Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Evaluari > Mobil |   


Autor: Ion Roşioru         Publicat în: Ediţia nr. 942 din 30 iulie 2013        Toate Articolele Autorului

Ion ROŞIORU - RESCRIEREA – O FORMĂ DE INTERTEXTUALITATE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Adrian Erbiceanu  
TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE  
Editura Anamarol  
Bucureşti, 2013  
ISBN: 978-606-640-049-7  
 
Despre procedeul literar al rescrierii unei opere literare de către un alt autor m-am ocupat şi altădată, mai precis atunci când, în studiul monografic intitulat Şerban Codrin sau meditaţia unui poet occidental într-o grădină Zen, am analizat „Ţiganiada” lui Ion Budai Deleanu, poem pe care părintele Baladierului îl transpusese în proză. Defineam, atunci, rescrierea ca formă, extremă poate, de intertextualitate şi arătam că „ea a fost practicată şi de alţi scriitori atunci când limba respectivei lucrări începe să devină incomprehensibilă pentru cititorii altui orizont de aşteptare lingvistică, numindu-se adaptare, transpunere dintr-un canon versificaţional mai greoi într-altul prozastic mai accesibil, ca şi dintr-un dialect periferic, devenit între timp arhaic, în limba literară curentă. Un exemplu evident îl constituie transpunerea «Odiseei», din versuri în proză, de către Eugen Lovinescu, ori a «Divinei Comedii» de către Alexandru Marcu, sau, de pe alte meridiane, „translarea” în limbaj reactualizat, de către Italo Calvino, a poemului de strălucire renascentistă «Orlando furioso» de Ludovico Ariosto”.  
 
O formă de rescriere este şi abrevierea, povestirea pe scurt, rezumatul, ca şi parodia. S-ar putea adăuga, dându-i dreptate lui Călinescu, şi plagiatul care, când e vorba de basm, n-a scandalizat pe nimeni, în sensul că toate basmele lumii sunt, în fond, plagiate... pozitive şi constructive. Încercând să facă o distincţie între basm şi roman, divinul critic îl apropia pe cel dintâi mai mult de poezie decât de proză, pentru demonstraţia sa, truvabilă în „Estetica basmului”, pledând existenţa fabulosului şi a personajelor himerice. După el, în basm se suprapun, în principiu, două planuri: unul prozaic (prosastic), realist, care studiază „problemele cele mai acute ale vieţii individuale, familiei, societăţii”, şi un altul „hieroglific sau simbolic, mai limpede poematic”, care „se impune conştiinţei prin sugestii”.  
 
Când Adrian Erbiceanu, poet stabilit în Canada din 1979, propune o rescriere în versuri a basmului românesc atipic al lui Petre Ispirescu (1830-1887), Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, el nu face altceva decât, printr-un demers destul de temerar, să pedaleze pe sugestia călinesciană a dimensiunii poematice a oricărui basm, cu atât mai mult a unuia încărcat de permanentă şi stringentă filozofie folclorică. Departe de patrie, poetul se identifică în mare măsură cu protagonistul pe care, odată cu înaintarea în vârstă, dorul îl răvăşeşte până la strigăt. Celebrul şi, totodată, tulburătorul basm citit în urmă cu doisprezece lustri l-a urmărit pe rescriptor toată viaţa, după cum o afirmă într-o confesiune recentă plină de duioşie.  
 
Basmul ispirescian, singurul fără happy end din câte se ştiu până acum, îşi are povestea lui. Celebrului culegător i-a fost povestit în copilărie de tatăl său, dar abia în 1862 a fost publicat în ziarul Ţăranul Român, sub titlul Făt-Frumos sau tinereţe fără bătrâneţe. Sub numele care l-a consacratpeste vremuri, acest basm-meditaţie asupra condiţiei umane a apărut în volumul Legende sau Basmele românilor adunate din gura poporului de P. Ispirescu, culegător-tipograf (1882) bucurându-se de o introducere mai mult decât entuziastă a Bardului de la Mirceşti.  
 
