Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   



EMINESCU ŞI VERONICA-ultima seară la Viena.
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
CAP.11.  
Opera Imperială era o clădire superbă din visele cele frumoase, o minune plină de picturi cu colonade ce se ridicau până-n tavan care susţineau lojile de sus; plafonul era parcă un cer albastru cu scene din viaţa lui Orfeu: Apolo, dăruindu-i lira, salvarea argonauţilor de furtună prin cântecul său care-a-mblânzit valurile, le-a domolit; apoi Orfeu şi Euridice, frumoasa lui soţie în Infern, moartă, şi el, îmblânzind Zeii, să i-o redea… După care urma singurătatea lui, după destrămarea umbrei ce-o înfăţişa pe Euridice, uciderea lui de femeile trace cărora le-a refuzat dragostea, şi capul lui cu lira, alunecând pe valurile Hebronului până la mare, pe insula Lesbos… De jur-împrejur o geometrie perfectă încadra pereţii în linii aurite; pictori vestiţi s-au întrecut cu penelurile lor pentru a-i împodobi cu tablouri măreţe din viaţa împăraţilor vestiţi care-au trecut prin foc şi sabie imperiul… Este un mirific şi opulent spectacol care încântă ochiul, fascinat de culoare şi de frumos… Veronica lângă Eminescu, extaziată, admiră arhitectura sălii, dând ocol cu ochii peste fantasmele răsărite parcă din pereţi; sala era arhiplină: boieri, negustori, ofiţeri din înalta societate, artişti, oameni din anturajul curţii, dregători din imperiu veniţi cu cine-ştie-ce treburi prin oraş, conţi şi conterse, duci şi ducese, poeţi, muzicieni, filozofi, breslaşi, studenţi, toţi alcătuiau o masă de oameni pestriţi, robiţi de zeul atotputernic al muzicii ce-i privea de pe plafon, Orfeu.  

-Ce difereţă între Ieşul nostru şi Viena, Mihai! - se minună Veronica cu ochii pe pereţi.  

-Noi am rămas în plin orienalism vulgar, Veronico! Viena e centrul lumii civilizate… Oraşul inimă al Europei… E oraşul muzicii şi-al lui Beetoven… Şi când te gândeşti că Orfeu este trac de-al nostru…  

-Bine v-am găsit! - îi salută Micheru care-i urmărise şi se-apropiase de ei. Veronica îl privi, era un tânăr brunet, cu chică, îmbrăcat într-un costum negru; ochi mari, frunte largă, nalt şi distins…  

-Bine-ai venit, domnule Micheru! Dar Nataliţa unde e?  

-Nataliţa are spectacol la Odeon; se dă o serbare în cinstea unor oaspeţi de la Buda!  

-Dumnealui e domnul Micheru, cel care ne-a mai cântat la vioară - o lămuri Mihai pe Veronica.  

-Ştiu, îl cunosc, e violonist , ne-a cântat şi la Putna anul trecut!  

Micheru îi sărută mâna VeronicăI şi se-aşeză într-o loje:  

-Ce să vă spun eu mai înainte? Va cânta orchestra mare a operei reunită sub bagheta lui Varo Calabrezul, cred că doamna-l cunoaşte din Ieşi, acum câţiva ani a susţinut câteva concerte şi acolo… Muzica lui are o frază limpede şi melodioasă…  

Bătu gongul, se-auziră câteva acorduri, o linişte de mormânt puse stăpânire pe toată sala… Amintirea Titanului cu simţul auzului blocat aproape douăzeci şi cinci de ani, care continuase să compună fără să mai cunoască natura vocii umane, era proaspătă în memoria tuturor. Închipuirile lui despre sunete, despre susurul apelor şi ciripitul păsărilor, despre foşnetul frunzelor şi farmecul nopţilor de vară, întreceau însăşi natura. Sonatele lui răscoleau fiinţa umană în ce are ea mai pur şi mai curat…  

Se cântă Simfonia pastorală… Micheru le atrase atenţia asupra celei de a doua părţi unde orchestra imita sunetul privighetorii, apoi cucul şi pitpalacul; totul aici era urzit din cântecul şi freamătul naturii de la ţară, la care se adăuga propriul lui zbucium sufletesc.  

