Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Eveniment > Aniversari > Mobil |   


Autor: Ion Pachia Tatomirescu         Publicat în: Ediţia nr. 1130 din 03 februarie 2014        Toate Articolele Autorului

Ion PACHIA-TATOMIRESCU - NICHITA STĂNESCU ŞI „NOUA ONTOLOGIE“ A LIMBII / LOGOSULUI DIN TEMEIUL PARADOXISMULUI (5)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Aspecte ale paradoxismului stănescian semnalate de critici / teoreticieni literari din ţară şi din afara României. Critici literari, personalităţi de prim rang ale culturii europene – atât din România, dar mai ales din centrul şi vestul Europei – au remarcat în poezia lui Nichita Stănescu o serie de elemente ce se constituie într-o veritabilă estetică modernistă: «revoluţia limbajului poetic», revolta semnificantului împotriva semnificatului, potrivit căreia «libertatea cuvintelor duce la libertatea lucrurilor: poezia este un proces eliberator; [...] obiectele-cuvinte capătă substanţă, depăşind orice graniţe; apa zboară, corpurile solide plutesc, focul se evaporă; timpul se metamorfozează în substanţă solidă, în vreme ce spaţiul dispare» (Artur Lundkvist – LJim, 16 / j-o); «puterea magică de a da poeziei o construcţie polivalentă în care reflecţia şi metafora (în sens larg) se coagulează într-un tot» (Ante Popovski – POm, 16 / i); bogăţia registrului autohton de simboluri magico-mitice „hiperboreene“ (dacice/ valahice, sau româneşti-arhaice); «fulguraţia lirică şi contemplaţia filosofică» (Taşco Sarov – SOm, 16 / i); altfel spus, este lirosofie trimiţând la conexiunile imperceptibile dintre antinomii, adică la paradox, spre a reuşi «totdeauna să unească într-un desăvârşit expozeu poetic conceptele: urât şi frumos»; încărcătura de „grele şi misterioase semne“ permite o sublimă dinamică «în jurul sugestiei de neasemuire, de unicitate în lumea fenomenală, de graţie şi forţă de iradiaţie» (Eugen Simion – SCm, 16 / p – r); deoarece sunt împinse limitele «lirismului dincolo de frontierele realului» (SSra, I, 179); s-a mai observat dinamitarea «liremelor tradiţionale folosind o tehnică inventată de moderni: aceea a necuvintelor» (M. Mincu – MSav, 18).  
 
„Noua ontologie“ a Limbii/Logosului - fundamentul stănescian al paradoxismului. Sistemul poetic stănescian, în zodia genială a lirosofiei, de la primele volume – îndeosebi prin 11 elegii (1966), Necuvintele (1969), polidimensionându-se în Epica Magna (1978), Operele imperfecte (1979), Noduri şi semne (1982) – până la „postuma“ Invocare («Stea streină de lumină, / vindecată de cuvânt, / de mai poţi să poţi, revină / cu un murmur, murmurând, // cu o piatră pietruind, / cu un verde înverzind. // Timp rămas în creiere, / curgător coşciug lăuntric, / kriul-kri, de greiere / nespumos... // Moare-mă, mamă, frumos, / fără de nici un miros...» – Dt, 1), întemeiază în literatura valahă (dacoromână) / universală, în cel mai înalt spirit estetic al paradoxismului, „noua ontologie“ a Limbii / Logosului.  
 
În fundamentul „noii ontologii“ a limbii, prin Nichita Stănescu mai întâi, materia decurge din Cuvânt, se structurează în „galaxii de cuvinte“; expansiunea cosmică începe din unitatea A „opusă“ lui Unu: Îl opun pe A lui 1. / Nori peste semne. // Explozia inimii în desimea ei / rabdă să se spargă trupul. // Gând cu ancoră A, / în zeama gânditoare a creierului. / Credeam că totul vorbeşte. / A – m-a despărţit de auz. // Templu al cuvântului, A, / rugarea trupurilor noastre fumegânde – / vulturul ţi l-am ucis / schimbându-te în lucru. / Gândire devenită strigăt, / înzdrăvenind un mormânt. // A, te-am făcut trup / ca să rămână din trupul meu / după spulberare / A. // Îl opun pe A, mie. / Sufletului meu îl opun pe A. / Luptă care naşte înţeles. / Cort al amintirii mele. // Trece timpul peste A. / Viaţa-mi curge pe sub A. / Soarele se închină la A, / la steaua cuvântului – A... («Descrierea lui A» – SEM, 6 sq.).  
 
