Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Comentarii > Mobil |   


Autor: Ion Pachia Tatomirescu         Publicat în: Ediţia nr. 1280 din 03 iulie 2014        Toate Articolele Autorului

UN ROMAN ISTORIC ÎN CALIGRAFIA UNUI HAIJIN VALAH
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Vestitul autor de micropoeme-haiku – din Dacia (de România), până-n India, Australia şi Japonia (după un debut de haijin matur, chiar în autorizat-bucureşteana revistă a lui Florin Vasiliu, Haiku, nr. 2 / 1990, avându-şi roadele de-aproape un deceniu împetalate în primul său volum de „tristihuri creştine în spirit haiku“, Via Dolorosa – Bucureşti, Editura Fiat Lux, 1998 –, debut editorial ce fu urmat de alte valoroase micropoeme-haiku „de direcţie zonală“, cu circuit asigurat şi în spaţiul anglofon: Faţa nevăzută a lunii / The Moon's Unseen Face – Bucureşti, Editura Semne, 2001; Arca lui Noe / Noah's Ark, Târgu-Mureş, Editura Ambasador, 2003; Ikebana, Bucureşti, Editura Orion, 2005; etc.) –, Vasile Moldovan (născut în aleasa zodie a Gemenilor, la 20 iunie 1949, în localitatea Şopteriu, din judeţul Bistriţa-Năsăud, cu copilărie, studii elementare şi gimnaziale, între anii 1956 şi 1963, pe meleagul natal, cu studii liceale la Teaca de Bistriţa-Năsăud, între anii 1963 şi 1966, încheiate / bacalaureate în anul şcolar 1966 – 1967, la Colegiul Militar Ştefan cel Mare din Câmpulung Moldovenesc, cu Şcoala Superioară de Ofiţeri Activi Nicolae Bălcescu din Sibiu absolvită în anul 1970, după care, între anii 1975 – 1979, frecventează cursurile Facultăţii de Jurnalistică – Universitatea din Bucureşti, încununându-le, în anii 1995 şi 1996, printr-un Curs Postuniversitar de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării, funcţionând până la pensionare ca jurnalist / publicist la gazetele militare Grănicerul şi Apărarea Patriei – revistă ce, după Revoluţia Valahă Anticomunistă din Decembrie 1989, devine, potrivit modei anotimpurilor post-decembriste, Observatorul militar), surprinde Distinsul Receptor de proză, cu un interesant roman de factură istorică, Descăunarea (2014)*, ce stă sub un „polivalent“ motto paremiologic-valah (prin analogie / „substituţie“ după „etalonul“ lansat de marele scriitor poliedric, Dumitru Radu Popescu: din folcloricul circuit valahofon, Apa trece pietrele rămân, devine – la autorul primei capodopere romaneşti a paradoxismului, «F», din anul 1969, prin „substituţia“ pietre – bivoli, Apa trece bivolii rămân, ceea ce face să se iţească la haijin-romancierul din „radiografierea“ noastră, întru îmbogăţirea paremiologic-valahă de registru înalt / cult, dar printr-o dublă substituţie, apă – domnie / domnii şi piatră / pietre – scaun / scaune-ale-regalităţii), Domniile trec / scaunele rămân –, roman a cărui acţiune – dinspre revoluţionarismul Paşoptist / re-Unionist al unor puternice personalităţi istorice de nobili eroi-masoni din Principatele Valahe al Daciei Nord-Dunărene (Vasile Alecsandri, Nicolae Bălcescu, Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu ş. a.) „principate“ aflate între roţile dinţate ale celor trei imperii evmezice şi burgheze, Imperiul Otoman / Turc, Imperiul Habsburgic (redenumit, din 1867, Austro-Ungar) şi Imperiul Ţarist / Rus –, în temeiul unei acribioase documentări, reconstituie anotimpurile „unei vremi excepţionale“ pentru Valahimea de pe segmentul temporal marcat de anul 1849 (luna mai), al al exilului fruntaşilor revoluţionari-paşoptişti din Iaşi, al „desţărării“ a treisprezece lideri valahi ai «mişcării celor o mie de la Hotelul Central din Iaşi» (p. 5, evident, în rememorarea, în „oglinda retrovizoare“ a eroului central), şi de anul 1866 (11 / 23 februarie), an al „loviturii de stat“ (cf. cap. Lovitura de palat , pp. 197 – 200), adică anul „descăunării“ / „abdicării“ şi al „exilării“ prim-conducătorului nostru de „stat modern“, Alexandru Ioan Cuza, făuritorul celei de-a VIII-a re-Uniri parţiale a Valahimii, de la 24 Ianuarie 1859 (mai exact spus, a re-Unirii Principatului Valah al Moldovei cu Principatul Valah al Munteniei, între hotarele anticei Dacii), în statul naţional al României, nu al Daciei, cum era firesc (pentru că „imperialii“ – ca dintotdeauna, „de la Roma citire“ – n-au permis ca statul nostru naţional să-şi poarte strămoşescul nume, Dacia, aşa cum doreau: Kogălniceanu, Bălcescu, Cuza, Alecsandri ş. a., după cum atestă existenţa organului de presă pregătitor de re-Unire, Dacia literară, încă din 1840, şi nici Principatele Unite ale Valahilor, desigur, spre a nu se trezi conştiinţa naţional-valahă).  
 
