Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Redactia > Autori > Mobil |   


Autor: Ionel Davidiuc         Publicat în: Ediţia nr. 530 din 13 iunie 2012        Toate Articolele Autorului

Un călător, prin viaţă trector...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
 
În '48 când m-am născut/ Aşa spunea o ursitoare:  
 
,, Vei fi c-am greu de întrecut/ Şi aprig, făr-asemămare!/ Un CAPRICORN- dezlănţuit/ Să-i storci IUBIRII elixirul/ Mereu grăbit, neliniştit/ Cât ROATA VIEŢII, toarce firul !/Vei fi şi bun, mărinimos/ Şi plin de răbufniri fugare,/ Neascultător şi furios/ Pe CLIPA VEŞNIC TRECĂTOARE . . . Vei îndrăgi nespus, NATURA/ şi CÂNTECUL şi POEZIA,/ Nu vei lăsa să-ncapă ura/ Acolo unde-i, ARMONIA / Şi le vei duce chiar la toţi/ În palme, sufletul şi gândul/ Chiar de sub măşti, mai sunt şi hoţi/ Care pândesc în nopţi de-a rândul/ Să-ţi facă rău, să râdă chiar/ Când ai făcut un lucru bine/ Şi eşti iubit, bun gospodar . . ./ Nu crezi ?. . . Ascultă-mă pe mine !”  
 
Mă numesc Ionel Davidiuc, născut la 12 ianuarie 1948, locuiesc lângă Mănăstirea Dragomirna, cu pădurea la căpătâi, la 12 km. de Suceava. Profesor de Educaţie fizică 33 de ani, din 1999, schimbând catedra cu şantierul, am muncit în Detroit - Michigan- USA iar acum tânăr pensionar, topesc simţămintele, învăţămintele şi gândurile în rânduri. Am scris o carte: ,,Călător, trecător pribeag pe pământ", două volume, DEPARTE şi ACASĂ . Urmează s-o tipăresc. În USA am publicat în presa diasporei ,,Meridianul românesc", la Suceava în publicaţiile locale, diferite articole de presă, poezii şi proză.  
 
N-AM FOST ŞI NU-S POET  
 
Să spună cine-o spune, de rău sau şi de bine,  
 
Tot ce păstrez în suflet, vor şti aceste file.  
 
Nu sunt în grai cuvinte, cu greu eu le găsesc,  
 
Ce inima mea simte, să pot să povestesc!  
 
N-am fost şi nu-s constructor, din toate ştiu puţin,  
 
Citesc în caractere, mai scriu, mai mă abţin,  
 
Adun doar simţăminte, modeste, rânduri, rânduri  
 
Şi caut în cuvinte să prind a mele gânduri...  
 
Şi... voi rămâne veşnic, profesoraş de ţară,  
 
Ce a dorit IUBIREA DE VEACURI, să nu moară!...  
 
EL, DUMNEZEUL TATĂ, mi-a fost la căpătâi,  
 
Rămâne viaţa-mi toată, IUBIREA CEA DINTÂI!  
 
Ce-am adunat pe cale, s-or pierde-ncet, încet,  
 
Ca şi aceste coale, n-am fost, şi nu-s poet!...  
 
 
CĂLĂTOR, TRECĂTOR PRIBEAG PE PĂMÂNT...  

Drumuri, gânduri, ofuri şi chin . . .

Gust de pelin.  
Goană de ani, muncă şi bani,  
Trudă în vânt ...  
Călător, trecător pribeag pe pământ !  
DOAMNE, mi-ai dat ce n-am visat !  
Sădind în mine, credinţa-n TINE,  
Din ce mi-ai dat, voi dărui,  
Oricând în cale voi întâlni  
Un necăjit, un disperat ce ispăşeşte al lui păcat.Ajută-mă, cât mai trăiesc, tot ce doresc să-nfăptuiesc,  
Să prind în versul ce mi-ai dat, peste ocean ce-am învăţat  
Ştiu, mai de preţ pe lume nu-i, ca sănătatea omului  
Dar sunt grăbit, uit prea uşor că pe pământ sunt trecător!  
Dacă-i curat sufletul meu,  
C-am fost cinstit şi de cuvânt,  
C-am respectat un jurământ,  
Cât am fost bun, cât am fost rău,  
O ştii doar TU, mărite Zeu ! ...  
Tot ce adun an după an,  
Mult prea curând se pierde-n van!  
O umbră sunt, o frunză-n vânt,  
Când plec, las totul pe pământ ...  
Muncă de ani, Goană şi bani, Trudă în vânt ...  
Atât doar sânt:  
CĂLĂTOR, TRECĂTOR PRIBEAG PE PĂMÂNT!  
 