În demiurgologia lui Nichita Stănescu, materia este „vorbită“: Vorbirăm stelele... («Descrierea lui A» – SEM, 8); şi ecoul: ...e cea mai temeinică formă a materiei / pentru că ecoul se repetă. («O, nedreptate!» – SEM, 15). Linia născătoare de suprafaţă / spaţiu în funcţie de rotirea-i este «roata cu o singură spiţă»: Mirosea a mort de pe altă planetă /. Pe şirile spinărilor de cai / încolţea iarba şi o egretă. / Mirosea a mort de pe altă planetă./ Inima toată mi-o băgasem în pietre / cum mâinile mamei în cocă / / [...] // pre când roata numai o spiţă avea / şi nu roată se numea / ci linie se numea. («Roata cu o singură spiţă» – SEM, 13 sq.). Cuvintele sunt materiale, fibroase: ...Lâna albă a cuvintelor / de pe limbă mi-o tund cu foarfecele de iarbă. («Colinda colindelor» – SEM, 29).  
 
În viziunea stănesciană, rostirea/grăirea cuvântului / numelui, ca şi în mitul despre Puterea Cuvântului de la Început / Geneză, este născătoare de trup: Să deplângi / absenţa mea / de pe suprafaţa lucrurilor. // [...] // să aduci şi să verşi / amfore cu vin. / Numai numele să nu / mi-l aminteşti, / numai numele, nu. // Pentru că atunci / ar izbucni de jur împrejurul lui / un trup / pe care tu nu l-ai mai recunoaşte. // Numai numele să nu / mi-l aminteşti, / pentru că el are / o infinitate de trupuri / şi s-ar putea să şi-l arate / pe-acela / pe care tu nu-l cunoşti. («Testament» – SAlf, 163); ori: Eu sunt un cuvânt care se rosteşte, / lăsând în urma lui un trup. («Înaintare» – SEM, 111). Întruparea vorbei aparţine mitului despre Puterea Cuvântului de la Început / Geneză, mit ce a avut un circuit planetar, încă dintre orizonturile anilor 700.000 şi 500.000 î. H. (cf. TIR, I, 26 sqq.), când se aproximează cuplarea aparatului fonator la creierul antropoizilor, devenind adevărate fiinţe umane cu însuşiri ale cutiei craniene foarte apropiate de cele de la omul de azi. Fiind dintre „cele mai vechi“ mituri ale planetei, treptat „s-a dezintegrat“ în ariile civilizatorii arhetipale; câteva miteme au mai rămas în credinţele / ideile religioase ale popoarelor vechi din respectivele arii culturale / civilizatorii; şi în mitologia noastră s- a păstrat fragmentar: «Şi i-a răspuns Fărtatul / Dumnezeu: „Voi rosti numele meu şi pământul va fi gata...“» (VMR, 241); în Evanghelia cea după Ioan (I, 1), „s-a încriptat“ esenţiala frază: «La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul»; din „aria laterală“ a Alaskăi, se înrăzăresc şi alte miteme din Puterea Cuvântului la Geneză: «În acele vremuri adânci, / Cuvântul avea neasemuite, magice puteri; / [...] / Un cuvânt aruncat la-ntâmplare / ciudate urmări putea să aibă – / dintrodată, devenea viu, se-ntrupa, / după vrerea grăitorului; / şi tot ce aveai de făcut / era să rosteşti cuvântul...» (Shak, 16).  
 
Cuvântul devine timp – prin transferul semantic-sincretic al lui trei – şi sărbătoare a genezei: Cuvântul meu s-a făcut trei, / cântecul meu s-a făcut şapte / Dar tu, habar nu ai / ce este trei, ce înseamnă şapte / Murdara aşteptare, absenţă disperată... («Cântec» – SEM, 157). Iar geneza se înteţeşte până în marginea universurilor care este A – potrivit şi unei reprezentări grafice semnate de poet în 1982 (infra), deoarece «Logosul nu este altceva decât locul unde materia se desparte de vid» (Ciudatul râs al raţiunii estetice – SRes, 142 sqq.).  
 