Admirabila „materie sensibilă“ a romanului istoric de factură „clasic-de-modernă“ (adică fără „analiză de tip proustian“, dar şi fără a cădea în „celebre fluvialităţi“, aidoma celei romantic-sadoveniene din «Fraţii Jderi», în trei volume apărute în anii 1935, 1936 şi 1942, ori a celei realist-camilpetresciene, din «Un om între oameni», în cinci volume, apărute între anii 1953 şi 1957, în ciuda proletkultismului stalinist-paukerist ce „a masacrat“ / „holocaustat“ excelenta intelectualitate / scriitorime din România, cea formată în epoca interbelică, spre a se impune „omul nou“, „comunistul“, homo sovieticus, în ultimă instanţă), Descăunarea, de Vasile Moldovan, se structurează cu „exactitate“ / „economie“ de haijin, după toate rigorile „omniscientei“ naratologii istoric-veridice, în douăzeci şi nouă de capitole, purtătoare de titluri sintetic-grăitoare: Desţărarea (cu „deschidere“ romanescă, prin gândurile din oglinda „retrovizoare“, „paşoptistă“, a eroului central, Alecu / Alexandru Ioan Cuza, polarizate de exilul de mai-1849, din Iaşi, a celor 13 lideri ai mişcării revoluţionar-burgheze, „hăituiţi“ de Agia lui Mihail / Mihalache Sturza, născut la Iaşi, în 24 aprilie 1794 – mort în 8 mai 1884, la Paris, fost „rege“ / „domn“ al statului medieval-valah al Moldovei, din aprilie 1834 şi până în iunie 1849: «Cum se învârte roata lumii ! Atât de repede încât nu-i mai vezi spiţele. [...] Era pe la începutul anului 1849. Visele îndrăzneţe ale căuzaşilor, din rândul cărora făcea parte şi Alecu, sfârşiseră într-un coşmar. Mişcarea celor o mie de la Hotelul Central din Iaşi se stinsese ca un foc de paie. Treisprezece dintre animatorii mişcării s-au văzut nevoiţi să ia [...] cruntul drum al exilului, al desţărării»; celelalte „secvenţe“ de retrovizoare gânduri ţin de segmentul temporal în care eroul central, „coborând treptele Palatului Administrativ“, ca «nou pârcălab de Galaţi», fixează momentul sosirii în vestitul oraş dunărean a lui Grigore Alexandru Ghica / Grigore Ghica al V-lea, «cel din urmă domn al Moldovei» – p. 5 –, născut în Botoşani, în anul 1807 – mort în 24 august 1857, la Paris, fost domn al Moldovei în două rânduri: mai 1849 – octombrie 1853 şi octombrie 1854 – 3 iunie 1856; vestita-i familie boieresc-fanariotă dăduse Valahimii «şapte domni, împreună cu cel de faţă» – p. 7; unul „dintre cei şapte“, Grigore Ghica al III-lea, a fost decapitat, la ordinul Porţii de Istambul, pentru că „a avut îndrăzneala de a deplânge în mod public“ vânzarea nordului Moldovei – provincia, adică dacica „ţară de râuri / munţi“, Bucovina, de către Imperiul Otoman, la „un preţ“ derizoriu, Imperiului Habsburgic; «cel care îi urma pe scaun [lui Mihail / Mihalache Sturza] se afla, iată, pe iahtul luxos, care urma să ridice peste două ceasuri ancora şi să se îndrepte, trecând pe una din gurile Dunării, spre Galaţi, unde avea să debarce cu numeroasa lui suită, la fel de avidă de tărire şi de bani, ca şi cea care fusese nevoită să se retragă...» – p. 6), Priveghiul (cu o „reînviere“ a atmosferei de „priveghi-petrecere“ cu cartofori-băutori, adică, în litera romanului, cu «jocul de cărţi, înjurături fără adresă, bârfă măruntă [...], ceşti de porţelan, chinezeşti, cu cafea aburindă, stacane din sticlă de Murano, pline cu vin de Bordeaux, scrumiere de argint, farfurii întinse, de porţelan franţuzesc, înflorate cu simţ artistic, doldora de gustări reci şi calde – totul semăna cu o petrecere deşănţată, nu cu un priveghi...» – p. 16 sq. –, din noaptea de 24 august 1857, a morţii lui Grigore Alexandru Ghica şi din ziua / noaptea de 25 august, de dinaintea înmormântării sale de la Paris, priveghi la care asistă şi Elena Cuza, cu aproape toate atributele „personajului catadioptru / reflector“: «În faţa reşedinţei prinţului, simţi că i se taie picioarele. Cineva arborase la poartă tricolorul românesc în bernă. Deci nu putea fi vorba de moartea doamnei Leroi. [...] În salonul larg şi luminos, Grigore Alexandru Ghica Vodă repausa pe o canapea Louis XIV. Aşa vroise distinsa văduvă.» – p. 15 sq.), În audienţă la Napoleon (unde-i vorba despre celebrul medic militar francez stabilit în Valahime, Carol Davilla, ce – acompaniat de Elena Cuza – merge în audienţă la Versailles, la Napoleon al III-lea, cel ce „promulgă“, «prin înalt Decret, asimilarea Şcolii [...] de Medicină din Bucureşti cu şcolile secundare de medicină şi farmacie din Franţa», p. 28), Din nou acasă (capitol ce surprinde pe Alecu / Alexandru Ioan Cuza, vizitându-şi, pe-o ploaie deasă, casa părintească, unde se mai afla doar bătrâna-i mamă, Sultana Cuza, pe care „o dureau grumajii“, tot uitându-se pe «drumul Galaţilor», tot sperând să-i vină odorul ca un „ghinerar“ «cu galoane-nflorate» – p. 34), Lecţia de anatomie (din care aflăm că «lui Alexandru îi făcea o deosebită plăcere să discute cu mama lui chestiuni politice; n-a avut parte să pună ţara la cale cu tatăl său; când trăia el, Alexandru era prea tânăr ca să-l intereseze asemenea treburi; [...] tâlcul politicii îl deprinsese la Paris; plecase hotărât să se întoarcă medic, dar lecţia de anatomie „pe viu“ [...] l-a dat gata» – p. 36; fiindcă „lecţia de anatomie“ se făcea „în realitate“, pe cadavru; şi Alecu „leşină“ – ceea ce-l determină să renunţe la Facultatea de Medicină şi să urmeze cursurile Facultăţii de Drept), Scara din vis (un vis al mamei, cu un Alecu / Alexandru voinic, ce încerca să ajungă la rodul din „creştetul“ marelui nuc bătrân de-acasă – Axis Mundi Dac-Vallahorum –, înnădind / „unind“ scara «de la podul casei» cu «scara de la fânar», urcând şi tot culegând nucile, dar, în ultimă instanţă, spre a ajunge la cele din vârf, cere ajutor mamei sale ca să-i aducă şi cea de-a