-Beethoven, domnilor, recreează lumea amintirilor…-le şopti Micheru, căutând să fie cât mai scurt în explicaţii, pentru a nu deranja auditoriul.  

Sunetele se jucau nestingherite prin marea sală, fugeau parcă unele după altele şi se spărgeau de pereţi, aruncate de un mare magician. Fiecare în acordurile acelei muzici divine îşi vântura memoria după scenele amintirilor trecute, după anii copilăriei, petrecuţi în marea natură. Eminescu îşi revăzu dealurile molcome ale Ipoteştilor, codrul, văile, izvoarele, nopţile cu lună şi cele fără lună când hoinărea pe la colibele prisăcarilor, zilele cu nori şi zilele cu soare când colinda codrul cu izvoarele, serile fantastice de vară când stelele-i scăpărau în cale spre salcâmul tăinuitei lui dragoste cu fata Alupului, atunci când scârţâia-n aerul rece-al nopţii cumpăna de la fântâna din vale, parcă auzea zbieretul mioarelor când se-ntorceau seara de la păşune, ciripitul păsărilor, foşnetul lin al codrului în jocul şăgalnic al vântului…  

Alături de el, Veronica se vedea fetiţă la Neamţ, alergând pe dealurile Filioarei sau până sub zidurile cetăţii, prin Humuleşti sau cu maică-se la Agapia şI Văratic; urca apoi munţii Ciungi şi culegea flori, făcându-şi din ele coroniţe, precum crăiesele din basme copilăriei ei.  

Muzica lui Beetoven le aducea aminte de soarta omului pe pământ, de implacabilul destin, de suferinţă, de dragoste, de legătura cu Marele Templu al Naturii, de unicitatea şi diversitatea lumii în Marele Univers… Muzica lui stingea urile şi potolea patimile, apropia inimă de inimă, unindu-le idealurile…  

Veronica oftă şi-şi şterse o lacrimă de pe obraz. Nu crezuse că muzica lui Beetoven o s-o transpună într-o lume de vis şi-o să-i răscolească atât de mult amintirile. Eminescu o rugă să nu mai plângă. Şi el trăia aceleaşi sentimente, dar şi le stăpânea. „Din durerea lumii s-ar naşte fluvii de lacrimi.” -gândi el şi se întrebă dacă nu cumva apa pe pământ s-a născut din lacrimile omenirii, dacă nu cumva ploaia este durerea cerului sau zbuciumul Universului, dacă nu cumva roua este durerea nopţii, învinsă de triumful luminii…  

Cântase şi Veronica Beethoven la pian, dar niciodată nu atinsese perfecţiunea orchestrei aulice, sonurile plângeau, se tânguiau asemenea unui suflet în zbucium; aici părea o furtună dezlănţuită, aci o zi feerică în care domneşte atotputernicul soare peste o eternă primăvară. Scurte intermezzouri curgeau parcă ca susurul unei ape sau dansau feeric ca nişte roiuri de fluturi într-o nuntire celestă….  

-Doamneee,grăi Veronica, ce mult ne saltă Beethoven din noroiul în care trăim!  

Eminecu privi la ea; ce mult o îmbujoraseră aceste clipe şi ce frumoasă o făcuseră…  

-Ce imn de iubire - se minuna ea - în acest suiş de sunete! L’amor che move il sole e l’altre stelle! - cită ea un vers din Divina comedie.  

-Nu numai stelele, îi răspunse poetul, galaxiile, întregul Univers!  

Mâinile lor se întâlniră, degetele se căutară şi se strânseră, un fluid se strecură cald de la unul la altul. Ce se întâmpla cu ei, ce beţie-i cuprinsese, ce legi blestemate-i întâlnise şi-i dăruise unul altuia? Câteva clipe degetele lor se strânseră unite; Veronica simţi că pluteşte undeva în neant cu nişte aripi uşoare, inima-i ticăia ca un hulub prins între palme, tot corpul se narcotizase de-o dulce stare de fericire…  

Concertul se termină.  

