Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Eveniment > Aniversari > Mobil |   


Autor: Ion Pachia Tatomirescu         Publicat în: Ediţia nr. 1099 din 03 ianuarie 2014        Toate Articolele Autorului

Ion PACHIA-TATOMIRESCU - NICHITA STĂNESCU ŞI „NOUA ONTOLOGIE“ A LIMBII / LOGOSULUI DIN TEMEIUL PARADOXISMULUI (3)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
XIII. Treapta sud-dunăreană a „lirelor înfrăţite“: Belgradul în cinci prieteni (1972). Un volum dedicat în primul rând marilor prieteni, colegi de generaţie întru aleasă liră, doi din Iugoslavia, Adam Pusloji şi Srba Ignatovici, doi din România, Anghel Dumbrăveanu şi Petre Stoica, Belgradul în cinci prieteni trece în trena liricii din volumele publicate înainte de 1972, dar accentuând aici, mai ales din volumul anterior, În dulcele stil clasic, disimulativ-arlechinescul traiect liric în cunoscuta-i şi autentica formulă, de-a râsu-plânsul, ca în «acest ritual goliardic, întristat de viziuni biblice» (SSra, I, 205): Plâng în faţa cifrei cinci – / cina cea de taină fără şase. / Unde sunteţi voi cei care sunteţi, / iară voi cei care nu mai sunteţi, unde sunteţi ? / Rupeţi deci cuvântul, este trupul meu. / Sânge poate va şi curge din silabă. / Pentru voi voi face vin din V şi I / şi blândeţe dintr-un trup barbar... (SOrd, II, 66 sq.), ori ca în poemele: A cumpăra un câine, După întoarcere, Ce fel de tren etc.: A venit îngerul şi mi-a spus: / – Nu vrei să cumperi un câine ? / Eu nu am fost în stare să-i răspund. / Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga / erau lătrătoare. / [...] / – Nu vrei să cumperi un câine ? / m-a întrebat îngerul / în timp ce inima mea / dădea din sânge ca dintr-o coadă. («A cumpăra un câine» – SOrd, II, 61); Urlă în mine inima / ca pasagerul lucid / într-un avion ce se prăbuşeşte / în flăcări. // Eu ard, ea urăşte, / eu sunt dus, ea se duce... («După întoarcere» – SOrd, II, 70); Ce fel de tren marfar eşti tu / dacă ţi-e trupul meu şină de carne; / ce fel de măr eşti tu / dacă ţi-e ramură viaţa mea ? // Eu locuiesc într-un tril / de privighetoare. / Dorm cu ceafa pe nota Do / şi-mi încalţ piciorul / într-un saxofon. // Du-te, îmi strigă ciocanul, / du-te, / du-te idiotule de cui de fier, / du-te; / nu vezi că te bat în palma / unui crucificat ? («Ce fel de tren» – SOrd, II, 71).  
 
XIV. Treapta „fulgului“ de pe geamul din priveliştea fiinţei: Măreţia frigului (1972). Volumul de poeme, Măreţia frigului, publicat de Nichita Stănescu în anul 1972, se doreşte, după subtitlul purtat, «romanul unui sentiment»; este vorba, desigur, de un indiscutabil sentiment al întomnării eroului liric, care duce şi la o uşoară „schimbare la faţă“: Nu uitaţi: acum nu mi-e foame, / nu mi-e sete. / Punctul meu de vedere e punctul pietrei. / Nu sunt obosit, nu, nu sunt obosit / şi nici nu mi-e sete / şi nici n-am de gând să stau tolănit / pe timpanul vreunui crocodil. // [...] // Nici dorinţa de a supravieţui / nu mă face să respir mai des. / Nici moartea nu mi se mai pare / atât de măreaţă. // [...] // Dacă nu înţelegi nimic, voi fi trist / iar către sfârşitul serii, melancolic. / Dar nu mai departe de această seară, / pentru că la miezul nopţii / vine îngerul... («Schimbarea la faţă» – SOrd, II, 75 sq.). Presentimentul thanatic se amplifică, dar dinspre o adevărată „măreţie a frigului“ existenţial: Înfăşurat într-un val, / strângând în braţe un peşte, / simt malul cu iarbă natal / cum mă izbeşte. / Înfăşurat într-un corp, / strângând în sine un cuget, / mi-e strigătul orb / lovit de un muget. // Înfăşurat într-un semn / cu gura pe-o cifră, / te-aud cum mă chemi / dulce hidră. («Marină» – SOrd, II, 82 sq.).  