Încadrat de două intervenţii metatextuale prin care se intră şi, respectiv, se iese din text, discursul acum în straiele croite impecabil ale prozodiei clasice, urmează firul narativ călăuzitor al basmului pe care îl esenţializează, îl modernizează şi-l împrospătează cu o nouă şi mult mai tranşantă forţă imagistică. Un accent parcă şi mai apăsat cade pe meditaţia asupra timpului care se relativizează imperceptibil. Încă de la bun început timpul e perceput diferit de muritori în funcţia de categoria socială căreia îi aparţin: „Vremea curge, cât e vreme.../ Numai noi, săracii parcă/ N-am avea de ce ne teme/ Când cu vreme ne încarcă”. Feciorul de împărat refuză să se nască la soroc, lăsând la o parte faptul că venirea lui pe lume fusese provocată pe cale magică, şi atunci tatăl său se vede nevoit să-i promită, dat fiind că „timpul nu-i făcut să ierte”, tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, adică lucruri intruvabile, asumându-şi, fără să vrea o vină tragică pentru care va plăti prin aceea că la împlinirea vârstei de 15 ani fiul îl va părăsi pentru totdeauna, adică se va îndeplini ceea ce profeţise bătrânul unchiaş: „va aduce suferinţă/ bucurii şi întristare”.  
 
Timpul care postmerge naşterii e unul accelerat, ca şi cum n-ar mai avea răbdare. Prinţul creşte într-un an cât alţi copii în şapte. Pe de o parte, el viejo padre nu-şi mai încape în piele de bucurie că are o aşa odraslă de fecior dotată cu toate calităţile fizice şi intelectuale, dar, pe de altă parte, e ros de neliniştea că nu-i va putea oferi moştenitorului la tron ceea ce, într-o clipă de nesăbuinţă paternă, i-a făgăduit, întrucât „de viaţă fără moarte,/ nu e pământean să ştie”. La rându-i, micul protagonist intuieşte că nu-i deloc bine să-i dea vremii păsuire. Şase săptămâni se scurg cu pregătirile de plecare în marea aventură existenţială (lustruirea armelor de tinereţe ale tătânelui, întremarea gloabei jigărite până ce aceasta se transformă în cal năzdrăvan cu patru aripi, încărcarea proviziilor în carele ce urmează să-l însoţească şi de care el se va descotorosi pe drum, ca şi de ostaşii, tot unul şi unul, destinaţi să-l însoţească în insolita expediţie etc.).  
 
Itinerariul dintre timpul profan şi cel de dinainte ca omul edenic să fi muşcat din fructul interzis, e presărat de peripeţii cu sens iniţiatic, ca în orice scenariu basmic, dar nimic nu-i poate opri pe cei doi, călăreţ şi cal, din expediţia lor către un ideal. Spaţiul traversat devine tot mai mult o funcţie a timpului. După ce se potoleşte tornada care i-a surprins în pădurea de Sibile, drumeţii zăresc pe cer „două luni în loc de una”. Calul, etern raisonneur avizat, îi conştientizează voinicului că se află pe tărâmul Gheonoaiei care se şi iveşte „cu trup de şarpe şi cap de broască”. I se taie coada (în basm i se tăia un picior) şi Spaima-Spaimelor se predă şi, în chip neaşteptat, îl invită pe învingător acasă şi-i propune ca soţie pe una din cele trei fete ale sale, ca şi o treime din moşia care găzduia o câmpie enormă de oseminte de temerari ce se avântaseră pe teritoriul ei. Voinicul nu cedează tentaţiei şi-şi continuă drumul, mai bine zis se teleportează în alt topos malefic, căci „Vremea trece...să revină/Şi revine ca să treacă”... După ce înfruntă şi aici vânturile răzvrătite, zăresc pe cer doi sori în loc de unul. Au ajuns pe tărâmul Scorpiei, sora şi mai malefică a Gheoanoiei cu care se afla în perpetuă dispută pentru pământurile pe care le pustiau ca-ntr-o adevărată apocalipsă ori de câte ori aveau chef. Nicio sămânţă nu mai încolţea aici, aerul era fierbinte ca smoala clocotită, iar de izvoare de potolit setea nici pomeneală: „De prăpăd şi fierbinţeală/ N-aveai loc să pui piciorul:/ Aerul duhnea a smoală,/ Însetat era izvorul ... / - „Făt-Frumos, în şa te ţine:/ Scorpiei nu-i ştiu pereche –/ Gheonoaia, pentru tine,/ A fost floare la ureche!”  
 
