Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Eveniment > Aniversari > Mobil |   


Autor: Ion Pachia Tatomirescu         Publicat în: Ediţia nr. 1112 din 16 ianuarie 2014        Toate Articolele Autorului

Ion PACHIA-TATOMIRESCU - NICHITA STĂNESCU ŞI „NOUA ONTOLOGIE“ A LIMBII / LOGOSULUI DIN TEMEIUL PARADOXISMULUI (4)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
XIX. Treapta „craniului înlăcrimat“ din ontologicul abis: Oase plângând (1982). Ultimul volum antum al lui Nichita Stănescu, Oase plângând, alcătuit în octombrie-noiembrie 1982, însumând 33 de poeme, «o continuare de aur a volumului Belgradul în cinci prieteni», «s-a tipărit în colecţia de poezie a revistei Lumina din oraşul Panciova (Voivodina iugoslavă), revistă care apare în limba română şi este editată de un harnic şi inspirat colectiv de tineri cărturari din Banatul sârbesc» (AmNS, 42).  
 
În majoritatea lor, poemele din acest volum au fost scrise de Nichita Stănescu în vreme ce se afla ca invitat la un colocviu de poezie, din octombrie 1982, ale cărui lucrări s-au desfăşurat în Belgrad (bineînţeles, poetul se înfăţişa de această dată, în Iugoslavia, în calitate de posesor al Cununii de Aur, marele premiu al Festivalului Internaţional de Poezie de la Struga-Macedonia i se acordase cu numai două luni mai înainte). Volumul se deschide cu un Autoportret în care eroul liric mărturiseşte a fi «singurul vultur / căruia i-a fost cusut la loc / capul, după / retezare», secundat de divin-inspiratul poem Acasă, din care aflăm: Acasa mea este înlăuntrul / săgeţii trase înspre zeu de geţi. / Acasa mea e gândul ce-l gândeşti / spre mine. / Acasa mea e numele ce-l am / şi mi-l rosteşti... (AmNS, 43).  
 
Poemele din volumul Oase plângând, deşi par a fi „ocazionale“, dedicate soţiei, Dora Stănescu («Pe frunza sângeroasă a inimii mele / libelula Dora a adormit, / aurind cu ochii ei mari / cerul de stele / cu vid.» – Libelula, AmNS, 47), poetului Srba Ignatovici («La început generalul / numit în limba latină Imperator / mai apoi, căpitanii / numiţi în limba latină centurioni / după ei rănile în defilare / după rănile în defilare / prada de război: // timpul ucis în sufletul barbarilor / după timpul ucis în sufletul barbarilor / înşişi barbarii / după barbari, barbarele / după barbare, plozii / după plozi, jucăriile / după jucării, jocul / după joc, iluzia timpului / după timp, iluzia iluziei timpului / cuvântul cu belciug la bot.» – Cum se sfârşeşte o armată – AmNS, 45), lui Adam Pusloji, marele-i prieten şi poet, sârb după mamă şi român / valah după tată, din Valea Timocului Sârbesc, „prim-interlocutorul liric“ din poemele: Uită-te şi uită-mă («Uită- te cum trec secundele / ca o armată ! / ... / „Aş plânge“, mi-a spus Homer. / „Aş plânge de voi. / Aş plânge, dar nu mai am ochi !“ / Uită-te şi tu / şi uită-mă, Adame !» – AmNS, 44), Oase plângând («Dacă scuturi din mine / toţi strămoşii mei, / până la urmă, / până la urmă / va cădea din mine / o stea ! / Ce viaţă, Doamne, se mai înghesuie / să curgă / printre doi stâlpi !» – ibid.), Palatul vulturului («Nu-mi strica versurile mele, Adame, / din creierul meu gingaş, / ca o balegă de stea ! / Nu-mi stâlci, Ioane, cuvântul / auzindu-mi-l ! / Cuvintele sunt pruncii pe care-i alăptăm / cu viaţa noastră. / Cuvintelor nu le plac decât gloria, / sângele şi cuţitul. / Poeţii sunt taţii care nasc taţi, / sunt cei care se spintecă / de dor de muierea cuvântului. // Văd trei vulturi zburând prin aer. / Dar nu-i văd cu ochii, / ci-i văd cu verbele mele....» – AmNS, 47) etc., ori sculptorului Bogdan Bogdanovici, al cărui album îi inspiră cele mai multe texte – Piatra, Belgradul de piatră, Bocet («Mama pietrii / ţinea piatra născută de ea / şi pietrificată, / în braţele ei o ţinea / şi plângea, plângea / Au, tu munte / lacrimă de piatră / a inimii mele de piatră !» – AmNS, 49 sq.), Înghesuita lumină, Floarea prin care te plimbi («Lacrimă cât o mare, / mare moartă, / mare roşie ! / Meningea gri / a pietrii, / gândeşte apă, aer, foc ! / Ah, blestemată şi / divină / meninge gri a pietrii ! – AmNS, 50), Muntele gândea în ape, Requiem la înmormântarea unui munte etc. -, se constituie într-o „coadă de cometă lirică“ având ca nucleu Epica magna / Operele imperfecte.  
 
