Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Compozitii > Mobil |   


Autor: Al Florin Ţene         Publicat în: Ediţia nr. 392 din 27 ianuarie 2012        Toate Articolele Autorului

Iosif Kovacs-Putrerea cuvântului scris-o punte între oameni
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Articol de IOSIF KOVACS 
  
Iosif Kovacs - Puterea cuvântului scris – o punte între oameni 
  
Aplecându-ne asupra cuvântului aşternut pe-ntinsul foii albe, întâlnim, dincolo de universul mirific al gândurilor ... o punte! O punte a sufletului către suflet. Străbatem locuri nemaiîntâlnite, trăim întâmplări incredibile, suntem purtaţi pe tărâmul dorinţelor, viselor, speranţelor, ne trezim prinşi în vârtejul evenimentelor, dar, dincolo de toate acestea, cunoaştem oameni ! Oameni care egal aici ca şi oriunde, se trezesc puşi faţă în faţă cu semenii lor, prin intermediul cuvântului scris. 
  
Nu te cunosc, cititorule, aşa cum de multe ori nu te cunosc nici pe tine, cel pe care-l citesc, dar cuvântul scris, această forţă tainică ce leagă epoci între ele, ne aduce aproape. Citindu-ne, ne privim, ne vorbim, ne ascultăm, ne împărtăşim. 
  
Timpul se opreşte, distanţa îşi pierde imensitatea ... Rămâne doar substanţa clipei prezente, realizându-se astfel o simbioză perfectă între strigătul şoptit al celui care scrie şi ascultarea tăcută al celui care citeşte. 
  
Dar acesta este doar începutul ! Se întrepătrund idei, concepţii, culturi. Prin intermediul aceleiaşi punţi ,,despărţit '' devine ,, împreună '' ; ,, departe '' devine ,, aproape ''. Parcurgând o carte, cunosc un autor, dincolo de toate un OM ! 
  
Însuşindu-i opera, îl invit în intimitatea casei mele, aşa după cum, citindu-l, pătrund la rândul meu în intimitatea sa spirituală. El, scriitorul, se află acolo undeva, departe, în oraşul lui, în ţara lui, iar eu, parcurgându-i opera, mă trezesc lângă el, vizitându-i ţara, oraşul, locurile natale, însoţindu-l în periplul său existenţial. 
  
Iată-ne astfel întâlniţi cu ajutorul cuvântului scris, faţă în faţă, pe o punte invizibilă, tainică, dar cât de reală ! Căci ceea ce de multe ori ni se pare imposibil, şi ca atare ne ferim să rostim cu voce tare în mijlocul semenilor noştri, datorită temerilor în faţa prejudecăţilor vulgului, devine liber şi cu adevărat posibil pe-ntinsul nemărginit al foii albe. 
  
Pe-ntinsul foii albe, pe această invizibilă punte, putem fi noi înşine, cu adevărat liberi, cu adevărat împreună. Putem râde, plânge, călători, putem chema ploaia, foşnetul frunzelor, răsăritul şi apusul, putem zugrăvi anotimpurile, putem preface pământul, putem schimba lumea, putem uni oamenii. Diferite locuri devin acelaşi loc, dar fără ca prin aceasta să nivelăm prezenţele şi conceptele. Dimpotrivă, prin această uniune, diversitatea se păstrează nealterată, originalitatea rămânând astfel neatinsă în faţa câmpului nelimitat al ideilor. 
  
Puterea cuvântului scris ... mesaj, chemare, mângâiere, temeri, dorinţe, întrebări mai mult sau mai puţin rostite ... o legătură indestructibilă între oameni, locuri, civilizaţii şi culturi. Cuvântul scris, cuvântul aşternut între două coperţi, rămâne astfel liantul de netăgăduit între semeni şi generaţii, descriindu-ne acum, atunci şi mereu, aşa cum suntem, aşa cum ne-am dori să fim, aşa cum ar trebui să fim. 
  
Este adevărat că civilizaţia şi cultura nu se fac din cerneală şi hârtie, dar oare nu de aici încep prefacerile, marile schimbări şi cotituri ale existenţei noastre ? Căci ceea ce este aşternut pe-ntinsul paginii, străbate timpul, ca mărturie şi îndemn, ca idee iniţiatoare sau continuitoare, ca act al explorării individuale, respectiv al cunoaşterii şi apropierii între noi. 
  
Iată aşadar un mic argument, cu modesta intenţie ca, prin cele expuse, într-un final, să definească şi să întărească această convingere care spune scurt şi simplu : Puterea cuvântului scris – o punte între oameni ! 
  