Când trecuse timpul? De ce trecuse totul aşa de repede? Finalul concertului îi aduse din lumea viselor în lumea realităţii. Avusese dreptate Eminescu, nici urmă de boală nu mai avea Veronica, era aşa de veselă şi de zglobie, totul se transformase-n ea ca printr-un miracol.  

Micherul se scuză şi plecă, avea o întâlnire cu un coleg din orchestră. Îi sărută mâna doamnei Micle care se ridicase din loja ei şi aplauda frenetic acel final de concert. Mihai rămăsese în picioare; părea mişcat, emoţionat, ţinea în mână o ţigară şi voia s-o aprindă. Ieşiră în stradă, afară se întunecase, răcoarea serii îi făcu să se strângă unul în altul… Lumea se urca în trăsuri, ei o luară pe jos spre locurile lor taince, departe de ochii lumii. Câtva timp se-auziră doar paşii rătăciţi pe trotuare. Eminescu îi prinse braţul şi mergeau amândoi tăcuţi şi îngânduraţi.  

- Cât timp a trecut de când ne cunoaştem, Mihai? - se gudura Veronica la braţul lui.  

- Timpul? - întrebă Eminescu. Timpul e grija tiranilor; pentru tot ce-i etern nu există timp şi sper ca dragostea noastră să fie eternă.  

- Nu mă lua drept tiran! N-am grija timpului, dar a trecut aşa de repede! Mi-e teamă că oricând trebuie să primesc o epistolă de la Ştefan să merg acasă şi…  

Eminescu nu-i răspunse, nu vrea să accepte logica acestei despărţiri, se întrebă în sinea lui ce va mai însemna Viena pentru el fără prezenţa acestei femei.  

- Nu doresc, Corina, ca în aceste frumoase clipe să mă gândesc la despărţire. Mergem pe unde ni-i drag nouă să continuăm pastorala beethoveniană!  

Femeia îi spuse c-o strâng pantofii şi-i e greu să meargă pe jos; Eminescu se aplecă, îi trese pantofii din picioare, îi mângâie gleznele şi-o luară aşa prin iarba mare, ca în copilărie pe meleagurile nemţene. Veronica se lăsă purtată de Mihai ca un copil.  

-Mihai, ce-i cu tine?  

-Te port ca pe-o regină spre palatul împărătesc!  

-Ce visător eşti, Mihai!  

-Sunt făcut din vise, Corina, şi dacă n-aş avea puterea să visez, eu nu ştiu ce s-ar întâmpla cu mine. Toată viaţa noastră-i făcută numai din vise! Vise sunt şi rămân toate pe pământ! Ia ascultă!  

Ascultară cu sufletul la gură; se-auzea susurul apei, foşnetul mătăsos al apei, mergeau pe malul ei printre sălcii plângătoare, miroseau mâţişorii şi vântul îi scutura ca pe nişte ciucuraşi. Se aşezară jos pe iarbă, Mihai se trânti pe spate şi privea cerul; nori albi, ca o enormă maramă de borangic bătută de vânt se legănau, dezvelind obrazul feciorelnic al astrului nopţii, părea că alunecă ca o corabie de argint pe valurile line ale unei mări şi din când în când se ascunde după câte un val înspumat…  

-Seara asta, Mihai, parcă e ruptă din pastorala beethoveniană… De ce eşti trist? - îi dădu ea un bobârnac peste nas.  

-Stau şi mă-ntreb cum va mai fi viaţa noastră de după Viena…  

-Nu ştiu, Mihai! - zise Veronica trist.  

Tăcură amândoi, Veronica nu vru să mai continuie răspunsul. Răscolea trecutul şi tulbura apele viitorului. Ce depindea în fond de ea? Nimic! Era o femeie căsătorită, cu copii, cu bărbat, care bătea câmpii prin Viena. Dacă se întorcea la Iaşi, acasă, intra în carapacea ei şi-şi vedea de treburile casnice.  