XX. Treaptă pentru „rafinăria epicului“: Seama poeziei (1984). Într-un tristih liber, intitulat Ars poetica, din ciclul postum, de cincizeci de poeme, publicat în 1984, Seama poeziei (AmNS, 119 – 143), tristih ce «se dedică lui Ion Pop», criticul literar, poezia, consideră Nichita Stănescu, există nu „într-o limbă anume“, ci „într-un suflet anume“; cu alte cuvinte, poezia se află oriunde în cosmosul nostru cotidian, într-un mod „anonim“, dar nu se poate „capta“ şi „înfăţişa“ decât prin „sufletul“ hărăzit, înzestrat excepţional de Soartă, al poetului de talent / geniu: Poezia nu este într-o limbă anume / ci într-un suflet anume / Fără de nume (AmNS, 120). În poemul al cărui titlu a fost împrumutat întregului ciclu, Seama poeziei, mai suntem atenţionaţi asupra câtorva nuanţe „gordiene“: Seama poeziei este / Făt-Frumosul din poveste / care nu descalecă / şi nu se înduplecă. / Să le zici la cei codrii / că sunt verzi şi că sunt modrii / iar la oile ovale / să le zică animale / Seama poeziei este / de un zid plin de ferestre / de-o prinţesă ce aşteaptă / lumea cea pe ceealaltă / şi neînduplecată stă / la fereastra de la turn / până când păruse-mi-se-m / că întreaga lume-o plânsem / cu un fel de fel de sare / ca delfinii cei din mare. (AmNS, 120). La „receptare“, trebuie să se ţină seama şi de schimbarea categoriei gramaticale de la substantivele codru şi modru (s. n., regionalism: „mod“, „chip“, „fel“; „putinţă“, „posibilitate“), în adjectivele codriu / „pădureţ“ şi modriu / „chipuelnic“, „părelnic“; se remarcă şi rima savant obţinută la cronicăresc-verbalul plânsem, prin inversiunea predicativ (verbal)- pronominală de la mi se păruse mie, în păruse-mi-se-m („suspinul“, „plânsul curmat“ se accentuează liric prin aliteraţie, prin inducţie aliterativă, nu numai în rimă, prin vocala mijlocie anterioară -e- urmată de sonanta oclusiv-nazală -m-, -em / -e-m, ori prin repetiţia vocalei închise mediale / centrale -î- / -â- urmată de sonanta nazal- oclusivă -n-, din când, întreaga, plânsem, ci şi prin „chiasmarea fonetică“, -mi- / -în-, din păru-mi-se-m şi plânsem). În ciuda polisemantismului termenului seamă, se poate constata că poetul a avut în obiectiv: a) o samă / seamă de cuvinte (O samă de cuvinte este „epica magna“ a lui Ion Neculce); b) a da seama / raportul (în faţa eternităţii). Aşadar, Poezia, ca şi Făt-Frumos, protagonistul basmelor româneşti, nu trebuie să se abată din drumul ei, de la obiectivul / „ţinta“ ei, să oglindească adevărul, să le spună celor „pădureţi“ că sunt „verzi“ şi „părelnici“, „la oile ovale“ să le zică, fireşte, „animale“ etc.  
 