Marginea universurilor. În „interiorul“ cosmosului din Cuvânt / Necuvânt, Nichita Stănescu este preocupat de absorbţie şi resorbţie, de „găurile negre“, de explozie şi implozie la stele: «...gaura neagră cosmică [...] absoarbe după explozie. [...] Singurul lucru care nu poate fi resorbit e cuvântul. El e cel mai rezistent material care există în „nomenclatorul“ pământului – ca să folosesc un astfel de termen. Adică în toată enumerarea asta de elemente, începând de la cel mai simplu [...]. Cuvintele nu pot fi trecute în tabla lui Mendeleev, deşi sunt totuşi materie. Aici este partea cea mai specială a cuvintelor, anume că, într-o oarecare măsură, ele repetă structura materiei. Structura semantică a materiei... Orice cuvânt are în sine, conţine în el o informaţie cu mult mai mare...» (SSubl, 11).  
 
Microcosmosul cuvântului se înfăţişează astfel: «...cuvintele sunt în relief, în spaţiu; cuvântul scris, de asemenea, este în spaţiu; fraza; grupul de fraze; hârtia acoperită de cuvinte numai în aparenţă e plană; o frază poetică, aidoma unui cristal, e în spaţiu; în infinitul spaţiu interior al conştiinţei; putem compara structura oricărei propoziţii rostite sau scrise cu structura atomică; putem compara formele şi simbolurile lor, literele, cu structura celor mai simple particule; ne izbeşte asemănarea dintre substantive şi nuclee; dintre electroni şi verbe; dintre adjective, adverbe, pro- nume şi quante; ne uluieşte faptul că aidoma atomilor diferiţi, care au un număr anumit de valenţe, şi substantivele, fiecare luat în parte, au un număr anumit de posibilităţi sintactice de a se combina cu verbele; am putea spune, fără să aproximăm prea mult, că limbajul, cuvintele sunt umbra mărită a materiei în conştiinţă; ne vine să dăm crezare acelei vechi superstiţii copilăreşti că tot ceea ce imaginăm există undeva; putem să reflectăm cu seriozitate asupra raportului cuvânt-materie şi, inversând realul, să ne reculegem asupra acelui la început a fost Cuvântul.» (SRes, 170 sqq.).  
 
Este în această credinţă a lui Nichita Stănescu esenţa „noii ontologii“ a Limbii / Logosului, „a revoltei“ semnificantului împotriva semnificatului, a dialecticii „orizontice“ (cf. BTc, 333 sqq.), a interacţiunii dintre orizontul-avangardă, al cunoaşterii metaforice, şi orizontul „magnetizat“ al cunoaşterii ştiinţifice. Şi cultivarea paradoxului (fără a se altoi cumva pe vreo tulpină de desuet avangardism – cf. LRSA, 3 sqq. / PMLP, 11 sqq.; PEsp, 37 sqq.; TNSP, 5 sqq.; VUP, 323), se relevă imperios în secolul lui Nichita Stănescu. Un vis al lui Nichita Stănescu a fost acela de a fi un savant atomist al Cuvântului, gândindu-se chiar la o nouă disciplină, cuvânt- atomistica / necuvânt-atomistica: «numai o atomică, poate, a cuvântului, să ne releve trăsăturile de universalitate şi cele foarte particulare...» (SFiz, 25). Numai în această ipostază de savant atomist al Cuvântului / Necuvântului, Nichita Stănescu ne încredinţează şi visul privind cuvintele ca «umbră de aur în conştiinţă pe care o aruncă structura materiei; întocmai cum este atomul, aşa mi se înfăţişau şi propoziţiile simple. Nucleul şi electronii se oglindeau în propoziţii prin subiect şi predicat; un fel de echivalent sonor al materiei, trecut însă şi prin ecranul conştiinţei. Nucleul se mărea mult într-un substantiv care devenea subiect; electronii, care dau ocol nucleului, deveneau verbe. Cuvintele reproduceau în conştiinţă structura materiei.» (SFiz, 23).  
 
