Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Spiritual > Mobil |   


Autor: Ion Nălbitoru         Publicat în: Ediţia nr. 1278 din 01 iulie 2014        Toate Articolele Autorului

Comori ale spiritualităţii vâlcene la Hurezi de Pr. Constantin Mănescu-Hurezi
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!




În ziua de 15 august 1714, când dreptmăritorii creştini prăznuiau Adormirea Maicii Domnului, se petrecea la Ţaringrad, sub privirile îngrozite ale marilor demnitari ai statelor Europei, cel mai fioros spectacol, plin de sălbăticie şi unic în felul său: decapitarea sub ochii îndureraţi ai tatălui, a celor patru fii ai voievodului Constantin Brâncoveanu şi a sfetnicului Ianache Văcărescu, pentru ca în final iataganul păgân, prin ultima sa sclipire, să reteze şi pe bătrânul şi falnicul stejar răsădit şi adăpat la izvoarele apelor străbunilor evlavii ortodoxe.
Domn cumpătat şi înţelept, gospodar destoinic şi chibzuit, oblăduitor darnic şi cruţător, părinte blând şi milos, Constantin Vodă Brâncoveanu este unul dintre cele mai luminoase chipuri ale trecutului nostru românesc şi creştinesc. Cu prilejul comemorării a trei sute de ani de la moartea sa martirică, a fiilor săi şi a sfetnicului Ianache, se cuvine a aminti marile înfăptuiri pe plan cultural în vremea domniei lui, numită şi epoca brâncovenească, înfăptuiri ce au contribuit la dezvoltarea limbii şi spiritualităţii româneşti.
A domnit aproape 26 de ani: de la 28 octombrie 1688 până la 24 martie 1714 când, în ziua de miercuri din Săptămâna Patimilor, primea vestea că a fost mazilit, adică dat jos din domnie, şi lua drumul Ţaringradului, de unde avea să nu se mai întoarcă niciodată. Dar, pe cât de cutremurător a fost sfârşitul său, tot atât de profund a rămas numele şi pilda sacrificiului său în conştiinţa posterităţii, lăsând în urmă-i o operă ce-i va duce peste veacuri faima ce o merită cu prisosinţă. În acelaşi timp, prin botezul sângelui sau al muceniciei, şi-a câştigat veşnicia, intrând în panteonul sfinţilor români prin actul de canonizare din 20 iunie 1992.
Direcţiile de dezvoltare a culturii din epoca brâncovenească sunt trei: construcţia bisericească, ridicând şi refăcând numeroase lăcaşuri dumnezeieşti pe întreg cuprinsul ţării şi în afara hotarelor ei; tiparul, Brâncoveanu fiind, după cum spunea Nicolae Iorga, „nu numai un dibaciu socotitor al vremurilor, un mare ctitor de mănăstiri şi biserici”, ci şi un mare ocrotitor al „culturii româneşti, prin scris şi tipar”, poate cel mai mare din câţi „au fost vreodată în neamul nostru”, şi şcoala, în vremea sa funcţionând la Bucureşti două şcoli oficiale – „Academia grecească” de la Sfântul Sava şi Şcoala domnească de „slovenie” de la biserica Sfântul Gheorghe - Vechi, precum şi o fundaţie particulară – Şcoala de la Colţea, unde se învăţa şi muzica bisericească.
Toate aceste trei direcţii erau împletite în acelaşi timp cu două scopuri mult mai înalte, prin care Brâncoveanu trebuia să-şi asigure o perpetuă amintire peste veacuri: întemeierea unei dinastii, a unei caste conducătoare a ţării, precum şi ctitorirea de biserici şi mănăstiri, dintre care una să-i fie ca o necropolă pentru această dinastie.
