Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Spiritual > Mobil |   


Autor: Ion Nălbitoru         Publicat în: Ediţia nr. 1251 din 04 iunie 2014        Toate Articolele Autorului

SCHITUL DOBRICENI DE PR. CONSTANTIN MĂNESCU
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Dobriceni. File de istorie

Domnia voievodului Matei Basarab (20 septembrie 1632 – 9 aprilie 1654) reprezintă una dintre cele mai glorioase pagini ale istoriei naţionale a românilor. Factor de stabilitate politică, descendent din Craioveşti şi înrudit cu Neagoe Basarab, el a avut cele trei însuşiri care au caracterizat pe toţi marii noştri voievozi: a fost viteaz, credincios şi gospodar1). Stăpânirea sa de peste două decenii a însemnat o epocă de pace şi de stabilitate internă pentru Ţara Românească, plătită însă scump, printr-o aspră fiscalitate pentru contribuabili şi o înăbuşire a „libertăţilor” boiereşti, în final tensiunile acumulate ducând la mari mişcări sociale, care au tulburat profund sfârşitul domniei sale.
Încă din 1632 - 1633, noul domn s-a grăbit să câştige de partea sa Biserica, acordând numeroase scutiri fiscale mănăstirilor, aceasta devenind, la rândul ei, unul dintre susţinătorii principali ai domnului. Dragostea domnitorului pentru lăcaşurile sfinte se va vedea şi din faptul că majoritatea daniilor acestuia, 87 din totalul de 116, se adresează unor biserici şi mănăstiri, dar şi din aceea că Matei Basarab a ctitorit nu mai puţin de 30 de lăcaşuri, în cea mai mare parte din temelie, la care se adaugă alte nouă refăcute, în întreaga ţară, plus numeroase alte lucrări de înfrumuseţare şi reparaţii mărunte2). Dacă Ştefan cel Mare şi Sfânt este cel mai mare ctitor de lăcaşuri bisericeşti al Moldovei, spune marele istoric Constantin C. Giurescu, acest titlu se cuvine în Muntenia lui Matei Basarab, acelaşi istoric mergând mai departe cu aprecierea că „Matei Basarab este cel mai mare ctitor bisericesc al neamului nostru”3), în Ţara Românească doar Constantin Brâncoveanu călcându-i pe urme.
Între toate acestea se află o ctitorie vâlceană, de care marele voievod şi-a legat numele pe vecie, şi anume Mănăstirea Arnota. Destinaţia bisericii Mănăstirii Arnota, închinată arhanghelilor Mihail şi Gavril, a fost aceea de necropolă a familiei lui Matei Basarab4). Alegerea modestei biserici – pierdută atunci în pădurea acoperind muntele Arnota – pentru îndeplinirea acestui rol se încadra politicii tradiţionaliste a voievodului, căci apropierea ei de Mănăstirea Bistriţa o includea în perimetrul trecutului familiei boierilor Craioveşti şi astfel o dorinţă, în aparenţă personală se integra de fapt unei raţiuni de stat5).
Vizitând în 1658 Arnota, Paul de Alep nota că pe locul unde Matei Basarab a înălţat mănăstirea se afla o biserică de lemn pe care o înălţase Danciu Vornicul6). Tradiţia despre vechimea monumentului a fost transmisă şi de alţi călători străini, cum ar fi Antonia Maria del Chiaro, secretarul lui Constantin Brâncoveanu, şi presupusă de unii istorici, precum Nicolae Stoicescu şi Aurelian Sacerdoţeanu, fără să poată fi atestată documentar, deoarece pisania bisericii nu mai există. Tot Paul de Alep, care asistase la ceremonia funerară a lui Matei Basarab, confirma că acesta „ceruse cu limbă de moarte să-l ia şi să-l îngroape la Arnota, dar Constantin Şerban, urmaşul său (1654 - 1658), a dat ordin să fie îngropat în pridvorul bisericii domneşti din Târgovişte, lângă doamna Elina şi fiul lor, Mateiaş. Totuşi, rămăşiţele sale pământeşti au fost mutate la Arnota, „precum au poftit până era în viaţă”, de Mihnea Radu al III-lea (domnitor al Ţării Româneşti între 19 ianuarie 1658 - noiembrie 1659), în urma invaziei turco-tătare din anul 1658, când mormântul voievodului a fost profanat7).
Grija deosebită a voievodului Matei Basarab faţă de Mănăstirea Arnota se vede şi din numeroasele privilegii acordate acestei mănăstiri, în calitate de ctitor al ei, acestea constând în danii şi scutiri de dări. Astfel, printr-un hrisov din anul 1638, Matei Basarab hotărăşte ca Arnota să fie miluită cu „vinericiul din satul Costeşti tot şi din satul Bărbăteştii, tot pârposul din Costeşti şi din Bărbăteşti, de preste toate hotarele, din hotarul Dobricenilor până în hotarul Hurezului, tot să fie sfânta mânăstire Arnota. Şi să aibă a lua din zece vedre de vin o vadră, şi să aibă a duce fieştecare vinericiul său la mânăstire”8).
