Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   



EMINESCU ŞI VERONICA- plecarea din VIENA(CAP13-14)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
CAP: 13  
 
Veronica se trezi târziu; avusese o noapte de coşmar, prin plecarea ei spre meleagurile natale lăsa în urmă o lume ideală şi intra în viaţa cotidiană. Lumea lăsată în urmă se numea Viena şi, mai ales, Eminescu…  
Deschise ferestrele larg, aerul dimineţii o învioră. De fiecare dată când pleca spre casă îşi trimitea înainte gândul ca pe un buzdugan fermecat, apoi îşi imagina ce-i acasă: o vedea pe maică-sa la bucătărie şi pe copile, jucându-se în casă… „Vaiii, ce se vor gudura ele pe lângă ea, întrebând-o ce le-a adus, cu glăsciorul lor dulce de îngeraşi!” Ce se întâmplase cu fata ei de se îmbolnăvise? Negreşit, maică-sa le lăsase singure să se joace pe-afară şi, cum e acum primăvara timpul schimbător, fata răcise. Ştefan, cu rectoratul lui, da tot mai rar pe-acasă şi nu prea-l interesa viaţa copilelor.  
Peste Viena băteau clopote de sărbătoare, sunetul aramei se răspândea melancolic în aerul dulce al primăverii ca o chemare pe un tărâm de basm. Era duminică, acum la ceasul clopotelor de utrenie descoperi că uitase zilele calendarului care-n mintea ei rămăseseră undeva în urmă. Ziua aceasta era scrisă-n calendar ca o zi măreaţă, era ultima lor zi când mai stăteau împreună. Mihai trebuia să vină s-o conducă la gară… „Voi veni la un ceas după tânguirea clopotelor de utrenie în sfânta zi de duminică să-mi iau la revedere de la tine şi să te conduc la gară!” - fuseseră ultimele lui cuvinte la despărţire.  
Îşi aruncă ochii pe geam, strada era plină de trăsuri care treceau în ropotele copitelor cailor în sus şi-n jos. Una din trăsuri îşi încetini mersul şi zări figura poetului în ea. Opri în dreptul porţii şi Mihai coborî, i se păru supărat şi mohorât.  
-De ce eşti supărat, zgrăbunţule?  
-Cum să nu fiu supărat când mă părăseşte regina mea!  
Veronica tăcu, luară fiecare câte un geamantan şi urcară în trăsură. Amândoi tăceau şi priveau. Străzile erau animate, parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, la Burgtheater oamenii se-nghesuiau la spectacol, pe mari afişe se anunţa Regele Lear al divinului Wil; de trei ani, ba de cinci se juca fără întrerupere această piesă şi lumea din Imperiu se înghesuia s-o vadă, cât de mare era acest Brit! Trecură şi prin spatele Universităţii… Oare unde erau colegii lui acum? Poate dădeau examenele… Peste câteva săptămâni se termina anul universitar…  
Se opriră în faţa Gării centrale, birjarul le duse cele două geamantane pe peron, în sala de aşteptare era forfotă mare, călători din tot Imperiul aşteptau să plece fiecare unde-l tăia capul, limbile se amestecau ca-n Turnul Babel, unguri, austrieci, francezi, nemţi, ruteni, ruşi, români, şuşoteau, întrebau, gesticulau, alergând de colo până colo.  