*** 
  
Prof. IONEL CIONCHIN - Un itinerar spiritual: Liturghia tăcerii  
  
Apărut la prestigioasa Editură Eurostampa, Timişoara, 2011, 686 p., volumul Liturghia tăcerii, semnată de preotul-scriitor Horia Ţâru este o culegere de 70 eseuri selectate, preluate şi publicate în LUMINA DIVINĂ , revistă religioasă şi culturală editată de Parohia Timişoara Fabric Calea Lugojului , Biserica din Badea Cârţan cu hramul Naşterea Maicii Domnului, în perioada 2000-2011. 
  
Volumul poartă genericul Liturghia tăcerii . Omul va trebui să-şi plece în jos privirea semeaţă şi îngâmfarea lui va fi smerită: Numai Domnul va fi înălţat în ziua aceea. Căci este o zi a Domnului oştirilor împotriva omului mândru şi trufaş, împotriva oricărui se înalţă, ca să fie plecat . Apostolul Pavel adresându-se ucenicului său Tit prin cuvinte din experienţa personală, afirma că oamenii au fost şi sunt mântuiţi nu datorită acţiunilor lor, ci datorită Duhului Sfânt, când a venit între noi Mântuitorul: Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui de oameni. El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Iisus Christos; pentru că, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice . Prin botez, Dumnezeu ne dăruieşte Duhul său, certitudinea că suntem moştenitorii vieţii veşnice . 
  
Liturghia din dimineaţa Crăciunului este continuarea Evangheliei din noaptea sărbătorii. După ce au aplecat îngerii de la ei, ca să se întoarcă în cer, păstorii au zis către alţii: „Haidem să mergem până la Betleem, şi să vedem ce ni s-a spus şi ce ne-a făcut cunoscut Domnul. S-au dus în grabă, şi au găsit pe Maria, pe Iosif, şi pruncul culcat în iesle. După ce L-au văzut, au istorisit ce li se spuse despre Prunc. Toţi cei ce i-au auzit, s-au mirat de cele ce le spuneau păstorii. Maria păstra toate cuvintele acelea, şi se gândea la ele în inima ei. Şi păstorii s-au întors, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate cele ce auziseră şi văzuseră, şi care erau întocmai cum li se spusese .  
  
SĂPTĂMÂNA LUMINATĂ începe în noaptea Paştelui şi se termină sâmbătă odată cu Liturghia. Specific acestei săptămâni sunt slujbele premergătoare Liturghiei, care sunt foarte melodioase, vesele şi scurte în raport cu Săptămâna Mare şi cu tot timpul anului. La anumite momente din timpul unei slujbe, ca şi la începutul fiecăreia se bate toaca şi se trag toate clopotele. 
  
Primul eseu al cărţii este dedicat Liturghiei tăcerii cu ocazia prăznuirii Miracolului Învierii la Mănăstirea Tismana: Aproape de amiază, Biserica e confundată într-o nesfârşită pace. Călugăriţele tocmai au săvârşit de cântat „Binevoieşte, Pământiile, bucurie mare ... ” – axionul Maicii Domnului la Buna Vestire, pelerinii stau cu frunţile în pământ şi aşteaptă cu toţii, în obşteasca tăcere, să se întâmple ceva însemnat. Din nou au curs lacrimi de mir pe icoana împărătească ... ”, îmi şopteşte o femeie, ca şi cum mi-ar împărtăşi un mare secret (p. 6).  
  
Eseurile sunt prezentate în ordinea publicării în revistă, prezentând locuri, mănăstiri, biserici, preoţi, călugări, călugăriţe, personalităţi de seamă ale neamului, întâmplări, obiceiuri şi datini ale românilor din ţară şi diaspora. 
  
