Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Eveniment > Aniversari > Mobil |   


Autor: Ion Pachia Tatomirescu         Publicat în: Ediţia nr. 1087 din 22 decembrie 2013        Toate Articolele Autorului

Ion PACHIA-TATOMIRESCU - NICHITA STĂNESCU ŞI „NOUA ONTOLOGIE“ - A LIMBII / LOGOSULUI DIN TEMEIUL PARADOXISMULUI (2)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
VI. Treapta „pavilioanelor albastre“: Alfa – Obiecte cosmice (1967). În această primă antologie de autor a lui Nichita Stănescu, se află şi un ciclu de 39 de poeme „inedite“, Obiecte cosmice, în prelungirea problematicii existenţialiste din volumul anterior, 11 elegii (1966). Ciclul Obiecte cosmice se deschide semnificativ, cu o „ars poetica“, desigur, Poezia, unde se afirmă că poemul îşi are sursa fiinţării, „hrana“, în «privirile fixe», adică în „imaginarul“ diurnului, în ochiul ce receptează realul din lumină. În registrul nocturnului, Poezia «se adapă / din întunericul eliberat de polii / asurzitori ai timpanelor.» (SAlf, 133). Arealul fiinţării permanente a poeziei stănesciene se extinde dincolo de realul receptat şi sublimat prin vizual şi auditiv, în lumea visului, pe tărâmurile oniricului, de vreme ce Poezia «se lasă să fie / visată în somn, / hrănindu-se numai cu legănarea / ciorchinilor de ochi / atârnând de nori.». Poezia are statutul unui androgin interstelar, obârşiile naşterii Poeziei sunt cosmice: Ea are articulaţii de păianjen / când alunecă-n tăcere pe suprafaţa sunetelor / şi se ridică la stele, / cu sine împerechindu-se, / cu ea însăşi îngreunându-se / ca să poată cădea înapoi, spre pământ. Odată născută în zonele stelar-cosmice, Poezia se hrăneşte acolo, cam cât „o viaţă“, «cu muzica sferelor», abia după aceea, prin radarele/ receptoarele divin-cosmice ale poeţilor, se lasă „captată“, rostindu-se în semnificat- semnificanţi lirici: Cu pavilioanele-albastre încordate, / numai viitorul o aşteaptă / să-i intre-n auz, / şi ea stă acolo, o viaţă, hrănindu-se / cu muzica sferelor. Apoi / se-ntoarce deasupra noastră, / spunându-se pe sine, în cuvinte. O sublimă ascensiune – „în trepte“ – a eroului liric, între fiinţă şi nefiinţă, «între ceea ce este / şi ceea ce nu este», parcă spre „turnirul“ din priveliştea phaidrosiană, reamintită şi înrăzărită mai întâi de Platon, privelişte simbolizată stănescian prin «apariţia sferei», este surprinsă în poemul Căderea oamenilor pe pământ, din al cărui final se reţine şi „ruga“ de a nu fi lăsat singur: Cuvintele mă ajung din urmă. / Ele detună pe timpanul întins / între ceea ce este / şi ceea ce nu este. // Cresc înapoia mea, cresc înapoi, / în amintire, / azvârlind o jerbă de trupuri / înspăimântate. // Trupuri în flăcări, trupuri în valuri, / trupuri în uragane, trupuri în desimea / pământului.// Cuvintele mă ajung din urmă / pipăindu-mă cu mâini de orb / foarte subţiri, şi sunând sticlos, / de câte ori izbutesc să-mi atingă / urmele absenţei. / Iată, / mă trezesc smuls şi tras în sus / în zona fără aer. // Aici, fără de trebuinţă îmi sunt / plămânii şi braţele. // Ochii numai, ei singuri, îmi rămân. / Creierul va merge pe ei / ca odinioară trupul, pe picioare. // Sunt creier cu ochi privitori / şi aştept să fiu, deodată, tras mai sus / într-o zonă fără de stele / unde ideile îmi vor merge / pe creier, cum odinioară trupul / pe picioare. // Dar şi de aici pot fi tras mai sus, / şi- atunci, ideile / vor fi simple picioare de mers. // Dar cine va merge pe ele / altcineva decât / un eu însumi ? // Nu mă lăsaţi singur. // [...] // Cad în noţiunea de genunchi / şi mă rog de voi: / nu mă lăsaţi singur şi pradă / gurii care în loc de dinţi / are statui, / gurii imense pe a cărei limbă de piatră / mă aflu. // Sunt mâncat. Simt. / Foamea şi-a făcut patul / în existenţa mea. // A adormit. / Aici. / Visează pâini abstracte. / Nu mă lăsaţi singur. / Se arată întruchipările şi apariţia / sferei. Naşterea, apogeul / şi moartea. // Ca şi cum eu aş fi fost ele. (SAlf, 139 sqq.).  
 