Veni şi ora plecării, Veronica se urcă în cupeu cu lacrimile în ochi. Îşi desfăcu geanta, scoase din ea o fotografie făcută recent special pentru poet şi i-o dădu cadou. „Să nu mă uiţi, Mihai, niciodată!” - fuseseră ultimele ei cuvinte. Mihai o sărută, o mai strânse pentru ultima dată-n braţe, coborî şi rămase singur pe peron. Trenul se puse uşor în mişcare… Era parcă un final de poveste: „A plecat un tren din gară şi cu el iubirea mea… „Privi la geam, Veronica îşi ştergea lacrimile, fluturând o batistă în vânt…  
În dulcele legănat al vagonului, Veronica Micle, după atâta zbucium sufletesc, adormi. Se visa prin codri Văraticului culegând albăstrele… Era tot primăvară ca acum, veniseră decurând din Năsăudul lor şi se stabiliseră la Târgu-Neamţ. Pe maică-sa o chemase la mânăstire maica Eprahia la spălat rufe şi o luase şi pe ea. Soarele se revărsase peste roua ierbii şi Veronica fugea ca nebuna desculţă prin iarba umedă, avea o rochiţă albă de borangic şi fugea ca un îngeraş printre lăstărişi. „Maicăăă, o striga mama Ana, să nu te rătăceşti că pe-aici sunt căpcăuni!” „Şi cum sunt căpcăunii, mamă?” - întreba ea plină de naivitate. „Nici oameni, nici fiare!” - glumea mama Ana. Dar Veronicăi nu-i era frică, a luat-o prin pădure, culegând florile ei îndrăgite şi cântând: Albăstrele, viorele / Precum lacrimile mele, / Udându-mi cărările, / Deschizându-mi zările… / Albăstrele, viorele/ Să mă-npodobesc cu ele…  
Sărea într-un picior şi cânta, lega bucheţele de bucheţele pe-o ramură de salcie să-şi facă o coroniţă să se împodobească cu ea. La un moment dat, s-a rătăcit; era linişte, o linişte suspectă, codrul întunecat o speria întotdeauna, fetiţa a luat-o la fugă printre tulpinile uriaşilor copaci… Fugea ca nebuna prin ochiuri de întuneric şi nu ştia încotro fuge, plângea şi se zbuciuma… S-a trezit din fuga ei în Valea Spânzurătorii într-o poieniţă plină de flori, era tot linişte şi tot întuneric… Se aşeză jos lângă vizdurele unui izvoraş ce curgea din buza dealului… Îşi răcori faţa, bău apă din căuşul mâinii şi culese flori de toate culorile… Se împodobise toată numai flori, flori albe, flori roşii, galbene, albastre, viorii… Se privi în oglinda apei, ce frumoasă era aşa împodobită! Îşi despletise părul şi-i venea până-n călcâie, un păr galben-auriu, mătăsos, era parcă o zână cu rochiţa ei albă, o zână din poveştile ei de copilă… Deodată se auzi o voce de bariton: „Ce-i cu tine aici, fetiţo, pe teritoriul meu?” „Dar cine eşti tu?” - întrebă ea cu curaj. „Eu sunt căpcăunul!” - se auzi vocea lui şi i se păru că mişca şi trunchiurile copacilor. „Avea dreptate mama că pe-aici sunt căpcăuni!” - se gândi ea. Voia să-l vadă, dar nu se vedea… Şi era noapte, şi erau stele, şi era lună, şi adia vântul şi băteau clopotele de vecernie şi dinspre mânăstiri venea miros de tămâie şi glas de călugăriţe care cântau o rugăciune de-a lor. „Ai auzit de Valea Spânzurătorii?” - întrebă acelaşi glas, ceva mai înfuriat, care semăna cu glasul lui Mihai. ,Nu, n-am auzit!” - răspunse ea înfricoşată. „Aici s-au spânzurat toate călugăriţele cele frumoase!” Ea tăcu, se-nfioră, vru să fugă, dar n-o mai ţineau picioarele… „Aici ţi-e locul şi ţie, vezi copacul acela?” Şi uriaşe crengi dintr-un copac începură să se mişte. „De el te leg!” Şi apăru