 
M ĂR T U R I S I R I  
 
Toate anotimpurile pe meleagurile Ţării de Sus au o splendoare, un farmec aparte dar, primăvara, doar ea, când vine cu miracolul ei şi urcă seva în „descărnatele crengi cenuşii” cum spunea poetul Nicolae Labiş, în toată fiinţa mea simt o puternică revigorare. Dulci fiori şi o chemare din adâncuri mă duc mereu unde natura renaşte sub ochii mei şi renasc şi eu cu ea deopotrivă. Dorinţa de a scrie se loveşte de nehotărârea de unde să încep. Oricâte începuturi am tot găsit, mereu le-am schimbat, le-am abandonat. Deseori mă întorc cu gândul la copilărie răscolind cenuşa amintirilor. A vrut Dumnezeu să văd lumina zilei în mândra Bucovină, colţ de lume binecuvîntat, cu oameni buni, harnici şi credincioşi unde nu numai oamenii dar şi aerul, apa, pământul, toată natura sunt unice în felul lor. Cine ajunge pe aceste meleaguri este fascinat şi stăpânit de sentimente deosebite, pentru că a pătruns într-un colţ de Rai. Aşadar, iar e primăvară, e un nou început deci să încep şi eu cu începutul. Începutul drumului unui călător, trecător pe pământ care, pribeag, „îşi tot cată norocul, trece vremea, aşa-i jocul” ...  
Într-o noapte de iarnă cu viscol şi ger năprasnic, în zorii zilei de 12 ianuarie 1948, am venit pe lume, într-o casă săracă unde sta cu chirie, mămuca mea, Viorica (Costiug) şi tătuca, Mihail Davidiuc.Ursitoarele, din câte îşi aminteşte mămuca, mi-au pus un creion şi o carte în mână, să iubesc cartea şi au prezis că voi fi mereu neliniştit, neastâmpărat, isteţ, bun la inimă şi cu o sensibilitate deseori exagerată în situaţii pe lângă care mulţi trec nepăsători. Nu cred că ursitoarele ar fi putut să-mi prezică în vremurile acelea că voi fi pe Pământul făgăduinţei în cel mai falnic an, 2000. Totuşi s-a întâmplat. Cum? Numai bunul Dumnezeu a făcut să fie posibil, să fie împlinit un vis, un vis de mulţi visat dar de mine nevisat vreodată. Dar voi povesti mai încolo despre acest drum, cu tot ce-am adunat în suflet, în minte şi în trei caiete cu poezii modeste. Acum, mai pe scurt, să vă spun cine sunt şi pe unde am trecut, până am ajuns să zbor peste ocean la celălalt capăt al pământului şi ce am de pătimit de când m-am întors acasă. Aşadar lumina zilei am văzut-o în comuna Pătrăuţi, la 10 Km de Suceava, sat cu oameni harnici, buni şi sfătoşi, gata mereu să te ajute. Bunicii şi străbunicii mei s-au născut, au copilărit şi au trăit pe aceste meleaguri. N-au avut o viaţă uşoară. Copii mulţi, lipsuri şi griji, boli şi apoi războiul cu nemţii care au trecut peste sat şi s-au întors cu ruşii după ei. Şi tătuca meu s-a întors după şapte ani de război şi lagăr la ruşi, (prin Crimeia, Sevastopol), rănit la un picior şi cu un jurnal intim cu însemnări şi câteva poezii. S-a căsătorit şi au pregătit drumul meu pe pământ. Nu împlinisem un an când părinţii au cumpărat o căsuţă în comuna de peste deal, Mitocu-Dragomirnei şi ne-am mutat împreună cu bunica, Domnica, (mama tatii)şi sora lui, Sanda. Aici pe prispa acestui lăcaş mi-am lăsat toate amintirile copilăriei mele de aur, primii fiori de iubire, primele dezamăgiri, cu necazuri dar şi mici bucurii şi întâmplări ce nu se pot uita vreodată. Voi descrie cândva acele clipe cu candoarea şi farmecul lor irepetabil. În această oază de dragoste şi lumină, a vrut Dumnezeu să mai am pe lume încă trei surori şi un frate. Greu a mai fost cu un salar pe care-l câştiga tătuca la Fabrica de încălţăminte ,,Străduinţa” din Iţcani. Abia reuşea mămuca să umple burţile celor cinci iezi. Trebuia din zori în seară să muncească, să alerge ca furnicuţa. Când era în grădină la prăşit, când la războiul de ţesut (stative), cînd la oala cu mâncare, când la leagăn la cei mici. Nuiaua era mereu pe mine ,,iedul cel mare”. Parcă şi acum o aud: ,,Unde eşti arhanghele? Ionel, fugi că plânge copchila !” Iar bunica (Dumnezeu s-o odihnească) striga mereu:,, Nu bate, Vică, pe Ionel !”  
Cu multe bune şi rele, cu furtuni sufleteşti dar şi cu zile senine, am absolvit toţi cinci şcoala elementară din comună, am plecat la alte şcoli la Suceava, am găsit un loc de muncă, au venit căsătoriile şi copiii şi ... tot înainte pe drumul vieţii, fiecare cu norocul şi nenorocul lui. Foarte multe amintiri păstrez din toată această perioadă, până ne-am văzut fiecare la căsuţa noastră. Pe tărâmul copilăriei, al adolescenţei şi apoi al tinereţii mele, sper să călătoresc cu gândul şi cu rândul altădată, să mă ocup pe-ndelete de momentele care le port în suflet oriunde mă duc. Mulţumesc lui Dumnezeu necontenit pentru că am avut părinţi buni, deosebiţi, care ne-au crescut greu dar cu credinţă şi dragoste de tot ce-i frumos pe pământ. Am avut o învăţătoare cum puţini copii au avut fericirea să întâlnească. Doamna Pentiuc Valeria (o a doua mămucă) care a continuat şi a modelat tot ce au sădit părinţii bun în mine în primii şapte anişori, apoi regretata mea dirigintă, Vatamaniuc Ilaria, a şlefuit şi conturat caracterul, talentul şi sensibilităţile mele. Dar acum, să vă povestesc, fără multe amănunte, pe unde m-a purtat destinul.  
După absolvirea celor şapte clase elementare, am urmat cursurile Liceului Nr.2 Suceava, cu profil uman, făcând naveta din comună, cu autobuzul. Când iarna îşi făcea mendrele şi viscolul înfunda drumul, deseori am mers cu schiurile până la Iţcani. Cât am urmat liceul, pentru că mi-a plăcut de mic să recit, să imit pe alţii, să joc teatru, am fost mereu pe scenă la Căminul Cultural din sat şi la Suceava, în spectacolele prezentate de liceu. Îl port şi acum în firea şi-n toată fiinţa mea pe Niculăieş din povestirea ,,Un om năcăjit” de M. Sadoveanu, rol care mi-a adus mare succes.  