treia scară – în sacră simbolistică întru re-Unirea celor trei Principate / State Evmezic-Valahe din Dacia Nord-Dunăreană, „vis“ aproape bimilenar al Pelasgimii > Valahimii din Dacia lui Burebista / Regalian), Voia Providenţei (e un capitol al ascensiunii eroului central pe treptele „uneori abrupte“, până-n vârful piramidei sociale, graţie vrerii Providenţei: 1. «făcuse politică în '48 dintr-o pornire lăuntrică; fusese luat de valul revoluţiei»; 2. «întâlnirea cu totul întâmplătoare de la Istambul, a prinţului Grigore Alexandru Ghica, a fost pesemne voia Providenţei; după instalarea în domnie, el i-a trimis mesager în taină cu sfatul să se întoarcă discret, fără zarvă, ca să nu atragă atenţia neprietenilor; şi de cum s-a întors, l-a repus imediat în drepturi; pentru început, în funcţii modeste şi mai depărtate de cetatea de scaun, ca să nu-l ia la ochi prigonitorii săi; după mazilirea domnitorului, Cuza vroise să renunţe la cariera administrativă»; despre Grigore Alexandru Ghica, documentele spun că ar fi cumpărat de la „imperiali“ tronul Moldovei, „pentru a doua oară“, prin octombrie 1854, cu un milion şapte sute cincizeci de mii de galbeni / franci de aur; la plecarea ex-„regelui“ / domnitorului din portul Galaţi, spre Paris, Grigore Alexandru Ghica a predat „în taină“ lui Alexandru Ioan Cuza «registrul cu prescripţiile pentru [re-]Unire» – p. 42 sq.; 3. «i-a surâs norocul; şi în dragoste, şi în carieră; [...] în numai şase luni, parcursese o carieră strălucită, trecând prin toate gradele: de la sublocotenent [...] până la colonel» – p. 44), Balotajul (în „panoul central“ al acestui capitol, sunt pe cale de „auto-portretizare“ două personaje colective în mare înfruntare „electivă“; pe de o parte a „baricadei“, Partida Naţională, cu 33 de deputaţi, «al cărei cuvânt de ordine era [re-]Unirea», şi, de cealaltă parte, Tabăra „Statu-Quo“-ului, alcătuită din 22 deputaţi „oscilând electiv“ între Mihalache Sturdza ce domnise în Moldova între anii 1834 – 1849, v. supra, fost domnitor ce, «pentru a-şi scoate fiul din cursa princiară [...], invocase faptul că beizadea Grigore slujise în armata otomană cu numele de Muhlis-Paşa, având gradul de general de divizie» – p. 45), Lovitura de teatru („fixează eroina-catadioptru“, Elena Cuza, «într-o seară de iarnă, în casele bătrâneşti ale familiei Rossetti Solescu din Iaşi»; recent întoarsă din Italia, «cu vaporul şi cu trenul» – pe tot drumul fiind însoţită de imaginea lui Garibaldi, „capul politic“ din Roma acelei vremi, ce-i atrăsese atenţia, îndeosebi prin aserţiunea «Aveţi, sunt sigur, un Garibaldi al dumneavoastră», p. 47 – Elena Cuza se arată mândră de soţul ei, pe care «dorea cu ardoare să-l vadă înălţat la rangul de hatman; cu acest gând, pare-se, aprinde «candelabrul cel mare, cu 12 braţe de argint», pentru fraţii rosetteşti şi pentru invitaţii lor la îmbelşugata cină; discuţiile de la masă sunt focalizate «pe un singur subiect [...]: cine urma să fie ales domn?»; Alexandru Ioan Cuza se arată plictisit de discuţia despre alegeri şi pleacă la teatru), Maratonul alegerilor (în „panoul central“ al acestui capitol se află scena electorală valah-moldavă cu o serie de puternice personalităţi politice ale anotimpurilor din „ajunul re-Unirii“: Vasile Alecsandri, Al. Beldiman, Lascăr Catargiu, Costache Negri, Constantin Hurmuzaki, Mihail Kogălniceanu, Petrache Mavrogheni, Lascăr Rosetti ş. a., între care şi N. Pisoschi, cel ce propune ca Alexandru Ioan Cuza să fie Domn), În culmea gloriei (este „capitol de punct culminant-romanesc“, „polifocalizat“ pe ceremonialul de învestire, pe discursul lui Kogălniceanu la înălţarea lui Alexandru Ioan Cuza în „tronul Moldovei lui Ştefan cel Mare“, pe discursul lui Cuza, pe inspectarea cazarmei de la Copou, pe epistola mitropolitului Nifon prin care Al. I. Cuza este anunţat că a fost ales şi domn al Munteniei [«Azi, 24 Ianuarie 1859, la şase ore seara, Adunarea Electivă din Valachia, procedând conform Constituţiei, a ales pe Alteţa Voastră, în unanimitate, ca Domn», p. 80], fiind invitat «să ia guvernarea Ţării», pe sosirea Delegaţiei din Muntenia, «alcătuită din Nicolae Golescu, C. A. Rosetti, Ioan Emanoil Florecu, Scarlat Cretzulescu, Barbu Slătineanu şi episcopul de Argeş» – p. 81 –, la Cabinetul Domnitorului Alexandru Ioan Cuza; etc.), Valiza de lemn (e un capitol dedicat pregătirii voinicului Vasile Barbălată spre a se înrola în din armata naţională), Marşul forţat (oglindeşte „fuziunea“ celor două armate ale Principatelor Unite Valahe, Moldova şi Muntenia, într-o singură armată a statului modern al României: «Ordinul era limpede. Aveau de străbătut în marş forţat jumătate din Moldova şi un sfert din Muntenia», p. 103 sq.), Maiorul de protocol („urmăreşte“ inspecţia făcută de Alexandru Ioan Cuza, comandantul suprem al armatei României, «în tabăra de la Floreşti-Prahova», în obiectiv fiind «unităţile de elită»), Focul din tabără (e „consacrat“ stingerii realist-simbolice a unui puternic incendiu la tabăra militară din Floreşti-Prahova: «La trei zile după venirea Domnitorului în tabără», când «s-a dat alarma; nu alarma de exerciţiu, nici cea de luptă, ci una pentru stingerea incendiilor» – p. 123), Laxativul vienez (redă şi „o faţă nastratinească“ a medicului Armatei României, francezul Carol Davilla – ce convinge Instanţa Bucureşreană de la Tribunalul Mare să-l elibereze din lanţuri pe medicul acuzat pe nedrept de malpraxis, Fialla; deputatul Ioan Cantacuzino chemase la moşia-i pe medicul Fialla spre a-i trata «de constipaţie cronică» o rudă apropiată; medicul îi prescrie «apă laxativă vieneză»; «la scurt timp după ce a băut din laxativ, nepotul de văr de cuscru a dat ochii peste