-Tu, Mihai, vei avea o carieră mare, doar eşti sub patronajul lui Maiorescu; după ce te vei întoarce-n ţară, nu te vei mai uita la o biată femeie măritată…  

Undeva departe, în noapte, se-auzi ţipătul unui pescăruş străbătând ca o săgeată rece întunericul, acest ţipăt desnădejduit le săgetă inimile ca un fior de gheaţă; apoi şi mai înfiorător, fluierul unui tren de noapte despică întunericul, lăsând pentru câteva momente noaptea paralizată.  

-Nu se poate ca între noi să rămână doar o poveste, Corina!  

-Nu ştiu, Mihai, rămase răspunsul ei suspendat în tăcerea acelei nopţi, poate soarta…  

Mihai o privi prin crepusculul întunericului, păru buclat îi căzuse pe frunte, i se vedeau luminile ochilor ca două iscoditoare şi minuscule ferestre luminate în noapte, urmărindu-l, una din mâini se plimba prin părul poetului, mângâindu-l aşa cum făcea Raluca atunci când era mic; îi lua şuviţele de la frunte şi i le ducea până pe ceafă, strângându-i-le la spate în chică, repeta acest gest cu tandreţea cu care-şi mângâia copilele în clipele ei de răgaz când le culca şi le spunea poveşti.  

Mihai voia s-o sărute, s-o strângă-n braţe, dar amâna totul pentru altă dată; toate femeile lui i se păreau a fi năluci care apăreau şi dispăreau din viaţa lui, fără posibilitatea de a le mai vedea; aşa cu copila de la Ipoteşti, aşa şi cu artista din peregrinările lui cu trupele de teatru prin ţară, aşa şi cu Elena…Poate aşa se va întâmpla şi cu Veronica! Ce-ar fi să-i ceară voie s-o sărute şi să-i spună: „Veronica, sau Corina, aşa cum îi plăcea ei să-i zică, mai avem puţin timp de stat împreună, dă-mi voie să te sărut, să te sărut o singură dată şi-apoi să ne despărţim! Şi ce înseamnă şi-un sărut în vâltoarea dragostei? O atingere mirifică de câteva clipe din care gustăm amarul iubirii sub forma unei dulci atingeri epidermice!”  

Îi privi gâtul alb, marmoreean şi bustul sânilor tari prin bluza de crep-saten, s-ar fi repezit cu mâinile să-i strivească, să-i sărute, să-i îmbrăţişeze; putea s-o facă, se întreba şi el de ce n-o face, de ce amâna… Îi plăcea acest joc al amânărilor, această dulce amăgire a mărului necopt…  

Veronica îi săltă capul în poală şi continua să-l mângâie-n tăcere aşa cum făcea maică-sa până-l adormea atunci când era mic.  

Trecură clipe, minute, ore, aşa, în tăcere…  

Târziu, Mihai, îşi ridică un pic capul, sprijinindu-se într-o mână care-i amorţise; Veronica, îl ajută şi , instinctiv, îşi aplecă şi ea capul în jos până când gura ei lacomă dădu de buzele lui şi-l sărută uşor ca pe un copil… Nemaiamânând clipa, Mihai o strânse-n braţe şi -o sărută c-o sete de păgân; dulci şi feerice clipe, unice poate-n Univers, puseră stăpânire pe fiinţele lor…  

Cânta noaptea, cânta Dunărea, cânta Viena, cântau, jubilau inimile lor, fericite, şi cerul cânta, şi luna, şi stelele, şi iarba, şi pădurea, totul-totul cânta în această noapte a pastoralei beethoveniene…  

Printre bătrânele sălcii, undeva spre răsărit se zăreau zorii zilei, jerbe de lumină se ridicau spre cer ca nişte enorme linii alb-sângerii, trimise spre Univers de cine ştie ce explozie fantastică de lumină.  

-Hai acasă, Mihai, că ne-au prins zorile!- se deşteptă Veronica din reveriile ei.  