 
XV. Treapta de sub „duşul ontic“: Spălarea cu pietre (1973 – 1976). În «Nichita Stănescu – album memorial», editat de revista bucureşteană, «Viaţa Românească», în anul 1984, a fost publicat în facsimil şi ciclul de opt poeme, Spălarea cu pietre, datând dintre anii 1973 (anul e precizat sub poemul Pentru o mie de cântece) şi 1976 (poemul Spălarea cu pietre este datat: «iulie 1976, la Bucureşti» – cf. AmNS, 91 – 107). Din prezentarea acestui ciclu în facsimil, reţinem: «Nichita Stănescu îşi caligrafia rar poeziile, dar când o făcea îl încercau voluptăţi de diac mănăstiresc. Scrisul lui e elegant, viguros, semnele sunt gravate în filă cu o mare, generoasă deschidere sufletească şi e totdeauna... lizibil. Cititorul trebuie prevenit că de mulţi ani (dar, paradoxal, nu totdeauna !) poetul săvârşea unele abateri de la normele ortografice în vigoare, de altfel lesne de detectat şi de... înţeles, cu atât mai mult cu cât ele nu sunt excesive şi nu fac anevoioasă lectura. De multe ori el refuză punctul, din, logic, capătul frazei tocmai spre a realiza o lectură „neprohibită“ de convenţiile semnelor, neimpietând asupra fluidităţii de gândire; el lasă să treacă şi în versul (versurile) următoare ceva din magma cuvintelor şi necuvintelor. Deşi scrie cu minusculă în cap de vers, uneori, atunci când vrea să sublinieze gravitatea rostirii, el trece peste această deprindere slujindu-se de majusculă, ca la început de nou „alineat“. Uneori îşi refuză virgulele. Uneori se ambiţionează să umple un gol de silabă repetându-l, flancat de virgule pe şi (şi, şi...). Deseori sfârşeşte poezia fără a înscrie în final, punctul, spre a sugera astfel că materia friabilă a poemei nu e cu totul coagulată în tipar... [...] Titlurile poeziilor sunt deseori şi ele şocante, neadecvate conţinutului. E o capcană candidă...». Pe dosarul celor opt poeme, poetul a menţionat numai: «versuri inedite, transcrise pe curat» (AmNS, 91). Spălarea cu pietre este titlul primului poem din dosar, redacţia «Vieţii Româneşti» acordându-l întregului ciclu; la publicarea în facsimil a celor opt poeme, s-a respectat „ordinea din dosar“. Menţionăm, în ordinea cronologică a elaborării lor, titlurile poemelor din ciclul Spălarea cu pietre: l. «Pentru o mie de cântece» (AmNS, 107); 2. «Animal sideral» (AmNS, 106); 3. «Rudă şi strein cuvântului» (AmNS, 104 – 105); 4. «Pana de soare» (AmNS, 101 – 103); 5. «Convorbire» (AmNS, 98 – 100); 6. «Obiectele» (AmNS, 96 – 97); 7. «Făcând nefăcutul» (AmNS, 94 – 95); şi 8. «Spălarea cu pietre» (AmNS, 93). Poemul Pentru o mie de cântece, din 1973, atestă faptul că Nichita Stănescu avea deja în proiect, nu «o mie şi-una de nopţi», ci numai o «epica magna», dintr-o mie de poeme: Pentru o mie de cântece / am fost născut / Nouă sute nouăzeci şi nouă / sunt răguşite de cântecul, unul / pentru care am fost născut / Nu mă înjumătăţiţi voi timpuri ! / S-ar putea, înalt cum este / cântecul, unul, / să fie la urmă... Psihosfera / zoosfera nu-i îngăduie protagonistului poematic din Animal sideral să cerceteze stelele: Clanul sufletelor înghesuite / şi murind de frig, sus / în zoosferă, / ciuruite de raze şi străbătute / de meteoriţi, / nu mă lasă, ah, / din pricina istoriei, să mă uit / la stele ! // Am să plec în Antile / şi-am să vă cumpăr de-acolo / ananaşi, libertate, / trestie de zahăr / şi şoareci, – le-am promis // Du-te domnule !, – mi-au zis, / şi caută să te întorci cu viaţă, / mi-au zis, / şi caută să nu te rătăceşti / în mădularele / cifrei 1 // Nu mă grăbesc să mă supăr. / Eu sunt o şea. / Noada zeului mă presează / de spinarea ducipalului. Poetul dintr-o „Sfântă Treime Stănesciană“ – ca în poemul Rudă şi strein cuvântului – suferă „cu trupul“, ceea ce determină „refuzul sâmburelui de a se naşte“, aidoma eroului din pântecul maicii-împărătese, aşteptând a i se făgădui [ara-Tinereţii- fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte, ceea ce permite, în schimb, a se înfăţişa în limba română superbul verb a fiì („a face mulţi feciori / fecioare“) – cu infinitivul lung, substantivat, «fiìre»: În miez, o cât de suav / sâmburele nu mai vrea să se nască... / Obârşia lui împărătească / e de aur bolnav // Deasupra, – ce greu / să fii rază strivită / între oră şi clipită / cu pleoape de curcubeu... // Jos, ce nevedere / şi câtă lipsă de sens ! / ... a cojii jupuite ca un plâns / de pe conştiinţă... // Eu, tu, el / o să fiim toţi trei / deodată // Mai mult tu, – / decât unicul / Mai mult el, – / decât piatra / Mai mult eu, – / decât singurătatea... // în fiinţă, a frigului / şi a căldurii, / a de os a digului / şi a murmurărei / a murmurelui / a sufletului, – / a esteiului / lui. În Pana de soare, eroul liric se lamentează de pierderea trupului de trestie din adolescenţă, amintindu-şi totodată că o vreme, înainte de a descoperi ce se spune în Biblie / Geneză (9, 16), desigur, «a mai crezut tâmp» despre curcubeu că este «sufletul ploii»: S-a dus pe apa sâmbetei / trupul meu de trestie, de adolescent / S-a dus şi plăcutul miros de sudoare / de tânără piele jegoasă, / şi gângăveala în faţa oamenilor / şi puritatea nespălată / a ochilor albaştri, / şi timiditatea / de a avea imaginaţie / iar nu viziuni... // Un timp încă / îmi târam imaginea / pe un cal mort, de căpăstru, / pe şosea, printre maşini // Un timp încă / mai mângâiam dragonul / ca pe un ou, de / privighetoare... // Un timp numai / am mai crezut tâmp / de curcubeu, că este un suflet / al ploii / iar nu un compromis / jalnic şi iluzoriu. O cumplită ploaie cu „pietre de piramidă“, ori obişnuite, descărnând, descojind, „chelind“ munţii, apoi erodându-le calotele de gresie până iau forma circumvoluţiunilor, a creierelor, întru deşertizare / saharizare, despre care grăieşte poemul Spălarea cu pietre (AmNS, 93), vrea să accentueze marea însingurare a ens-ului uman în faţa cerului: Creier vopsit cu os, / timp vopsit cu stele, / moarte vopsită cu viaţă / clopot vopsit cu verbe / şi tu, ou încondeiat / Plouă cu pietre de piramidă, / plouă cu pietre / şi ne spală, şi ne spală / şi rămânem singuri, / singuri, / numai creier, / numai timp.  