În povestirea Pe urmele lui Zalmoxis, Lenuţa Păpurea prezintă întâmplări de la Platoul Cetăţii Arcina, Mănăstirea Polovragi, din apropierea Peşterii lui Zalmoxis, numită şi Peştera lui Pahomie, lungă de peste 10 km, descrisă de Mihai Eminescu în poemul Memento mori : Iar în pieptu-acestui munte se arat-o poartă mare / – Ea: înalt este boltită şi-ntr-adânc în piatră tare / Iar de pragu-i sunt unite nalte scări de negre stânci / Care duc adânc în valea cea de-acol-abia văzută . Aceeaşi peşteră a fost descrisă de Alexandru Vlahuţă în România Pitorească: Intrarea peşterii e largă şi se aseamănă cu tinda unei biserici scobite în piatră ... înaintăm mai bine de-o jumătate de ceas în uriaşa hrubă, ale cărei bolţi răsună Goros de paşii şi de glasurile noastre, şi de ai cărei pereţi întunecoşi par gata să se desprindă tot felul de vedenii fantastice: balauri încolăciţi pe stâncile năruite, trupuri trunchiate, braţe întinse-n întuneric, animale diforme, monştri ce te privesc ameninţători din firidele lor negre, chipuri omeneşti învăluite-n zăbranice de piatră . Aici zeul Zamolxis, fost preot şi profet, şi-a ales ca locaş această peşteră. Era locul ideal să dispară şi unde nu putea fi găsit de nimeni. Puterea lui era nemăsurată: din bătrân se făcea tânăr, intra sub pământ în locurile de azi ale Polovragiului şi ieşea la suprafaţă în cetatea Sarmizegetusei din Ardeal . Platoul cetăţii era apărat de un val de 8 m înălţime, protejat de şanţuri şi ziduri de cărămidă. Tot acolo sus, s-au găsit urme ale caselor dacilor şi un loc de rugă, în partea de nord, unde s-au descoperit şi o placă de pământ ars cu un basorelief închipuind un cal şi un călăreţ. Pe câteva cărămizi s-au găsit inscripţii necunoscute, din care s-a dedus că dacii aveau totuşi scriere. S-a putut descifra inscripţia „ARCINA”, de unde s-a bănuit că acesta era numele cetăţii . 
  
SARMIZEGETUSA este numele a două cetăţi: Sarmizegetuza Regia – capitala regilor daci din Munţii Orăştiei, de la Grădiştea Muncelului, la poalele Muntelui Godeanu şi Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegeza.  
  
Godeanu este Kogaionul, muntele sfânt al dacilor. Iar Valea Godeanului, apă sfântă .  
  
Din vestita cetate Sarmizegtuza au rămas peste timp doar zidurile cetăţii şi incinta sacră. Marele sanctuar rotund, care după unii ar fi un calendar, este emblema Sarmizegetuzei. Dar este o emblemă falsă, căci el nu a arătat aşa original. Ce se vede acum este pur şi simplu rodul fanteziei regizorului Gheorghe Vidanidis, când a turnat filmul Burebista. Aşa i s-a părut lui că este bine. Reconstrucţia nu are nici un suport real, ştiinţific. Locul stâlpilor este respectat, dar forma şi înălţimea lor sunt doar fantezii tolerate de lumea ştiinţifică . Templul este cu adevărat monumental, iar scara are mai multe trepte. Pe terasa a X-a, marele templu cu coloanele de andezit pare surpat în propriile-i temelii: un câmp de plinte imense, cu diametru de peste doi metri, martore ale unei grandori apuse. Un cercetător englez care a vizitat cetatea-inimă a Daciei a comparat vasul de andezit cu cel de la Stonehenge, fiind un astrolab, deşi alţi cercetători îl consideră vas de cult, folosit la libaţiuni. Alături se află ruinele unei clădiri, probabil Palatul lui Decebal care a fost reprezentat pe Columna lui Traian de la Roma, Planul cetăţii Sarmizegetusa este prezent pe Placa de plumb nr 21 de la Sinaia. Cetate dacică mai ascunde multe enigme. 
  
La Sarmizegetuza s-a descoperit o parte din aurul Daciei, dar nu de arheologi ci de bande de căutători de comori . Tezaurul de aur din Munţii Orăştiei era format din 15 brăţări dacice, având o greutate între 1,4 şi 1,7 kg, şi 2000 de monede lisimach . Tezaurul a fost vândut unor personalităţi din ţară s-au străinătate, la preţuri derizorii (15.000 de mărci, deşi valoarea lor era de peste 100.000 dolari). Pentru recuperarea tezaurului au fost implicaţi: conf. univ. dr. Horia Ciugudean, arheolog de la Muzeul Naţional al Unirii, Alba Iulia; dr. Barbara Deppert-Lippitz, expert în antichităţi, Germania, dr. Augustin Lazăr, procuror general adj. la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba, comisar şef Aurel Condruz, Serviciul pentru Protejarea Patrimoniului Cultural Naţional .  
  
În articolul Stema de stat a României s-au prezentat stemele intermediare ale Principatelor unite – României din anii 1881, 1921-1947 şi 1991, precum şi a ţărilor vecine: Stema Serbiei (2004), Stema Georgiei (2004), Stema Federaţiei Ruse (1993), Stema Republicii Cehe (1993), Stema Ungariei (1990), Stema Bulgariei (1998), Stema Poloniei (1990) .  
  