Situându-se în orizontul cunoaşterii metaforice, orizont ce „magnetizează“, trage după sine orizontul cunoaşterii ştiinţifice, Poezia are menirea de „a sparge“ limitele, adică de a face «un zid plin de ferestre» între lumi, între [ara- cu-Dor şi [ara-fără-Dor, „o fereastră“ fiind şi a iluminării însinguratei prinţese din „turn“... Universul poematic al ciclului Seama poeziei este alcătuit din fulguraţii meditative despre eroul liric în calitatea de izvor şi de vehicol ca „sturionul ce-i scria faraonului piramida“ (Transport de geometrie), despre neputinţa de a ascunde „cerul de sub stele“ destinat privirii eroului poematic, despre „imposibilitatea“ ascunderii «cuvântului traversat de gând» (Text), despre obârşiile-i meteoritice (Eu mă trag dintr-o stea căzătoare / prăbuşită în marea cea neagră şi mare – «Siglă» – AmNS, 121), „cu debarcare“ în «nisipuri de Dobrogi nemuritoare», despre copacul având roţi în loc de rădăcini, „rod“ al unui «efort de miliarde şi miliarde de ani / pentru o atât de trecătoare secundă» (Copacul cu roţi), despre «munţi necuvântători / şi cutremurători» din centrul orbitei de „stea cu coadă“, prevestitoare (la români) de războaie (Steaua cu coadă), despre efectele nememorării secundei naşterii (Nimenea nu ţine minte...), despre Maramureş, unde «acele uşi domneşti de lemn mirositor / se deschideau în faţa norilor», unde «ploua cu vulturi pe pridvoare / de din argintul lunii, mare, / ce răsărea pe lângă ierbi / lucind alergăturile de cerbi...» (Maramureş), «despre starea omului de a fi», despre «dezvăţarea ochiului», despre «smulgerea măştii», despre «dorul de om», despre «stela-bilingvă», despre «căţărarea pe Ducipal», despre «mişcarea omului printre animale şi plante, materiale şi imateriale», despre o «lege pentru nenăscuţi», despre «şapte pietre animale», despre «odă în nici un fel de metru» etc., ori despre Homer: Stea să am, şi dau cu umbra-n tine, – / fiece cuvânt pe care-l zic / rădăcină-l ţine-n înălţime / pe copacul de nimic. / Fi-voi eu, la urma urmei / behăit de piatră ce ridic / un păstor de punct asupra turmei / pietrelor lucrate doar de robi, de sclavi, de javre / desmuţind cuvântul din balade / şi păduchiul unui substantiv, / verbului i se făcuse frig / iară de mişcarea din silabe / mi-au rămas orbite oarbe. («Homer» – AmNS, 126).  
 