După absolvirea liceului, am dat admiterea la Bucureşti, la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică. Am făcut aceasta şi pentru că mi-a plăcut să fiu pe scenă, dar, mai mult, la îndemnurile preotului Burac Octavian care, cu un talent de actor şi regizor absolut, m-a învăţat să recit diferite poezii printre care şi ,,Moartea căprioarei” de Nicolae Labiş sau ,,Floare albastră” de Mihai Eminescu. Cu aceste poezii şi altele am fost aplaudat deseori la spectacole sau la diferite concursuri. Pregătindu-mă pentru rolul lui Spiridon din piesa ,,O noapte furtunoasă” de I. L. Caragiale (pe care am prezentat-o mulţi ani la Căminul Cultural, la Casa de Cultură din Suceava şi în satele vecine), părintele îmi tot spunea: ,,Termini liceul şi la teatru te duci! Ai talent şi o sensibilitate deosebită, să nu-ţi treacă prin cap să dai admitere în altă parte!” . L-am ascultat (Dumnezeu să-l odihnească ), l-am ascultat şi m-am dus la teatru. Mereu când îmi aduc aminte cum m-am dus şi cum a fost, simt cum mi se înfierbântă sângele. Cu un costumaş dintr-un material ieftin, cusut de o nemţoaică, Efia, croitoreasă vestită pe atunci, o cravată şi câteva poezii în geantă, pe nişte saci de sare goi, în lada unui camion care aducea sare la tăbăcăria din Iţcani, am mers până la Bucureşti. Tătuca meu a aranjat cu un şofer care, după ce am plecat din Suceava, lua persoane la ocazie în cabină iar pe mine m-a expediat în lada camionului. Cum am călătorit o zi întreagă pe saci, nu mai spun ... bine că am ajuns întreg. Ce drumuri erau în vara anului 1966, vă închipuiţi. Dar mai important şi de neuitat a fost examenul, proba de aptitudini de care am trecut impresionănd comisia cu simplitatea, naivitatea şi naturaleţea cu care m-am prezentat. Pentru 20 de locuri la actorie băieţi, erau înscrişi 435, mulţi se prezentau a doua şi a treia oară, majoritatea „băieţi de oraş”, şmecheraşi de Bucureşti. Eu parcă eram căzut de pe altă planetă. Poate şi asta a impresionat comisia, alături de cum am recitat poeziile ,,Floare albastră” de M. Eminescu şi ,,Noi vrem pământ” de George Coşbuc, cum am interpretat monologul lui Spiridon din piesa ,,O noapte furtunoasă” de I. L. Caragiale şi cum m-am prezentat la celelalte probe de ritm, perspicacitate, improvizaţie, memorie şi altele. M-am bucurat când m-am văzut pe lista celor 23 promovaţi la proba de aptitudini din care 20 trebuiau să rămână după proba scrisă la limba română. Am ,,ştiut” aproape nimic din subiectul care ni l-a dat şi am trecut şi eu lângă cei trei care au picat. Nu pot uita cuvintele marelui actor, acum la aproape 90 de ani, maestrul Radu Beligan care, la sfârşitul examenului, m-a mângâiat pe creştet spunând:-,,Ce-ai făcut puştiulică? Eşti un ghem de sensibilitate şi talent, de ce nu te-ai pregătit pentru proba scrisă?” Eu am zis că voi reveni la anul, mai pregătit iar el, cu vocea lui inconfundabilă a spus: -,,Nu la anul, acum trebuia! Până la anul. . ehee..e muult, multe se pot schimba!” Câtă dreptate a avut! Acum, sunt convins că aşa a vrut Dumnezeu să se întâmple. Poate nu eram eu pentru meseria aceea, să umbli toată viaţa dintr-o parte în alta iar casa ta, familia, să fie mereu pe planul doi. Era în vara anului l966 când am reuşit să mă resemnez după insuccesul de la admitere şi la 15 septembrie am intrat suplinitor la scoala din comună. Directorul, Vatamaniuc Mircea, mi-a dat să predau orele de limba română şi câteva de desen ale doamnei Vasilică Alma, plecată în concediu de maternitate. Nu împlinisem 18 ani, eram un băieţel sprinten şi mereu neastâmpărat. Aveam o bucurie nemărginită când simţeam că toţi copiii mă urmăresc cu atenţie când le vorbeam, le recitam fragmente din ce le predam. Deseori când suna pentru pauză, mă rugau să mai rămân, să mai vorbesc cu ei, să le mai povestesc ceva. Tot atunci mi-a apărut în cale Maricica Reziuc, (tatăl ei lucra cu tatăl meu la aceeaşi fabrică). Maricica era colegă şi prietenă cu sora mea, Oltica, amândouă în clasa a şaptea, dar la diriginţi diferiţi. Niciodată nu am privit-o cu un gând special pe Maricica, deşi învăţa cel mai bine din şcoală şi era cea mai curăţică şi elegăntuţă. O cunoşteam de când era mică şi se juca în cenuşă, ducând mereu după ea o păpuşă. Cine putea să-mi spună atunci când i-am pus o notă de zece la desen şi mi-a oferit un trandafir (pe care-l păstrez şi acum într-un album), că peste câţiva ani, ea va fi mama copiilor mei? Dar suplinirea la şcoală a durat doar o lună şi, pe 25 oct.1966 eram soldat la Roman la tancuri. Din banii câştigaţi am rugat-o pe mămuca să-mi trimită în armată un ceas ,,Racheta”. În jurul axului de pe cadran i-am desenat un tanc. Ceasul funcţionează şi acum, de 45 de ani. Doamne, când au trecut atâţia ani? Parcă ieri îi spuneam dirigintei mele de la liceu, doamna Vigder, care era în prag de pensionare ca mine acum şi purta un ceas uzat şi răpciugos: ,,De ce purtaţi ceasul acesta după atâţia ani de muncă?”. Ea mi-a spus că e un ceas foarte preţios, cumpărat din primi bănuţi câştigaţi prin munca ei. Iată că am ajuns şi eu ca ea, acum. Dar să revin la armată. Foarte greu m-am adaptat la regulile militare deşi eram un executant bun. Cei cu liceu am fost instruiţi pentru comandanţi de tanc T55, un tanc rusesc de fabricaţie mai nouă, care nu a făcut războiul, foarte bine echipat. Mi-a plăcut foarte mult să învăţ, să ştiu totul despre el, să-l conduc, să trag cu armamentul din dotare şi să comand echipajul format din ochitor, încărcător, mecanicul conductor şi comandantul. Tare greu îmi era la pregătirea fizică. Am exersat foarte mult la bara fixă, la paralele, flotări până la epuizare şi am reuşit să-mi dezvolt forţa, viteza, rezistenţa. Primele opt luni de şcoală regimentală am avut calificative bune, am devenit caporal, apoi sergent şi am fost oprit ca instructor la recruţii care veneau după plecarea colegilor mei la Caracal sau Târgovişte