Alte episoade se referă la Iisus Cristos şi Apostoli. În eseul O cheamă Maria şi l-a născut pe Iisus se narează întruparea lui Iisus în Bethleem: Un înger se arată unor păstori din partea locului, vorbindu-le: „Nu vă temeţi, căci iată, vă bine-vestesc bucurie mare, că s-a născut astăzi, în cetatea lui David, Mesia care este Cristos”. Aşa trebuie să se împlinească Scripturile: Stăpânul lumii să se nască în sărăcie şi tot cei săraci şi obidiţi să i se închine primii . După o viaţă pământească activă, Mesia a fost crucificat, aşa cum se arată în povestirea Casa Miaicii Dpmnului din Efes: Din înaltul Crucii, cu ultimele puteri, cu întreg trupul scăldat de sânge. Mântuitorul şi-a întors privirea spre Mama Sa şi spre ucenicul care îl iubea cel mai mult şi le-a zis lor ultimile Sale cuvinte: „Femeie, iată fiul tău ! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta ! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o cu sine”. Aceasta e mărturia Evangheliei. Iar la împărţirea lumii între apostoli, lui Ioan i-a revenit Efesul şi Asia Mică . Aici se află Mormântul Sfântului Ioan: Iar peste întreaga Asie a răsunat atunci cu jale glasul marelui episcop de Efes. „A adormit mare Stihi, care va să se scoale la ziua cea de apoi a venirii Domnului, Ioan, cel ce s-a rezemat pe pieptul lui Cristos” .  
  
O mare parte din eseuri se referă la Paşti, cea mai mare sărbătoare a creştinilor din toate riturile: Sărbătorile Pascale şi trecutul lor magic, Când cad Sfintele Paşti, Paştile la ortodocşi, Obiceiuri de Paşti, Paştile la catolici, Paştile la evrei, Itinerare de Paşti, Iepuraşul – eternu simbol al Paştilor, Tradiţii de Paşti la români.  
  
Interesante sunt eseurile care se referă la biserici şi mănăstiri: Biserica de brazi, Biserica din vis, Calvarul Bisericii de la Ghelari, Biserica lui Toma Necredinciosul , Biserica pribeagă a românilor din Köln, Octombrie la Edinburg, Mănăstirea Tismana aşteaptă miracolul Învierii, Paştile Apostolului Andrei – în Dobrogea, Mănăstirea Cocoş, Abaţia din Cârţa, Dulcele sărut de la Mănăstirea Strâmba.  
  
La munte, bisericile erau construite din lemn, în special de brad, pe înălţimile munţilor acolo unde trăiesc ciobanii: Bradul e pentru ei sfânt. Şi azi ! Un stâlp între Pământ şi Cerul zeilor. Iar când te şi nunteşti, când te legi pe viaţă de femeia iubită într-o asemenea biserică de arbori ... nu ştiu ... Ce poate fi mai nobil, mai sublim (p. 605). Bisericile din lemn au fost templele dacilor . Biserica este în inima Munţilor Parâng, din ţinutul momârlanilor . Mânăstirea Dintr-un Lemn este un aşezământ monahal din comuna Frânceşti, judeţul Vâlcea, la aproximativ 25 de km Sud de municipiu Râmnicu Vâlcea şi 5 km de oraşul Băbeni, Vâlcea. 
  
Cea mai veche mărturie despre apariţia mănăstirii într-un ţinut de un farmec deosebit, la margine de pădure seculară cu stejari asemeni, ne vine din însemnările călătorului pe meleagurile Ţărilor Române, diaconul arab creştin Paul de Alep. Acesta pe la 1653-1658, însoţind pe Patriarhul Macarie al Antohiei, susţine că un călugăr a găsit într-o scorbură a unui stejar secular icoana Maicii domnului. Mai spune că acesta aude o voce care l-a îndemnat să construiască în acel loc o biserică din acel stejar secular. O altă mărturie scrisă existentă de la 29 iulie 1745 a mitropolitului Neofit Cretanul, spune că un cioban cu numele de Radu, în timpul domniei lui Alexandru Vodă (1568-1577) a visat Icoana Maicii Domnului, despre care aminteşte Paul de Alep şi tăind stejarul în care a fost găsită icoana, a făcut din lemnul ei o bisericuţă, numită din această pricină Dintr-un lemn . 
  