XXI. Treapta înfrângerii zeilor-chirurgi: Tu departea, tu departea mea... (1984). Ciclul conţine versuri erotice, elogiind marea împlinire a „întregului“ fiinţei prin regăsirea emisferelor „ideale“, reeditând „cuplul edenic“ (supra), ori „amintirea cuplului edenic / androginic“: Mi-adusesem aminte / cum m-ai sărutat tu odată pe frunte / şi ce răcoare umbroasă / mai se lăsase pe inima mea fericită / cum mărarul peste roşii / desigur, atunci chiar eram / şi nu-mi prea păsa de sunt om, cal, delfin, piatră sau vulture. («Nu-mi prea păsa ce eram» – AmNS, 185); Căpşună ea mi-a fost / pe cerul gurii mele cel uscat / Cădeam unul spre altul / întrerupând abisul şi înaltul / şi dând un rost / la tot ce are rost / şi dând palat / la somnul meu cel plin de vise şi de împărat... («Basm» – AmNS, 189); Am prins-o şi am început să-i mulg ochii / de vedere o mulgeam / de tot ce-a văzut în copilărie // A plâns puţin cu lacrimă sărată / care pe gura mea / durerea cea cristalizată / mă surâdea. // M-am dus în spatele al casei mele / şi sabia mi-am dezgropat-o / O, de-aş putea ca să te uit / tu, neuitato ! // Să nu-mi mai vii în vise ţinându-te de mână / cu o stea / hai, uită-te şi vezi ce fu- megândă / şi cât de arsă este mâna dreaptă-a mea / hai, uită-te şi vezi că râd cu sânge / şi capul sparge-mi-l / mai pune-mi mâna pe meninge... («Cântec» – AmNS, 193); Ce dor mi-este, dor mi-este de tine / o, dulce egretă / în întunecime / m-ai trimis pe o altă planetă / Ce dor mi-este, ce dor mi-este de tine / al jertfei noastre fuior / de fum şi de întunecime / ce dor de tine îmi este, ce dor / Departe, în jur de alt soare / renaşte-voi noi animale / ce triste şi fără de soartă / ce constelaţie moartă ! («Cântec de dragoste moartă» – AmNS, 195); Îndură-te de mine / iubita mea visată / cum timpul se îndură / de ore altădată / înţepeneşte-mi ochiul / şi neclipeşte-mi-l / învârte- n juru-ţi focul / ca para de copil / şi lasă-mă-n căldură / ca pe un animal / şi lasă-mă- ntorsură / ca valul mării, val / şi încreţeşte-mi pielea / şi părul tău sălbatic / şi lasă- mi în picioare / un fel de mers apatic / lunatic / sub rază / fără îngenunchere / de argint pieritor... («Seara pe deal» – AmNS, 197 sq.); Mă lungisem către tine / tu departea, tu, departea mea, / tu îndepărtato, tu înstrăinato în mulţime / până ţi-am fost rază de la stea. / Mai întâi de drag de sărutare / gura trompă mi-o făcui, de elefant, / prin lungire lungă, căutătoare / de un continent atlant. / Subţiat ca raza sunt, – de dor de tine / şi alerg, alerg, alerg / prin pădurile virgine / cu o stea în frunte, ca un cerb, – / o lungire şi o prelungire / este tot ce este dorul meu, / o murire şi o nemurire, / tu mă faci ca să fiu eu. / Lasă-te măcar ajunsă / tu, ideea mea, tu mit, / să te săgetez, străpunsă / cu tot ce am murit. («Cântec» – AmNS, 199 sq.); ...ploua cu foarte negru pe fânar / o smulgere fusese de hotar / de minţi înfometate smulgere / un râu grozav de negru-n curgere / o foame-a turmelor de oi / o foame a noiţelor pe unghii / de ne-ntrebam cu toţi adeseori / de soarele ni-i socru, / iar stelele ni-s unchii. / Mi-au dat femeia cu lumină şi cu foame / ţi-am dat vederea-n ochi, Ioane / şi la biserică icoane / Ploua cu ploaie neagră peste noi / lumina ne era noroi / iar noi, singuraticii de noi. («Fânar» – AmNS, 202).  
 
Există în acest ciclu şi o abordare a mitului jertfei zidirii; după ce bate bărăganele cosmice, îndeosebi, ale Făt-Frumoasei- Mame-Mări, şi după ce extinde aburariul jertfirii de Ană (inclusiv cel de Ană- feruginoasă) în orice, ajunge la turla Mănăstirii Argeşului, spre a-i elogia inimitabila-i răsucire: Plopilor, ca să-nverziţi / şi să nu mai fiţi voi stârvuri de lemn / mi-am îngropat în voi cuvântul meu / şi pe sămânţa mea de Ana. // Câmpule şi Bărăganule / ţi-am lăsat oceanele / ţi-am lăsat privirile / şi, şi călăririle. // Dar la rădăcina deasă / Din Ana făcui mireasă / şi din verb făcui proverb / din nedrept un înţelept // Mare, tu, clocotitoare / de icre de peşti / tu-mi eşti mamă, iar nu zare / Făt-Frumoaso din poveşti / fără de descălecare / ci doar sinele ce eşti / în de val cu ţâţă mare / pentru Ana ce-mi răpeşti // Ah, Ana tu, feruginoasă, / Ah, Ana care tu nu vrei să spui nimic / şi nimic şi nimic şi nimic şi nimic / tu care în balaurul memoriei mele / zid îţi ridic, / Iar vouă, celor ce aveţi urechi de auzit / vă zic: / În orice este zidită o Ană / Ana mea scumpă şi tăcută ! / Ana mea de taină ! // La urmă de tot vine un vulture / şi bate cu aripele lui stelele. / Ano ! / Să se dărâme plopii, Ano ! / Nisipul, acest rumeguş de piramidă ! / Lumina, acest rumeguş de stele, / Ano ! / Tăcuta mea doamnă / să se dărâme toate, iubito, nevasto ! / Doar răsucirea / nimeni nicicând nu va fi în stare / să mi-o facă orizont / sau linie dreaptă. («Ana lui Manole» – AmNS, 188 sq.).  
 