VII. Treapta roşie a demnităţii teluric-celeste: Roşu vertical (1967). În volumul «Roşu vertical», imaginile încep să câştige – programatic – „o densitate aparte“, ca în poemul Un soldat..., unde se reia, din Obiecte cosmice, motivul „norului-paraşută“, în plasticizant-revelatoriul „ciorchin de ochi atârnând de nori“ (supra), „ciorchinul“ fiind substituit de „seria vertical-onirică a soldaţilor“, închipuind o „infinită coloană peregrină“ în arealul dintre sfera-cer şi „centrul-de-pământ“: Un soldat ţinându-se cu mâinile / de marginea unui nor... / De bocancii lui, cu mâinile încleştate / se ţine alt soldat. De bocancii lui / altul, apoi altul, apoi altul şi altul, / şi- aşa până-n miezul pământului. // Eu mă las s-alunec pe şirul lor / ca pe-o frânghie, / şi-alunecând, cataramele / centurilor lor îmi zgârie faţa / Şi-alunecând, îmi zgârie pieptul / şi-alunecând, alunecând, îmi sfâşie / fâşii de carne, / şi-alunecând, alunecând rămâne din mine / numai scheletul. // Când în sfârşit ajung, mă-ntind cu tâmpla / pe o piatră. / În timp ce dorm, fâşiile smulse / se-ntorc de sus şi mă-nvelesc./ M-ajunge din urmă şi sângele pierdut, / şi durerea. // Deschid ochii, mă uit. / Coloana de soldaţi nu se mai vede. / Probabil că vântul a-mpins-o / cu nor cu tot, în altă parte. (SRv, 70 sq.).  
 
VIII. Treapta „ninsorii cu ochi de peşti“ şi a „îngerului-cărţii- propulsoare“: Oul şi sfera (1967). Un spaţiu oniric, conectat plastic la o reţea de miraculoase „vase comunicante“, cu sufletul în făptuiri din afara sferei noastre gravitaţionale, în „făpturi“ ale imponderabilităţii, se angajează şi în volumul din 1967, Oul şi sfera, titlul anunţându-se prin două stihuri, «Totul ar fi trebuit să fie sfere, / dar n-a fost, n-a fost aşa.», dintr-un Cântec (Despărţire de o vârstă) din Dreptul la timp (1965), însă întregul noului volum punându-se sub peceţile de taină ale binomului perfecţiunii / absolutului, cu oul / ovoidul la un capăt al balanţei, reverberând simbologia universală a seminţei / germinaţiei în aventură cosmică, şi cu sfera la celălalt capăt, în superbul asediu al viului însetat de perfecţiune, de absolut, „reflex- condiţionat“ androginic al erei noastre. Pare „firesc“, în Oul şi sfera, ca după o ninsoare cu ochi – Dar ninge. Ninge cu ochi de peşti, / cu ochi de şerpi, de câini. / Ninge izbind în ziduri până devin nefireşti, / [...] / Ninge. Pupile rotunde, drepte, piezişe, / patrate, triunghiulare, / îngheţând în ţurţuri fără culoare, / atârnând de jgheaburi, de acoperişe... / [...] / Ochi mari. Din ce în ce mai mari, până se sfarmă. / Ochi cu pupile negre lăţindu-se-ntr-una, / cât fereastra-n care bate luna, / ochi cât zidul. Ninge. Ochi cât turla. Ochi de iarnă. («Ninge cu ochi» – SOs, 93 sq.) -, să se înfăţişeze un înger cu o carte în mâini: Trecea un înger, / pe un scaun negru aşezat. / Trecea prin aer, liniştit / şi mândru. // Eu îl priveam de la fereastră, cum / prin ziduri trece ca un fum. // Primeşte-mi un cuvânt, strigai, / tu, îngere, împins din rai / de-un vânt stârnit, de-o apăsare / a vreunui gând cu mult mai mare. // Dar îngerul tăcea, trecea / pe-un scaun negru stând, citind / o carte veche strălucind / în legătura-i de argint, şi grea. // Trecu prin blocul nou din piaţă. / Trecu prin chioşcul alămiu / al staţiunii de benzină, / abstras, divin. // Primeşte-mi, îngere, strigai, / paharul care-l beau, cu vin. / Pâinea primeşte-mi-o şi sarea... / Mi-apasă-n coastă, înserarea. // Dar îngerul tăcea, trecea / prin soba din odaia mea. / Pe un scaun negru sta, citind / o carte grea cu solzi de-argint. // Când fu în dreptul meu, strigai – / o, îngere venit din rai, / mă lasă să m-atârn şi eu / de scaunul tău, de braţul tău. // Abia putui de un picior / de scaun, să m-agăţ din zbor. / Astfel prin aer şi prin ziduri / cu îngerul zburam şi eu, / la fel cum flutură în vânt / mătasea unui steag înfrânt ! / Şi mă răneam de-acoperişe, / de ramurile verzi, piezişe, // şi mă izbeam de stâlpii lungi, / de cabluri şi de sârme şi de dungi... // mă desprinsei de sus, căzând / în piaţa înserată, liniştită. / O, el se-ndepărta, zburând, / prin aer şi prin ziduri străbătând / cu cartea-n mâini, citind cu patimă / necontenită. // O, el se-ndepărta şi eu / tot mai voiam să-l văd, prin seară. // ...Dar el s-a dus alunecând, / împins din rai ca de un vânt, / sau, poate, de- apăsarea unui gând / cu mult mai mare. («Îngerul cu o carte în mâini» – SOs, 95 sqq.).  
 