la unităţi operative. Multe, foarte multe situaţii şi privaţiuni inerente în armată m-au marcat, m-au maturizat. Nu se pot uita clipele care pătrund în toată fiinţa ta lăsându-şi amprenta pentru totdeauna. Nu poţi uita comandanţii care te-au instruit, oameni buni, ai avut ce învăţa de la ei, care au ştiut să-ţi spună şi un cuvânt mângâietor. Cum să-l uit pe fostul meu instructor şi prieten de o viaţă, Mihai Ciochinaru, care mi-a fost ca un frate mai mare? Sau cum pot să uit cât m-am rugat şi am plâns când am împlinit 20 de ani, să primesc o permisie acasă, iar un maior nesuferit şi răutăcios îmi răspundea mereu: ,,Tu trebuie să te reangajezi în armată, să devii ofiţer! Nu mergi nicăieri. Trebuie să te primesc în rândurile partidului! Trebuie să te bucuri, nu te smiorcăi!” În armată, atunci, nu puteai să te p.. contra vântului! După un an şi patru luni de militărie aspră dar şi frumoasă, care m-a călit, m-a format şi pregătit pentru restriştile vieţii, pe 12 februarie l968, când împlineam 20 de ani şi o lună, am fost lăsat la vatră. Vânjos, bine pregătit fizic, am uitat de teatru şi visam să devin student la Educaţie fizică la Iaşi, ceea ce s-a şi întâmplat în vara acelui an. Începea un capitol minunat al vieţii mele. Cine nu a trăit acele momente din viaţa studenţească, unde emoţia, poezia şi dragostea se întâlnesc în amurg pe o bancă în parc, sub teiul lui Eminescu, a pierdut ceva cu care nu se va mai întâlni niciodată. Nu eram eu pe atunci un Făt Frumos din lacrimă sau din Pădurea adormită, dar eram mereu înconjurat de fete care îmi spuneau că se simt bine în compania mea. Cum să uiţi acele clipe romantice cu sincerităţi dar şi minciunici? Orbecăiam căutându-mi perechea, de la Dorţa la Olguţa, de la Angelica la Geta, de la Vera la Maricica. Au trecut anii dar eu am rămas ca atunci, romantic, uneori naiv, copilăros, mereu visător şi sensibil la tot ce mă înconjoară. După o prietenie de neuitat, de peste cinci ani, cu momente de vis, Maricica a absolvit Liceul Pedagogic, eu facultatea şi a venit căsătoria, nunta şi încadrarea noastră la şcoala din comună. Căsătoria civilă am făcut-o în 28 august 1973 când Maricica împlinea frumoasa vârstă de 20 de ani, iar nunta pe 3 noiembrie. De Bunavestire, în 25 martie1975, s-a născut Marcel iar abia în 1982, la 13 ianuarie şi-a început călătoria pe pământ şi Alina. Am locuit într-o casă veche, cu părinţii mei, casă ce am cumpărat-o de la un vecin, Coclici Ilie, în vara anului 1971, când am vândut căsuţa copilăriei, mutându-ne alături. Mămuca a dorit să pună la cumpărare jumătate de casă pe numele meu, să-i rămân la căpătâi la bătrâneţe. Reţineţi, jumătate din casa de locuit, nu grajdul care era în prelungirea casei şi pe care l-am amenajat ca locuinţă.A făcut aceasta, după cum spunea ea şi pentru faptul că am fost de când m-am născut ,,mâna ei dreaptă”. Tătuca era mereu ,,dus şi venit”(la sevici) iar când venea acasă, nu mai apuca să facă prea multe. Dar, în prima zi a anului 1987, tătuca s-a stins şi s-a dus fără întoarcere. La fel şi mama soacră Domnica, o femeie deosebit de calmă şi bună, ne-a părăsit în 1995, înaintea sfintelor sărbători de Crăciun. Toate, toate bucuriile şi supărările, clipele de fericire dar şi necazurile care bântuie o viaţă de familie, au durat până în vara anului l999, când Dumnezeu a hotărât ca viaţa noastră să curgă altfel. L-a trimis în calea noastră pe Emil Iacoban, un fost elev din prima generaţie de copii cărora le-am fost profesor. Emil, plecat de aproape 15 ani în America, a venit acasă pentru câteva zile. Ne-am întâlnit întâmplător în drum spre Iţcani. Eram cu Maricica şi Alina. Mare a fost bucuria revederii după atâţia ani iar Emil, cu verva şi bunătatea care-l caracterizează, chiar de la început mi-a spus: ”Profesore, nu vrei să vii în America?” -„Nu, Emile” am spus. Nu am ce căuta eu în America la peste 50 de ani. Voi vedea eu America pe lumea cealaltă. Dacă poţi ia-l pe Marcel, că e voinic, e tânăr”. -„Nu se poate, ce-i tineri primesc greu viză. Matale, dacă vrei să vii! -,,Nu, Emile” am spus. ,,Trimite-mi din America nişte fotografii să văd pe unde trăieşti tu.” Am mai povestit, am jucat tenis de câmp la Sala de sport de la Burdujeni, după care Emil a plecat. Prin iunie, am primit un plic cu o chemare în America, pentru mine, pentru Maricica şi o scrisoare cu cincizeci de dolari. Printre altele, Emil scria acolo că: ,,Nu pe lumea cealaltă profesore, acum trebuie să vii în America. Eşti un om iubit de Dumnezeu, trebuie să încerci la ambasadă.” Aşa am făcut, am obţinut amândoi viză pentru două luni, am vândut maşina, am luat bilete de avion şi pe 4 august l999 am călcat pe pământ american. Nu voi uita niciodată cu câtă căldură şi sinceritate am fost primiţi de Emil şi soţia lui Taliţa, de copiii, rudele şi prietenii lui. Chiar a doua zi m-a luat la lucru Ghiţă Iacoban, fostul meu vecin şi prieten din copilărie. Eu le spuneam că Emil mi-a întins o mână peste ocean iar Ghiţă m-a luat în braţe, adică m-a luat la lucru şi mă proteja de comentariile uneori răutăcioase ale unora. Ei, dar cum au trecut anii, cât am răbdat şi de câte ori am fost umilit şi jignit de stăpâni şi de unii cu care lucram, numai Dumnezeu şi sufletul meu ştie. Cum au trecut acei cinci ani şi trei luni pentru Maricica, pentru copii mei, pentru mămuca şi ceilalţi, fraţi, surori, cumnaţi, nepoţi, nu ştiu, dar pentru mine, fiecare clipă din aceşti ani, purta în ea un strop de infinit, nu se mai sfârşea. Aşteptam mereu să vină acea zi când să mă pornesc ACASĂ. Şi ... a venit, a venit 1 noiembrie 2004, cu bucuria revederii cea fără de margini. Au venit şi sărbătorile cele mai frumoase din an, Crăciunul, cumpăna dintre ani şi cununa celor 80 de ani împliniţi şi sărbătoriţi de mămuca.  
 