Alte eseuri fac referire la personalităţi de seamă din rândul preoţimii şi a oamenilor de cultură: Domniţele din Cetatea Făgăraşului, Părinele Teoful Părăian, călugărul cel orb, duhovnicul tinerilor ; Cu părintele Cleopa despre rugăciunea inimii, cel care a scris cărţi pe rădăcini de brazi; Profeţia pictată a Părintelui Arsenie Boca, cel care a lăsat pe pojghiţa varului de frescă din pronaosul Bisericii din Drăgănescu, începând cu anul 1968, turnurile gemene incendiate pe 11 septembrie la New York sau naveta Discoverii ; Părintele Iustin Petre, stareţul Mănăstirii Sfântul Ioan Casian din Dobrogea ; Eminescu, la trecerea dintre lumi avea aerul unui sfânt tânăr, coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare (Ion Luca Caragiale la descris pe Luceafăr în ziarul Constituţionalul ); Monseniorul Vladimir Ghika, prinţul-preot care nu l-a însoţit pe regele Mihai detronat, răspunzând: Eu nu plec. Oasele mele vor fi îngropate aici, în România ; La moartea lui Grigore Vieru, poetul-luptător a căror cuvinte au rămas dincolo de sfârşit : Din Basarabia vă scriu, / Dulci fraţi de dincolo de Prut. / Vă scriu cum pot şi prea târziu, / Mi-e dor de voi şi vă sărut ; Anca Ţurcaşiu, femeia frumoasă, cântăreaţă, profesoară de muzică, realizatoare TV – o artistă pentru care fericirea are valori stabile, fără schimbări de direcţie ; Pavel Stratan, un basarabean simpatic şi talentat cu cântecele lui pline de umor şi de melancolie care te îmbată ca vinul din beciul pe care tata a pus lăcată . 
  
Nu lipsesc nici eseurile de pe cărările din alte tărâmuri: Enigmaticul Glozel; cătunul modest din centrul Franţei în care s-au descoperit tăbliţele de argilă arse, care, după curăţire, s-au dovedit a fi inscripţionate cu un alfabet necunoscut; La pas prin Imperiul vechilor mayaşi, o lume săracă şi pe alocuri teribil de înapoiată, dar dârză şi foarte mândră în acelaşi timp, oameni care ştiu atât de bine să îţi păstreze şi să îşi pună în valoare tradiţiile ; Sfinţii din farfuriile zburătoare, OZN-uri prezente în istoria artei. 
  
Fără a prezenta toate naraţiunile, volumul se încheie cu eseul Şona – poveste de iarnă, satul din Ţara Făgăraşului în care Moş Costică Lazăr a scris o carte: Pornind în şirul anilor, am prins timpul de-atunci, l-am oprit şi l-am băgat în carte, ca să rămână acolo viu pentru toţi care or să cetească. Am pomenit de obiceiuri, de cum se face nunta, am scris strigăturile de horă, am spus descântecele şi am povestit cum se fac casele. Am amintit cum se cheamă purceii şi cum strigi la drigane (bivoliţe), cum alungi cânele şi cum chemi scroafa, altfel decât porcul. Am scris tot, ca să nu rămână nimic pierdut despre noi .  
  
Diversitatea eseurilor este completată de imagini excelente şi prezentare grafică de excepţie. 
  
Coperţile cărţii, design Călin Pascaru, sunt simbolice:  
  
• Coperta întâii reprezintă o lumânare arzând. Lumânarea aprinsă reprezintă ‘1. lumina 2. făclia, facla', var. mr. luminare, megl. luminare, megl. luminari, lat. luminare; în sens propriu, lumina vine de la Soare, caracteristică zilei, pe când, în sens figurat, lumina este caracteristica lui Dumnezeu şi a celor ce trăiesc în El. Dumnezeu este LUMINĂ şi dătător de LUMINĂ cerească sau cosmică; Iisus este LUMINA LUMII şi împărtăşeşte LUMINA SA. LUMINA CEREASCĂ , spirituală este rezervată sfinţilor întru slavă, iar LUMINA NEMURIRII ŞI A VIEŢII VEŞNICE o dă MÂNTUITORUL: Te îndemn înaintea lui Dumnezeu, care dă viaţă tuturor lucrurilor, şi înaintea lui Cristos Iisus, care a făcut acea frumoasă mărturisire înaintea lui Pilat din Pont, să păzeşti porunca, fără prihană şi fără vină până la arătarea Domnului nostru Iisus Cristos, care va fi făcută la vremea ei de fericitul şi singurul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul Domnilor, singurul care locuieşte într-o lumină, de care nu poţi să te apropii, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea, şi care are cinstea şi puterea veşnică ! Nu întâmplător revista Bisericii din Badea Cârţan, ctitorită de preotul-scriitor Horia Ţâru poartă denumirea de LUMINA DIVINĂ !  
  
• Coperta a patra reprezintă CRUCEA – SIMBOLUL MÂNTUIRII. 
  