IX. Treapta „pământului ca o scândură groasă“: Laus Ptolemaei (1968). La un „pol“ al volumului Laus Ptolemaei, publicat de Nichita Stănescu în anul 1968, se află o cosmogonie terestro-centristă («Eu cred că pământul e plat / asemeni unei scânduri groase, / că rădăcinile arborilor îl străbat / atârnând de ele-n gol, cranii şi oase, / că soarele nu răsare mereu în acelaşi loc / şi nici nu răsare acelaşi soare, / ci tot altul după noroc / mai mic sau mai mare. / Eu cred că atunci când sunt nori / nu răsare nimic. / ... / Atunci trimit păsări dresate / cu ochiul bun şi cercetătoare, / care să-mi spună-ncotro trebuiesc îndreptate / câmpiile, să-ntâlnească alt soare.» – Câmp -, SOrd, I, 313), cosmogonie guvernată de Aleph, o conştientizare a sacrului raport parte – întreg / Întreg – Parte, şi, la celălalt pol, poezia-descântec de scoatere a fluidului-de- idei din urechi, setea de a plonja în real a copilului universal («I / ... / Numai greutatea-i grea / numai roata se-nvârtea / în ieri şi-n alaltăieri... / Suflete, mai bine pieri. // II. / ... / Vreau să te-aud, să te adulmec, să te gust, / o, lucrul veşnic / sculptat de mine numai bust / şi în cuvinte. // Dar nu pot nu e spart timpanul / prin care curg anomalii, / numite ora, ziua, anul / sau nenumite. // Urechea mea este un ţărm de mare / e marginea de sus a sunetelor lumii, / supusa arătare / a nefiinţei. // Spun că sunt peşti de sunet în vorbire, / ... / » – Cântec de scos apa din urechi – SOrd, I, 332 sq.).  
 
„Inefabilul“ acestui volum a fost remarcat de numeroşi critici literari, între cei dintâi fiind şi Eugen Simion: «Intenţia lui Nichita Stănescu [...] e de a crea o cosmogonie [...], luând ca punct de referinţă pământul. Alte elemente sunt focul şi aerul, traduse în nişte noţiuni enigmatice: Aerburg, Focburg, Terburg. Lipseşte principiul apei. Nichita Stănescu e, categoric, împotriva apei din convingerea că „viaţa nu s-a născut în apă“. Centrul universului e, deci, pământul, iar creatorul lui, Ptolemeu – „învăţatul dintre învăţaţi cel mai mare“. Se înţelege că Ptolemeu nu e chiar Ptolemeu, astronomul şi matematicianul cunoscut, ci simbolul creaţiunii, într-un cuvânt – Poetul... [...] Odată natura şi forma pământului hotărâte, poetul păşeşte pe terenul cunoaşterii. Lucrurile se complică, însă, aici, întrucât limbajul poeziei încorporează simboluri, foarte abstracte, cum ar fi Aleph („punctul din care se vede sensul întregului, ca şi cum / sensul ar fi însuşi întregul“), teoria punctelor şi a ansamblelor, cu o documentaţie ce pune în dificultate...» (SSra, I, 192); «Laus Ptolemaei dă [...] o senzaţie de efort aproape eroic de a depăşi noţiunile curente ale gândirii poetice, lângă impresia stăruitoare de joc, de răsfăţ, de voluptatea de a formula paradoxuri.» (SSra, I, 196). E numai „impresia de a formula voluptuos paradoxuri“, de „a naşte paradoxuri“; această „impresie“, desigur, se relevă dintr-o extrem de originală „conjugare“ la moduri lirice / epice a paradoxurilor „antice“ din cosmosul nostru cotidian, conditio sine qua non a „noi esteticii“.  
 
X. Treapta receptării „mesajelor“ Fant-Omului înzestrat cu necuvânt. Volumul publicat de Nichita Stănescu în anul 1969, Necuvintele, a stârnit cele mai contradictorii reacţii ale criticii literare. Chiar criticul cel mai apropiat poetului, Eugen Simion, consideră că «Necuvintele (1969) exprimă mai limpede decât alte poeme ale lui Nichita Stănescu ceea ce am putea numi o criză de identitate; poetul modern a pierdut, în genere, sensul existenţei şi, implicit, sentimentul personalităţii, identităţii lui; criza de identitate este, în fond, consecinţa unei crize de cunoaştere şi primul ei semn de manifestare în artă e repunerea în discuţie a raporturilor dintre universul pe care îl purtăm şi universul ce ne poartă; pe această realitate psihică se ridică, de pildă, tema dublului care, în cazul lui Nichita Stănescu, ia forma luptei sinelui cu sine; sinele este nedeterminat şi omniprezent ca Sfântul Duh; sigură este ambiguitatea, duplicitatea lui: „Ceea ce este mai departe de mine, / fiind mai aproape de mine, / tu se numeşte....“» (SSra, I, 197); mai consideră că «a doua temă a Necuvintelor e tentativa de a lua în stăpânire universul dinafară, după eşecul de a pune ordine în universul dinăuntru» (SSra, I, 199).  
 