A venit şi primăvara anului 2005 când am început cu dragoste şi entuziasm, cu proiecte noi şi bani, să modernizez, să întineresc casa părintească şi grajdul amenajat de mine ca locuinţă. Am ridicat partea din spate a casei, am amenajat o bucătărie şi două băi cu apă curentă şi vidajare, am curăţat fântâna, urmând să montez o centrală termică, să renovez interiorul şi exteriorul, poarta, gardul, să mut magazia de lemne şi garajul. Mămuca îmi spunea: ,,Fă, măi băiete, cum vrei! Cum îţi faci, aşa ai să ai !”.Nici un cuvânt despre alte planuri, alte gânduri, despre alte pretenţii sau condiţii care să schimbe ce am hotărât toţi la succesiunea după tătuca, când ne-am înţeles să cedăm părţile noastre de moştenire mamei(cât o va ţine Dumnezeu), apoi îmi vor rămâne mie.Acum toate s-au schimbat, iar de cum ne-am înţeles, nu-şi mai aduc aminte. Doamne, oare cum au putut uita?În primul rând cum a uitat mama care este perfect lucidă şi ţine minte mai bine decât mine? Apoi, cum a uitat sora mea, Cuţa? Când notarul a întrebat de ce las şi eu partea mea mamei dacă locuiesc acolo şi îmi vor rămâne mie, chiar Cuţa a spus:,,Tot lui îi rămâne, ce, noi ne întoarcem la ţară?”.Cât de naiv am fost, cât de credul!Asta pentru că sunt mereu dominat de gânduri bune de înţelegere şi dorinţa de a ajuta pealţii. Dacă ascultam notarul şi-mi păstram atunci partea mea, mai putea mama acum să dea tot la Cuţa şi Lidia? Unde-i jumătatea mea din casa de locuit cu partea de la tata cedată mamei?Ce simplu s-au rezolvat toate pentru ei, călcând cu nepăsare pe sufletul meu! Ce să mai zic, dacă mămuca nu-şi mai aduce aminte nici cum mă chema acasă din America spunându-mi la telefon: ,,Vino, măi băiete, că mă vei găsi cu mânuţele pe piept! Vino şi fă ordine că toate se distrug pe lângă casă!”.Şi iată că am venit şi în loc să mergem într-o staţiune, să ne odihnim după atâta muncă peste ocean, repede ne-am apucat să construim, să se bucure toţi de cum va întineri casa părintească. Toate au fost bune până într-o zi când am vrut să mai cheltuiesc o mână de bani pentru a face măsurători şi schiţe cadastrale, cum se fac acum. Ştiu că peste tot sunt multe neînţelegeri şi scandaluri pentru moşteniri, dar eu credeam că la noi nu se va întâmpla niciodată. Asta şi pentru faptul că n-am avut averi şi hectare de pământ, iar când după revoluţie umblam să primească mămuca cei 40 de ari de pământ, să fie pusă în posesie, să-i fac titlul de proprietate şi intabulare, pe ceilalţi nici nu-i interesa, ei nu aveau nevoie nici de casă şi nici de pământ. Mămuca spunea deseori: ,,Eu n-am nevoie de pământ, dacă îţi trebuie umblă pe la primărie să ţi-l dea. Mie îndată îmi ajung doi metri!”Acum toate s-au schimbat, toate s-au uitat, toate au luat o întorsătură de neînchipuit. Nu pot să înţeleg de ce când am început să reconstruiesc nu m-au oprit, mama sau Cuţa? Mămuca a stat de vorbă cu toţi cât am fost plecat şi puteau să-mi spună: -„Stai, nu începe nimic pentru că noi avem alte pretenţii, alte planuri!” .Nu era nici o supărare, eu sunt conştient că fiecare copil, fiecare urmaş, aşteaptă ceva din puţinul agonisit de părinţi, dar la noi după cum erau atitudinile şi discuţiile, nimeni nu a lăsat să se înţeleagă asta, ba dimpotrivă toate erau clare după spusele mamei, fără nici un comentariu din partea celorlalţi. Dacă ştiam că pretind în schimb casa Ştefaniei, nu începeam nimic să demolez şi să refac, nici la partea mamei, nici în partea unde am locuit eu. Mie nu mi-a trebuit partea aceea de casă, dar m-am apucat să reconstruiesc pentru că am crezut, (după cum s-au purtat şi cum au vorbit cu mine), că toţi doresc să cheltuiesc timp şi bani, să întineresc din temelii toată casa, iar la Dragomirna să fac o căbănuţă unde să mergem cu diferite ocazii să ne relaxăm, nu să locuiesc acolo pânâ mă scoate popa. Cuibul de bucurie şi dragoste, doream să-l pregătesc pentru toţi iezii mamii, nu doar pentru mine şi ai mei. Doream să fim tot mai uniţi, aşa cum am crescut şi am fost învăţaţi să fim cât mai des împreună, când aici, când la Dragomirna, la marginea pădurii.Îmi este foarte greu, dar trebuie să mă împac cu gândul că visele mele s-au năruit. Cu ele s-a năruit ceva în sufletul şi în toată fiinţa mea iar pentru cei care mi-au făcut asta, nu mai pot fi niciodată acel care am fost. Acum e clar, trebuie să plec, trebuie să vând tot ce-am agonisit aici, trebuie să-mi iau gândul că-mi voi petrece zilele care le mai am, în locul acesta de care sunt legat mai mult decât toţi ceilalţi la un loc. Dacă ştiam, dacă intuiam că se va întâmpla întorsătura asta, în cei treizeci şi trei de ani, mă ocupam numai de grajdul pe care l-am amenajat ca locuinţă, iar de toate celelalte, pentru care am cheltuit timp şi bani, trebuia să se ocupe cei care au pretenţii acum. Doamne, ce brusturi erau în ogradă şi cât am muncit să pun iarbă şi flori peste tot! Nu pot să-mi găsesc liniştea, mă caută fel de fel de gânduri rele, boli şi dureri. Oare dacă terminam renovarea casei, Cuţa, Lidia sau oricare din familia noastră, nu puteau veni să stea oricât şi oricând în casa părintească? Copiii noştri au casa lor şi nu se vor întoarce niciodată sălocuiască acolo dar casa avea un gospodar care s-o îngrijească şi să-i primească pe toţi mereu cu drag, cum au fost primiţi şi până la plecarea în America. Cine ar fi crezut că eu mă voi retrage definitiv la marginea pădurii, cu sufletul strivit de tot ce s-a întâmplat. E frumos, aer curat şi multă linişte aici, dar uneori sunt trist. Trist, pentru că e nepotrivit cu firea mea. Am fost şi am rămas mereu sociabil, comunicativ şi pe deplin fericit când sunt înconjurat de cei dragi. Trist, pentru că am dorit atât de mult să mă întorc din America să-i fiu mămucăi şi celorlaţi sprijin, cum am fost şi până am plecat. De asta nu am plecat de la casa părintească după ce m-am căsătorit. Am avut posibilitatea să am apartament şi servici la oraş, să vin şi eu ca ceilalţi, din când în când, să văd ce mai face mămuca şi să-i aduc, sau să iau câte ceva. Maricica a dorit mereu asta dar eu n-am vrut, am ţinut-o la ţară, lângă soacră, cu veceul în capătul grădinii şi îi spuneam că nimic nu este mai frumos decât să treci dimineaţa prin grădină, să vezi razele soarelui jucându-se în roua dimineţii cu florile, simţind răcoarea pădurii cum se revarsă peste sat. Am muncit lângă mămuca de mic copil, i-am legănat şi ajutat pe cei născuţi după mine, am muncit la ţară, la C.A.P., pe lotul în folosinţă, peste 33 de ani profesor