„Unde acasă?” - îi venea lui Mihai s-o întrebe. Aveau ei oare un palat al lor unde să se răsfeţe ca doi împăraţi în dragostea lor mistuitoare? Visase multe palate unde-ar fi putut fi casa lor, palate de cristal, palate subcvatice de gheaţă, palate crenelate spânzurate pe vârfuri de stânci, palate-n adâncuri de codri pe unde n-a călcat picior de om, palate-n Marele Univers cu stelele candelabru auriu sau palate-n lună sau pe cine ştie ce contelaţie…  

- Unde acasă? - întrebă Mihai, zâmbind de năstruşnicele lui palate imaginare…  

Şi o luară-ncet pe podul acela care despărţea viaţa lor în două: într-o parte, el, cu Zâna Mirandonitz, în cealaltă, Veronica, femeia reală, cea căsătorită cu Ştefan Micle care avea două copile, femeia din Iaşi care venise pentru o cură de câteva luni la Viena şi care urma să dispară şi ea ca o nălucă…  

CAP.12  

„Dacă le-ai văzut pe toate şi n-ai aflat ce e frumuseţea, înseamnă că n-ai ochi; iar dacă le-ai văzut, dar n-ai simţit puterea frumuseţii, înseamnă că n-ai inimă” - spunea Schiller. Veronica văzuse totul la Viena şi aflase şi ce e frumuseţea; frumuseţea care încântă ochiul şi urechea, adică arta, arhitectura, pictura, sculptura, teatru, poezia, muzica… Puterea frumuseţii asupra sufletului ei o simţise prin ambasadorul care-o purtase peste tot, prin realul oraşului, dar şi prin irealul visurilor lui… Puterea frumuseţii îi modelase sufletul ei de aur, îl făcuse mai sensibil, mai tolerabil… Un singur lucru o rodea: relaţia ei cu Eminescu.  

Mihai, acest chip mefistofelic, care se strecurase picătură cu picătură-n sufletul ei, era un Faun cu puteri magice. El fusese adevărata cură care-o înviorase din boala ei; el, care-i vindecase sufletul…  

Mai avea o săptămână de stat la Viena şi Veronica fusese invitată la o serbare de doctorul ei curator. Fiica doctorului îşi serba logodna; frumoasa amfitrioană se căsătorise cu un prinţ de Renania. Se gândi că singură nu poate să onoreze prezenţa, dar le promise gazdelor că va veni însoţită de un compatriot, care este student aici şi poet. Eminescu reacţionase ceva mai prudent la această propunere; nu că n-ar fi fost încântat, dar se gândea la situaţia Veronicăi, care în văzul lumii se afişa cu un astfel de prieten, ea, care era o femeie măritată. Mai ales că Ştefan Micle avea prieteni şi cunoscuţi printre invitaţii doctorului. De dragul femeii, Eminescu acceptase şi acum amândoi se gândeau la tualete. Cu câteva zile înainte, Veronica, cu ultimele economii trecu pe la Marele magazin de mode şi-şi alese o rochie pe gusturile ei; plăti patroana, reugând-o pe modistă să i-o aducă la Pensiunea Lovenbach. Stabilise cu modista modificările croielii rochiei: îi ceru decolteul ceva mai mare şi garnisit pe toată linia cu panglică roz şi cu pliurile ceva mai late. Eminescu îşi mai cumpără un frac şi o pereche de pantofi de vară.  

La ora fixată, Mihai, jucând rolul unul donjuan, apăru cu trăsura la fereastra Veronicăi, bătu de câteva ori în geam şi femeia, cu chipul ei angelic, îi făcu semn că va coborî. Era fericită, atât de fericită, că uitase pe ce parte a uşii era clanţa, plutea parcă pe nori de vis… Îşi imagina cum va dansa ea cu Eminescu sub privirile admirative ale calorlalţi; era o pereche de vis, amândoi de-o frumuseţe demonică, eleganţi ca un prinţ şi o prinţesă care se visaseră unul pe altul o viaţă şi acum li se împlinise acest vis.  

-Am sosit, domnul meu! - glumi Veronica, dându-i mâna să se urce în cupeu.  