Ceea ce nu s-a observat de către critica literară este faptul că, pornind de la concepte ca sinele şi sinea, asupra cărora a stăruit şi marele filosof (cf. NCidr, 11 sqq.), Constantin Noica, îndeosebi în lucrarea Cuvânt împreună despre rostirea românească, dar şi de la celebrul studiu din 1943, al marelui filosof existenţialist, Jean-Paul Sartre, L'Être et le Néant / Fiinţa şi Neantul (cf. SFN, 311 sqq.), Nichita Stănescu a conjugat la un original mod liric atât sinele şi sinea, dar mai ales însinele (l'en-soi), pentru-sinele (le pour-soi), descoperind / „relevând“ un ens (un soi al „dublului“), desemnat – încă din volumul publicat în anul 1966, 11 elegii – prin sintagma Omul-Fantă, adică Fant-Omul, un ens născut dintr-o subtilă lucrare a antimateriei, a antiparticulelor, a non-material-informaţiei, înzestrat cu „simţuri“ / „organe“ simetrice („corespondente“) celor umane: ne-văz, ne-auz etc., iar pentru comunicare / se-comunicare („comunicarea sinelui“) folosind necuvântul (ne-Cuvântul). În Necuvintele, Nichita Stănescu se face primul receptor / „scrib“ de pe planetă al „spunerilor“ Omului-Fantă, primul interlocutor al Fant-Omului, angajându- se totodată în „captarea“ puterii demiurgice, „ca de geneză“, a verbelor acestuia, un fel de «laseri lingvistici», tăind realitatea, topind / străbătând «aura lucrurilor», «plutind prin întuneric şi despărţind apele de lumină» (SOrd, I, 385) etc., după cum suntem şi mai bine lămuriţi în poemul Necuvinte, publicat în celălalt volum,  
 
Un pământ numit România, apărut tot în anul 1969 (infra). Despre Omul-Fantă, despre Fant-Om ca non-ens, dar şi ca oglindire a propriului eu liric „supratensionat“ (supra), protagonistul poemului „depune“ mărturia: El era făcut să fie pradă, / pradă a cuvintelor alese, / cu un şoim pe ultima silabă. // [...] // De aceea el / stătea întins pe timp / ca pe-o frigare // şi, cu cât ardea mai puternic / în afară, / cu atât se cocea mai neasemuit / înlăuntru. // [...] // Doamne, Dumnezeule, / coif al înţelepciunii, / sabie a puterii... («Eu, adică el» – SOrd, I, 380). Descrierea comunicării dintre protagonistul poematic şi Omul-Fantă, recompunând parcă Androginul, se face – către noi, receptorii din [ara-cu-Dor, din acest univers „dat“ – apelând la comparaţiile realului nostru cotidian-arboricol, dar surprinzând şi câte ceva din esenţa «necuvintelor», «frunze cu dinţi»: El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete. / Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi. / El a întins spre mine o ramură ca un braţ. / Eu am întins spre el braţul ca o ramură. / El şi-a înclinat spre mine trunchiul / ca un măr. / Eu mi-am înclinat spre el umărul / ca un trunchi noduros. / Auzeam cum se- nteţeşte seva lui bătând / ca sângele. / Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva. / Eu am trecut prin el. / El a trecut prin mine. / Eu am rămas un pom singur. / El / un om singur. («Necuvintele» – SOrd, I, 381 sq.). În faţa întrebărilor „extraterestre“ întru cunoaştere reciprocă puse de Omul-Fantă din Necuvintele, de Fant-Om – întrebări reluate în titlul: Cine sunt eu ? Care-i locul meu în cosmos ? -, protagonistul poematic stănescian, răspunde categoric, aducând chiar şi „dovezi“ menite a-l lăsa pe „interlocutor“ perplex: Fără mine nu se poate, dovadă că sunt. / Fără mine nu s-a putut; / dovada e că m-am tras din mine însumi / adică din acel mine care a fost. // Eu sunt cel care nu se poate fără de el. / Eu sunt cel care nu s-a putut fără de el. / Eu sunt cel care a dat mărturie / pentru existenţa lui Dumnezeu. // Eu sunt cel care am dat mărturie / de nonexistenţa lui Dumnezeu, pentru că / eu l-am făcut pe Dumnezeu vizibil. // Eu sunt făcut de Dumnezeu, pentru că / eu l-am făcut pe Dumnezeu. // Eu nu sunt nici bun nici rău / ci sunt, pur şi simplu. // Eu sunt cuvântul „sunt“ / Eu sunt urechea care aude cuvântul „sunt“ / Eu sunt spiritul care înţelege cuvântul „sunt“. // Eu sunt trupul absurd al lui „sunt“ / şi literele lui. / Eu sunt locul în care există „sunt“ / şi patul lui, în care doarme. (SOrd, I, 371). Spre a-l lăsa şi mai „perplex“ pe Omul-Fantă, spre a-l deturna de pe a adevărului pistă, protagonistul poematic stănescian îi declară într-un mod disimulat şi „sursa de hrană“, sursa real-vitală putând rămâne „absolut secretă“, „invulnerabilă“, în caz că Fant-Omul ar încerca să i- o distrugă, în eventualitatea încolţirii gândului de a-l anihila pe ens-ul uman din universul nostru marcat de legea inexorabilă a luptei pentru existenţă: Mănânc libelule pentru că sunt verzi / şi au ochii negri, / pentru că au două rânduri de aripi / transparente / pentru că zboară fără să facă zgomot / pentru că nu ştiu cine le-a făcut şi de ce / le-a făcut / pentru că sunt frumoase şi suave, / pentru că nu vorbesc şi pentru că / nu sunt convins că nu vorbesc / Mănânc libelulele pentru că nu-mi place / gustul lor, / pentru că sunt otrăvitoare şi / pentru că nu-mi fac bine. // Mănânc libelulele pentru că nu le înţeleg, / le mănânc pentru că sunt contemporan cu ele / le mănânc pentru că am încercat să-mi mănânc / mai întâi propriile-mi mâini / şi erau infinit mai greţoase, / le mănânc pentru că am încercat / să-mi mănânc limba, / propria limbă de carne / şi înspăimântat am văzut / că ea-şi lepădase cuvintele / verzui, cu ochi negri, / departe de mine, în foame. («Mâncătorul de libelule» – SOrd, I, 370).  
 