în faţa ei şi nu era nici om, nici fiară, era un fel de lăbârcă cu nişte ochi enormi, pe nişte picioroange lunguieţe, cu mii de mâini care geticulau dezordonat. Veronica o luă la fugă şi-n cale i se puse o apă mare, învârtejită, cu bulboane enorme, pe care aluneca la vale o moară în flăcări… Era un spectacol fantastic cum ardea acea moară pe oglinda apei, în reflexe rubinii… Aşa în vis îşi aminti cum Eminescu îi citise cu câteva zile în urmă novelele lui cu cele şase gravuri care începeau cu descrierea unui Bucureşti sordid, plin de noroaie, apoi portretul luciferian al lui Toma Nour şi al lui Poesis, actriţa-subretă care juca în Norma de Pucini… dragostea dintre ei… şi scenele teribile de luptă cu honvezii.... Era poate ilustrarea acelor pagini cu moara luată de apă arzând în flăcări…  
De căpcăun tot nu scăpase, de acolo de pe o stâncă, deodată s-a aruncat într-un hău; aluneca undeva în gol şi golul nu se mai termina, se ducea plutind uşor cu nişte aripi mari de ceară ca un Icar hăituit de demoni…  
Se trezi din visul ei şi privi în jur, era linişte; singură în cupeu, medită la visul ei, cine era acel căpcăun care-i înfiorase copilăria?, citea Schiler, cartea îi căzuse din mână când adormise, o ridică uşor şi începu s-o răsfoiască…  
 
CAP.14  
 
 
După plecarea Veronicăi din Viena, Eminescu rămase parcă într-un pustiu, evită să se mai întâlnească cu colegii, se închise în casă şi câteva zile zăcu buimac. Gândul de a părăsi Viena i se cuibărise din iarnă în inimă; boala lui prelungită, lipsa de bani, traiul greu şi mai ales lipsa perspectivei unei diplome erau argumente care îl înclinau către o asemenea hotărâre. Acum Veronica venise ca o salvare, pleca după ea spre meleagurile dragi inimii lui; se gândise şi la o slujbă, poate la Iaşi, lângă Veronica, sau la Bucureşti. La Iaşi era aproape de junimişti, poate îl vor ajuta să câştige o slujbă şi să publice în continuare în Convorbiri… Ştia că va avea de înfruntat pe căminar care ar fi tunat şi fulgerat la ştirea întreruperii studiilor, apoi pe Maiorescu care-şi pusese atâtea speranţe în el… Dar hotărârea era definitivă!  
Începu să-şi strângă hârtiile şi cărţile să şi le aranjeze în cele două cufere, apoi cele câteva boarfe să le înghesuie peste cărţi. Unul din cufere îi fusese drept trusă de actor, în scurta lui călătorie prin ţară cu trupa lui Pascali. Câte amintiri frumoase nu erau legate de acest episod al vieţii lui! Pe-atunci îi intrase în cap nebunia actoriei; era o lume veselă care se juca cu iluziile, aşa cum îi plăcea lui. Şi el, copilul răsfăţat al Thaliei! Îşi aminti de succesul lor de la Braşov unde stătuseră o lună încheiată, ce mare triumf a fost, ce mare sărbătoare, cum îi încununase lumea cu flori şi cu aplauze… apoi la Sibiu… Poposiseră la hotelul Bukarest unde jucaseră pe Mihai Viteazul după bătălia de la Călugăreni cu Pascali în rolul domnitorului. Municipalitatea le pregătise un banchet pe cinste la hotelul Împăratul romanilor în onoarea lor…apoi prin toată Transilvania… Peste tot îl însoţise această ladă, făcută cadou de Pascali, în care-şi purta averea lui mobilă şi imobilă…  
În noaptea de dinaintea plecării nu putuse să doarmă, avusese o noapte de coşmar, plecarea lui lăsa în urmă atâtea amintiri legate de oraşul lui Beethoven.  