Dacă filosofii au lansat conceptul de antimaterie, dacă fizicienii au descoperit particulele şi antiparticulele, Nichita Stănescu a făcut să se ivească în orizontul cunoaşterii metaforice necuvântul / necuvintele: «necuvintele (ca noţiune) sunt finalitatea scrisă a acestei poezii, superioară ideii de scris» (SRes, 175 / SFiz, 38 sq.); poezia superioară ideii de scris este alcătuită din «versuri situate deasupra metaforei, ignorând orice fel de alambic posibil» – ceea ce se revelează la Nichita Stănescu drept «tipul de tensiune semantică spre un cuvânt din viitor» (ibid). Din această perspectivă amendează „poezia primitivă“, într-o „limbă (poetică) de tip fonetic“, aliterativă («Prin vulturi vântul viu vuia»), ori poezia morfologică a luciului de tip arghezian («Logodnică de-a pururi, soţie niciodată»), poezia sintactică de tip arghezian («Trei sau patru-n mal pescari») şi barbian («Ion Barbu este desăvârşit în această structură») etc.; «poezia metalingvistică are ca sursă inspiraţia, suflată la ureche poetului, rând pe rând, de către Dionysos: Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată, sau Eu cred că veşnicia s-a născut la sat, E timpul, toţi nervii mă dor ne atestă posibilitatea marii poezii care nu mai foloseşte nici unul dintre mijloacele poeziei» (ibid.); este vorba despre mijloacele poeziei de dinaintea lui Nichita Stănescu; şi poezia necuvintelor se receptează „stănescian“ din divinitatea absolută, din Dumnezeu cel de dinainte de Geneză şi Cuvânt, adică din ne-Cuvânt.  
 
O impresionantă gamă de concepte filosofice este conjugată de poet la un „hiperboreean mod liric“ (spaţiul edenic al Hiperboreei ca Dacie este privit de Nichita Stănescu dinspre „Istoriile“ lui Herodot). În mirabila sa poezie se pune în evidenţă „lirico-reacţia de condensare“ a doctrinelor filosofice / religioase, de la Zalmoxianism, la Creştinism, de la pythagoricianism şi de la Platon, la Confucianism şi Shintoism, ori la hegelianism, marxism, heideggerianism, freudism, existenţialism etc. Nichita Stănescu este obsedat de „oximoronul“ din marile filosofii ale lumii, desfoliindu-le, vectorizându-le în câmpul relativităţii lui Einstein, ori al matematicilor neeuclidiene. În poemosofia modernistă stănesciană, Omul-Fantă croieşte un spaţiu al Logosului – tărâm pur, conceptual, al luptei dintre „visceral şi real“ – şi proiecţia numenalităţii este umbră „hiperboree“: Voi plonja într-o astfel de apă mărită, / izbindu-mă de brownienele privelişti, / într-o mişcare de spor, disperată, / voi face zigzaguri: lovită / de mari, întunecate, reci molecule... // [...] // Aş vrea să fugim în Hiperboreea / şi să te nasc viu, / urlând, alergând, zdrobită de zimţii / cerului vineţiu, / pe gheaţa crăpată în iceberguri / risipite sub cer vineţiu. / [...] // Hiperboreea, zonă mortală / a maimarilor minţii, / loc al naşterilor de copii de piatră, / din care sculptaţi sunt doar sfinţii. // [...] // Desigur, idealul de zbor s-a- ndeplinit aici, / şi-o aură verzuie prevesteşte / un mult mai aprig ideal. («Elegia a opta, hiperboreeana» – SAlf, 108 sqq.). Ideea de zbor cu aripi confecţionate din şindrilă (nu din penele păsărilor ucise / pierite în labirintul din Creta dedalică / icarică) aparţine spaţiului mitic „hiperboreu“, românesc-arhaic, şi este asociată jertfei zidirii, jertfei întemeierii (atestată pentru prima dată în orizontul cultural al anului 5000 î. H., la Căscioarele – la sud de Bucureşti, pe malul stâng al Dunării -, în neoliticul Templu al Hierogamiei lui Samoş – Soarele-Moş / Tatăl-Cer – cu Dakia – Dochia / Muma- Pământ – cf. GCiv, 64 / TIR, I, 214), cu oglindiri prin milenii în legendele despre Mânăstirea Argeşului, ori în baladele având ca protagonist pe meşterul „decadei de aur“, Malea / Manole. „Naşterea de spaţiu“ este zeificată: ...Dacă se crăpa o piatră, repede era adus / şi pus acolo un zeu. // Era de ajuns să se rupă un pod, / ca să se aşeze în locul gol un zeu, / ori, pe şosele, s-apară în asfalt o groapă, / ca să se aşeze în ea un zeu... («Elegia a doua, Getica» – SAlf, 92).  
 