Îndeplinirea primului scop avea să fie o firească urmare a căsătoriei lui Brâncoveanu, în anul 1674, cu fiica postelnicului Neagu, nepoată a bătrânului şi blândului boier muntean, Antonie Vodă, din Popeşti, domn al Ţării Româneşti între 3 martie 1669 - 12 februarie 1672. Cu adevărat, familia tânărului Brâncoveanu a fost binecuvântată de Dumnezeu din belşug cu darul pruncilor, bine ştiind că memoria unui om este asigurată şi prin copiii săi, aceştia ducând peste veacuri, prin intermediul geneticii, trăsăturile moştenite de la strămoşi. Credincioasa doamnă Maria avea să aducă pe lume nu mai puţin de unsprezece copii, anume patru feciori şi şapte fete, băieţii primind nume cu rezonanţe voievodale, nume dinastice: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei. Celor şapte fiice, Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Ancuţa, Bălaşa şi Smaranda, tatăl le-a căutat înrudiri, dacă nu domneşti, cel puţin cu familii mari sau influente, pentru a folosi alianţele matrimoniale în politica sa generală.
După ce şi-a consolidat câtuşi de puţin domnia şi mai ales după ce i-a înfrânt pe imperiali la 11/21 august 1690 la Zărneşti, luptă în care generalul Heissler a fost luat prizonier, Brâncoveanu a pornit fără preget la realizarea celui de-al doilea ţel al vieţii sale, începând construirea celui mai mare complex monastic din Ţara Românească, mănăstirea Hurezi, considerată drept „cea mai desăvârşită realizare a artei brâncoveneşti”.
De ce a ales voievodul pentru ctitoria sa principală zona de la poalele munţilor Căpăţânii, pe atunci împădurită, străbătură de râuri şi pâraie, grăbite să ajungă cât mai curând în luncă, şi populată de atâtea sălbăticiuni? Pentru că acesta era, încă de pe vremea când se afla numai în rândurile boierilor, şi stăpânul satului şi moşiei Hurezului, sat ale cărui începuturi se pierd în negura vremii şi care purta, ca şi râul ce curge prin el, numele păsării al cărei bocet se aude noaptea din adâncul acelor păduri străvechi: Huhurezi sau, prin prescurtare, Hurezi. Atras de poziţia geografică a acestei moşii încă de când a cumpărat-o (29 decembrie 1684), Brâncoveanu a voit, aşa cum arăta N. Iorga în lucrarea „Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor” (ediţia a II-a, vol. II, Bucureşti, 1932, p. 69), „să lase la Hurezi, pentru îngroparea sa şi a neamului său, ca şi pentru adăpostirea unei vieţi călugăreşti care să poată fi îndreptar, pentru cultivarea artei religioase şi a scrisului bisericesc, o mănăstire fără pereche. În acea Oltenie, atât de bogată în mănăstiri vechi, slobode, bogate şi mândre, prin călugării cărora se ţinea munca şi avântul în Biserică, el alese un loc singuratec, în păduri dese, prin muncelele Vâlcii, şi făcu să se clădească acolo, cu cele mai bune materiale şi cu meşterii cei mai destoinici, mănăstirea Hurezului sau a Hurezilor”.
Începută în vara anului 1690, construcţia bisericii s-a terminat în iunie 1692, pictura fiind gata la 30 septembrie 1694, după cum arată pisania de deasupra uşii de la intrare, de pe peretele de vest al pronaosului. În zona inferioară a pietrei de pisanie, Brâncoveanu alătura cele două însemne heraldice, corbul basarabesc şi vulturul bicefal cantacuzin, acesta din urmă arătând că rudele din partea mamei reprezintă puternicul şi slăvitul neam al Cantacuzinilor, coborâtori, după tradiţie, din împăraţii Bizanţului. Această asociere reprezintă caracteristica esenţială a epocii brâncoveneşti, şi anume unitatea politică de curând realizată a unei adevărate „caste” conducătoare a ţării.