cap»; pentru judecarea medicului Fialla este chemat la Tribunal vestitul medic militar, Carol Davilla, şi i se înmânează drept „corp delict“ «un flacon golit pe jumătate» – p. 139 –, cu apa / laxativul vienez; Davilla examinează „flaconul“, «destupă apoi sticluţa», „o duce la nas, inspiră, îşi dă capul pe spate, duce flaconul la gură“ «şi cât ai zice peşte», „soarbe întregul conţinut“, întorcându-se şi spunând către „onorata instanţă“: «–Apă de Viena, domnilor. Apă laxativă. Priviţi la mine, n-am nici pe dracu !»; imediat după judecată, Carol Davilla se reîntoarce în Tabăra Militară de la Floreşti-Prahova), Manevră în dublă partidă (îşi îndreaptă „obiectivul“, în 22 august 1859, la Floreşti-Prahova, într-adevăr, asupra „manevrelor militare în dublă partidă“), În drum la Constantinopol (este capitolul consacrat pregătirii vizitei la Istambul, în capitala Imperiului Turc, a „regelui“ / „Domnului“ Alexandru Ioan Cuza al României, «în vederea recunoaşterii [sale şi a statului României] de către sultanul Abdul Medgid»; „dubla alegere“ a lui Al. I. Cuza la conducerea Principatelor Valahe, atât în Moldova cât şi în Muntenia, deranjase foarte tare pe imperialii de Istambul, pentru că şi aceste „principate“ fuseseră câteva secole sub dominaţie otomană» – p. 150; apoi „obiectivul romanesc se îndreaptă“ asupra călătoriei cu vaporul, de la Galaţi până în Bosfor şi primirii «pe care sultanul [Abdul Medgid Han] a făcut-o Domnului Cuza şi suitei sale [...], peste aşteptări» – p. 155), Răul de mare („eternizează“ mai întâi pe coala de hârtie ca spuma Mării Negre „uimirile“ / „reacţiile“ sergentului Vasile Barbălată, a camaradului său, Mihai Mailat ş. a., la „răul de mare“ care i-a încercat «pe corveta Balcan», la reîntoarcerea din Imperiul Otoman / Bosfor în România; apoi: vizita la Iaşi a lui Alexandru Ioan Cuza, discursul ţinut de Domnul României în faţa Adunării Guvernanţilor Moldovei etc.), Dragoste la prima vedere (relevă: profunda „iubire la prima vedere“ a medicului colonel, Caroll Davilla, faţă de tânăra Ana / Anica Racoviţă, nepoata prietenilor săi, fraţii Golescu; acceptarea de către Davilla, în vârstă de 33 de ani, a provocării la duel a unui locotenent, Apostolescu, în etate de 22 de ani, «un snob, un înfumurat; în loc să-i păstreze recunoştinţă pentru faptul că l-a tratat fără cusur, şi încă de-o boală lumească, o boală care nu face cinste nici măcar unui cavaler, darămite unui tânăr însurăţel, se apucase să curteze surorile de caritate; doar a încercat să-i atragă atenţia, că ţâfnosului pacient i-a sărit ţandăra.» – p. 172; pregătirea pentru duel a lui Davilla, luând în taină „lecţii de tras cu pistolul“; şi testamentul vestitului medic de dinainte de a se angaja într-un „secret duel al onoarei“), Duelul (priveşte „disputa de moarte“: Davilla – Apostolescu; «duelul a fost adjudecat» de Carol Davilla), Atentatul (se referă, între altele, la „moartea năpraznică“, „la împuşcarea în cap“ a primului-ministru» al României, Barbu Catargiu, la 8 iunie 1862), Lovitura de palat (acest capitol de „accelerare spre deznodământ“ reflectă „zâzania dintre regele / Domnul României, Alexandru Ioan Cuza şi Guvern“, din cauza «Proiectului Legii rurale depus pe banca Parlamentului în primăvara lui '64» – p. 197 –, când «Mihail Kogălniceanu aruncă Decretul de Dizolvare pe masa preşedintelui Adunării Deputaţilor şi strigă cât îl ţinură puterile: „Domnilor, Adunarea e dizolvată!“» – p. 199), Plebiscitul (arată o „stare de spirit“ a voinţei Valahimii din tânăra Românie de după „dizolvarea Adunării Parlamentului“; rezultatele „plebiscitului“ sunt în favoarea Domnului României, Alexandru Ioan Cuza, anunţate sărbătoresc-naţional la Mitropolie, «spre sfârşitul zilei de 10 mai '64» – p. 204), Singurătatea tronului (rămâne capitolul „însingurării lui Cuza“ mai ales, prin faptul că, «la 26 ianuarie 1865, Kogălniceanu îşi prezintă demisia», p. 212), Băi de plante (e un capitol în care se relevă faptul că, „profitându-se de plecarea „regelui“ / Domnului României pentru nişte băi de plante“, politicienii opoziţiei „reduse la tăcere“, „spionii sub acoperire“, ziariştii, negustorii şi alte categorii sociale „îşi fac de cap“; «primăria Bucureştilor interzisese tejghetarilor să-şi mai vândă produsele pe motive de sistematizare; ca răspuns la măsura autorităţilor, sute de comersanţi au luat cu asalt primăria, au spart uşile şi ferestrele şi au aruncat toată hârţogăria [ ...] în Dâmboviţa; generalul Emanoil Florescu n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să ordone fără crâcnire armatei să tragă în mulţime» – p. 213), Partida de pocher (în „limitele verosimilului“, înfăţişează eroul central jucând „un pătimaş-strategic pocher“ cu «grupul statuar» de cartofori „solemn-înconjurători“, în vreme ce, prin ferestrele „încăperii cu mese pentru jocuri de cărţi“, se aud împuşcături, mişcări „de gărzi“, de „brigăzi ale trădării“ etc.), Ultima noapte de dragoste (este „capitolul de deznodământ“ dedicat „ultimei nopţi de iubire“ dintre Alexandru Ioan Cuza şi prinţesa Maria Catargiu-Obrenovici, noapte în care «căpitanul Costiescu» şi un grup «de şase sau şapte bărbaţi în uniformă», „înarmaţi până-n dinţi“, la 23 februarie 1866, dau buzna în dormitorul din Palatul Domnesc, obligând pe Alexandru Ioan Cuza să semneze actul abdicării) şi Ieşirea de serviciu (fireşte, capitol „de închidere romanescă“, relevând „un prizonier“, Alexandru Ioan Cuza, scos din Palatul Domnesc pe uşa „amploiaţilor mărunţi şi a slugilor“, urcat apoi într-o berlină şi trimis în exil, chiar din statul modern întemeiat de el, România, după cum încă se mai ştie, în Heidelberg-Germania, unde şi-a aflat obştescul sfârşit la 15 mai 1873).  
 
