşi gri-petrol şi pantofiori asortaţi cu bluzica, erau tot ce vazuse mai frumos în ziua aceea. A ridicat ochii şi a privit fugar părinţii ce-şi ţineau frumos de mână progeniturile şi a rămas surprins de câtă seninătate şi degajare a descoperit în întreaga lor ţinută.
"Uite domnule, cam aşa arată oamenii fericiţi! Şi ce bine le stă... Iar fetiţa aia are părul buclat exact ca Anca, decât că nu e atât de deschis la culoare, dar seamănă mai degrabă cu tatăl său, nu cu mama. Băieţelul seamănă cu ea. Oare dacă aveam copii, cu cine semănau? Acum... cred ca e prea târziu. Eu am dat alt sens vieţii. Un sens pe care cred că l-am ales aiurea. Oare unde am greşit? Dar...de unde cunosc eu femeia asta? Picioarele astea drepte, "sticlă de lampă", ce pleacă parcă din piept către pământ... ochii verzi... Wow! Asta-i Gabi...".
Când a privit-o atent, surprins, erau la doar un pas distanţă şi l-a recunoscut şi pe Cezar. Privirile lor s-au întâlnit şi, aproape în acelaşi timp, fiecare s-a grăbit cu câte un salut:
- Sărut mâinile...
- Bună seara...
- Salut, domnule...
- Hei, salut frumoşilor...
- Nu v-am recunoscut, iertaţi-mă! Eram cu gândul plecat aiurea, s-a scuzat Fănel în timp ce strângea mâna lui Cezar şi privea cu vădită plăcere copiii. Era vizibil jenat, ceea ce nu se întâmpla prea des la el.
- Mergi spre casă? l-a întrebat, foarte degajat, Cezar.
- Da, merg la staţia de metrou. Nu sunt cu...
- Păi, hai cu noi. Am maşina la vreo două sute de metri doar...
- Dacă mă primeşte şi ea, merg, a rostit Fănel în timp ce s-a aplecat către Monica şi, cu gesturi destul de stângace, a luat-o în braţe, a sărutat-o pe frunte şi a urcat-o pe umerii săi voinici...  