 
XVI. Treapta „homerică“: Epica magna (1978). Volumul Epica magna – o iliadă de Nichita Stănescu, publicat în anul 1978, este altă realizare monumental- stănesciană, unde, după cum certifică Ştefania Mincu, «narează, invers decât marea Iliadă a lui Homer, nu isprăvile exterioare ale vreunui erou, ci acelaşi „război“ aflat în centrul preocupărilor poetului, războiul cu cuvântul, asaltul acestei cetăţi de necucerit; „Troia“ (realitatea) rămâne în picioare, calul troian (semnul) este demascat ca simbol vid, dar încercarea rămâne în sine temerară; „faptele“ povestite, aventurile sunt cele ale cuvântului angajat în propria sa epopee – discursul individual desfăşurat în timp; interesant este că poetul încearcă să nu trădeze epicul, deşi îl pastişează pulverizându- l şi explorându-i structura; găsim secvenţe şi toposuri poetice cu titluri şi desfăşurări interne ce amintesc de „funcţiile“ proppiene sau bremondiene ale basmului sau de momentele îndeobşte cunoscute ale epicităţii: [...] „Omorârea calului“ (în loc de alegerea calului năzdrăvan, moment epic de basm); „Descrierea lui A“ (în loc de cunoscuta invocaţie către muză); „Înaintare“ (un fel de plecarea eroului de acasă); „Schimbarea aerului“ (aluzie la transgresarea unei limite); „Ducerea“ (drumul epic, acel „şi merse, şi merse...“) cu un singur reper, „împăratul“ şi „împărata“, devenite constante „epopeice“; „Căţărarea pe o rază“ (încercare imposibilă, specifică eposului fantastic); „Doi soldaţi de după luptă“ (eveniment episodic, antieroic); „Tablou cu orbi“ (în loc de dezlegarea enigmelor); „Oraţie de nuntă“ (vezi nunta finală din basme, devenită aici ospăţ al devorării eroului) ş. a. m. d.» (MNS, 64 sq.). Cu privire la «această impresionantă Epica magna», criticul literar Mircea Tomuş remarca «un nucleu de legi fundamentale [...] de duritatea diamantului», unde «paradoxurile naive răsună de ecouri profunde, (unde) relaţia dintre propoziţii [...] se face tulburător de firesc», unde «discursul poetic apare fărâmiţat, ca în urma unei explozii stelare, dar o conştiinţă poetică originară, ascunsă şi pură, îl veghează în continuare, astfel încât provoacă greutatea de gând şi acea uimire scăpărătoare în faţa revelaţiilor lui pe care numai textele filosofilor greci presocaratici sau ale celor din orientul îndepărtat antic le comunică; poezia lui Nichita Stănescu se întoarce, prin aceasta, la vârsta la care poezie şi filosofie erau încă indistincte; pentru a-şi păstra, totodată, aerul de supremă naturaleţe, de copilărească gingăşie şi candoare; dacă ne-ar tenta etichetele, i-am zice suprarealism naiv, dar termenul spune prea puţin şi duce, totuşi, prea departe; poetul caută temeiurile originare ale muzicalităţii şi nu le găseşte în panoplia mijloacelor poetice frecventate de nume ilustre, ci în mişcarea intimă a sufletului genuin» (TML, 112 sqq.); iar ca „martor“ citează «Dezîmblânzirea»: De mult negru mă albisem / De mult soare mă-nnoptasem / De mult viu mă mult murisem / Din visare mă aflasem / Vino, tu, cu tine toată / ca să-ntruchipăm o roată / Vino, tu, fără de tine / ca să fiu cu mine, mine / O, răsai, răsai, răsai / pe infernul meu, un rai / O, rămâi, rămâi, rămâi / Palma bate-mi-o în cui / pe crucea de carne / când lumea adoarme. (SEM, 60). În Epica magna, mai surprinde şi sublimarea miturilor fundamentale valahice, al Cerbului Stretin / Îmbrădat şi al Vidrosului, marcând bipolaritatea spaţiului spiritual românesc: munte / Cogaion – matcă / Dunăre, mituri conservate destul de bine până azi în circuitul folcloric carpato-dunărean, în Colinda Cerbului Stretin şi în Colinda de pescar, a căror atmosferă este trăită şi transferată cu sfinţenie în poem, accentul liric fiind pus chiar din titlul «Săgetarea Cerbului Stretin şi harponarea peştelui Vidros»: Aşa cum faţă de mişcarea stâncilor / mişcarea arborilor pare iute ca raza. / Aşa cum faţă de mişcarea petalelor florii / mişcarea omului pare iute ca raza, / iute ca raza faţă de mişcările omului / e alergarea cerbului stretin. // Haideţi, vă zic, să vânăm cerbul stretin / schimbându-ne timpul şi răsucindu-ne secundele ! / Haideţi, vă zic, fără milă să-l vânăm / pe cerbul stretin, scurtându-ne lunile / şi micşorându-ne cât punctul de nisip, anul ! / Pe iutele să-l omorâm de cerb stretin ! // Din oasele lui să ne facem stâlpi de casă / din pielea lui să ne facem acoperişe / iar carnea lui s-o mâncăm înlăuntru / la nuntă. // Aşa cum faţă de mişcarea omului / mişcarea ierburilor pare înceată. / Aşa cum faţă de mişcarea brazilor / mişcarea pietrelor pare înceată / mai încet decât starea pe loc a pietrii / e râul Vidros în care înoată peştele Vidros. // Haideţi, vă zic, să pescuim peştele Vidros / îndreptându-ne timpul şi întinzând secunda / ca apa vărsată pe lespede, / iar ziua s-o lungim peste noapte ! / Pe Vidros, vă zic, să-l harponăm fără milă, / să omorâm Vidrosul din râul Vidros ! // Din oasele Vidrosului să ne facem stâlpi de casă / şi din solzii lui, şindrilă, / iar carnea lui s-o mâncăm înlăuntru / la nuntă, vă zic. (SOrd, II, 189 sq.).  