Merse tot cu trăsura la gară, trecea prin centrul Vienei ca un semn de adio, se întreba dacă va mai revedea vreodată acest frumos oraş, privea cu lacrimile sub pleoape fiecare colţişor, fiecare clădire, fiecare cafenea, fiecare birt, îi venea să coboare şi să sărute pentru ultima dată pământul sfânt al Vienei; aici îşi petrecuse cei mai frumoşi ani ai vieţii lui, avusese colegi, prieteni, amintiri, aici avusese cei mai vestiţi profesori ai timpului, aici descifrase alfabetul filozofiei, aici văzuse cele mai frumoase spectacole de teatru, aici înmugurise iubirea lui pentru Veronica…  
Trenul se puse în mişcare… Eminescu trecu la geam, privea în depărtări panorama Vienei şi un sentiment nostalgic de tristeţe şi de regret puse stăpânire pe el; oraşul rămânea în urmă şi liniile orizontului fugeau prin lumina orbitoare a soarelui, ca liniile viaeţii undeva în necunoscut…  
Pe fereastra trenului lucea sub luminile argintii ale soarelui torid de sfârşit de primăvară verdele câmpiilor şi al pădurilor, argintul lucitor al apelor şi-al lacurilor, întregind acel tablou feeric pe care numai natura putea să-l creeze… Privirile poetului scrutau depărtările, urmăreau zborul păsărilor pe întinse zone albastre. Ţăranii spânzuraţi pe coline cu plugurile lor, cosaşii în şiruri pe dealuri, ciobanii pe poienele munţilor întregeau acest tablou măreţ şi-l umanizau. Era freamătul naturii la ceas de nuntire şi toate se reflectau în sufletul poetului ca într-o oglindă, luminată de portretul Veronicăi care-i era prezentă sub pleoape, sporind acest extaz cu un plus de fericire… El acum era parcă centrul Universului în acel cerc al cărui centru e pretutindeni şi a cărui circumferinţă nu e nicăieri, cum spunea Pascal. Şi fericirea lui nu depindea de acest cerc? Îi defilau prin minte bătrânii dascăli de filozofie, de istorie universală, de doctrine politice… Îi părăsise, îl chema viaţa practică…Şi-l chema această femeie, seducător de frumoasă, care pusese stăpânire pe sufletul lui. Femeile iubite capătă străluciri stranii în minţile poeţilor, le aprind fantezia, gândea poetul… Nu e acesta un şiretlic al naturii pentru ca specia să nu piară?  
Se-auzeau roţile trenului cu zgomotul lor sacadat în liniştea cuşetei cântând parcă un cântec de leagăn care puse stăpânire pe somnul lui.  
Trenul trecea prin gări pustii, printre munţi şi printre văi spre Moldova lui natală: frumoasă Ţara Moldovei…  
Ajunsese la Botoşani pe seară când soarele încă mai strălucea pe boltă. Merse repede la mătuşa lui şi lăsă cele două lădoaie cu cărţi şi bulendre şi plecă acasă, îi era aşa de dor de Ipoteştii lui din copilărie că nu mai avea răbdare să-i vadă. Găsise în gară pe Moş Ţupa Chirigiul cu căruţa cu care merse tot drumul până-n sat. Satul lui, acea oază de fericire a copilăriei, acum i se păru un colţ uitat de lume şi de Dumnezeu, o mică localitate pustie în care mai lătrau doar câţiva dulăi pe devale; oamenii erau la sapă şi la coasă pe câmp.  
-Şi dumneta zici că eşti al lui conu’ Gheorghieş?  
-Da, moşule!  
-Şi care din ei?  
-Mihai!  
-Aaa, conu’ Mihai, poiatul? Păi spune bre aşe că şi conu’ Gheorghieş v-a răspândit ca pe făina orbului prin lume! Dumnealui, căminarul, mi se pare că-i în Dealul Budăului cu lingurarii la sapă… Dar o găseşti pe coana Ralu acasă… Şi privi pe deal spre casa Eminovicilor, semn că ajunseseră.  