XXII. Treapta viscolului oranj: Iarna de la sfârşitul lumii (1984). Ciclul thanaticului marcat de «violentul de oranj», sau ciclul celor două testamente, tot de cincizeci de poeme, publicate în 1984, sub titlul Iarna de la sfârşitul lumii (AmNS, 249 – 271), reverberează spaţii şi timpi din misterioasa, etern-enigmatica zonă a „marii treceri“, de la fiinţă la nefiinţă, de la lumină la întuneric. Zona oranj este guvernată de o Mumă ca «iarnă» / «primăvară» dintre fâşiile de hotar / sfârşit al „lumilor“, Alba Lume şi „Neagra Lume“, [ara-cu-Dor şi „[ara-fără-Dor“: Mama era iarna de la sfârşitul lumii / toată stătea pe câmp / copacii se albeau din tâmplele lui de ţărm nătâng / timp de un gând iar nu timp de cuvânt / Se răcise mâncarea pe masă / casa noastră nu mai avea casă / tatăl meu era plecat pe câmp / mama era iarna de la sfâşitul lumii. («Iarna de la sfârşitul lumii» – AmNS, 251). Cele două testamente stănesciene, primul – „latin“ – şi al doilea – „curent-lirosofic-român“, conţin „dispoziţii“ legate de „trupul-cort“ al sufletului / spiritului.  
 
În Testamentul latin, eroul liric solicită desprinderea capului de trup, care, ca sălaş al sufletului / spiritului, potrivit cultului Cavalerilor Dunăreni, trebuie îngropat la poalele Carpaţilor (cf. VMR, 176), restul trupului fiind incinerat: Când va fi să mor / tăiaţi-mi capul ! / El n- a fost niciodată rudă cu trupul său. / Trupul ardeţi-l ! / Capul îngropaţi-l. / Ceea ce desparte un zeu, de lumină / e cuvântul. (AmNS, 251). În Testament – mi-e sângele..., lichidul-vehicul de suflet / spirit în trupurile fiinţelor umane devine la eroul liric stănescian nisip de clepsidră, bun conducător de timp „violent de oranj“: Mi-e sângele tot nisip de clepsidră / prin de care curge timpul / violent de oranj cum o omidă. / Ştii de dinainte / vieţuitoarele ce se vor salva / mâncând din povara trupului meu mort, / ce-mi fusese numai un cort / pentru a fi, iar nu pentru a avea // De aceea vă zic prieteni / mai bine ar fi să fiu orb / pe câmpul dintre Bucureşti şi Piteşti / şi voi, primii cu plugul să fi tras / brazdă pe pământului cerescului din cereşti / să-mi fiţi voi prieteni coadă de cometă / nu lăcrimoasă, nu umedă / ci luminoasă şi forfecătoare / în cinstea unui om cel oarecare. («Testament» / «2 februarie 1981» – AmNS, 251).  
 
Restul poemelor din acest ciclu se înstelează în „trena cometei“ de Noduri şi semne, ca exerciţii ale „dezobişnuirii de trup“: ...Hai să facem noi cei morţi un loc / ca să treacă cu a lor prelungi căruţe / straşnicele ierbi verduţe / şi mirosul de la busuioc / Haidem noi ce ne născurăm condamnaţi la moarte / [...] / să lăsăm mioarele să se adape / din acelaşi lapte / Soro viaţă / de eşti viaţă / vino soro de mă-ngheaţă / haide şi mă pietruieşte / lacrima-mi cărămizeşte / să fac turlă răsucită / şi fără de greş / cea de la Argeş. / Să îngrop sub mine domnii / voievozii şi potopul / şi doar verbul să-mi răsară / răsădind pe câmpuri snopul / şi să mă preling la vale / doar de o cutremurare / de la Vrancea înspre mare / care-i neagră şi-n secare. («Masca» - AmNS, 252); Se curbase orizontul / cum mâna cea a mamei mele / când urla şi mă năştea / şi nu mă mângâia («Ana» – AmNS, 254); Sufletul pietrei este greutatea ei / sufletul stelei este lumina ei / greu sub sprânceană stă ochiul / greu în suflet doarme cuvântul / Nu ştiu spre unde cădem, noi nu ştim / nimic nu este jos, totul este sus / Însuşi fusese bătut în pălmi / cu piroane de fier înroşite în sânge / Bărbatul Isus / Să sfâşiem această cămaşă a secundei / şi să o împărţim între noi / O, voi soldaţi latini / voi animale ale undei / ce creşte iarbă verde din noroi / mă bate gândul lung cu palme albe / peste obrazul care nu-l mai am / Din dinţi numai atâta mai rânjeau / zăpezile fulgoase de mai an. («Cântec» – AmNS, 255); De ce să stea îngerul cu aripile la gură / înghesuit şi plângând în capul meu / mai bine spargeţi-mi ţeasta / murindu-mă, să zboare din sinele meu / El să-şi desfacă, plăpând / aripele când încearcă să zboare / eliberat de coaja de piele de oase / a fiinţei mele când moare / să trăiască zburând, / să mor murind. («Confesiune» – AmNS, 261).  
 