XI. Treapta „laserului lingvistic“ şi a „mutării în lup“: Un pământ numit România (1969). Cu excepţia poemului care dă titlul „întregului“ şi a poemelor: Colindă de ţară, Cu colţul inimii şi Mutarea în lup, volumul publicat de Nichita Stănescu tot în anul 1969, Un pământ numit România, se constituie, în realitate, în „partea a doua“ a volumului Necuvintele (nu insistăm asupra problemelor ridicate de cenzura din acea vreme, e drept, „mai blândă“ decât înainte de 1964, important fiind doar faptul că poetul a reuşit să publice „la timpul prezent al creaţiei sale“). Altfel, titlul nu s-ar justifica decât prin argumentul că eroul liric, identificându-se în poet, este – ca şi creaţia sa -, autohtonism declarat şi profund, un pământ, numit România, ceea ce este valabil pentru oricare poet veritabil. În „deschiderea“ volumului Un pământ numit România, după cum s-a mai subliniat (supra), Nichita Stănescu a aşezat poemul Necuvinte, spre a atrage astfel atenţia – cel puţin a criticii literare – asupra „îngemănării“ volumelor publicate în anul 1969. În acest poem, autorul mărturiseşte – prin poematicul erou – că, în materie de cuvânt / necuvânt, are la porţile visului «acel laser lingvistic / care să taie realitatea de dinainte, / care să smulgă întruna luminii / partea ei de apă cu peşti, // [...] / ...şi s-o lase / tot mai pură şi mai singură şi mai pură, / până când se face din nou / întuneric», genune renăscătoare de „superior“ univers. Ne mai încredinţează că este obsedat până şi în somn de puterea demiurgică de la cuvinte / ne-Cuvinte, redeclanşatoare de cosmogeneze, ştiindu-se din Sfânta Evanghelie cea după Ioan că Dumnezeu-Cuvântul s-a făcut trup, că la început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul, că toate prin El s- au făcut. Dacă la Dumnezeu era Cuvântul, când, potrivit Facerii (întâia carte a lui Moise), «la început, a făcut Dumnezeu cerul şi pământul», când «întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor; şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină !“; şi a fost lumină...», la eroul liric stănescian, situat pe „locul secund“, nu mai poate fi vorba decât de ne-Cuvânt, cu o putere similară celui dumnezeiesc, dar într-altă situaţie, cea a realităţilor de după «Geneză»: Visez acel laser lingvistic / care să taie realitatea de dinainte, / care să topească şi să străbată / prin aura lucru-rilor. // Acel cuvânt îl visez / care a fost la-nceputul lumilor lumii, / plutind prin întuneric şi despărţind / apele de lumină... («Necuvinte» – SOrd, I, 385). Mai înainte de 20 iulie 1969, când primul om – Neil Armstrong – a păşit pe suprafaţa Lunii, conceptul filosofic / astrofizic de antimaterie era un „subiect la modă“, ispitind, inspirând, dezlănţuind „cu superbie“ imaginaţia poetului, desigur, şi în „sculpturalitatea“ unor «Antimaterii învinse»: Începu şirul exploziilor. De obicei / exploda o tâmplă. / Se vedea o lumină tăioasă, / se auzea un scrâşnet scurt. Deodată, / m-am trezit planând pe o pernă de fum. / Fiecare parte a trupului se vedea / pe sine, ca şi cum ar fi fost totodată / şi ochi şi oglindă. / Destul că mă răsuceam liniştit / pe o pernă de fum, / lipsindu-mi / distanţa aceea tragică, pe care o străbat / privirile, ca să existe. / Propria-mi copilărie mi-era / indiferentă, indiferentă adolescenţa. Am renunţat / la a-mintiri. / De ce le-aş mai fi fost recunoscător ? / Astfel, ochii începură să se vadă / pe sine, iar tâmpla / să sculpteze-n placa ei / basorelieful unei explozii. (SOrd, I, 389).  
 