Mihai coborî din căruţă şi găsi poarta zăvorâtă. Se aplecă peste gard şi o deschise. Curtea i se păru mică, doar salcâmii îi schimbau dimensiunile către deal, vârfurile lor se ridicau în înaltul cerului. Porni pe potecuţa ce ducea la casa cea mare din deal, iarba crescuse de două palme de o parte şi de alta a cărării ce urca către poarta mică; florile puse de maică-sa se ofiliseră şi-şi întorseseră faţa către pământ. Numai teiul era în toiul înforirii şi era plin de albine care încă mai strângeau nectarul lor în ultimele raze ale soarelui. Casa era încuiată, poate că maică-sa nu era acasă, şi nici Henrieta cu fraţii lor, vara nu prea stau acasă, merg pe la mătuşile lor pe la mânăstiri.  
 
Se aşeză jos la umbra teiului, încă-i mai vâjia capul de-atâta mers cu trenul…  
Voia să treacă neapărat şi pe la Iaşi s-o vadă şi pe Veronica. Fixaseră şi o întâlnire, dar ea pusese capul în jos şi nu-i răspunsese. Venise aici în mijlocul amintirilor; pe fosta lui iubită o ştia moartă, dar renăscuse în aceată femeie…  
Şi acum peste toate se lăsa parfumul satului şi-al naturii cu copilăria lui pierdută aşa de repede. Îşi căută prin buzunare fotografia Veronicăi, era înfăşurată într-o foaie în care-i închinase câteva versuri. Privi chipul ei şi apoi citi cele două strofe: Tu tremuri, tu cauţi, tu murmuri, tu râzi, / Cu glasul tău dulce tu raiu-mi deschizi, / Cu părul tău moale tu viaţa mi-o legi- / O ştii şi te faci că nu înţelegi! // Şireată şi dulce-copil vinovat- / De ce nu mă-mbii cu al tău sărutat, / De ce-aştepţi să-l fur de pe ochii-ţi profunzi, / Şi-n blondele plete tu capul ţi-ascunzi! Le scrisese pentru ea, trebuia să i le dea la despărţire, dar le uitase… Mototoli hârtia şi vru s-o arunce, dar se gândi, o împături şi-o puse la loc, înfăşurând chipul femeii cu ea.  
-Mihai, ce-i cu tine, mamă? - se auzi de undeva glasul Ralucăi, surprinsă de venirea băiatului. Mihai privi spre şură, se sculă şi o îmbrăţişă:  
-Sărut mâna, mamă! Ce să fie? Am venit acasă…  
-Şi examenele?  
-Nu le-am mai dat!  
-Aoleeeoo, ce-o să zică taică-tău?  
-O să zică până o să tacă!  
-Şi-am dat de ruşine şi cu domnul Maiorescu!  
-O să fie ruşinea mea! Ce vină aveţi voi?  
-Mihai, Mihai! - îl mustră ea. Şi ca să nu-l mai supere, schimbă vorba: Te văd obosit, dezbracă-te şi, hai, în casă să-ţi pun masa!  
Intrară în casa cea mică în camera băieţilor, acolo unde crescuseră ei când fuseseră mici. De data acesta camera era goală, mirosea a buisuioc şi a izmă. Pe pat aceleaşi velinţe de lână, pe pereţi aceleaşi tablouri iar în colţ, spre răsărit, candela arzând… Nimic nu se schimbase de când plecase el de acasă!  
-Unde e Henrieta? - întrebă el, curios că n-o văzuse.  
-Pe la Botoşani, a dus-o Gheorghieş cu căruţa s-o mai arate pe la doctori şi-a lăsat-o la spital. Suntem supăraţi, Mihai, izbucni Raluca în plâns, avem mari necazuri, Iorgu s-a aprins la plămâni şi trebuie tratat şi îngrijit, Şerban cere şi el bani, Matei de la Botoşani, la fel, soru-ta, Aglaia, s-a măritat şi ne cere dotă, tu spui că-ţi trebuie pardesiu şi-acum ne-ai făcut-o şi cu examenele… Taică-tău vrea să vândă Ipoteştii…  
-Ştiu, mamă! Şi te rog nu mai plânge, de aceea am hotărât şi eu să mă retrag de la examene… Nu mai vreau să mai adaug şi eu alte greutăţi la cele ce le aveţi. Am scris o scrisoare unui amic să-mi caute vreo ocupaţie pe-acolo pe la Ieşi… Sau mă voi duce pe la Botoşani să mai stau pe la mătuşa! Ştiu starea voastră. Nu doresc să vă mai fiu şi eu o povară!  