XXIII. Treapta „cu epistole“: Scrisori pentru prieteni (1984). Ultimul ciclu de patruzeci şi nouă de poezii (deoarece «Transport de geometrie», comunicată de M. Raicopol, aparţine ciclului «Seama poeziei» – cf. AmNS, 120 / 300) publicate în albumul memorial din 1984, Scrisori pentru prieteni (AmNS, 290 – 316), reuneşte ocazionalele risipite cu generozitate, dintr-un prea mare elan „zeiesc-liric“, ori „ceremonios-orfeic“, mai tuturor aflaţilor în imediata apropiere a lui Nichita Stănescu, zilnic: de la colegii de generaţie, până la ingineri sociali, marinari, pionieri, horticultori, pescari, cooperatori, zootehnişti, primari, arheologi, bibliotecari, speologi, securişti, ospătari, turişti, miliţieni, şoferi, tractorişti, educatoare, buldozerişti, ţesătoare, tereştri, bobinatoare, nocturni, activiste, extratereştri, traducătoare, diurni, secretare, borfaşi, mirese, fruntaşi-codaşi, nuntaşi, cosmonauţi ş. a. „Scrisorile“ improvizate „la masa / faţa locului“, de prin 1967 şi până în 1983, cuprinse în acest ciclu, au fost comunicate redacţiei revistei «Viaţa Românească» de Ion Donoiu, Damian Necula, Marina Spalas, Cristina Tacoi, Gheorghe Pituţ, I. Alexandru Boanchiş, Mircea Raicopol, Ileana Roman, Aurelian Titu Dumitrescu, Iulian Neacşu, Mircea Dumitrescu, Valentina Livinţ şi Gheorghe Tomozei. În ciuda caracterului „epistolar-improvizatoriu“, „ocazional-sărbătoresc“, astfel de „poezii la minut“ conţin, mai toate, vrâstări aurifere / diamantine, arce voltaice aurorale, dinspre emisfera cealaltă, activă, a geniului, conectată permanent în minutele-i stelare spre consumul celor douăzeci şi patru de ceasuri terestre: El era un singur ochi peste tot, / o singură gură de jur împrejur, / un singur piept peste tot... //...Sub coastă avea două inimi... («Chip ianifer» – AmNS, 290); ... Un ocean deasupra mea / şi dedesubt ocean, / stam strigător precum o stea / plesnindu-vă în geam... («Rugăciune» – AmNS, 292); În ajun de Paşti femeile gravide / împlinindu-şi luna nouă / n-au născut, ci doar livide / au ouat cu ouă / de stăteau bărbaţii treji şi tâmpi / şi-şi ciocneau copiii ca pe reci pocale / de năşteau prin timpi / primele ovale... («În ajun...» – AmNS, 296); Mi s-a încolăcit de după gât o coadă de cometă / mai spânzurându-mă de cer / mi s-a-nfundat pe sub sprânceană o egretă / ţinându-mi loc privirilor când pier / A început Pământul ca să se rotească / şi codrii noştri seculari / să uite limba românească / pe tandrii de penaţi şi lari. / Săreau de din sicrie toţi strămoşii / să apere ce noi nu apărăm / se-nvulturiseră cocoşii / pe fostul umărului meu de domn. / Se înmuiaseră Carpaţii / curgeau pe Dunăre la vale / şi-i lopătau numai piraţii / secundelor ovale / şi toată România toată / curgea în Marea Neagră / hrană de peşte, zână tăiată / picior tăiat ce nu aleargă. («Coadă de comete...» – AmNS, 297 sq.); Gata, îngerul este spre plecare / S-a smuls din paturile noastre / ne-a văduvit de încă o zare / ne-a văduvit de stelele albastre / Mai stai mai stai / rămâi rămâi / Noi l-am rugat cu vorba cea dintâi / dar el s-a dus s-a dus / era un cui din palma lui Isus. («Gata, îngerul...» – AmNS, 303); A venit Daimonul la mine şi mi-a zis: / – Scarpină- mă tu, te rog eu, la subţioara verbelor !... («A venit Daimonul...» – AmNS, 304); Aş răsturna bisericile toate, / clopotniţele lor le-aş face plug, / să ar cu ele grâul din cetate / şi să-i dau foc, şi s-o fac rug. / Să ard în fumul ei speranţa / de-a fi mai bine, mai frumos, / din cimitirul din Săpânţa, / din cimitirul zgomotos / ce râde cu toţi morţii lui / de nenăscuţii mei de prunci... («Aş răsturna bisericile...» – AmNS, 305); Sfântul Câmpu-Lung-Muscel / stă-n triunghiul isoscel / al treimii nelegate: / om, cetate, libertate / Inima aici mi-aş pune-o / soră Iarbă, frate Pruneo / şi, şi sufletul acel / de câmp lung cu muşchi pe el... («Odă la vadul naţiunii noastre» – AmNS, 315).  
 