XII. Treapta zborului în „clasica“ oglindă, sau a „zborului invers“: În dulcele stil clasic (1970). În ciuda reacţiilor „ostile“, de întâmpinare, ale criticilor literari cu „miopie“ / „presbitism“ din România anului 1969, celebrul volum, Necuvintele, a marcat un triumf al poeziei resurecţionale; este vorba despre acea parte a criticilor literari opriţi la „necuvinte“, ce, după cum a remarcat A. Marino cu privire la caracterul «empiric, neteoretic, conservator» al impresionismului românesc, se constituie în «ultima colonie de pelicani a Europei critice» (apud PHA, 56). Nichita Stănescu şi-a văzut de calea uimitoarei sale galaxii de necuvinte, tipărind în anul următor, 1970, un nou volum în registrele stilistice moderniste, dar sub un mieros titlu-capcană, În dulcele stil clasic, desigur, pentru acei critici literari «flori deşerte, care roade n-au adus», incapabili „să pătrundă“ dincolo de copertă; totuşi, receptorii adevăratei poemosofii stănesciene au fost avertizaţi de autor într-un „cuvânt înainte“ – la distanţă apreciabilă de „stilul clasic“ -, „limpede ca vioreaua“, Către Cititorul cărţii acesteia: «Înşiruirea de versuri din faţa dumneavoastră este un fel de pasăre care zboară invers – ca să repet o inspirată imagine a lui Borges. Ea propune, din punctul de vedere al sentimentelor, sentimentul că apocalipsul fost-a de mult, de foarte mult, şi că amintirea lui poate fi considerată numai ca o sursă a cuvintelor reci, neschimbate în urlet.» (SOrd, II, 6). La o „simplă radiografie“, poezia În dulcele stil clasic, de la care vine şi titlul volumului, îşi toarnă argintul-viu al necuvintelor prin care se constată, se contemplă şi se consacră „tema“ stării cuplului Ea – El, re-editare a perechii edenice, în faţa eroului liric, participant la ceremonialul „eternizării de-o clipă“ dinspre principiul energetic „vir“ / Yang („materia tânără şi perfectă“), desigur, în tiparele „clasice“ ale catrenului armonizat în trohei, în rime-ecou („monorimă“ reverberantă), în măsură – de 8 / 7 – specifică oralităţii româneşti: Dintr-un bolovan coboară / pasul tău de domnişoară. / Dintr-o frunză verde, pală, / pasul tău de domnişoară. // Dintr-o înserare-n seară / pasul tău de domnişoară. / Dintr-o pasăre amară / pasul tău de domnişoară. // O secundă, o secundă / eu l-am fost zărit în undă. / El avea roşcată fundă. / Inima încet mi-afundă. // Mai rămâi cu mersul tău / parcă pe timpanul meu / blestemat şi semizeu / căci îmi este foarte rău. // Stau întins şi lung şi zic, / Domnişoară, mai nimic / pe sub soarele pitic, / aurit şi mozaic. // Pasul trece, eu rămân. (SOrd, II, 33 sq.).  
 
Criticul literar Alex. Ştefănescu sublinia dinspre „avântul“ formei în istorie, lăsând în plan secund substanţa lirosofică: «Un poem ca În dulcele stil clasic este, de pildă, o piesă lirică galantă – sinteză între elegantul stil trubaduresc şi lamentaţiile amoroase din timpul lui Ienăchiţă Văcărescu – supusă de Nichita Stănescu unui asemenea tratament de regenerare-caricaturizare. Poetul a intensificat în general caracterul aleatoriu al combinaţiilor de cuvinte, sugerând că, oricum, într-un apel erotic contează, mai mult decât „argumentaţia“, tonul galeş şi plângăreţ» (ŞNE, 42). Contează, poate, ceea ce îi sugerează „o piesă lirică galantă“ de Nichita Stănescu unui critic de poezie ca Alex. Ştefănescu, numai dacă ne referim la prima vârstă / etapă a creaţiei genialului autor al Necuvintelor, cea dintre anii 1954 / 1960 (avându-se în vedere şi Argotice) şi 1966, când îşi căuta un inconfundabil „teritoriu poetic“. Începând cu 11 elegii (1966), prin care se inaugurează un original sistem poetic şi prin care Nichita Stănescu intră în a doua vârstă / etapă a creaţiei, ochiul de iniţiat al analistului / receptorului trebuie să se încerce într-o veritabilă „lecţie de anatomie“ a textului.  
 
De la 11 elegii (1966) încoace – după cum argumenta în 1980 poetul Ştefan Augustin Doinaş, punându-şi „roba“ de critic literar, Nichita Stănescu «şi-a stabilit definitiv temele (de fapt, atitudinile posibile faţă de real şi imaginar), şi, în volumele următoare, ne va oferi variantele lor, din ce în ce mai explicite; astfel, în Obiecte cosmice (din 1967), accentul cade, din nou, pe increat; în Oul şi sfera (1967) predomină un lirism al antinomiilor; Laus Ptolemaei (1968) e o „laudă a neadevărului necesar“ al empiriei, un refuz al raţiunii uscate, geometrizante; Necuvintele (1969) reiau dialectica identităţii şi alterităţii, a cuvântului şi a ideii etc.; mereu mai adâncită în aceste volume, dar mai ales în ultimele – În dulcele stil clasic (1970) şi Măreţia frigului (1972) – apare însă poetica strict particulară a lui Nichita Stănescu, poetica necuvintelor.» (DL, 200). În articolele / studiile sale de teoria / estetica poeziei, Nichita Stănescu remarcă „aura semantică“, nu „starea de nervi“, la critica literară, menită a consacra valoarea „atunci când dânsa există“. Credinţa poetului arată că «putem vorbi deschis despre faptul că poezia nu poate să fie definită» şi «că poezia românească s-a maturizat suficient în istoria sa, astfel încât pu- tem aplica propriile ei criterii interioare» (Criticilor mei – SFiz, 468).  
 