la şcoală şi 17 ani, director la Căminul Cultural. Am vrut să stau acasă, la ,,coada vacii”, am crescut porci, viţei, oi, capre, iepuri sau în grădină am plantat meri, vişini, cireşi, viţă de vie şi am înfiinţat un solar. Ceilalţi, fratele şi surorile care locuiau la oraş, veneau din când în când în vizită, la petreceri sau de sărbători iar eu le mai duceam câte ceva de la mămuca şi de la mine, când mergeam la Suceava la Casa de cultură, unde făceam repetiţii la piesele de teatru în care am jucat. Acum de toate acestea şi de multe altele, e greu să-şi aducă aminte ... Nu sunt eu un om răzbunător şi răutăcios care să vândă locuinţa amenajată în grajd la cineva care să le otrăvească zilele cât trăiesc acolo. Trebuie să uit şi să iert.Trebuie să vând surorii mele, Lidia, şi să înţeleg că aşa a vrut Dumnezeu să se întâmple. Dar mie, mie nu-mi pot ierta foarte multe. Nu mai am puterea să mai reaprind în sufletul meu acea lumină care au stins-o cei care mi-au terfelit sinceritatea, bunătatea, grija şi dragostea ce mă lega de ei de când m-am născut. Şi iată cum, acum, după cele întâmplate, e uşor de înţeles, ce-am însemnat şi cât am fost preţuit în primul rând de mămuca mea şi de Cuţa, apoi de ceilalţi. Lidia, cumpărând cei câţiva ari de pământ şi ce-am adunat la grajdul primit pentru o viaţă trăită lângă mămuca, a spălat într-un fel mizeria de pe înţelegerea călcată în picioare. Fani şi Oltea care lasă impresia că sunt neutri, înseamnă că-şi amintesc puţin ce am hotărât şi ce au semnat la succesiune. Dar, una peste alta, iată ce a însemnat pentru ei existenţa mea, cât am valorat eu pentru cei la care am ţinut şi i-am ajutat de câte ori am putut! Din banii primiţi de la Lidia pot cumpăra o garsonieră de 11 mp, (cât un wc), un loc de veci de 2 mp. Şi ... praful şi pulberea s-a ales din munca noastră de atâţia ani acolo! Am fost atât de departe peste ocean şi îi simţeam pe toţi atât de aproape de sufletul meu! Acum suntem aproape şi ne ducem mereu, mereu tot mai departe. Tot mai departe de tot ce putea să fie frumos şi bine pentru toţi!  
Vezi tu, dragul meu cititor, de câte ori m-am repetat şi cât am insistat pe anumite aspecte ale dramei ce o trăiesc de la întoarcerea acasă din America? De ce oare? Pentru că aşa ne este dat nouă trecătorilor pe acest pământ, să alegem între valorile materiale şi valorile spirituale, singurele valori care te fac să trăieşti în linişte şi pace sufletească. Totuşi de ce trebuie să sufăr dacă Dumnezeu mi-a dat valori materiale mai multe decât am dorit eu vreodată? Sufăr pentru că mi-a luat liniştea şi bucuria de a împlini ceva spre binele întregii familii. Ei au dorit un alt bine, gândindu-se numai la ei şi deloc la mine! Eu am dorit să le dărui mereu din binele meu şi nu se mai poate! După cum am mai spus, prin aceste mărturisiri am încercat să-mi deschid sufletul, să pun pe hârtie gândurile şi speranţele adunate departe de cei dragi, în lumea aceea de mulţi râvnită, apoi am descris drama care-o trăiesc şi dezamăgirile care m-au aşteptat acasă. Am scris şi în publicaţia suceveană ,,Crai nou”, cum este şi ce stări sufleteşti ai când treci ,,de la condei la şurubelniţă şi de la catedră la şantier” sau cum ,,în telefon auzeam cum bate inima mamei”. Am scris şi în „Meridianul românesc”, publicaţia diasporei române din Detroit, statul Michigan, cu ce sentimente trăiam acolo şi cu ce dorinţe mă întorc în Ţara mea de fagi, singurul loc în care mă simt cu adevărat, ACASĂ. Îmi imaginam mereu cum va arăta întinerită din temelii casa părintească iar eu în toamna vieţii plimbându-mă în cerdac, sub clar de lună, depănând amintiri, privind fotografii, vizionând casete sau recitind modestele mele poezii care s-au adunat, purtând aproape numărul zilelor unui an. În tot ce-am scris, sunt gânduri, trăiri intense, zbucium şi frământări amestecate mereu cu dor, dor arzător de casă, de cei dragi, de oameni şi de sat. Sunt stări sufleteşti deosebite prin care am trecut, la întoarcerea şi plecarea scumpei mele soţii, Maricica (ea s-a dus în ţară şi s-a întors, de 4 ori în aceşti ani), la întoarcerea şi plecarea anotimpurilor, la plecarea anilor, lunilor, zilelor şi clipelor noastre de viaţă. Sunt stări prin care am trecut foarte greu când a trebuit să renunţ la catedra de la şcoală, la meseria mea de o viaţă, la un sfârşit de carieră frumos, lângă copiii cu care am avut atâtea bucurii şi succese. Câştigam greu dolăreii în America dar, într-o zi câştigam salariul pe care îl primeam la şcoală într-o lună. Cum puteam să-mi ajut mai uşor copiii decât călcând peste orgoliile mele şi prelungindu-mi ,,sentinţa” trudind încă o lună, încă şi încă un an peste ocean.Un călător, trecător pe acest pământ se adresează ţie cititorule, dorind, când vei citi comentariile de la sfârşitul unor poezii, să reciteşti poezia.O să te ajute s-o înţelegi mai bine, să înţelegi, cât de scurtă este viaţa noastră, cât de multe ne-a lăsat Dumnezeu pentru aşa scurt timp şi cât de uşor este să trăieşti frumos, mulţumit când eşti sănătos, cu puţinul care-l ai, înconjurat de cei dragi, primindu-L în fiecare clipă pe Dumnezeu în sufletul şi-n toată fiinţa ta. Mă adresez uneori, celor care simt în adâncul fiinţei lor acel sentiment de bunătate, sensibilitate, sunt receptivi la frumos, îndrăgostiţi de tot ce este simplu, curat şi cinstit în atitudinea, în comportarea cuiva. Mă adresez oamenilor sinceri, romantici, visători, care se simt în natură ca în leagănul copilăriei şi au ochi să vadă şi urechi să audă, pot pătrunde miracolul înfloririi, pricep armonia în care trăiesc albinele în zilele calme, scâncetul frunzelor în căderea lor spre foşnetul paşilor sau şuierul vântului întrecându-se cu gerul să-i smulgă babei cojoacele. Printre toate acestea, mai spun multe şi celor răi, împietriţi la suflet, celor care-s încâlciţi la minte şi trăiesc fără teamă de Dumnezeu. Fiecare cuvânt, fiecare vers, fiecare fotografie, poartă în ordine cronologică, clipele mele de viaţă trăite acolo peste ocean şi apoi, evenimentele nefericite şi fericite care au urmat după întoarcerea noastră acasă. Sunt stări sufleteşti care mi-au umplut inima de tristeţe, apoi de bucurie, cu dorinţe împlinite sau cu dezamăgiri. Sunt stări care m-au măcinat când gândurile îmi zburau mereu acolo unde am văzut lumina zilei, unde bucuria de a trăi şi tot universul copilăriei, mă aşteptau pe prispa casei părinteşti, acolo unde ne aşteptau copiii noştri alături de mămuca şi tătuca socru, amândoi octogenari.  
 