Veronica spuse o adresă, birjarul cunoştea locurile, era vorba de castelul de lângă Oberdobling cu pădurea aceea veche care-i străjuia aripile lui de vis, prelungite prin luminile ferestrelor. Castelul îşi avea povestea lui cu o prinţesă poloneză otrăvită şi un prinţ alcoolic; amândoi muriseră cam în acelaşi timp şi castelul fusese pus la licitaţie publică. Doctorul Walter îl cumpărase cu gândul să-l transforme într-un stabiliment public sau spital. Îi plăcuse atât de mult încât îşi mutase locuinţa aici, comună cu o aripă pe care-o rezervase spitalului. După câtva timp transferase spitalul în altă locaţie şi castelul rămăsese doar locuinţa familiei. Era un mic Versailles cu grădina lui tăiată geometric, cu flori alese după culori şi anotimpuri, cu fântâni ţâşnitoare, cu lacuri odihnitoare, dar şi cu sălbăticia de secole a pomilor crescuţi parcă anume să semene cu monştrii din poveste.  

Poeţilor li se părură că intrară într-un vis, un décor romantic care se asorta cu sufletele lor, seara în pădure; ferestrele luminau feeric şi se-auzeau acordurile unei muzici dulci. Majordomul îi întâmpinase cu zâmbetul lui amabil şi le deschise uşa în marele salon. Doamna Walter îi recomandase pe cei doi ca rude şi-i invită să ia loc. Perechea valahă făcu o impresie frumoasă; sala rămase fermecată de eleganţa şi frumuseţea lor. Veronica îşi îmbrăcase acea superbă rochie lungă de culoarea cerului de vară senin care-i scotea în relief un corp de păpuşă, un mijloc subţire şi-un bust cu rotunjimi nebănuite, cu rodiile sânilor răscoapte, din care ieşea, marmoreean un gât roz-albiu cu un cap semeţ de femeie la care nu ştiai ce să admiri mai mult, părul blond, care cădea în onduleuri până la mijloc, faţa senină şi proporţionată, plină de lumini, aducând cu femeile lui Veroneze, ochii mari, albaştri, reflectând culoarea apelor adânci cu gene mari şi sprâncene arcuite simetric, cu obraji rumeniţi de o roşeaţă discretă, cu zâmbetul dulce care-i desfăcea dinţii sidefii, puşi în relief de buzele cărnoase; pe piept strălucea un şir de topaze, făcut cadou de ziua ei de Micle ce arunca reflexe rozalii pe sânii ei ca jocul unor ape pe suprafaţa unor oglinzi limpezi.  

Eminescu, alături de Veronica, părea un vis frumos de femeie, întruchipat într-un efeb, un Paris antic; fizic şi spirit, unite sub o figură glacială, nordică, cu ochii, mici, aştri arzând de o bolnavă curiozitate, o faţă lată cu umerii obrajilor proieminenţi de culoare şatenă, încadrată de un straniu păr negru, strâns la spate într-o chică ca un fachir oriental, corp atletic, bine legat, cu elasticitate în mişcări, îmbrăcat simplu, dar ireproşabil, elegant până-n vârful pantofilor, întrecând până şi pe prinţişorii aulicei împărăţii…  

După ce schimbară câteva amabilităţi cu logodnica, trecură la masă şi la dans. Lui Mihai tânăra mireasă i se păru o figură lascivă, o femeie diabolic de indolentă care, şi când vorbea, făcea efort. Vorbea peltic şi asta îi plăcu poetului, îi simţea limba cum se împiedică de smalţul dinţilor în efortul ei de-a pronunţa corect cuvintele şi, deşi era nemţoaică get-beget, i se păru mai degrabă italiancă din Calabria.  