Deposedată de unul din cele trei capete, Scorpia se predă. Biruitorul se arată mărinimos de fiecare dată şi le redă, în chip miraculos, integritatea corporală victimelor sale cărora le-a cruţat vieţile ticăloase. Dorul îl mână arzător spre „viaţa fără moarte” şi e atât de preocupat de expediţia sa încât pierde şirul zilelor şi al nopţilor. Aşa că ajung la cea de a treia probă iniţiatică, o pădure plină de fiare sălbatice. Acum pe cer nu mai există nici lună nici soare şi sorţi de izbândă nu mai sunt. Singura soluţie e survolarea „miticei păduri”, dar, la coborârea din slăvi, calul năzdrăvan atinge un copac şi tot codrul cu fiarele lui flămânde se trezeşte. Norocul vine din partea zânei care îşi calmează lighioanele şi pământeanul e îmbiat în palat. Ţinutul e un topos edenic utopic: florile nu se ofilesc niciodată, frunzele nu cad, zefirul blând adie învigorator, animalele nu se sfâşie între ele etc. Şi ce-i mai important aici este că presiunea timpului a fost definitiv învinsă: „Petrecând vreme uitată/ Într-atâta frumuseţe,/ Faţa lui, înnobilată/ Scânteia de tinereţe,/ Semn că timpului măsură/ îi găsise...şi...dovadă/ Că-n râvnita aventură/ Îi fusese dat să şadă” (p.58). Cele trei zâne, dintre care cea mai mică îi va deveni soţie, locuiau aici de la începutul lumii. E o oază unde uitarea îl face fericit. Fericirea, individuală sau colectivă, n-are însă istorie. Ea se este (vorba lui Nichita Stănescu) şi atât. Doar că, vorba şlagărului „se cere păzită/ de oarba ispită”, ispită care nu întârzie să se ivească. Are chipul unui iepure, nu întâmplător simbol al fricii de ceva care, conform proverbului, se întâmplă întotdeauna. Atras în ritualul vânătorii, act magic pe orice jarişte mitică, în interzisa Vale a Plângerii, adică acolo unde pot fi percepute „plânsetele din genune” şi unde vânturile despletite îi trezesc „gândurile toropite/ De plăcerile rapace” şi, mai ales, „Dorurile lumii toate:/ Dor de mamă, dor de tată”, fericitul cantonat de milenii în tinereţe veşnică redescoperă neliniştea muritorului revoltat de altădată.  
 
Cele trei zâne, văzându-l cum se topeşte pe picioare, conchid, în cele din urmă că „Nemurirea-i/ Visul viselor deşarte” şi-l lasă să plece. Cal şi călăreţ, străbat în sens invers „ani-lumină/ În făptura unei clipe”. Natura sălbatecă şi ostilă de altădată a făcut loc civilizaţiei materiale moderne. Peste tot s-au înălţat sate şi oraşe, câmpiile s-au acoperit de holde. Scorpia şi sora sa Gheonoaia au devenit nişte legende de care foarte puţini locuitori îşi mai aduc, destul de vag, aminte. Şi-n timp ce fostul voinic stă, intrigat, de vorbă cu aceşti oameni care-l cred căzut de pe altă lume, îmbătrâneşte rapid, sub ochii lor. De-abia mai ţine frâul în mâini iar barba albă îi ajunge până la brâu. Calul face o ultimă încercare să-l determine să se întoarcă acolo unde „îl aşteaptă veşnicia/ lângă soaţă şi cumnate”, dar se vede nevoit să plece singur în timp ce stăpânul rămâne să rătăcească printre8 ruinele palatului părintesc unde, într-un tron colbuit din pivniţă, îl aştepta, în agonie, însăşi moartea. Bucuria ei e teribilă: „Bine ai venit, copile,/ Împreună cu norocu-ţi,/ Că de nu, nu aveam zile,/ Prăpădindu-mă în locu-ţi”.  
 