Deseori când discutam despre toate astea cu unii care au ajuns de mult timp în America îmi spuneau că sunt bazaconii, romantisme de-ale mele. Degeaba încercam eu să-i fac să înţeleagă că pentru mine partea materială, tot ce agonisim noi pe acest pământ, mă lasă rece. Luxul, grandomania, aroganţa, nu mi se potrivesc. De aceea, am renunţat la tot ce am dorit, am sperat să înfăptuiesc din punct de vedere material la casa părintească dar îmi este neînchipuit de greu să suport, să văd cum se stinge dragostea, armonia şi bucuria întâlnirilor noastre. Cât mai trăieşte mămuca, mai vine, unul, altul, dar după ce ne va părăsi, tristeţea şi pustiul va coborâ peste tot ce a fost atât de frumos cândva. Am înţeles pe drumul pe care am călătorit pe pământ până acum, că nu poţi fi fericit niciodată, dacă trăieşti doar pentru tine. Dacă nu ştii care-i măsura în toate şi nu ştii să te mulţumeşti cu puţin, viaţa o să-ţi pară foarte grea. Dacă ştii să iubeşti şi cum spuneam mai sus, ştii să te bucuri de miracolele naturii şi de soare şi de furtună, atunci găseşti un colţişor de Rai şi aici pe pământ. În rest, viaţa e cum ştii să ţi-o faci, pentru că Fericirea nu trebuie s-o aştepţi ca pe un eveniment.Ea se află în tot ce ne înconjoară, e sub paşii noştrii, la margine de drum şi se face văzută doar cu o parte a fiinţei noastre . . . Sufletul !  
Se lasă ademenită numai în prezenţa afecţiunii şi a bucuriei de a trăi.  
 