În antichitate, un rol important în istoria omenirii l-au avut cele patru simboluri considerate fundamentale: centrul, cercul, crucea şi pătratul. Crucea (grec. σταυρος [stauros], lat. crux) este semnul compus din două linii întretăiate. Crucea este cea care a stabilit relaţia dintre celelalte simboluri fundamentale: la intersecţia celor două drepte se află centrul; crucea se înscrie în cerc împărţindu-l în patru; prin unirea extremităţilor braţelor se obţine pătratul, care la rândul lui împărţit în două prin diagonală dă naştere triunghiului. Aceste simboluri au dat naştere unui limbaj universal complex. Ca cel mai totalizant dintre simboluri, crucea simboliza pământul, numărul patru şi al pătratului, stând la baza tuturor simboluri de orientare raportate la punctele cardinale cereşti. Orientarea spaţială se făcea pe direcţia est-vest (răsăritul şi apusul soarelui), iar orientarea temporală pe direcţia sud-nord (axa de rotaţie a lumii), iar prin încrucişarea axelor se ajunge la crucea de orientare totală. 
  
Funcţia de sinteză şi de măsură a crucii se raportează la punctul unde se întâlnesc cerul şi pământul. În ea se amestecă timpul şi spaţiul. Ea este cordonul ombilical, niciodată tăiat, al cosmosului legat de centrul originar. Dintre toate simbolurile, ea este cel mai universal, cel mai totalizator. Crucea este simbolul intermediarului, al mijlocitorului, al celui care este, prin chiar natura sa, permanenta aducere laolaltă a universului, şi comunicarea între pământ şi cer, de sus în jos şi de jos în sus . Crucea măsoară spaţiile sacre, templele, marchează pieţele oraşelor, străbate câmpurile şi cimitirele, iar întretăierile braţelor crucii marchează răspântiile. Puterea ei este centripedă şi centrifugă. Ea explicitează misterul centrului. Crucea înseamnă împrăştiere, emanare, dar şi adunare, recapitulare .  
  
Crucea este un simbol apărut în preistorie. În spaţiul românesc, crucea a fost atestată în orizontul cultural al paleoliticului şi răspândit încă din neolitic. O găsim inscripţionată pe tăbliţa circulară descoperită la Tărtăria. Tăbliţa aparţine străvechiului complex cultural timpuriu Turdaş-Vincea, propriu neoliticului sud-est european, datat în mileniul al VI-lea, în jur de 5300–5200 a.Chr. şi face parte din scrierea Vechii Civilizaţii Europene/Old European Civilization , dovadă certă a apariţiei scrierii în sud-estul Europei. Sute de vase, farfurii, cupe votive din zona centrală şi estică a Peninsulei Haemus/Balcanică aparţin perioadei timpurii şi clasice ale culturii Vincea (Gumelniţa, Boian, Gradeşniţa, Vraţa), prezentând semne ale scrierii Vechii Civilizaţii Europene/Old European Civilization. Tăbliţele de la Tărtăria aparţinând scrierii Vechii Civilizaţii Europene/Old European Civilization sunt cu aproape 2000 de ani mai vechi decât scrierea sumeriană. Confecţionată din lut ars, tăbliţa circulară are un diametru de 6,6 cm., cu un orificiu în partea superioară, ceea ce presupune că era utilizată ca medalion în cazul în care era legată cu sfoară . Tăbliţa este împărţită de o cruce în patru cadrane/planuri, în fiecare dintre ele găsindu-se semne inscripţionate .  
  
Crucea era un simbol al Soarelui sfânt , al cultului solar , continuator al cultului morţilor . Se pare că de la pelasgii / străvechii valachi ai ţinutului carpatic, crucea s-a răspândit la popoarele antichităţii. Crucea înscrisă într-un cerc, devenită roată solară a fost cunoscută la popoarele euro-indiene în cultul solar ce ţinea de solstiţii şi echinocţii. În nopţile solstiţiale, roţi de car îmbrăcate în paie şi aprinse se dau de-a dura de pe înălţimi la vale, însoţite de tineret, care aleargă chiuind, ţipând şi bătând tălăngi ... În Banat, la echinocţiul de primăvară se purta pe o roată trasă de mai mulţi flăcăi unul din plugarii leneşi ai satului, în jurul căruia se făceau glume referitoare la faptul că nu a profitat de vremea bună, de cerul însorit, ca să-şi are pământul la timp. Nu ştim în ce măsură roata solară a celţilor care au convieţuit cu dacii, în câteva zone pe teritoriul Dacii, s-a transmis dacilor, care ca indo-europeni ar fi putut să aibă şi ei roata ca simbol solar. Dar ştim că, în mitologia lor, celţii aveau un anume zeu al roţii, Tarams, căruia druizii îi consacraseră un cult complex, cu rituri de iniţiere apotropaice şi tropaice. Dar şi grecii acordau un cult roţii solare, reprezentând prin ea când Olimpul, când Infernul. Este prezentă roata solară în numismatica histriană, ca un element de cult autohton îmbinat cu unul eterohton .  
  