„Originile“ Omului-Fantă antrenează o logică lirico-dinamică subtilă a contradictoriului (cf. LLog, 59 sqq.): Omul-Fantă are îndepărtate origini. / El vine din afară: / din afara frunzelor, / din afara luminii protectoare / şi chiar / din afara lui însuşi. // Ia fiinţă venind. / Astfel, el se umple / cu imaginile diforme, / atârnând lăţoase de marginile / existenţei, / sau, pur şi simplu, / el adulmecă existenţa / şi ia naştere lăsându-se / devorat de ea. // Nu se ştie cine mănâncă pe cine. / Omul- Fantă azvârle mari piramide / de vid / peste mari deşerturi. // [...] // El mănâncă o frunză, / dar o mănâncă pe dinăuntru. / El este în afară pântec / şi înlăuntru gură cu dinţi. / Nu se ştie cine mănâncă pe cine. // Omul-Fantă face înconjurul lumii / şi există numai cât să ia cunoştinţă / de existenţă. // Sufletele morţilor / sunt atmosfera terestră /. Respirăm sufletele lor; / sufletele lor îşi înfig câte un deget / adânc în respiraţia noastră. // Omul-Fantă moare / ca să ia cunoştinţă de moarte. / El se lasă respirat / şi la rândul lui / respiră / obiectele însufleţite şi neînsufleţite / ca şi cum ar fi aer. // [...] // Omul-Fantă vine şi vede. / Nu se ştie dacă între ochiul lui / şi ochiul lucrurilor / există vreun spaţiu pentru vedere. / Retina omului-fantă e lipită / de retina lucrurilor... («Omul-Fantă», SAlf, 115 sqq.).  
 
Contemplând lumea din afara ei, poetul are marea revelaţie a simetriadelor, a concentricităţii, a corespondenţelor / proiecţiilor (oglindirilor), între nervul terestru şi nervul divin, între faţă şi revers, între fiinţă şi neant, apropiindu-se de ceea ce înţelegea marele filosof francez, Jean-Paul Sartre, prin l'être cu l'en-soi şi le pour- soi; însinele «este», «este în sine» şi, triadic, desigur, «este ceea ce este» (cf. SFN, 311 sqq.): ... aici, în această zonă cosmică, / sub pleoapa albastră, / toţi se mănâncă pe toţi. / Neîntrerupt, toţi se mănâncă pe toţi. / Omul mănâncă pasărea, / pasărea mănâncă viermele, / viermele mănâncă iarba, / iarba mănâncă resturile omului, / resturile omului mănâncă piatra, / piatra mănâncă apa, / focul mănâncă aerul, / aerul mănâncă pământul. // Este de mâncare cât este, / dar ea nu se termină niciodată. // Zgomotul caracteristic / este acela al fălcilor mestecând. // Iată acum principiul: / cea mai mare dimensiune din cosmos este punctul. / Unul nu este mai mare decât altul. / Muntele este un punct... («Contemplarea lumii din afara ei; partea I: nervul terestru» – SEM, 121 sqq.). Amplul poem, Contemplarea lumii din afara ei, de dincolo de constelările lirosofice şi de dincoace de „rafinăriile“ stilistice, îşi profilează o aleasă structură, o geometrie de cristal; părţii întâi, a nervului terestru, cu «1. Cel care a murit despre cel care nu s-a născut», «2. Nervul terestru», «3. Fonetica terestră», «4. Morfologia terestră», «5. Sintaxa terestră», i se lămuresc „direcţionările“ / „simetriile“, „limitele tragice“, din partea a II-a, a nervului divin: «1. Cel care nu s-a născut despre cel care a murit», «2. Nervul divin», «3. Cântecul», «4. Cântăreţul», «5. Sensul»: Iată a doua parte a descrierii: / sub pleoapa albastră, / aici, în această zonă cosmică, / toţi se nasc din toţi. / [...] / Iată acum principiul: / cea mai mare dimensiune / este viaţa. / Nici o viaţă nu este mai mare decât alta, / nici o moarte nu rămâne neîmpodobită / de o naştere. // Iată credinţa: / aici se creează timp într-una, / se produce timp, / se moare şi se naşte timp, / se mănâncă timp, / se vinde timp, / se depune timp, / se modifică timp, / se risipeşte timp, / se economiseşte timp. // De foarte departe / se poate confunda / acest punct albastru / cu timpul («2. Nervul divin» – SEM, 128); Văzută din afară, / lumea şi locuitorii de pe punctul albastru / pot fi caracterizaţi prin aceea că sunt / şi pot stârni ciudatul sentiment / că au tendinţa de a fi. // Pierderea cosmică investită în ei / este lumina de la diferite alte stele... // Ei produc, în schimb, pentru cosmos / timp. («5. Sensul» – SEM, 130).  
 