În „tipologia“ clasic-veridică din Descăunarea, de Vasile Moldovan, se disting atât personaje construite „filimoneşte“ (ca, de exemplu, nu noua „Veneră orientală“, cum ar fi zis, mai mult ca sigur, Nicolae Filimon, ci zeiţa-Afrodită / zeiţa-Venus de Bucureşti, ultima iubită a lui Alecu, prinţesa Maria Catargiu-Obrenovici, ori „tânâr-electrizanta“ Ana Racoviţă, adică „Anica doctorului Davilla“ ş. a.), dar şi în umbra de fidelitate a istoriei Valahimii (îndeosebi, cele „cu centrul constructiv-gravitaţional aflat sub celebre discursuri, ca, de pildă, eroul central, Alecu / Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri ş. a.), cât şi câteva „personaje-crochiuri“ în manieră călinesciană (ca „parizianca“ doamnă Leroi, o «mahalagioacă sadea» ş. a.).  
 
Tipologic, „ex-regele“ / „ex-domnitorul“ valah, Grigore Alexandru Ghica, adică Grigore al V-lea Ghica (despre care istoria spune că, atât cât a ocupat tronul Moldovei, a convins că-i un adept al principiilor naţional-valahe, a încurajat cultura valahă, tipărind la Iaşi, în 1853, Hronica Românilor şi a mai multor neamuri, de Gheorghe Şincai, a dat prima lege a jandarmeriei valahe, a pregătit calea re-Unirii Valahimii din cele două principate ale Daciei Nord-Dunărene etc.), în ciuda faptului că, în „economia“ romanului Descăunarea, de Vasile Moldovan, este un „personaj episodic“, un „sinucigaş“ ce, între limitele-i tragic-existenţial-pariziene suportate mai bine de un deceniu («...fostul domnitor bătea în zadar drumurile Parisului: când la ambasadorul englez, când la consulul prusac, când la ambasadorul rus, când la cel austriac; doar va pune vreunul o vorbă bună pe lângă împărat ca să-l primească în audienţă: „Vreau să intervin pentru poporul meu, a cărui soartă ingrată se găseşte în mâinile marilor puteri...!“», p. 13) – spre „a se elibera“ demn din „labirintul“ celor trei imperii – recurge la „soluţia ultimă“, aceea de a-şi trage o „rafală de gloanţe în cap“, cu carabina din „panoplia-i regală“, împroşcându-şi «creierii domneşti» (p. 20) pe pereţii încăperii palatului său, aflat «nu departe de Paris», desigur, rămâne pentru Alexandru Ioan Cuza, poate, cel mai important purtător de peceţi providenţiale (supra).  
 