Veronica părea că joacă într-o feerie, era pentru prima dată la o astfel de ocazie şi rămăsese uimită dar şi răpită de farmecul inedit al acestei seri. Câţiva bărbaţi, dornici s-o cunoască, o invitară la dans de sub nasul lui Eminescu şi ea, cu temperamentul ei focos, dansa ca o balerină, luată de apa muzicii. Pe Mihai, care rămăsese pe un fotoliu, îl interesa mai mult sala, îl încântau enormele picturi de pe pereţi, un fel de scene din Seherezada cu serafi, femei goale întinse lasciv pe linţolii aurite, seraiuri, eununci, într-un décor de orient etern cu palmieri, eucalipşi şi oaze cu nelipsitele turnuri crenelate ale moscheelor şi minaretelor înfipte cu vârfurile în cer, aşteptând cumva să coboare însuşi Mahomed pe scări de mătase de pe pereţii lor. Două mari policandre arcuiau peste sală cu braţele lor întoase spre tavan şi luminau a giorno sala… Opulenţa se lăfăia şi pe mese, iar de jur-împrejur burghezia, bărbaţi cu perciuni şi bărbi şi femei elegante dar ofuscate, vorbeau, râdeau, spuneau sau priveau prin lornioane câte-o pereche care se dădea-n spectacol. Erau scene groteşti ca într-un carnaval de prost gust. Ce căuta el aici în această lume? Şi de ce-o încânta pe Veronica tot acest soi de cumularzi? De ce se dădea ea în spectacol? Era aşa de frumoasă singură cu el şi acum devenise obiect de lornioane. De ce o femeie frumoasă devine obiect public şi hrană pentru poftele bărbaţilor?  

-Mihai, ce-ai de stai aşa de îngândurat? - îl întrebă Veronica când scăpă de la dans.  

-Mă gândeam că aici se joacă o comedie!  

-Ce se-ntâmplă, nu-ţi place muzica, oamenii, atmosfera?  

-Nu-mi place nimic, aici e totul vulgar şi fad; eu ies afară să fumez o ţigară…  

După câtva timp, observând pe faţa lui o umbră de supărare, veni şi Veronica după el:  

-De ce-ai plecat, Mihai? Nu te simţi bine?  

-În primul rând că n-am plecat! Te-aşteptam! Ţi-am spus că aici se joacă o comedie şi nu-mi place…  

-Şi ce propui?  

-Să pecăm!  

-Unde?  

-Viena e destul de mare… Nu vezi ce seară frumoasă…  

-De acord, dar trebuie să-mi iau la revedere de la doamna Walter!  

Mihai aruncă restul ţigării şi privi cum o veveriţă se dădea huţa pe-o creangă de brad; îi veni în minte o scenă asemănătoare din copilărie, urcase dealul Brehuleştilor cu taică-său cu trăsura, mergeau la turmele boierului Balş să înregistreze numărul mioarelor şi buţile de brânză şi caş şi Gheorghieş oprise-ntr-o vale, trebuia să treacă un firicel de apă spre stânele baciului şi oprise caii să-i adape…Mihai coborâse din trăsură şi se juca prin nişte lăstăriş, culegea ghindă şi-o arunca-n oglinda apei; câteva veveriţe fug prin iarbă după ghinda aruncată, el s-a speriat şi-a alergat repede la taică-său. „Cine-i ,Mihăiţă, de te sperie aşa?” - îI întrebă taică-său. „Veveriţele!” - strigă el. „Măi, dar veveriţele nu mănâncă oameni!” Şi bătrânul îi povestise de alte fiare care mănâncă oameni, cum îi spitecase corpul vechiului baci lupii din pădurea Brehuleştilor…  

Apăru Veronica fără să scoată un cuvânt, era supărată că pleca tocmai acum în toiul petrecerii. Mergeau tăcuţi, ea înainte, el în urma ei; şi unul şi altul făceau bilanţul celor câtorva luni petrecute împreună. Mai rămăseseră doar trei zile până la despărţire, Veronica primise depeşă de acasă să vină repede că una din fetiţe se îmbolnăvise şi trebuia îngrijită. Micle era ocupat cu examenele şi maică-sa trebuia să se ducă la Năsăud pentru un proces de partaj cu nişte rude. Oare tocmai în această seară se iscase motiv de ceartă? Mihai o crezuse pe Veronica o puritană, acum se dezlănţuiseră toţi demonii din ea, se simţea parcă în al noulea cer la braţul fanţilor de tinichea care-o invitaseră la dans! Şi el rămăsese un fel de tutore care trebuia s-o protejeze. Avu deodată tot dezastrul viitorului în faţă: cursurile se duseseră pe apa sâmbetei şi perspectiva examenelor se îndepărtase; ce se-alegea de anii lui petrecuţi la Viena? Ce-i surâdea viitorul? Şi mai ales ce le spunea el bătrânului şi domnului Maiorescu? Veronica dispărea din viaţa lui tot aşa cum apăruse şi-i lăsa un gol pe care nu-l putea umple cu nimic. Va mai sta el oare la Viena? Întrebări după întrebări veneau nechemate şi el trebuia să le răspundă…  