Un zbor de vulturi-idei – în invers-cerul din noi văzut din afara sferei aflate în expansiune – face transferul informaterial (cf. DIm, 19 sqq.), potrivit teoriei deplasării spre roşu (sau legea lui Hubble), în spaţiul cunoaşterii metaforice, în neliniarul lirosofic: Zburau vulturii întorşi pe spate / şi cu gheara întoarsă în sus / ca pe nişte miei să fure, / steaua cu lumină ondulată; // ca pe nişte miei să fure de sus / lumina ochilor mei. // Zburau vulturii întorşi / şi pe spate prin cer / spinările lor coborâseră / şi se ştergeau de sternul meu. // Cer le era trupul meu de carne, / pământul le era lumina aceea / de sus a ochilor mei. («Greşirea cerului» – SEM, 158).  
 
În câmpul valorilor estetice ale Europei contemporane, opera lui Nichita Stănescu, cu „noua ontologie“ a Limbii / Logosului din temeiul paradoxismului, în care şi-a zidit întreaga fiinţă, îşi relevă monumentalitatea de ctitorie, aidoma unei Mânăstiri a Argeşului, sublimă Mânăstire-Cuvânt; iar din locul în care aripile lui au izbit pământul, ţâşneşte gheizerul; şi în umbra-curcubeu, Marele Poet murmură: Eu nu sunt altceva decât / o pată de sânge / care vorbeşte. («Autoportret» – SEM*, 82).  
------------------------------------------------------  
* Atât „detalierea“ / „radiografierea“ celor „douăzeci şi patru“ de trepte ale liricii modernist-paradoxiste stănesciene cât şi bibliografia de sub sigle se află pentru Distinsul Receptor în lucrările noastre mai vechi: Ion Pachia-Tatomirescu, Nichita Stănescu şi paradoxismul, Timişoara, Editura Arutela, 1994; ediţia a II-a, „revăzută şi adăugită“, Timişoara, Editura Aethicus, 2000 (pagini A5 – 20 × 14 cm: 188; ISBN 973-97530-4-3) şi Ion Pachia-Tatomirescu, Generaţia resurecţiei poetice..., Timişoara, Ed. Augusta, 2005 (pagini B-5 – 24 × 17 cm: 496; ISBN 973-695-198-7).  
 
SFÂRŞIT  
------------------------------------------------------  
Prof. Dr. Ion PACHIA-TATOMIRESCU  
Timişoara, 1 februarie 2014  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Ion PACHIA-TATOMIRESCU - NICHITA STĂNESCU ŞI „NOUA ONTOLOGIE“ A LIMBII / LOGOSULUI DIN TEMEIUL PARADOXISMULUI (5) / Ion Pachia Tatomirescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1130, Anul IV, 03 februarie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Ion Pachia Tatomirescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Pachia Tatomirescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!