Între numeroasele moşii dăruite Mănăstirii Arnota se află şi moşia Dobriceni, aflată în apropiere de mănăstire, dincolo de Bărbăteşti. Satul Dobriceni, asemenea celorlalte sate din jurul localităţii Ocnele Mari, era sat de măglaşi, adică lucrători minieri care extrăgeau sarea. Ei erau doar cu numele moşneni, adică mici proprietari, stăpâni ai pământurilor lor, fiindcă, în realitate, erau obligaţi la maglă, adică la prestaţiile legate de exploatarea sării de la Ocnele Mari. Aceste obligaţii prea mari i-a determinat pe moşnenii din Dobriceni să se vândă rumâni lui Chirca, comisul de la Ruda, cu condiţia să fie scoşi de la magle. Chirca comisul însă nu-i scoate de la maglă – se vede că era greu sau poate imposibil să obţină acest lucru – şi-i ţine „rumâni în silnicie”, nevrând să recunoască obligaţia pe care şi-o luase. Pentru această pricină se va isca un proces între urmaşii lui Chirca, comisul de la Ruda, şi sătenii de la Dobriceni, o primă judecată având loc la 1600, când ţăranii se duc la Alba-Iulia, cu plângere la domnie, nemulţumiţi că boierul nu i-a scos de la salină şi totodată îi ţine „rumâni în silnicie”. Voievodul Mihai Viteazul, care dăduse legea ca „fiece rumân să rămâie veşnic în această stare”, dă câştig boierului Chirca, în detrimentul ţăranilor, ca o exprimare a dreptului feudal. În acelaşi an 1600 (7108), Martie 25, Mihai Viteazul confirmă jupânesii Maria, soţia răposatului Chirca comis Rudeanu şi fiilor ei stăpânirea moşiei Dobricenii din Vâlcea9).
Procesul va ţine mai bine de 30 de ani, până în 1633, când voievodul Matei Basarab dă un hrisov prin care „dă poruncă satului Dobriceni măglaşi din sud Vâlcea, ca să fie în pace şi slobozi de rumânie de către Chisar paharnicul, feciorul lui Chirca, comisul de la Ruda, şi de către feciorii lui şi de către toate rudele lui, de niminea bântuială să nu aibă în veaci”11). Hrisovul acesta domnesc este dat „în scaunul cetăţii Bucureşti, în luna lui Iulie 26 de zile, şi de la Adam până la această scrisoare, curgerea anilor văleat 7141, semnat Io Matei Voevod Basarab”12).
În anul 1640, Dobricenii se vând rumâni Mănăstirii Arnota şi astfel, ca rumâni ai mănăstirii, ei reuşesc să scape de maglă. Matei Vodă însă „din cămara domniei sale” a plătit această moşie cu 950 de ughi, adică galbeni ungureşti, făcând din aceasta moşia sa de suflet, la care va ţine foarte mult, dorind să ridice aici un schit. De aceea, la 1642, Matei Vodă face act de danie mănăstirii Arnota, pentru ca „să fie satul Dobriceni, cu toţi rumânii şi cu toate veniturile lor, moşie ohabnică, sfinţii mănăstirii întru întărire, iar dumnezăieştilor călugări spre hrană şi spre îmbrăcăminte, iar domnii sale şi părinţilor domnii sale, veacinică pomenire”13).
Voievodul Matei Basarab nu va reuşi însă, în timpul domniei sale, să ridice pe moşia de la Dobriceni un schit. Acest lucru îl va face pe Ştefan, egumenul Arnotei „la leat 7218 (1710) iunie 20”. Acesta a fost un „harnic, învăţat şi duhovnicesc călugăr”, cunoscător al limbii slavone şi înzestrat cu multe calităţi14). Satul Dobriceni fiind în întregime în stăpânirea mănăstirii Arnota, se explică de ce cu timpul monahii pioşi au râvnit în sufletul lor să aibă şi acolo o biserică şi o aşezare duhovnicească mănăstirească. Şi au reuşit, căci piosul şi duhovnicescul egumen Ştefan a zidit această biserică în timpul marelui domnitor Constantin Brâncoveanu.
Astăzi nu a mai rămas nimic din această ctitorie de pe moşia lui Matei Basarab. Zidurile s-au dărăpănat şi totul s-a ruinat. Se păstrează numai o piatră, care se găseşte azi în tinda bisericii parohiale Sfântul Ioan Botezătorul din Dobriceni, şi pe care este scrisă pisania vechiului metoh al Arnotei, după cum urmează: „Această sfântă şi dumnezeiască biserică s-au zidit din temeliia ei întru pohfala sfinţilor mari arhierei Vasile cel Mare, Gligorie Bogoslov şi Ioanu Zlatoustu, între zilele prealuminatului domnu, Ioan Costandin Basarab voivod Brâncoveanu şi fiind ostenitoriu chir Ştefan eromonah egumen ot Arnota; iunie 20 dăni, leat 7218”15).
Despre acest metoh avem foarte puţine cunoştinţe, asupra vieţii lui duhovniceşti şi asupra stării lui materiale. O catagrafie de la 1829 arată că în interior „biserica este zugrăvită peste tot, numai tinda din afară este sadea, nevăruită, cum şi pe dinafară peste tot asemenea sadea, dar de cutremurile din vremi i-au crăpat din fundul altarului până în tinda de afară”16).
Se spune că Dobricenii, acest metoh al Arnotei, a fost reşedinţa unui vlădică ce hirotonisea preoţi. Această informaţie a fost culeasă de Preotul D. Cristescu, cel care în 1937 scria istoricul Sfintei Mânăstiri Arnota, de la Părintele Teodor Bălăşel din Ştefăneşti – Vâlcea, care poseda un manuscris lămuritor la această privinţă17).
Din păcate, nu a mai rămas în Dobriceni decât amintirea schitului Dobriceni de pe moşia voievodului Matei Basarab. Pe locul unde fusese zidit acest schit, acum trei sute de ani, se află o capelă de cimitir ridicată în vremurile mai noi. Două toponime ne amintesc de existenţa unei moşii şi a unui schit care au fost cândva ale Mănăstirii Arnota: „La Metoc”, referitor la lăcaşul de cult de odinioară, şi „În Ţigănie”, toponim care se referă la fosta moşie a lui Matei Basarab, pe care voievodul a aşezat robi ţigani pentru munca pământului.
Chiar dacă a dispărut, schitul Dobriceni atestă continuitatea vieţii spirituale la poalele Carpaţilor, unde au existat schituri şi biserici de mir în preajma şi sub oblăduirea ctitoriilor voievodale, care erau focare de cultură şi de trăire intensă a vieţii lui Hristos. Acestea au menţinut vie flacăra credinţei pe aceste meleaguri şi au constituit în acelaşi timp un reazem şi un sprijin pentru români în momentele grele ale istoriei noastre.