- Nu-i vorba de nicio povară, Mihăiţă! Taică-tău voia să scoată din tine om, mai ales că te-ajuta şi domnul Maiorescu…  
Raluca îi aşternu masa, îi puse brânză cu mămăliguţă, supă de găină şi lapte dulce. Îl lăsă singur să mănânce şi merse în bucătărie după treburi. Gândul ei nu mai fugea de la Mihai. Dacă va apare taică-său, iar o să-l certe! Era mai bine să mai rămână câteva zile pe la mătuşe-sa pe la Botoşani până-i pierea mânia bătrânului.  
- Când vine tata? - întrebă Mihai.  
-Trebuie să sosească, e la praşilă în Dealul Budăului cu lingurarii de pe deal.  
De data aceasta lui Mihai îi era tare foame foame, mâncă cu poftă şi se culcă să se odihnească. Voia să adoarmă să iasă din starea asta de stres şi oboseală. Îşi făcu planurile, va merge la Botoşani câteva zile să-şi pieptene manuscrisele sale, după care se va duce pe la Iaşi cu câteva poezii pe care să le publice-n Convorbiri… La Botoşani mai avea şi o întâlnire cu Micheru… Când se va duce la Iaşi poate va da şi pe la Veronica!  
Răcoarea camerei îl muie şi adormi, veneau din trecutul lui printre pleoape amintiri de tot felul, era tot privăvară, o primăvară cu ape învolburate şi câmpii şi dealuri verzi; era seară, stele, lună mare, holdele de grâu îi mângâiau privirea, codrul întunecat, din care se auzeau câtând mierla şi presuri, foşnea în bătaia vântului, scârţâia cumpăna fântânii din vale, turme de mioare se îndreptau spre sat în sunet de tălăngi… El singur cu Casandra Alupului de mână pe Stânca Stearpă, mergeau, coborau, povestindu-i ceva şi ea râdea, poetul îi culegea flori şi i le prindea în păr… Apoi singur şi-a adus aminte că nu poate fi Casandra căci ea murise, şi-o reamintea cum o văzuse în cosciug îmbrăcată în rochia de mireasă… E Corina, se gândea el, şi-a strâns-o de mână şi-au luat-o la fugă spre Pârâul Murelor tăcuţi şi s-au aşezat lângă salcâmul lor din deal de la marginea satului şi ea l-a sărutat şi l-a strâns în braţe şi i-a zis că minte, îi spune numai minciuni, ea nu-l mai crede, aşa sunt cărturarii, ştiu să te-ncânte cu tot felul de minciuni.  