Veronica fugise şi ea cu gândul la copilele ei, numai ele puteau s-o rupă din clipele de faţă; pentru prima dată fetiţele ei drăgălaşe îi umplură cu lumina amintirii golul sufletesc prin care trecea, auzea parcă glăsciorul lor murmurându-i numele de mamă şi instinctul matern o făcu să-i curgă primele lacrimi… Mihai, văzând-o, o întrebă:  

-Ce-i cu tine, Corina?  

-Sunt supărată, Mihai, că trebuie să mă despart de un vis pe care l-am visat amândoi. Şi tocmai acum ţi-am creat un prilej de suspiciune…  

-Dar nu ţi-a cerut nimeni nicio explicaţie…  

-Nu e ce crezi tu… E firesc să nu mă cunoşti! N-am avut nici timpul, nici ocazia… Unele lucruri despre mine ţi le-am spus, altele, nu… Tu ai văzut în mine doar imaginea unei femei ideale; eu sunt făcută din carne, sufletul meu, aşa cum e, e bântuit de contradicţii, ca de altfel toată viaţa mea… Sunt ca eroinele lui Turgheniev şi Dostoievski… Sunt o George Sand în miniatură…  

-George Sand? - se întrebă poetul - cineva zicea despre ea că e ca Turnul Nesle; îşi sfâşie amanţii, dar în loc să-i azvârle în râu, îi îngroapă-n romanele sale…  

Veronica râse.  

-Mai întâi că eu nu scriu romane…  

-Poate că vei scrie…  

-Fondul meu sufletesc este liric… Şi-n al doilea rând te rog să mă crezi că eu sunt o femeie cinstită; eu n-am amanţi! Îmi iau drept martor pe Dumnezeu că singurul bărbat pe care l-am cunoscut a fost cel hărăzit de soartă drept soţ. Dacă a apărut o licărire de vis, acea licărire eşti tu pe care vreau să te-ngrop, nu-n romane, ci-n searbăda mea inimă. Cum ai putea tu crede că eu în această seară te-aş fi părăsit pentru acei limbuţi şi peltici cavaleri? De ce eşti slab acolo unde-ar trebui să fii tare? Crezi că eu nu te-am văzut că te-ai supărat? Crezi că eu n-am citit pe faţa ta gelozia?  

Eminescu se aşeză în faţa ei şi o privi în ochi, acei ochi albaştri şi mari de vită rănită şi descoperi pe faţa ei o frumuseţe virginală plină de candori care-l făcu s-o strângă-n braţe şi să tremure de emoţie la atingerea corpului ei. Simţindu-i mâinile care-o cuprinsese peste mijloc, Veronica îşi lăsă uşor capul ei moale cu părul mătăsos şi bogat pe pieptul poetului. Pentru câteva clipe se opriră toate orologiile lumii, numai inimile lor băteau în acea noapte la unison…Când ridicară capetele spre cer, Sfânta lumină le lumina calea şI stelele, martore la idila lor de dragoste, făcuseră un cor de lumini cântând muzica sferelor…  

Era ultima lor noapte la Viena…  

 

( VA URMA)  

 

Referinţă Bibliografică:
EMINESCU ŞI VERONICA-ultima seară la Viena. / Ion Ionescu Bucovu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1212, Anul IV, 26 aprilie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Ion Ionescu Bucovu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Ionescu Bucovu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!