 
SĂ FII SĂNĂTOS, SĂ TRĂIEŞTI, aceasta e FERICIREA.Iar valoarea ta constă în ce laşi în lumea asta prin care treci, chiar dacă eşti aici, doar, un CĂLĂTOR, TRECĂTOR PRIBEAG PE PĂMÂNT…  
 
 
 
 
CHIAR DE EŞTI TRECĂTOR  
 
Astăzi eşti . . . mâine, nu . . .  
VIAŢA . . .trece în zbor  
Şi tu, eşti doar atât:  
Pe pământ, C Ă L Ă T O R !  
 
Mai târziu înţelegi,  
Că şi VISELE MOR  
Şi tu, eşti doar atât:  
Pe pământ,T R E C Ă T O R !  
 
 
Când devii înţelept,  
Ai rămas cu-n TOIAG . . .  
Ştii că eşti, doar atât:  
Pe pământ, un P R I B E A G !  
  • - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
. . . Chiar de eşti, un PRIBEAG,  
CĂLĂTOR TRECĂTOR,  
Lângă suflete dragi,  
Poţi pricepe uşor,  
 
Ce-i un cuib fericit,  
Un surâs de copil,  
Cât de mult ai iubit ? . . .  
Te întreabă . . . subtil :  
 
Ai plantat un copac ? . . .  
Ai iubit o mândruţă ? . . .  
Ai pe lume urmaşi ? . . .  
Ai făcut o căsuţă ? . . .  
 
Poţi ,, pleca ” . . .liniştit . . .  
Ţi-ai făcut aici . . . ,, treaba ”. . .  
Chiar de eşti T R E C Ă T O R  
NU TRĂIT-AI DEGEABA !  
 
 
 
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Un călător, prin viaţă trector... / Ionel Davidiuc : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 530, Anul II, 13 iunie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Ionel Davidiuc : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ionel Davidiuc
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!