Rocada între cei doi se produce instantaneu. Dorinţa muritorului de a-şi exorciza inerenta extincţie apune subit şi irevocabil. El a cunoscut clipa faustică înveşnicită şi a evadat din ea, aşa cum a făcut, întru mântuirea-i, şi celebrul alchimist din perioada renascentistă. Feciorul de împărat din basmul care l-a fascinat pe Adrian Erbiceanu este şi el un arhetip al condiţiei umane, un etalon axiologic şi o expresie a subconştientului colectiv al umanităţii, cum ar spune Carl Gustav Jung. Referindu-se, într-o lucrare de doctorat coordonată de Profesorul Nicolae Constantinescu, la atipicul basm românesc, tânăra cercetătoare Mihaela Chiorean (Grigorescu) nota: „Lecţia basmului Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte ar fi următoarea: moartea acordă adevărata dimensiune vieţuirii umane, imprimând acesteia un sublim al existenţei. Prin existenţa ritualizată, individul accede la adevărata nemurire, prin intermediul devenirii. Suprimarea morţii ar deveni sinonimă cu suprimarea adevărului ontologic care constituie fiinţa umană”.  
 
Sub pana măiastră a lui Adrian Erbiceanu, arhicunoscutul basm popular auzit cu aproape două veacuri în urmă de bucureşteanul Petre Ispirescu, a devenit, puternic personalizat, un poem tragic, mustind de cele mai neaşteptate tâlcuri, despre destin, conflict între generaţii, revoltă împotriva condiţiei umane, ideal, rost al individului pe lume, căutarea a paradisului pierdut, sacrificiu uman, durere, precum la daci, de a nu fi nemuritor ca zeii, testare a limitelor insului în încleştarea cu forţele stihinice ale naturii, pace, solidaritate, curmare a războaielor, omenie, comunicare, dragoste, singurătatea şi tristeţea omului într-un univers cel mai adesea ostil şi alienant, confruntare a binelui cu răul, evadare din increat şi întoarcere în el după un periplu existenţial misterios, dureros şi spectaculos şi, cu precădere, o meditaţie asupra timpului care nu iartă.  
 
Poemul e scris alert, implicarea lirică fiind vizibilă şi de bun augur: „Punând capăt la poveste,/ Gândul, fremătând, ne duce/ Spre îndepărtări celeste,/ Unde altă stea străluce.../ Iar pe raza-i de lumină,/ Străjuind noaptea adâncă,/ Prinţul mândru să revină,/ Trei zeiţe-aşteaptă încă!”. Legătura dintre emiţătorul (omniscient) de text şi receptorii săi e frecvent controlată de cel dintâi: „Să ne fie cu iertare!.../ Basmul altcum stă s-ateste!/ Rogu-vă aveţi răbdare,/ Că-nainte mult mai este”. Rimele nu o dată ingenioase îşi au farmecul lor special: „Când văzură cu nu-i cale/ Să-l reţină cu de-a sila,/ Soţioara - cuib de jale,/ Împietrită - plânsu-şi-l-a,/ Că pe fruntea sa Pieirea/ Sta înscrisă ca-ntr-o carte -/ Semn lăsat că Nemurirea-i/ Visul viselor deşarte!” Formulările gnomice învrâstează în chip plăcut discursul poetic. „Dar ulciorul gol nu merge/ De prea multe ori la apă”.  
 
Efortul poetului Adrian Erbiceanu de a transla un tip de discurs într-altul merită toate aplauzele şi toată recunoştinţa.  
-----------------------------------------  
 
* Acest eseu este prezentat în prefaţa cărţii (N.R.)  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Ion ROŞIORU - RESCRIEREA – O FORMĂ DE INTERTEXTUALITATE / Ion Roşioru : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 942, Anul III, 30 iulie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Ion Roşioru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Roşioru
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!