*  

Monica era în culmea fericirii. Privea lumea de sus cu ochii plini de curiozitate, ameţită parcă de mulţimea care o observa şi-i zâmbea prieteneşte. După foarte puţin timp, a strigat la frăţiorul său:
- Eşti aşa de mic. Mai mic decât mine, uiteeeee! Mami, este mai mic Dănuţ...
- Da, mami, dar el merge singur, pe jos.
- Şi eu pot, mami. Dar mai stau că-mi placeeeee...
- Îl oboseşti pe nenea Fănel, Mona.
- Nu, că nenea e maaaare. Nu oboseşteeee!
Cezar asculta zâmbind. Era mulţumit. Pe neaşteptate, l-a apucat pe Dănuţ de subţiori şi la aşezat pe umerii săi. Gabi a urmărit surprinsă şi plină de curiozitate mişcarea, aşteptând reacţiile copiilor. O aşteptare pe parcursul a cinci-şase paşi, doar...
- Eu sunt mai male ca tine, vezi? a izbucnit plin de importanţă, Dănuţ.
Mona l-a privit atentă, a încercat să spună ceva şi imediat a renunţat, întorcându-şi privirea cu ciudă.
- Tati al meu e mai male ca nenea al tău. Vlei să te uiţi? Şi pentru că Mona nu a întors capul, şi-a ridicat bărbia supărat şi nu a mai privit-o. Dar nici nu a mai vorbit până la maşină.
Fănel a insistat să stea el cu copiii pe canapeaua din spate, spre surprinderea părinţilor acestora. Nu le venea să creadă că el poate fi atât de apropiat de "piticii" familiei, chiar dacă se mai întâlniseră când aceştia erau şi mai micuţi. Nu se jucase cu ei nici în timpul vizitelor reciproce.
- Vreţi să vă spun ceva să râdeţi, i-a întrebat el privindu-i atent şi zâmbindu-le larg, în timp ce maşina se apropia de Cotroceni.
- Da, da, spune glume ca să lâdem, s-a învoit pe dată Dănuţ, în timp ce Monica a clătinat capul neîncrezătoare.
- Nu ştiu multe. Mi le-a spus Anca, soţia mea... O mai ţineţi minte?
- Da, da, da! au strigat amândoi deodată. Şi ea lâde cu noi, a continuat Dănuţ.
- Uite! A fost odată un doctor care a operat un om la cap. A ieşit tare obosit din sala de operaţie şi Anca l-a întrebat: "Ce s-a întâmplat de sunteţi atât de contrariat si transpirat?". Doctorul a privit-o cu tristeţe şi i-a răspuns: "Am avut o operaţie foarte grea. Bolnavului, poliţist la circulaţie, nu-i mai funcţiona normal capul. Şi i-am deschis calota craniană"... Fănel arăta, pe capul lui, cum operase doctorul şi copiii îl urmăreau fără să clipească, cu gurile uşor întredeschise. ”Nu mi-a venit să cred ce am văzut acolo!". Anca l-a privit contrariată şi l-a întrebat: "Dar ce aţi văzut acolo, doctore, de v-a marcat aşa mult?" El a răspuns în şoaptă, parcă temându-se să nu-l audă cineva: "Nimic! Tot capul era gol. Doar un fir de aţă trecea de la un perete la altul. Şi am stat vreo trei ceasuri să gândesc ce am de făcut...". Anca l-a privit mută de uimire şi l-a întrebat cu teamă în voce: "Şi ce aţi făcut până la urmă?". Doctorul a privit, uite aşa, în stânga şi în dreapta, ca să se asigure că nu-l aude nimeni şi a răspuns tot în şoaptă:
"Am hotărât sa tai aţa! Şi am tăiat-o, dragă! Ce crezi că
s-a întâmplat?". "Ce s-a întâmplat, doctore?!". Făcând ochii mari, uite asa, - şi Fănel reuşea în acest timp o mimică foarte expresivă - doctorul a clătinat capul de la stânga la dreapta şi a răspuns oftând: "I-au căzut urechile!".
Copiii îl priveau cu teamă şi neîncredere pe Fănel în timpul povestirii, apoi au izbucnit în râs în acelaşi timp cu părinţii lor, care ascultaseră atenţi, privindu-l din când în când pe povestitor prin oglinda retrovizoare.
- Fain de tot Fănele, a intervenit Cezar când exclamaţiile şi râsul au încetat, Tu ai fost cumva pe masa de operaţie?
- Nu, dragii mei! Nu eram eu. Mă mutasem de la circulaţie...
- Mai spune să lâdem, l-a îndemnat Dănuţ.
- Gata copii! Uite că am ajuns. Vă mai povesteşte nenea când vine pe la noi, i-a liniştit Gabi. Nu urci să bei o palincă şi să mănânci ceva cu noi, Fănele?
- Da, urcăm cu toţii, a intervenit Cezar. Facem o tablă, remi...
- Mulţumesc mult, mii de scuze, dar nu pot rămâne acum. Am avut o zi grea. Sunt prea obosit...
- Ei, nu se poate acum, se poate în altă seară. Gabi, urcă tu cu copiii până parchez maşina şi mai schimb o vorbă cu omul. Mă întorc repede, da?
- Bine, bine... Copii, cum spuneţi, ia să vă aud?
- Paaa, noapte bunăăăă, a zis Monica aplecându-se graţios, cu degeţelele la buze...
- Pa-pa şi pulicii să te sălute, s-a avântat şi Dănuţ, după care au alergat imediat pe scări.
- La revedere, Fănel! Mi-a facut plăcere întâlnirea, şi-a luat şi Gabi rămas bun, privindu-l cu sinceră simpatie.
- Vă mulţumesc mult! Chiar a fost foarte frumos, a apreciat Fănel. Pe curând!
Cezar a parcat din trei mişcări şi s-a apropiat de Fănel în timp ce acţiona sistemul de blocare a uşilor maşinii. L-a bătut pe umăr prieteneşte şi l-a întrebat:
- Chiar nu vrei să urci? Ai fost grozav, dar... te simt abătut, amice. Nu eşti în apele tale...
- Nu prea sunt, adevărat, a răspuns Fănel privind în pământ. Când sunt singur noaptea, nu am chef de nimic. Mă omoară singurătatea...
- Ei, lasă. Nu te-ai obişnuit de patru-cinci ani încoace?
- Prea multe gărzi pe timp de noapte...
- Păi de! Dacă pleacă lumea să muncească în străinătate... Nu au plecat asistente şi de la spitalul ăsta?
- Ba da, au plecat câteva şi sunt posturile încă vacante. Nu se înghesuie nimeni... Dacă nu le măresc salariile! E posibil ca nici sporurile de noapte să nu se mai plătească, a confirmat Fănel, făcând un gest de lehamite cu mâna. Tu, tot cu mina ta, cu naveta?
- Da, tot aşa, dar nu mă plâng. Am salariu bun şi compensează, ştii tu. Mai ţin şi evidenţele contabile la câţiva privatizaţi... Da, am autorizaţie, a precizat Cezar, observând întrebarea mută din ochii lui Fănel… Aş vrea să te întreb ceva, dacă nu te superi, a continuat el privindu-l direct si zâmbindu-i ştrengăreşte:
- De ce să mă supăr? Te ascult.
- Acum vreo două săptămâni, când am venit acasă, te-am văzut cu o brunetă faină...
- Ei, cine mai ştie...
- Hai, hai! La restaurantul "T..."!
- Aha, da, îmi amintesc...Nu e ce crezi...
- Nu cred nimic... deocamdată. Sper că nu e ceva serios, a încercat Cezar, destul de jenat, să continue discuţia. Ştii, lumea vede, vorbeşte fără să priceapă ce vede şi...
- Nu, amice! Nu e o problemă. Am să-ti povestesc cu altă ocazie... De fapt, ea este chelnăriţă acolo. Întâmplarea a făcut să ieşim împreună din local, a încercat Fănel o explicaţie fără prea multă convingere. Am schimbat câteva cuvinte aşa, de complezenţă... Dar, e târziu. Hai la culcare!
- Bine amice, te cred. Aşa rămâne, nu te supăra. Noapte bună!
- Noapte bună, prietene!
Fănel a plecat, cu capul în pământ, fără să mai privească înapoi. Intrat în casă, a mers direct la frigider. A scos o sticlă cu vin şi a căutat ţigări cu gesturi ce vădeau enervarea. Mâinile-i tremurau. "Cum de m-a văzut, domnule? Oricum, e ceva timp. Nu i-a spus Ancăi. Nici Gabi nu ştie. Asta ar fi fugit imediat să-i dea raportul! Nu şi-a dat drumul la gură, băiatul ăsta...".  

Referinţă Bibliografică:
ISPITA (10) / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 265, Anul I, 22 septembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!