Înainte de a aborda „conţinutul şi forma“, structura poeziei În dulcele stil clasic, o abordare din „interior“, „din esenţa ei“, trebuie să se ia în considerare lămuririle lui Nichita Stănescu la astfel de concepte: «arta concretă are o natură monadică; adică, spre deosebire de arta abstractă pe care, după opinia mea, o consider ca un raport între elementele quasi echivalente, concretul diferenţiază punctul de punct, frunza de frunză; ultima particulă a concretului este monada, deci revelaţia, deci calitatea» (ibid., 470); «jocurile de tensiune existenţială balansează între parte şi întreg» (ibid.); «structura este un sistem de referinţă sau mai degrabă un fenomen foarte asemănător liniilor de forţă ale unui magnet care ordonează pilitura de fier numai şi numai într-o ordine dinainte stabilită; o structură mai întâi nu are sens estetic, ci unul profund uman, întrucâtva temperamental, pentru că o structură se compune în urma unor ample experienţe de viaţă, dar, ca şi experienţele de viaţă şi cu atât mai mult în calitatea ei de rezultantă, structura nu poate suporta o infinită variaţie» (ibid.); şi, ajungând la structura legată de „dulcele stil clasic“, poetul ne încredinţează că «structura clasică este sprijinită sau mai degrabă deductibilă şi din materialul lingvistic folosit de ea; este vorba, în ultimă instanţă, de verb şi de substantiv; de preponderenţa verbului sau a substantivului; [...] substantivele, numele, poreclele nu sunt altceva decât amabilii uşieri care deschid sau închid uşile comunicării între concret şi abstract; structura clasică ahtiată după idee se va pune întotdeauna bine cu toţi uşierii sălilor unde tronează ideea.» (SFiz, 475).  
 
În structura poeziei În dulcele stil clasic, desfăşurată în cinci catrene şi un vers-aforism „detaşat“, se disting mai întâi două planuri ce se intersectează: a) planul descinderii elementului „femina“ / Yin (Ea, „domnişoara“, „fără majusculă“, ca în strofa ultimă, stând sub pecetea numărului cinci, al nunţii), unde se proiectează „clasic“, „edenic“, Ea / „domnişoara“ („Eva“ de dinaintea cunoaşterii „mărului din rai“), într-o „unitate de loc“, «dintr-un bolovan», «dintr-o frunză», într-o „unitate de timp“, «înserarea-n seară», şi într-o „unitate acţională“, revelată în dinamica pasului virginal şi în simbolica descensională a „păsării amare“; b) planul elementului „vir“ / Yang de după manifestarea fertilizatoare de genune, în autoreceptarea ecoului energetic. Primului plan i se consacră strofa din „deschidere“ şi strofa a doua; planului secund i se dedică al patrulea catren şi catrenul „de închidere“; al treilea catren, „din mijloc“, se proiectează „la intersecţia“ celor două planuri drept „ax liric“ („centru gravitaţional- metaforic / simbolic“), constituindu-se în tabloul căderii cuplului „edenic“ în păcat, „într-o secundă a şarpelui“. Şi acest catren „axial“ surprinde starea „ambiguă“ a oglindirii reciproce a elementelor („femina“ / Yin, sau Ea, „domnişoara Eva“, şi „vir“ / Yang, ori El ivindu-se în Eroul liric) în secundă, în efemer: «O secundă, o secundă; / eu l-am fost zărit în undă. / El avea roşcată fundă». Echivocul vine dinspre „pasul de domnişoară“, dinspre „virginalul pas“, „zărit în undă“, şi, deopotrivă, dinspre El, cel cu „fundă roşcată“, dinspre Ispititorul („şarpe-fundă“ – spre care „se îndreaptă“ epitetul cromatic „roşcată“), ori dinspre El, „înflăcăratul“, în ultimă instanţă, Yangul, Soarele, Atoatecreatorul / Atoatefertilizatorul; se antrenează (în acest catren terţ) „narcisismul“ mărturisit / dovedit de undă, între „secundă“ şi „încetineala afundării inimii eroului liric“. Ultimul vers, Pasul trece, eu rămân, detaşat de cele cinci catrene, reverberează din paremiologie un adevăr autohton-solarian: apa trece, pietrele rămân. Iar prin acest stih „de închidere“, eroul liric – dinspre calitatea energetică Yang („materia tânără, perfectă“) – ia distanţă hyperionică în priveliştea fiinţei.  
 
Poezia se deschide cu un vers şocant: «Dintr-un bolovan coboară...»; în limbajul cotidian, bolovan desemnează „o bucată mare de pământ“, „de sare“, „de piatră“, „de seu“, un bulgăre, „o turtă“; peiorativ, se atribuie „naivului“, „omului prost, îngrămădit de prost“; Nichita Stănescu înnobilează (reînnobilează) termenul bolovan, redându-i originarul sens sacru reactivat din mitologia română, potrivit căreia Fărtatul / Dumnezeu – în apele primordiale, jur-împrejurul bradului cosmic – a făcut dintr-un bolovan / bulgăre (turtă) de lut (nisip / mâl) întreaga lume (cf. VMR, 240 sqq.), ori dinspre Biblie („Facerea“, 2, 7): «Dumnezeu a făcut pe om, după chipul şi asemănarea lui, dintr-un bolovan, peste care a suflat şi i-a dat viaţă...». Apelând la „franjele lirice“ ale frunzei („frunză / foaie verde“ din debutul oricărui cântec popular românesc) şi la sinecdoca „supraetajată“, Nichita Stănescu înlătură orice dubiu referitor la „unitatea de loc“ şi la descinderea gingaşei, virginalei făpturi edenice, Ea / „Eva“; doar Ea se poate ivi „dintr-o frunză verde, pală...“. Epitetul „pală“, „paliditatea“ frunzei, paloarea reverberează „păcatul originar“, păcatul de a fi mâncat din pomul din mijlocul raiului, pom al cărui rod ispititor dă ştiinţă şi facilitează cunoaşterea binelui şi a răului. Interdicţia dumnezeiască fusese limpede: «Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi !» (Facerea, 3, 3). Dacă iluminarea „unităţii de loc“ s-a produs fulgurant în primul catren, „unitatea de timp“ se evidenţiază în catrenul secund: «dintr-o înserare-n seară». Şi această unitate stă sub pecetea elementului dinamic / dinamizator, «pasul tău de domnişoară», leitmotiv pentru fiecare „punct cardinal“ din acest spaţiu poemosofic stănescian.  
 