Tipologic, văduvă îndurerată este doamna Leroi, „soţia de Paris“ pentru cei unsprezece ani ce-i mai avea de trăit „prinţul“ / „ex-domnitorul“ valah, Grigore Alexandru Ghica; doamna Leroi îi „cenzurează“ soţului-prinţ «relaţiile cu conaţionalii săi; castelul ce-l deţinea prinţul, nu departe de Paris, fusese trecut pe numele ei; însuşi titlul proprietăţii se schimbase din Medin în Leroi» (p. 13); numai pentru atât nu poate fi considerată (după o modă ajunsă în ultimul deceniu şi pe la noi) drept exponent feminin al vânătorii „dianice“ de prinţi; însă– după cum ne încredinţează vocea auctorială dinspre un personaj aproape „reflector“ / „catadioptru“, Elena Rosetti / Cuza, cunoscătoare de seamă a lumii din palatele de pe lângă vestita catedrală Notre Dame – doamna Leroi «avea renumele de mahalagioaică sadea» (ibid.).  
 
Tipologic, emigrantul împământenit / căpătuit în Valahime este cel ce ajnge strălucitul medic-şef al „armatei lui Cuza“, Carol Davilla, bine individualizat, chiar de la intrarea-i în „vizorul romanesc vasilemoldovanian“, dinspre personajul catadiopru, Elena Cuza, încă din capitolul al III-lea, În audienţă la Napoleon, ca personaj înzestrat nu numai cu «lungi favoriţi [...ce „se mişcă“] spasmodic» (p. 23), ci şi cu o excepţional-categorică ştiinţă de a-şi atinge ţintele / obiectivele dinspre vârful piramidelor sociale (obţinând „decretul lui Napoleon al III-lea“ prin care Şcoala de Medicină din Bucureşti este recunoscută a fi de acelaşi rang cu cele franceze, din domeniu).  
 
În ochii „rosetteşti“ ai Elenei Cuza, «potoliţi, inexpresivi, aidoma unor cărbuni stinşi», dar, câteodată, şi cu priviri oţelit-de-strălucitoare (ca atunci când Davilla îi vorbeşte „frumoasei doamne“ valahe, Elena, nu despre „obsesia-i de a nu putea să aibă copii cu Alecu / Alexandru“, ori despre „tratamentul parizian de fertilizare ce durează câteva luni“, ci despre posibila înălţare a lui Cuza până în vârful piramidei sociale, ca „rege“ / Domn, în locul lui Grigore al V-lea Ghica), Carol Davilla este «doctorul chipeş, dar cam încrezut, prea plin de sine, ca o halbă de bere peste marginile căreia se revarsă spuma» (p. 24; bună, plasticizant-revelatorie comparaţia aceasta, dar nu dinspre Doamna Elena, ci dinspre vocea auctorială). Personajul mai este înzestrat cu aleasă „înţelepciune balcanic-nastratinească“ şi cu mult umor curajos (ca la Tribunalul Mare din Bucureşti, când îşi salvează un coleg de breaslă acuzat pe nedrept de malpraxis cu laxativa „Apă de Viena“, supra), cu demnitate, cu înalt spirit justiţiar, cu onoare cavalerească, mergând până la duelare (cu locotenentul tânăr şi afemeiat, Apostolescu), cu ars amandi „la prima vedere“ (cu electrizantă iubire pentru tânăra valahă, Ana / Anica Racoviţă, nepoata de 19 ani a prietenilor lui, fraţii Golescu), cu aleasă grijă pentru „tot ceea ce lasă în urmă“ (acţionând chiar cu o „mioritic-testamentară“ urgenţă copleşitoare / generoasă, înainte de data stabilită pentru duel) etc.  
 
Tipologic, prima Doamnă a Valahimii din România se relevă – „de la începutul şi până la sfârşitul romanesc“ – Elena Rosetti / Cuza, despre care „istoriile veridice“ (reflectate şi în romanul lui Vasile Moldovan) certifică faptul că avea o profund-aleasă educaţie valaho-germano-franceză, specifică boierescului neam-Rosetti, înrudit cu alte neamuri din care s-au ridicat „regi“ / „domni“ („voievozi“ / „domnitori“) ai Valahimii: neamul-Balş, neamul Cantacuzinilor, neamul Catargiu, neamul Sturzeştilor etc., că, încă din ajunul revoluţiilor burghezo-democratic-valahe, mai exact spus, „din anul 1846, l-a întâlnit pe Alecu / Alexandru Ioan Cuza, s-a îndrăgostit de el şi s-a căsătorit cu acesta“, că „mariajul celor doi a fost umbrit de sterpia Elenei ce n-a putut oferi un urmaş distinsului ei soţ“, ceea ce n-a împiedicat-o a-şi arăta un bogat suflet matern, revărsat asupra celor doi fii ai amantei-prinţese Maria Catargiu-Obrenovici, ambii fii, „rod al iubirii înfocate dintre Maria şi Alexandru Ioan Cuza“ etc.  
 