Penultimul poem din acest ciclu, scris de Nichita Stănescu la 11 decembrie 1983, în Drobeta-Turnu Severin, se centrează pe metafora-simbol, ninsoarea cu miei, elogiu christianic al purităţii şi jertfei: Să ningă peste noi cu miei doar astăzi / Să ningă inima din noi / Noi niciodată nu am fost noroi / O spun şi mieii care ning pe noi / O, dulce, mult prea dulce tu, fecioară, / Care mi l-ai făcut pe Iezus chiar din flori / ce zici că ninge mieii peste noi / Ce zici că ninge mieii peste seară / Şi pe zăpadă că noi ningem amândoi... («Către...» – AmNS, 217). În ultima poezie scrisă de Nichita Stănescu în oraşul Drobeta-Turnu Severin, unde se afla în calitatea de «martor principal la căsătoria prietenilor săi de familie, Ofelia Rotaru şi Alexandru Condeescu» (SOrd, I, 78), tot la 11 decembrie 1983, poezie dăruită tatălui miresei, transpare un presentiment thanatic; „zăpada nunţii“ la care asistă poetul reverberează oximoronica metaforă-simbol, zăpada neagră cu cerb alergând, „dintre stindarde plecând“: Tragică durere dor de nedescris / de un drag de stâncă / plânsu-mi-s. / [...] / De drag de Rotaru / fără osii scriu / Este în zadaru' / Cărui îi sunt fiu / de înalţ drapele / numai pentru verb / pe zăpada neagră / când aleargă un cerb / plecat dintre ele / plecat dintre ele / plecat dintre ele («Domnului Rotaru» – AmNS, 217) etc.  
 
XXIV. Treapta viscolului-poştaş: Tânjirile după firesc (1993) şi Cărţile sibiline (1995). De a douăzeci şi patra treaptă a poeziei stănesciene, complementară celei anterioare, ţin şi ciclurile de „ocazionale“, Tânjiri după firesc – reunind poeme dedicate membrilor familiei Covaci, care au văzut lumina tiparului, în 1993, prin grija poetului Ioanid Romanescu, la Editura Princeps, din Iaşi -, şi Cărţile sibiline, publicat de Constantin Crişan, în 1995, la Editura Grai şi Suflet – Cultura Naţională, din Bu- cureşti, în obiectivul cercetării noastre aflându-se doar poemele selectate (din Tânjiri... şi ...sibiline) de distinsul critic literar, Alex. Ştefănescu, în ultimele două capitole ale antologiei (din anul 1999), Îngerul cu o carte în mâini (cf. SÎng, 321 – 326). O „tânjire către firesc“ se vrea poemul Către Laura, „motivare“ sublimă a unui plâns al materiei cenuşii: Bătea atât de dur şi-atât de iute vântul / că îmi smulsese din pământ mormântul / iar osul de pe frunte mi l-a spulberat / să-l facă măcinată cărămidă la palat / şi ochii mi i-a smuls la vale / ca două sorbituri principiale. / De aceea dacă astăzi eu mai plâng / plâng doar cu creierul eu plâng. / Plâng doar cu verbe dacă plâng / cu scoarţa cea mai cenuşie plâng. («Către Laura», din Tânjiri către firesc, 1993 – SIng, 321).  
 