 
XVII. Treapta estetică: Operele imperfecte (1979). Un pseudotratat de estetică se conjugă la un mod poetic extrem de original în Operele imperfecte de Nichita Stănescu. Pornind de la textele poemelor din acest volum, criticul literar Ştefania Mincu semnalează următorul «potpuriu de probleme legate de facerea şi circulaţia operei»: «ilustrarea ideii moderne de imperfecţiune în artă, ca replică la „estetica urâtului“ (Lecţia despre cub); despre ilogicul poeziei sau despre a cuvintelor mecanică (Oificarea caprelor); un model de „text lacunar“ (Papirus cu lacune); un model de comparaţie reuşită (Tragerea cu arcul); despre „coerenţele fundamentale“ ale operei şi mitul sisific aplicat artistului; despre structura operei (Puşca); model de dialog pentru a demonstra imposibilitatea dialogului (Noapte bună); un model de portret al personajului (Evocare); despre „cheile“ lecturii etc.; pentru a rezuma, trebuie spus că se vorbeşte în continuare prin poezie (niciodată în afara ei) despre „firescul neobişnuit“ şi „absurdul ca firesc“, suavul, sublimul, structura de menuet, şchiopătarea intenţionată a versului, forma circulară a compoziţiei operei şi multe alte secrete de nuanţă ale esteticului utilizate ca debuşee ale unei arte fără tangenţă la real» (MNS, 68). În acest „sens giratoriu“ al pseudotratatului estetic stănescian, volumul Operele imperfecte are în „deschidere“ o simbolică «Lecţie despre cub», potrivit căreia: Se ia o bucată de piatră, / se ciopleşte cu o daltă de sânge, / se lustruieşte cu ochiul lui Homer, / se răzuieşte cu raze, / până cubul iese perfect. / După aceea se sărută de nenumărate ori cubul / cu gura ta, cu gura altora / şi mai ales cu gura infantei. / După aceea se ia un ciocan / şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului. / Toţi, dar absolut toţi zice-vor: / – Ce cub perfect ar fi fost acesta / de n-ar fi avut un colţ sfărâmat ! (SOrd, II, 195), şi, în „închidere“, o „arhimedică“ «Lecţie despre cerc»: Se desenează pe nisip un cerc / după care se taie în două, / cu acelaşi băţ de alun se taie în două. / După aceea se cade în genunchi, / după aceea se cade în brânci. / După aceea se izbeşte cu fruntea nisipul / şi i se cere iertare cercului. / Atât. (SOrd, II, 236). Există în acest volum şi o lirosofie stănesciană ca «umbră a ideii», îndeosebi, în poezia «Evocare», structurată în două catrene şi un distih – adică în zece versuri ale „decadei“ / „secţiunii“ de aur: Ea era frumoasă ca umbra unei idei – / a piele de copil mirosea spinarea ei, / a piatră proaspăt spartă, / a strigăt dintr-o limbă moartă. // Ea nu avea greutate, ca respirarea. / Râzândă şi plângândă cu lacrimi mari / era sărată ca sarea / slăvită la ospeţe de barbari. // Ea era frumoasă ca umbra unui gând. / Între ape, numai ea era pământ. (SOrd, II, 205 sq.). Poezia surprinde un aspect fundamental al esteticii stănesciene, revolta semnificantului împotriva semnificatului, modul în care semnificantul „atrage“, „naşte“ semnificatul, ori – după cum ne încredinţează în alt context (cf. SSubl, 11) chiar poetul – chipul decurgerii materiei din Cuvânt. În «Evocare», e vorba despre proaspăt născuta Poezie, identificându-se în iubirea absolută a eroului liric: «Ea era frumoasă ca umbra unei idei – / a piele de copil mirosea spinarea ei...». Evocare, desigur, permite – ca orice creaţie din perimetrul estetic – o interpretare lirică „polivalentă“. Comentatorii de