În economia epică din Descăunarea, de Vasile Moldovan, Elena Rosetti / Cuza dă impresia că are „statut de personaj-catadioptru“, adică de „personaj reflector“. În general, este nobil-distinsă, inteligentă, cu ambiţii bine temperate, ştie «să se facă plăcută celor din preajma sa» (p. 24), ori să câştige multe inimi, cunoaşte bine ritualurile arhaic-valahe (nerespectate întrutotul la priveghiul parizian al ex-domnitorului valah Grigore al V-lea Ghica, fapt ce o face nu neapărat să fie «ca o viperă gata de atac» – p. 24 –, ci să atragă pertinent atenţia, atât văduvei, doamna Leroi, ce s-arată «indiferentă [şi dând] din umeri», cât şi „feciorului de casă“ îmbrăcat necorespunzător: «Suntem la priveghi, nu la petrecere !! E o blasfemie ce faci dumneata !!!», p. 17); are sănătoase vederi politic-reunioniste pentru principatele valahe din Dacia; ştie să-şi atingă obiectivele / ţintele călătoriilor sale prin Europa Occidentală (ca în Italia, de pildă, unde, după ce vizitează «pas cu pas, însorita ţară», ţine «cu tot dinadinsul să-l vadă pe Garibaldi», deoarece are «ceea ce în epocă se numeşte cap politic»; cu prilejul întrevederii cu marele carbonar, Elena Rosetti – i «se prezentase cu numele de fată, [că] era de sorgine peninsulară» – are revelaţia unui astfel de revoluţionar-cap-unionist-valah; Garibaldi o îndeamnă să se reîntoarcă în Ţară, la Iaşi, spre a descoperi [fireşte, în Alecu / Alexandru Ioan Cuza] «un Garibaldi român», p. 48); atât la Iaşi cât şi în Bucureşti, prima Doamnă a Principatelor Valahe Reunite sub numele de România îşi îndeplineşte «cu sârg îndatoririle plăcute, dar nu puţine şi adesea obositoare» (p. 100).  
 
Parcă în „descendenţă tipologic-filimonescă“, veridică, în curs de „clasicizare“, apare şi în romanul Descăunarea, de Vasile Moldovan, după cum s-a mai spus (supra), nu o nouă „oriental-Vineră“, ci o zeiţă-Afrodită / zeiţă-Venus de Bucureşti, „prinţesa valahă“ Maria Catargiu – ce, prin căsătorie cu un prinţ sârb, Mihail Obrenovici, devine Maria Catargiu-Obrenovici („rodul“ acestei căsătorii, Milan Obrenovici, se naşte la Mărăşeşti, în 22 august 1854; a fost domnitor / rege al Serbiei între anii 1868 şi 1886; se stinge din viaţă la 11 februarie 1901, la Viena.).  
 
Vestit-ultima iubită a „regelui“ / Domnului Valahimii, prinţesa Maria Catargiu-Obrenovici este „singura femeie în prezenţa căreia Alexandru Ioan Cuza se simte el însuşi“ [...]; are «trupul dumnezeiesc» (p. 242) în «forme mlădii şi gesturi molcome», măsurat de Alecu / Alexandru «cu buzele» şi „frământat cu palmele“, încât «îl ştia pe de rost; [...] părea al unei păpuşi...» (p 234); prinţesa Maria Catargiu-Obrenovici, «gustând din mărul oprit, îi dăruise Domnului doi fii şi, odată cu ei, fericirea şi grijile care umplu viaţa oricărui bărbat adevărat» (p. 242).  
 
Regele / Domnul providenţial al Valahimii este Alexandru Ioan Cuza, eroul din panoul central: tânăr / student valah la Paris, „ultrasensibil“ la Lecţia de anatomie, abandonează „la timp“ Facultatea de Medicină şi urmează cursurile Facultăţii de Drept, descoperindu-şi vocaţia politică, rafinându-şi „zestrea ereditară“ în cercurile revoluţionar-paşoptist-franceze; demn, impunător, strateg, neînfricat cavaler, diplomat, charismatic, locuit de modestie şi de prudenţă, mai totdeauna, ştie să-şi atragă sprijinul / prietenia persoanelor politice / culturale influente (de la Grigore al V-lea Ghica şi Vasile Alecsandri, până la sultanul de Constantinopol > Istambul, Abdul Medgid), ori să-şi aleagă / cultive suita de elită camaraderească, „netrădătoare“, pe drumul regal / domnesc de pe Golgota Valahimii (Mihail Kogălniceanu, Rosetteştii ş. a.); este însoţit / binecuvântat de Providenţă, de Fortuna, atât în realizarea celei de-a VIII-a re-Uniri a Principatelor evmezic-Valahe, Moldova şi Muntenia, în statul modern al României, cât şi pe-o bună parte a duratei şederii sale în tronul de Bucureşti al Valahimii (după cum suntem încredinţaţi şi de romancier: «Între timp i-a surâs norocul. Şi în dragoste, şi în carieră. Tânăra soţie a unui bătrân caimacan l-a ajutat să urce în galop treptele ierarhiei militare. Reintegrat la 16 martie 1858 în armată ca sublocotenent, ataşat Statului Major, cinci săptămâni mai târziu, la 24 aprilie, era avansat din înaltă poruncă la gradul de locotenent. Peste numai patru zile, frumoasa care i-a adus ofisul de înaintare la gradul următor, îi pusese cu mâinile ei suave tresele de căpitan. A trei zi de Armindeni, aceeaşi frumoasă doamnă îi schimba epoleţii. Alexandru intra în corpul ofiţerilor superiori. rămâne un mister ce s-a întâmplat la Ministerul de Rezbel, însă la 20 august ale aceluiaşi an fu înălţat la gradul de colonel de lăncieri. Astfel, în numai şase luni, parcurse o carieră strălucită, trecând prin toate gradele: de la sublocotenent, grad ce-l deţinuse, ca rezervist, aproape 20 de ani, până la colonel» – p. 44).  
 
Pentru „regele“ / „Domnul“ României, Alexandru Ioan Cuza, „grijile“ Ţării / Poporului său Valah au stat mai totdeauna înaintea „grijilor“ de Casă Domnească, Rosettesc-Boierească; este, mai mult ca sigur, cel mai iubit „rege“ / „Domn“ al Pelasgimii > Valahimii din toate „istoriile“: «Cuza se plimbă călare, fără pază, pe străzile Capitalei, nu doar pe bulevardele din centru, ci şi pe uliţele din mahalale» (p. 202); este locuit de un înalt spirit justiţiar, mergând până la „prudenţa“ / „imprudenţa“ unei graţieri a politicienilor „lideri de rebeliuni“ de dincoace de Plebiscitul din 10 mai 1864, de dincoace de „însingurarea tronului“ şi de „băile-i de plante“: «Cum ajunse în Capitală, după ce se sfătui cu miniştrii săi, Domnul îi graţie pe toţi cei arestaţi din motive politice...» (p. 215).  
 