Analiza „ocazionalelor“ întăreşte impresia că Nichita Stănescu a fost asemenea unui vulcan, transformându-se în munte, „vulcan“ în permanentă „erupţie lirică“, între anii 1953 şi 1983, prin douăzeci şi patru de „guri“, sau „cratere“, conectate celor douăzeci şi patru de ore ale nocturn-diurnului; şi în ciuda părelniciei că s-ar constitui într-o formă de relief marginal de la cele douăzeci şi patru de trepte lirosofic-stănesciene, „bulgării-de-poeme“ din „gura“ / „craterul“ de întâmpinare – „gură“ / „crater“ în permanentă „autoreglare“ în funcţie de „direcţia colecţionarului“ şi de altitudinea treptelor -, reflectă destul de bine măreţia întregului în tot spectaculosul fiinţial: Am întrebat o capră de ce este capră / iar ea de mirare / era cât pe ce să moară, / şi a început să scoată fum din ea... / ... / şi mi-am luat capra de funie / şi şchiopătând de pe piscul Araratului, / care-mi rănise talpa dreaptă / am coborât cu capra la vale. («Arghezi 2» / Cărţile sibiline, 1995 – SÎng, 322); Nu credeam să-nvăţ / a muri vreodată, / nu credeam să mă zarzăre / să mă piază de mugure / înlăuntru de roată. / Nu credeam să mă stele, / nu credeam / să mănânc din viţele / ram cu umbră şi geam / şi să mă eu / nu credeam / şi să mă mie / redă-mă / nu credeam nici atâta. / Nu credeam, nu credeam. / Ce nu credeai ? / m-a întrebat urâta, trista / lăsare de braţ peste nouri / ca gândirea unui împărat poet. / Nu credeam să- nvăţ / a muri vreodată / dar nici să mă nasc / nu credeam a mă naşte vreodată («Odă în metru antic» / Cărţile sibiline, 1995 – SÎng, 323 sq.); Suavă veneai prin iarnă / cu sacoşa de cartofi / cu de mâncare / pentru o gură generală / Tu îl duceai pe a / a mic şi a mare / a de mână şi a de tipar / pentru un alfabet general. // Tu îl duceai grăbită şi înfrigurată / a ramă de lemn pentru un cal viu / un răsfăţ şi un belşug de frig / pentru hrana gheţii. // O, câtă dragoste în sine / şi ce copilărie / mai bine ai fi lipit timbre poştale / de-a dreptul pe crivăţ. («Furnicismul» / Cărţile sibiline, 1995 – Sing,  
 
324 sq.); E nesigură această planetă pe care suntem / şi-ntreg sistemul acesta solar. / Starea de om este profund neîmplinită / şi la fel de nesigură şi neliniştitoare. // Ce greşeală ar fi să trăim / puţinul nostru trai, / fiecare numai cu propria sa memorie! / Ceea ce e nesigur nu poate avea / o prea mare aducere aminte de sine. // Să ne gândim, vă zic, / şi cu amintirile zeilor. / Să ne amintim, vă zic / liniştea. («Zeificarea unui gând» / Cărţile sibiline – SÎng, 326).  
 
VA URMA  
------------------------------------------------------  
Prof. Dr. Ion PACHIA-TATOMIRESCU  
Timişoara, 10 ianuarie 2014  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Ion PACHIA-TATOMIRESCU - NICHITA STĂNESCU ŞI „NOUA ONTOLOGIE“ A LIMBII / LOGOSULUI DIN TEMEIUL PARADOXISMULUI (4) / Ion Pachia Tatomirescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1112, Anul IV, 16 ianuarie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Ion Pachia Tatomirescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Pachia Tatomirescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!