Ideea va fi reluată şi ilustrată cu mai multă forţă în tabloul votiv de la Hurezi, care se desfăşoară pe cei patru pereţi ai pronaosului, având un profund caracter narativ - genealogic. Pisania ne reaminteşte, la data mai sus-scrisă, că în „sfânta şi dumnezeiasca besearică”, cel care cârmuia deja de şase ani Ţara Românească „vrut-au şi pre din lăuntru a o înpodobi şi a o înfrumuseţa cu de toate şi, zugrăvindu-o ca nu alta asemenea, mai vrut-au, între alte, ca şi dunga cea mare bătrână şi blagorodnă a rodului şi neamului său, atâta despre tată, cât şi dăspre mumă, să să zugrăvească…”. Aproape fiecare efigie din cele aproape treizeci aflate în pronaosul Hurezilor ne trimite către un personaj ştiut şi din cronicile timpului. În tabloul votiv, care este un document de epocă, se poate admira o impresionantă familie voievodală, în care „Io Costandin Basarab voevod sinu Papei postelnic, vnuc (nepot) Predei bir vel vornic Brâncoveanul” are alături de el pe copiii Costandin, Ştefan, Radu şi Matei, iar „Mariia doamna, fata Neagului Postelnic sinu Antonie Vodă” are alături cele şapte copile. Pe peretele de vest se rânduiesc siluetele Cantacuzinilor contemporani sau nu demult dispăruţi, iar pe peretele de la nord şi pe cel de la sud apar domnitorii Basarabi Matei, Neagoe, Laiotă, reprezentare ce „ne conduce de fapt către două zone distincte, dar mereu interferente, ale mentalului aulic brâncovenesc: moştenirea bizantină şi aceea basarabească”, după cum arăta marele istoric de artă Răzvan Theodorescu.
Memoria lui Constantin Brâncoveanu este vie la Hurezi, în tot ceea ce a realizat aici, făcând din această mănăstire un focar de cultură şi un model pentru întreaga viaţă şi creaţie spirituală a ţării. În epoca brâncovenească s-a plămădit o „desfătată, frumoasă şi iscusită” artă bisericească. Ea va fi numită „stilul brâncovenesc”, ultimul capitol mare al artei vechi româneşti şi unul dintre cele mai strălucite din arta creştină de după căderea Împărăţiei bizantine (1453). Răstimpul hotărâtor pentru destinele spiritualităţii, cum a fost acela marcat de domnia de fast princiar a fiului lui Papa din Brâncoveni postelnicul şi al Stancăi din oligarhicul neam cantacuzinesc, a fost cel mai bine definit, în posteritate, nu de un istoric, ci de un poet şi un filosof, şi anume Lucian Blaga, acum mai bine de cincizeci de ani, în celebrul său „Spaţiu mioritic”: „Domnia şi opera lui Constantin Brâncoveanu, minunat amestec de renaştere şi de bizantinism, de baroc şi de orientalism, ne apar, cu cohorta lor artistică şi de binefaceri, ca o aluzie reconfortantă la ceea ce ar fi putut fi o epocă de adevărată istorie românească”.
Într-o chilie boltită a Mănăstirii Hurezi, în corpul de clădiri de pe latura de vest, voievodul Brâncoveanu va adăposti propria sa bibliotecă, pe rafturile căreia vor fi înşirate, an de an, comorile tipăriturii vremii, cele încurajate de principe şi lucrate sub iubitoare îngrijire a mitropolitului ţării, Antim Ivireanul (1708-1716), precum şi cărţi de pretutindeni, adunate cu trudă şi pasiune din toate colţurile Europei, mai ales din Veneţia şi Paris, toate alcătuind o uriaşă moştenire culturală. Constantin Brâncoveanu, prin misiunea de supraveghetor domnesc la tipărirea primei versiuni integrale a Bibliei în limba română de la 1688, apare, încă de când era mare logofăt, nu numai ca un mare mecenat, ci şi un cărturar, implicat direct în viaţa spirituală a epocii sale, ca un real creator de cultură. Biblia de la Bucureşti va fi una dintre primele cărţi intrate în biblioteca de la Hurezi. La aceasta se vor adăuga alte sute de cărţi, colecţionate de un voievod cu mintea luminată şi iubitor de cultură. Comorile spiritualităţii româneşti din biblioteca de la Hurezi erau apreciate în anul 1702 de medicul Ioan Comnen, aflat la Şcoala domnească din Bucureşti, an ce reprezintă şi prima menţiune contemporană a acestei biblioteci.