Lucrarea malefică a politicilor duşmani-de-moarte ai „celui mai iubit“ dintre „regii“ / Domnii Valahimii în instituţiile prim-statului „rapid“ modernizat „europeneşte“, dar şi în cancelariile Europei Occidentale, mai exact-istoriceşte spus, „lucrarea Monstruoasei Coaliţii“ („lucrare“ dirijată / asistată din capitalele imperiilor de-atunci: Viena, Moscova, Istambul), dar şi „lucrarea“ permanentă a spionilor şi „scursorilor“ din cele trei imperii („bine mascaţi sub nume“ ca, de pildă, Valentineanu ş. a.) în cea mai importantă capitală de la Dunărea de Jos, Bucureşti, promovarea în posturi-cheie a unor „vechi imperiali“, trădători „specialişti“ ai Poporului Valah Nord-Dunărean, acceptarea unor străini ca „Bailot de Beyne, Cezar Librecht, Nicolae Pisoschi“ ş. a., „cartofori-de-gardă-domnească“, ori „militari-necartofori“, uşor de corupt, „jur-împrejuru-i“, chiar „între oamenii săi de încredere“, bazându-se numai „pe cuvânt de-onoare“, nu şi pe temeinică informare „de dosar“ – greşeală făcută şi de înaintaşul său, Mihai Viteazul, făuritorul celei de-a şaptea re-Uniri a trei Principate Valahe din Dacia Nord-Dunăreană, în orizontul anului 1600 – au dus şi la „căderea“ / „abdicarea“ lui Alexandru Ioan Cuza din tronul României, în 11 / 23 februarie 1866, „la ora 4 dimineaţa“, când „l-au luat prizonier“, din dormitor, de lângă iubita-i, prinţesa Maria Catargiu-Obreovici, şi l-au scos din Palatul Domnesc“, nu pe „intrarea principală“, ci prin „ieşirea de serviciu“: «„Este ieşirea de serviciu“, îl lămuri şeful escortei, căpitanul Costiescu. „Pe aici intră numai amploiaţii mărunţi şi slugile... Şi ies oameni ca dumneata.“ Arestatul se abţinu să răspundă. [...] După intrarea prizonierului în cupeu, căpitanul Costiescu urcă pe capră şi porunci scurt: „Mână birjar ...!“» (p. 245); de la Palatul Domnesc din Bucureşti, escorta îl duce pe Alexandru Ioan Cuza în tabăra militară de la Floreşti-Prahova: «Intrând în cancelaria companiei de grăniceri, Cuza se opri în faţă unui tablou masiv. „Tăierea capului lui Mihai Viteazul“, simţi nevoia să explice caporalul Talpă. „Văd şi eu“, spuse Cuza. Şi adăugă, în timp ce contempla tabloul, adresându-se tuturor: „Vedeţi cum a fost trădat acest brav domnitor? Aşa am fost trădat şi eu. Doar că eu mă aflu încă în viaţă.» (p. 251); primindu-şi „ultimul paşaport“ în cancelaria companiei de grăniceri a tabărei militare de la Floreşti-Prahova, este dus la graniţa României: «În urma trăsurii, bariera căzu ca o ghilotină» (p. 252).  
 
Romanul istoric, Descăunarea (2014), de Vasile Moldovan, este o realizare de marcă a literaturii noastre din primul sfert de secol de la Revoluţia Valahă Anticomunistă din Decembrie 1989, prim-sfert de secol în care istoria Daciei-de-România a cam fost uitată şi există pericolul repetării acesteia ca pe segmentele ei cele mai sângeroase, prim-sfert de veac în care „globalizarea“ – prin neostalinişti / neopaukerişti – şi-a arătat lucrarea malefică, haotizând toate sistemele de fundament social – învăţământ, sănătate, economie / resurse etc. –, prin metode / mijloace mai diabolice decât cele staliniste / paukeriste din epoca proletcultismului comunist. E vreme / semn ca istoria Daciei / României să fie modern-de-bine cultivată în învăţământul nostru de toate gradele, făurind (prin grija ministerelor culturii şi învăţământului, conduse de cei mai capabili specialişti în aceste două domenii, nu de miniştri-veterinari, actori etc., „instalaţi în frunte, pe criterii politice“), poate, şi o indiscutabilă / incontestabil-europeană Şcoală Cinematografică Valahă, chiar luând „model de şcoală“ de la sud-coreeni, ori de la turcii de astăzi, care şi-au turnat istoria popoarelor pe care le reprezintă în lume, mai toată, în filme de cea mai înaltă valoare / competiţie, cu benefic-planetar circuit.  
 
(Penultima cronică de carte beletristică, 26 – 30 florar, 2014, tot de la Piramida Extraplată...)  
____________________  
* Vasile Moldovan, Descăunarea, roman, Bucureşti, Editura Societăţii Scriitorilor Români (ISBN 978–606–8412–12–2), 2014 (pagini A-5: 256).  
--------------------------------------------  
Ion PACHIA TATOMIRESCU  
Timişoara  
1 iulie 2014  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
UN ROMAN ISTORIC ÎN CALIGRAFIA UNUI HAIJIN VALAH / Ion Pachia Tatomirescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1280, Anul IV, 03 iulie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Ion Pachia Tatomirescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Pachia Tatomirescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!