În Egipt, crucea sau nodul magic, denumit anh ‘Cel Viu‘, de la Nem Anh, a fost utilizat în iconografia contrariilor. Ovalul din partea superioară a crucii reprezenta soarele, cerul şi pământul la nivel macrocosmic şi pe om la nivel microcosmic. Cercul său este imaginea perfectă a ceea ce nu are nici început, nici sfârşit: reprezintă sufletul care este veşnic, provenind din substanţa spirituală a zeilor; anh-ul figurează starea de transă în care se zbătea iniţiatul, mai exact, înfăţişează moartea, răstignirea alesului, în anumite temple, iniţiatul fiind chiar culcat de către preoţi pe un pat în formă de cruce ... Cel ce deţinea cheia geometrică a misterelor ezoterice, al cărei simbol era tocmai această cruce cu toartă, ştia să deschidă porţile lumii morţilor şi putea pătrunde semnificaţia tainică a vieţii veşnice . Zeii şi regii ţineau în mână întotdeauna un anh pentru că erau nemuritori, având viaţă veşnică. Morţii ţineau în mână anh-ul pentru a implora zeii să le acorde nemurirea. Anh-ul se mai numea şi nodul lui Isis , cu acel soi de şiret care înconjoară ramurile şi inelul crucii, asemenea unor plete răsucite, simbolizând viaţa şi nemurirea, dar şi legăturile cu viaţa muritoare şi pământească şi care trebuie deznodate pentru a deveni nemuritor. Semnalăm denumirea crucii în egipteană: anh care îşi are originea în Nem Anh . În citirea inversă, de la dreapta la stânga: NEM Anh se citeşte AMEN ! Întâmplare, hazard ! Cuvântul AMEN , simbol al afirmării şi al confirmării, a fost des folosit în Biblie, în liturghia mozaică şi în cea creştină, la începutul sau la sfârşitul unei fraze. În Apocalipsă, CHRISTOS a fost numit AMEN ! În Biserica Ortodoxă Română se utilizează cuvântul AMIN.  
  
Crucea a fost răspândită şi în China reprezentând simbolul omului: având braţele desfăcute, acesta pare dispus în cinci părţi sub formă de cruce, cele două braţe, bustul, centrul – adăpost al inimii – capul, cele două picioare. De asemenea, simbolizează universul: două axe, una verticală şi una orizontală, trecând printr-un acelaşi centru; ordinea şi perfecţiunea; şi, în cele din urmă, voinţa divină care nu poate dori decât ordinea şi desăvârşirea .  
  
În Insula Creta s-a descoperit o cruce din secolul XV a.Chr.  
  
În Vechiul Testament , crucea a fost prezentă pe diferite obiecte, metafore şi semne: altarul, toiagul lui Aaron şi a lui Moise, stâlpul pe care Moise a ridicat şarpele de aramă, binecuvântarea fiilor lui Iosif de către Iacov, cu mâinile încrucişate şi semnul grafic a lui Ezechiel. Acest semn grafic, a fost revelat proorocului Ezechiel şi lucrării acestuia, reprezentând ultima literă a alfabetului ebraic citită tau , aflată în expresia thava tau , reprezentat printr-o + . În limbile semite această literă a fost notată sub diferite forme: crux imissa (+), crux decusata (X), crux comissa (T) sau stâlpul drept ascuţit, spânzurătoarea . Hotărând să-i piardă pe nelegiuiţii din Ierusalim, Dumnezeu s-a adresat proorocului Ezechiel: Treci prin mijlocul cetăţii, prin Ierusalim, şi însemnează cu semnul crucii (+) pe frunte, pe oamenii care gem din cauza multor ticăloşii ce se săvârşesc în mijlocul lui . Iar celorlalţi le-a zis: Mergeţi după el prin cetate şi loviţi şi ucideţi şi nimiciţi pe bătrâni, tineri, fecioare, copii şi femei, dar să nu vă atingeţi de nici un om, care are pe frunte semnul thau (+) . 
  
Creştinismul a îmbogăţit simbolismul crucii desemnând mântuirea şi patimile Mântuitorului: Isus, ducându-şi crucea (+) a ajuns la locul, zis al „Căpăţânii”, care în evreieşte se cheamă ”Golgota” , şi L-au răstignit pe Mântuitor. De pe cruce, Mântuitorul a rostit şapte cuvinte: 
  
1. Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac !  
  
2. Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai (cuvinte spuse tâlharului căit). 
  
3. Femeie, iată fiul tău ! (adresându-se Mamei Sale). 
  
4. Iată mama ta ! (adresându-se ucenicului). 
  
5. Mi-e sete !  
  
6. S-a isprăvit !  
  
7. Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul !  
  
Crucea se identifică cu Iisus Christos, simbolizând pe Cel Răstignit, Mântuitorul, Logosul, a doua persoană a Treimii. Lemnul crucii provine dintr-un copac sădit de Set pe mormântul lui Adam, iar după moartea Mântuitorului, aşchii din ea s-au răspândit în întreaga lume. La Judecata de Apoi, crucea va apărea din nou între braţele lui Iisus Christos. 
  
Iisus Christos îndemna la purtarea crucii: Apoi a chemat la El norodul împreună cu ucenicii Săi, şi le-a zis: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze” . De la cuvintele Mântuitorului, la români s-a perpetuat zicala: Fiecare om îşi duce crucea-n spate . Privit din spate cu braţele desfăcute, omul are formă unei cruci, în care linia verticală este formată din bust, trup şi picioarele lipite, încrucişându-se cu linia orizontală formată din cele două braţe întinse. 
  
Prin răstignirea lui Iisus, Crucea a devenit Altarul pe care S-a jertfit pentru a ispăşi păcatele lumii şi a săvârşi răscumpărarea oamenilor rupând zapisul păcatelor : A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce. A dezbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin Cruce .  
  
Primii creştini au considerat crucea pe care a murit Iisus ca lemn blestemat , un mijloc al morţii şi ruşinii : Să nu uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Iisus, care pentru bucuria care-l era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şede la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu . 
  
Crucea n-a fost purtată de la începutul creştinismului de către credincioşi datorită terorii exercitate de cei care-i persecutau. După victoria împăratului roman Constantin cel Mare (306-337 p. Chr.) asupra lui Maxenţiu (312 p.Chr.) cu ajutorul Sfintei Cruci (In hoc signo vinces, ‘Întru acest semn vei învinge') şi descoperirea de mama împăratului, Sfânta Elena, a lemnului crucii răstignirii lui Christos de pe Golgota (la anul 326), creştinii au purtat crucea la vedere. Constantin cel Mare a ridicat în inima Romei o cruce impunătoare, prototipul troiţelor de mai târziu. Fiind sacralizaţi, în fiecare an la 21 mai, se prăznuieşte Sfinţii Mari Împăraţi şi întocmai cu Apostolii, Constantin şi maica sa Elena .  
  
Prin Edictul de la Milano (313) s-a acordat libertate religioasă deplină creştinismului, care a devenit religio licita ‘religie permisă în imperiu'; au fost anulate toate hotărârile luate contra creştinilor şi au fost retrocedate bisericii locaşurile de cult şi averile confiscate de împăraţii anteriori. În anul 431, Crucile au fost introduse în biserici şi în încăperi, iar pe turle au apărut în 586. 
  
Arcul de Triumf al lui Constantin cel Mare din Roma. 
  
Religia creştină a prefăcut crucea din tortură – aducătoare de moarte –, într-un simbol sfânt, dătător de viaţă. Crucea – Jertfă şi Înviere – este simbolul victoriei Soarelui asupra forţelor întunericului, victoria mântuirii şi al biruinţei întru Christos, SOARELE DREPTĂŢII !  
  
Interesantă este şi etimologia termenului. În limba greacă, stavros ‘stâlp vertical sau element al unui gard, de care se atârna un obiect, sau stâlpul ce marca bucata de pământ', de la gr. stauros ‘cruce'. Se pare că termenul românesc CRUCE este pelasgo-traco-getic, comparabil cu lat. crux, crucis, la origine ‘stâlp vertical', de la care a derivat şi cuvântul Ťcruceť.  
  
În iconografia există peste patru sute de forme ale cruce, iar în cea creştină patru tipuri de cruce sunt caracteristice. 
  
Volumul reuşeşte să informeze şi să incinte prin eseurile preluate, selectate şi publicate în revista LUMINA DIVINĂ , care prezintă sărbători creştine şi laice, biserici şi mănăstiri, preoţi şi oameni de cultură, înşiruite într-o succesiune captivantă, profundă în acelaşi timp de înălţare spirituală. 
  
*** 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Iosif Kovacs-Putrerea cuvântului scris-o punte între oameni / Al Florin Ţene : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 392, Anul II, 27 ianuarie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Al Florin Ţene : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Al Florin Ţene
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!