Ce dulce era sărutul ei când o păcălea şi-i spunea să se uite-n sus după vreo stea călătoare…. Desculţi, doi copii neluaţi în seamă de sătenii care intrau în sat cu coasele, sau sapele, sau ţapinele la spinare, ea o blondă spălăcită cu un smoc de păr pe frunte, cu ochii ageri de vulpe, isciţoditori şi şireţi. Curios că chipul era al Casandrei dar numele se schimbase, devenise Corina, era numele de fată al Veronicăi…  
Vru să scoată acea poezie şi să i-o citească, apoi să i-o dăruiască, dar n-o mai găsea, îşi aminti primul vers: Tu tremuri, tu cauţi, tu murmuri, tu râzi… Nu, Veronica plânsese la despărţire, o văzuse pe fereastra vagonului cum îşi ştergea lacrimile şi-şi flutura batista în semn de adio… Doar luna, deasupra lor, acum în vis, tăcută şi mare, le străjuia calea şi greierii cântau prin iarbă şi satul jos, adormit ca o fiinţă obosită… Vru să-i spună că el dorea să plece de la Viena mai demult, dar ea fusese ocazia care-l hotărâse şi-l rupsese definitiv din îndoielile lui. Nu se poate, Veronica plecase de aproape două săptămâni, tot Casandra poate fi căci numai ea ştia să treacă hotarul Haraminilor spre răsărit, spre Pârâul Murelor şi să-l întâlnească pe poet la Iazul Maicii, apoi o luau spre Cătărămeşti, spre Pârâul Luncii, ea, îmbrăcată tot mireasă într-o rochie albă-albă, cu cununiţă de flori de câmp pe cap în loc de pirostriile de la biserică şi prin păr cu beteală aurie, fuior de beteală căzându-i peste coapse prin părul mătăsos până la glezne, ea la braţul lui, cavaler şi mire…Se jucau de-a nunta, seara, noaptea, până oboseau şi apoi se trăgeau pe la casele lor sleiţi de somn şi de foame, dar beţi de-atâta dragoste… Sau el când venea în vacanţe şi Colo-n cimitiru cu cruci risipite / Te plimbă adesea cu gânduri uimit e/ Alegeţi o cruce, alege-un mormânt / Şi zi: aici doarme amorul meu sfânt; / Şi cântă la capu-i şi cântă mereu:/ Dormi dulce şi dusă, tu, sufletul meu!…  
Deci Casandra murise şi era vis în vis… El la mormântul fetei, îi strânge crucea neagră şi veche-n braţe şi plânge şi o mângâie pe ea-n închipuirea lui şi acel chip părea să fie al Veronicăi, îl prindea-n contururi vagi, era un fel de Frumoasa fără corp, care-l ademenea… Amândouă năluci blestemate… Vis de nebun, ce-l tortureză şi-l chinuie! Apoi femeia fuge spre orizont pe dealuri ca o naiadă dănţuind sălbatic, tot mireasă; faldurile rochiei îi flutură-n vânt şi ea fuge ca nebuna şi-i face cu mâna… De el se apropie un bătrân, un fel de satir cu rânjet de fiară, părea să fie chipul lui Moş Ţupa care striga de pe Dealul Florilor: „Las-o, coane Mihai, las-o, că-i moartea!” Şi s-a întors trist... şi iar miros de salcâm în floare şi adiere de vânt ce-i mângâia pletele şi dulce aromă de fragă de pe Dealul Florilor…  
Când a venit Gheorghieş acasă din Dealul Budăului, Raluca l-a întâmpinat în poartă:  
-Trânteşte porţile mai încet, c-a venit Mihai şi doarme!  
-Şi cu examenele?  
-Nu le-a mai dat! Vrea să-şi ia o slujbă la Ieşi…  
:-Grijania ei de slujbă… Am cheltuit atâta cu el degeaba!  
-Lasă-l încet, măi omule, că doarme şi-l sperii! Vom vedea noi ce vom face!  
-Băiatul ăsta mi-a adus numai pui de pupăză!  
Mihai se trezi, auzise discuţia şi veni la poartă -Sărut mâna, tată!  
-Să trăieşti, fiule, da’ ce-i cu tine?  
-Ce să fie? Am dat şi eu pe-acasă. Dar cum ştiu că nu-ţi e pe plac, voi pleca…  
Bătrânul băgă caii în obor şi intră în casa mare supărat. Raluca îi aduse hainele băiatului. Mihai se îmbrăcă şi plecă pe jos spre Botoşani. Se lăsase întunericul.  