Unda pleonastică din îmbinarea liremelor «înserare-n seară» se disipează iute. Cuplul edenic, Ea – El („Adam – Eva“), păcătuind întru cunoaştere şi moarte, a început „să se însereze / înnopteze“, să lunece- n genune, chiar în „seara plimbării lui Dumnezeu“: «Iar când (Adam şi Eva) au auzit glasul Domnului Dumnezeu, care umbla prin rai, în răcoarea serii, s-au ascuns... printre pomii raiului.» (Bibl, 13) / «Şi auziră glasul Domnului Dumnezău, umblând în grădină înde sară; şi să ascunsără Adam şi muiarea lui de faţa Domnului Dumnezău în mijlocul raiului.» (B, 3); aşadar, cuplul edenic s-a înserat chiar în „răcoarea serii“, „înde sară“, la „umblarea“ lui Dumnezeu prin grădină. Dorinţa de zbor din „pasul făptuirii-domnişoară“ a devenit brusc pasărea amară a coborârii; căci Dumnezeu a dat pedeapsa: «Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte copii...» / «Şi muierii zise: „Mulţind voiu mulţi scârbele tale şi suspinul tău; întru scârbe vei naşte feciori, şi întoarcerea ta – cătră bărbatul tău, şi el pe tine va stăpâni.“ Iară lui Adam zise: „Căci ai ascultat glasul muierii tale [...], blestemat pământul întru lucrurile tale ! Întru scârbe vei mânca pre dânsul...» (ibid.).  
 
Pe registrul metaforic, pasărea amară desemnează izgonirea din rai a cuplului omenesc / primordial. „Catrenul-ax“, cu tabloul căderii cuplului edenic în păcat, „într-o secundă a şarpelui“, reverberează mitul biblic al şarpelui, «cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământul-rai» («Iară şarpele era mai înţelept decât toate hiarăle ceale de asupra pământului...» – ibid.). Amăgitorul şarpe cu fundă roşcată, zărit o secundă numai, în „undă“, în „oglindă-undă“, „dialogând“ cu domnişoara-Evă, îi afundă (scufundă) şi eroului liric (în autoproiectarea-i adamică) inima, aidoma „celuilalt şarpe“ ce, cu aproape două milenii înaintea celui biblic, a furat planta ne- muririi lui Ghilgameş (cf. GAB, 176), la scăldătoare, între „unde“ pierzându-şi urma. În viziunea stănesciană, pedeapsa ţinteşte şi autocunoaşterea cuplului împlinit sub pecetea inimii ce se afundă încet în moarte, lăsând a se petrece îndepărtarea între emisfera-Ea şi emisfera-El (conectată Androginului – cf. PB, 37 sqq). Din această perspectivă se evidenţiază invocarea „dulcelui-dureros“ mers întru cunoaşterea binelui şi răului, mersul Domnişoarei; este invocarea zeiţei cunoaşterii absolute în al patrulea catren, invocarea Sorei-Soarelui de după blestemul divinităţii: «Mai rămâi cu mersul tău / parcă pe timpanul meu...». Fără mersul Domnişoarei întru cunoaştere, celui „blestemat şi zemizeu“ îi este „foarte rău“.  
 
Catrenul final oglindeşte eroul liric în calitate de „izgonit din rai“, adică în calitate de om, «stând întins şi lung», deci „desfăşurat spaţial (polidimensional)“, cercetând / ispitind cosmosul cel de toate zilele, cosmos marcat de «soarele pitic, aurit şi mozaic», spre a-şi grăi constatarea „post-edenică“: «Domnişoară, mai nimic...». Nu s-a întâmplat / schimbat „mai nimic“ şi, în faţa măreţiei omului angajat întru cunoaşterea absolută, cunoaştere pentru care a fost „blestemat“ de Dumnezeu şi pentru care a fost „exilat“ din Eden, soarele este „pitic“ şi cu „petele-mozaic“, „mozaicul păcatelor“, pentru care „auritul“ nu şi-a primit pedeapsa divină. Şi toate acestea reliefează convingerea genialului poet că «omul este natura naturii» (SFiz, 504).  
 
VA URMA  
------------------------------------------------------  
Prof. Dr. Ion PACHIA-TATOMIRESCU  
Timişoara, 20 decembrie 2013  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Ion PACHIA-TATOMIRESCU - NICHITA STĂNESCU ŞI „NOUA ONTOLOGIE“ - A LIMBII / LOGOSULUI DIN TEMEIUL PARADOXISMULUI (2) / Ion Pachia Tatomirescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1087, Anul III, 22 decembrie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Ion Pachia Tatomirescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Pachia Tatomirescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!