Cel care se îngriji îndeaproape de biblioteca de la Hurezi va fi arhimandritul Ioan, primul stareţ al mănăstirii, împreună lucrător, cu Antim Ivireanul, la tipărirea la Râmnic în 1706 a unei cărţi numită: „Slujba Născătoarei de Dumnezeu”. Peste doi ani, în 1708, acelaşi arhimandrit Ioan avea să zugrăvească, la intrarea în camera boltită a bibliotecii, o frumoasă inscripţie grecească, cu următorul cuprins tradus în limba română: „Bibliotecă de hrană dorită sufletească, această casă a cărţilor îmbie preaînţeleapta îmbelşugare, în anul 1708”.
Se pare, conform celor două cataloage din 1791, că totalul tipăriturilor existente în biblioteca de la Hurezi se cifra la 392 de volume, conţinutul cărţilor fiind diferit: teologie, istorie, geografie, literatură, filozofie, drept, matematică. Din păcate, astăzi, nu se mai află la Hurezi decât trei cărţi din vechea bibliotecă a voievodului Constantin Brâncoveanu: un exemplar din Biblia de la Bucureşti, cu pecetea domnitorului Constantin Brâncoveanu; un manuscris grecesc: autograf Ioan Comnen, scris la 30 decembrie 1699 şi închinat stolnicului Constantin Cantacuzino, şi o Evanghelie învăţătoare, manuscris ce a fost în posesia primului egumen al mănăstirii, Ioan.
Biblioteca voievodului Martir Constantin Brâncoveanu de la Mănăstirea Hurezi, întocmai ca şi cea a familiei Cantacuzino sau a Mavrocordaţilor, a constituit un focar de cultură în epoca medievală în Ţara Românească, prin intermediul acesteia favorizându-se pătrunderea culturii universale în sfera civilizaţiei noastre. Fenomenul cultural din epoca brâncovenească cunoaşte însă şi alt aspect, şi anume răspândirea cărţii tipărite în Ţara Românească (Bucureşti, Buzău, Snagov, Râmnic, Târgovişte) în întreg spaţiul românesc, dar şi în întreaga Europă. Meritul incontestabil al lui Brâncoveanu pe tărâm cultural a fost acela de a fi oferit carte solicitată de cei interesaţi, exemplare tipărite de el fiind întâlnite la Atena, Paris, Ancara, Alexandria, Londra, precum şi în cele patru Patriarhii istorice ale lumii creştine: Ierusalim, Constantinopol, Alexandria şi Antiohia.
Cartea brâncovenească a avut un mare rol în fixarea terminologiei limbii române, marea personalitate a voievodului urmărind activitatea de imprimare, în primul rând, a cărţilor în limba română, în interesul poporului. Valorile epocii brâncoveneşti au stat la baza energiilor naţionale de după aceea, deoarece ele au dat neamului nostru tăria interioară de a suporta apăsarea grea străină din veacul al XVIII-lea.
Politica lui Constantin Brânconveanu, sugerată şi de vastul program de tipărituri şi de larga răspândire a cărţilor, a impulsionat procesul complex de transformări calitative în viaţa poporului nostru, formarea conştiinţei naţionale, şi, odată cu aceasta, a naţiunii române, premisă şi factor hotărâtor ale făuririi statului naţional unitar român.


Pr. Constantin Mănescu - Hurezi
 

Referinţă Bibliografică:
Comori ale spiritualităţii vâlcene la Hurezi de Pr. Constantin Mănescu-Hurezi / Ion Nălbitoru : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1278, Anul IV, 01 iulie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Ion Nălbitoru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Nălbitoru
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!