Durerea din sufletul lui fu estompată repede de decorul campestru pe care noaptea pusese stăpânire definitivă. Îi păru rău că-l supărase pe taică-său, poate avea şi el dreptate, îi făcuse atâtea necazuri, plecase de la Cernăuţi de la şcoală, fugise de-acasă cu trupele de actori prin ţară şi-l adunase de pe drumuri, cheltuia cu nemiluita, acum venise fără nici un rezultat…  
Pe mătuşe-sa o găsi dormind, îi bătu în geam şi-o rugă să-i deschidă. De fiecare dată când venea la ea la Botoşani, Mihai era onorat cu odaia ei cea bună ce dădea cu fereastra într-o grădină cu vişini. Era tare bucuroasă că unul din nepoţii ei scrie poezii şi-l ameninţă pe Gheorghieş, când află de la Mihai ce-i cu el acum în toiul noţii, cu un blestem pentru că urgisea copiii prin străini, chinuindu-i.  
Rămas singur în camera lui, Mihai începu să scârme prin lădoaiele lui şi să citească manuscripte. Avea o groază de poezii începute şI neterminate., acum era prilejul să le pieptene şi să aleagă câteva pentru Convorbirile literare… Citeşte manuscripte… Sărmanul Dionis… Egipetul… Înger şi demon… Floare albastră…  
Ochii ei cei mari, albaştri, de blândeţe dulci şi moi,  
Ce adânc pătrund în ochii lui cei negri furtunoşi!  
Şi pe faţa lui cea slabă trece-uşor un nour roş -  
Se iubesc… Şi ce departe sunt deolaltă amândoi!  
…………………………………………………………………..  
Acum erau într-adevăr departe unul de altul… Şi el singur…  
Pe un pat sărac asudă într-o lungă agonie  
Tânărul. O lampă-ntinde limb-avară şi subţire,  
Sfârâind în aer bolnav. - Nimeni nu-i ştie de ştire,  
Nimeni soarta-i n-o-mblânzeşte, nimeni fruntea nu-i mângâie.  
Aici în Botoşani zilele treceau monotone, hoinărea adesea cu Micheru şi cu sora lui prin împrejurimile oraşului; noaptea scria şi citea până-l cuprindea somnul dinspre ziuă. A fost vara cea mai liniştită a lui… Umbra Veronicăi îi apărea tot mai rar… Să meargă la Iaşi s-o vadă? Ea nu-i dăduse nici un semn. Nici adresa nu i-o ştia… La sfârşitul lui iunie îl vizită şi Maiorescu care trecuse prin oraş şi auzise că poetul se află aici. Deşi supărat pe el pentru faptul că nu-şi dăduse examenele, îi propuse ca, după vacanţă, să se întâlnească la Iaşi cu noi producţii literare pentru a fi citite la Junimea. Maiorescu îi dăduse ceva speranţe şi-i sugerase să-şi continuie studiile la Berlin.  
Pe data de 1 septembrie Eminescu era la Iaşi cu câteva manuscripte-n buzunar. Mersese direct la Maiorescu unde se ţineau şedinţele Junimii şi citi câteva fragmente din Diorama şi anume Egipetul şi nuvela Sărmanul Dionisie.  
Rătăci o săptămână încheiată pe străzile oraşului în speranţa că o va întâlni pe Veronica, dar în zadar…  
Pe 7 septembrie, de data aceasta la Pogor, citi două poezii care făcură o impresie bună. Erau Înger şi demon şi Floare albastră, care s-au propus pentru publicare în Convorbiri literare…  
Propunerea lui Maiorescu de a-l trimite la studii la Berlin nu-i cădea tocmai bine, dar fără altă perspectivă, Eminescu o acceptă.  
Plecă din Iaşi supărat că nici umbra femeii n-o văzuse prin oraş…  
 
(VA URMA)  
Referinţă Bibliografică:
EMINESCU ŞI VERONICA- plecarea din VIENA(CAP13-14) / Ion Ionescu Bucovu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1215, Anul IV, 29 aprilie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Ion Ionescu Bucovu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Ionescu Bucovu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!