Pr. Constantin Mănescu – Hurezi



Note bibliografice


1) Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol. III, partea întâi, ediţie îngrijită de Dinu C. Giurescu, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2007, p. 46.
2) Istoria românilor, editată de Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei Române, vol. V, O epocă de înnoiri în spirit european (1601 - 1711/1716), Coordonator Acad. Virgil Cândea, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 114.
3) Constantin C. Giurescu, Matei Basarab, cel mai mare ctitor bisericesc al neamului nostru, în„Prinos închinat Înalt Prea Sfinţitului Nicodim, patriarhul României”, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1946, p. 167-168.
4) N. Iorga, Istoria românilor, vol. VI, Bucureşti, 1938, p. 83.
5) Cornelia Pillat, Pictura murală în epoca lui Matei Basarab, Editura Meridiane, Bucureşti, 1980, p. 18.
6) Călători străini despre Ţările Române, vol. VI, partea I, Bucureşti, 1976, p. 192.
7) Ibidem, p. 251.
8) Preotul D. Cristescu, Sfânta Mânăstire Arnota, Tipografia „Episcopul Vartolomei” a Sfintei Episcopii, Râmnicu - Vâlcii, 1937, p. 80.
9) Ibidem.
10) I. Ionaşcu, Documente privitoare la Oltenia şi jud. Olt,în „Arhivele Olteniei”, nr. 77-78, p. 111.
11) Preotul D. Cristescu, op. cit., p. 116.
12) Ibidem, p. 120.
13) Ibidem, p. 81.
14) Ibidem, p. 62.
15) Constantin Bălan, Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României. Judeţul istoric Vâlcea (sec. XIV - 1848), Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, p. 438.
16) Preotul D. Cristescu, op. cit., p. 90.
17) Ibidem, p. 90.
 

Referinţă Bibliografică:
SCHITUL DOBRICENI DE PR. CONSTANTIN MĂNESCU / Ion Nălbitoru : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1251, Anul IV, 04 iunie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Ion Nălbitoru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Nălbitoru
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!