până acum ai poeziei Evocare înclină în unanimitate să-i vadă drept temă tocmai „definirea inefabilului“, „a umbrei“, făcând din poet „un etern îndrăgostit“... Două dimensiuni lirice se evidenţiază: cea concretă, descrierea Iubitei / Poeziei, palpabilă, corporală, şi cea abstractă, a ideii, a umbrei ideii. Se poate vorbi aici şi despre etapele cunoaşterii unei „fericiri absolute“: etapa senzorială, etapa conceptuală şi etapa ideală. Frumuseţea e rezultatul esenţializării, al transferului de material în ideal şi invers. În catrenul întâi, după aserţiunea lirică: „ea era frumoasă ca umbra unei idei“, idealitatea / inefabilul apare ca „reper comparativ“; dinspre acest reper reflectorizant, Ea / Iubita / Poezia se corporalizează, capătă un contur pur, aidoma unui nou-născut – de vreme ce „a piele de copil mirosea spinarea ei“, întrucât mirosea „a piatră proaspăt spartă“ şi „a strigăt dintr-o limbă moartă“; îşi desluşeşte mireasma şi prezenţa prin această stare „odorizantă“ / „odorantiformă“. Desigur, ca şi la nou-născut, fiinţarea poeziei se certifică prin strigăt, dar dintr-o „limbă moartă“, în numele unei dialectici a viului. În catrenul al doilea suntem atenţionaţi asupra reperelor / dimensiunilor imponderabile: „ea nu avea greutate“, fiind ca aerul respirat; dar are gust ca sarea atât de „slăvită la ospeţe de barbari“; e vorba de un „ospăţ al spiritului“, la care se consumă Poezia, „sarea tuturor marilor idei“. Se mai prezintă cu două feţe, una „râzândă“ şi cealaltă „plângândă“ cu lacrimi mari. În distihul „conclusiv“, Nichita Stănescu reia aserţiunea- vers din „deschidere“, în care substituie ideea cu gândul – „ea era frumoasă ca umbra unui gând“ -, idee / gând proiectat(ă) ca într-o cosmogeneză, ca într-o naştere a pământului „între apele primordiale“: «Între ape, numai ea era pământ.».  
 
XVIII. Treapta cu „tunel oranj“: Noduri şi semne (1982). Un amplu poem simfonic al «stării de recviem», stare definită de Nichita Stănescu drept «neîncredere a sinelui în el însuşi» (Antimetafizica), este volumul din 1982, Noduri şi semne. Subtitlul acestei simfonii a thanaticului este «recviem la moartea tatălui meu». „Traiectoria“ lirică – fără a ţine seama de „sectorizările“ („spirele“ / „şerpuirile“) tunelului oranj – a celor 22 de „semne“ şi a celor 33 de „noduri“ se înrăzăreşte în „dezobişnuirea“ ens-ului uman de trup, a eroului liric, în ultimă instanţă, spre a se ivi / (re)înfăţişa drept „Făt-Frumos al verbelor“: Osul e o bucurie numai atunci când este os al frunţii, / când apără iar nu dezbină, / cum e vertebra alcalină / din toiul greu al cărnii şi al nunţii. / Mă voi supune la dezobişnuire / de felul meu de-a fi, / dar nu la părăsire, / ce-o ţine-n dânsul verbul lui a fi. // M-oi dezobişnui şi eu de trup, / născând un Făt-Frumos al verbelor, / cum lupul s-a dezobişnuit de lup, / de foame. // Am să mă dezobişnuiesc de stelele cerului / cum apa îngheaţă dezobişnuită de fulgul zăpezii, / îmi voi lua trupul înfrigurat / şi da-l-voi eu însumi să mi-l pască iezii... («Tonul» – SOrd, II, 264). Pe acest nivel liric priveliştea cuvântului / logosului în care se antrenează stănescianul Făt-Frumos al verbelor îşi încordează arcul hyperionic dintre «floarea de tei» a gândirii abstracte din «Semn 1» – Plutea o floare de tei / în lăuntrul unei gândiri abstracte / deşertul se umpluse cu lei / şi de plante. / Un tânăr metal transparent / subţire ca lama tăioasă / tăia orizonturi curbate şi lent / despărţea privirea de ochi / cuvântul, de idee, / raza, de stea / pe când plutea o floare de tei / în lăuntrul unei gândiri abstracte (SOrd, II, 239) – şi gândirea „întâlnirii celor două“ cuvinte sfinte ale limbii române (Eminescu şi Stănescu), din «Nod 33 (în liniştea serii)»: Am gândit un mod atâta de dulce / de a se întâlni două cuvinte / încât în jos înfloreau florile / şi sus / înverzea iarba. / Am gândit un mod atâta de dulce / de a se izbi două cuvinte / de parcă iarba verde ar înflori / iar florile s-ar ierbi. (SOrd, II, 265). Traseul zigzagat al eroului poemelor lui Nichita Stănescu prin priveliştea logosului, drum iniţiatic la capătul căruia va refi Făt-Frumosul verbelor, este deosebit de al Marii Treceri, însă paralel cu acesta pe multe segmente „simfonic-thanatice“ solicitate de „dezobişnuirea de trup“; zig-zagurile drumului sunt atent cercetate de ochiul fix al orizontului: Cum te uiţi la o eclipsă de soare / printr-un geam afumat, / tot astfel se uită prin mine / ochiul din spatele meu, opal / spre ochiul fix din orizont, oval / coborând din deal spre o vale / urcând o vale spre deal. («Semn 7» – SOrd, II, 250). Este un traseu al eroului zidindu-şi sinele în experienţe / probe fundamentale, parcurs în „noduri“, marcat de „semne“, sublim „răboj“ pecetluit de numărul celor 55 de „vămi“ (33 „noduri“ + 22 „semne“). Trecerea protagonistului prin proba / orizontul ispitei, aidoma unui Făt-Frumos cu dor de cer, are loc înainte de „nod 7“, nod aflat nu întâmplător sub puterea numărului de jurământ al eroilor, cunoscători de înfrigurări existenţiale: Mergeam prin zăpadă înfrigurat / când deodată am auzit-o strigându-mă dinapoia mea: / «Ia-mă cu tine, ia-mă cu tine, ea m-a rugat, / cele două picioare din spate / în laţ greu îmi sunt ferecate. / Ia-mă cu tine, ia-mă cu tine», mi-a zis. // Mergeam înfrigurat şi nici că-mi păsa, / vulpea argintie din laţ spre mine se lungea, / «Ia-mă cu tine, ia-mă cu tine», mi se ruga, / mie nici că-mi păsa, / înfrigurat prin zăpadă mergeam, / fără de suflet în mine şi fără de ram, / se albea argintiu spre dimineaţă, / vulpea prinsă în laţ se lungea ca o frânghie în spatele meu / începuse să ningă, dar tot o mai auzeam / cum mă ruga s-o iau cu mine. // Mergeam înfrigurat prin zăpadă şi mă ningea, / vulpea argintie în spatele meu se lungea, / ca o rază a frigului se făcea, / «Ia-mă cu tine, ia-mă cu tine», scâncea, / cât un orizont de lungă şi de curbată se făcuse ea, / vulpea argintie cu picioarele de pe urmă în laţ, / ca o rază rece a flugilor de nea, / din urmă mă ajungea şi nu mă ajungea. / «Ia-mă, ia- mă cu tine, ia-mă, ia-mă cu tine !» // mă înfrigurasem de tot şi mergeam prin zăpadă / şi ningea atât de des / încât de vedere nu mai aveam nevoinţă. («Semn 4» – SOrd, II, 245 sq.).  
VA URMA  
------------------------------------------------------  
 
Prof. Dr. Ion PACHIA-TATOMIRESCU  
Timişoara, 30 decembrie 2013  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Ion PACHIA-TATOMIRESCU - NICHITA STĂNESCU ŞI „NOUA ONTOLOGIE“ A LIMBII / LOGOSULUI DIN TEMEIUL PARADOXISMULUI (3) / Ion Pachia Tatomirescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1099, Anul IV, 03 ianuarie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Ion Pachia Tatomirescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Pachia Tatomirescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!