Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   



EMINESCU ŞI VERONICA LA VIENA (CAP 7-8)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

CAP.7  


Cât lipsise Eminescu de la cursuri tocmai acum în pragul examenelor, hoinărind aiurea prin toată Viena cu această femeie? O săptămână? Două? Nouă? Nu-l mai interesa nimic, pierduse şi noţiunea timpului, nici prezenţa în somnolentele amfiteatre, ascultând dreptul roman cântat pe nas de Hering sau bazaconiile bătrânului Zimmerman, nu-l mai interesau! La dracu cu Pandactele lui von Arndts sau cu economia şi dreptul zdrenţărosului de Lorenz von Stein!  

Irupsese brusc o primăvară sălbatic de frumoasă cum numai în vise se poate imagina; pomi înfloriţi şi păsări ce ciripesc pe crenguţe într-o nuntire celestă; o veselie şi-o exuberanţă peste tot; prin toate cafenelele Vienei, se scoseseră mesele-n stradă şi tinerii benchetuiau şi se bucurau de acele zile frumoase; flori, multe flori prin poieniţele bătrânelor păduri care făceau farmecul oraşului şi pe care, zilnic, Mihai cu Veronica le culegeau cu braţul, seară de seară, le miroseau, le sărutau şi-apoi le aruncau în Dunăre, pe valuri, să alunece spre dulcea lor Românie…  

Acum dispăruse ca prin farmec starea aceea a lui de trohană, nu-l mai dureau nici urechile care-l ţintuiseră ceasuri întregi, fără a mai putea gândi sau lucra ceva; ca prin miracol, starea aceea a lui de dinainte se topi şi o nebănuită poftă de viaţă puse stăpânire pe el.  

Şi totuşi o întrebare puse stăpânire pe el: de unde apăruse această femeie să-i tulbure existenţa lui. Mai petrecuse o dramă de care-şi aminti cu duioşie, era într-o vacanţă la Ipoteşti şi cunoscuse o copilă din sat, fata Alupului, pădurarul, cu care stătuse o vară împreună; se întâlneau la umbra unui vechi salcâm… Pe toamnă, înainte de a pleca la şcoală, trebuia să se întâlnească cu ea, dar a căzut ca un trăznet vestea că fata pădurarului a murit… Rămăsese cu imaginea ei pusă-n cosciug, îmbrăcată-n rochie de mireasă, era aşa de frumoasă moartă!… După deziluzia pe care-o avusese cu moartea acelei copile de la Ipoteşti, Mihai îşi făcuse plan de călugărie şi-i jurase lui Eros că indiferent cu ce săgeată plină de otrava dragostei va mai trage în el, o va respinge:  

Ea a murit.-Am îngropat-o-n zare.  

Sufletul ei de lume este plâns -  

Am sfărâmat harfa - şi a mea cântare  

S-a înăsprit, s-a adâncit, s-a stins.  

Eros este un borfaş, trage cu săgeţi nevăzute drept în inimă şi, fără să vrei, rămâi maculat cu otrava aceea care ţi se răspândeşte în tot corpul. Simţea că, împotriva voinţei lui, această femeie intră în inima lui ca o nălucă din alte lumi…  

Astăzi ea mă înconjoară,  

Astăzi eu blestem şi fug.  

A mea inimă fecioară  

N-a primit.- Azi nu voi jug.  

Dragostea lui era ca o boală, ca un jug pe care trebuia să-l ducă cu el şi femeia acesta chiar îl subjugase.  

Mersese cu Veronica la Muzeul de artă şi-l invitase şi pe pictorul Epaminonda să le dea mai multe explicaţii. Veronica privea cu nesaţ picturile şi el reflecta mai la o parte la starea lui prezentă.  

-La ce te gândeşti, Mihai? - îl întrbă Veronica văzându-l îngândurat.  

-La Carnaval şi post al lui Pieter Bruegel cel Bătrân, minţi el ca să-i îndrepte atenţia femeii în altă parte. Tabloul acesta, ca şi primăvara de afară, era plin de târgoveţi, de gospodine în costume de lucru; vânzătorii în faţa tarabelor îşi strigau marfa, lăudând-o, ucenicii zăbovesc pe străzi cu gurile căscate la te miri ce, pierde-vară care-şi încearcă norocul, copii dănţuind, cerşetori bătuţi de soartă, şchiopi, zdrenţăroşi, morţi de foame cu mâinile întinse după pomană… erau două tabere, deci, cei dedaţi plăcerilor şi pleava, scursura… Din prima categorie apare călare pe o butie, cu o frigare în mână, înfiptă într-un cap de purceluş, acel personaj rubicond care vine în întâmpinarea celor necăjiţi al căror şef abia mai ţine în mână o lopată cu doi peşti hămesiţi… Ce voia să însemne acest tablou? Epaminonda le spuse că privitorul vede aici numai instincte, dar, pe lângă aceste insticte, tabloul, prin simplitatea şi naturaleţea lui, este odihnitor ca şi această primăvară de afară.  

Veronica Micle mersese la fereastră şi privea pe geam la statuia Mariei Tereza, care stătea ţeapănă în mijlocul Imperiului; Kunsthistorisches Muzeum închidea una din laturile pieţei în care se răsfăţa Împărăteasa…  

-Priveşti la frumoasa Împărăteasă, Veronico? - veni Eminescu lângă ea. Dulcea noastră Bucovină de ea a fost îngenunchiată!  

-Sââât! - îi puse Veronica mâna pe buze - taci din gură că ne trezim la poliţie pentru agitaţie antiimperială! N-aş vrea să mă adune Micle sau să mă răscumpere de la cătanele imperiale!  

Unde să meargă mai întâi? La colecţia de sculpturi egiptene care te transportă în vremurile faraonice ale lui Ramses şi Rodophe? La picturile romane? În sălile artei flamande? Sau olandeze? Sau germane? În sălile Renaşterii italiene? Epaminonda, veşnic îndrăgostit de artă, părea cel mai interesat de galerii, deşi le vizitase de zeci de ori. Tânăra femeie, furată de mirajul Vienei, nu ştia în câte să se împartă şi ce să admire mai înainte.  

- O sală Bruegel cel Bătrân cu paisprezece picturi, urmă Epaminonda. Dumneavoastră, doamnă, care veniţi dintr-o ţară legată de anotimpuri şi de muncile câmpului, trebuie să admiraţi aceste opere… Bruegel a ucenicit în Italia… În drumul lui spre ţara lui Dante, a făcut multe popasuri în lumea campestră pe care a surprins-o în toată măreţia ei; ochiul lui, sensibil la acorduri şi tonuri cromatice face din roz, alb şi negru adevărate scene de indolenţă… PriviţiŢara trântorilor, Căutătorul de cuiburi… ÎnDans ţărănesc gesturile jucătorilor masivi par rupte dintr-un străvechi ritual… Arta lui e arta imensităţii şi-a grandorii…  

La plecare Epaminonda le povesti viaţa lui, cum colindase Europa, cum vizitase stanţele Vaticanului, Parisul, Luvru… Gustul lui Mihai pentru Rafael de la el îi venise, cunoştea şi el acea poezie a lui Mihai care preluase cultul Madonei în opoziţie cu Venera… Apoi le vorbi despre Canova şi Giacomo Palma, despre Corregio şi Carraci… Mihai, fără vrerea mea, m-a înfăţişat şi într-un roman al lui sub numele de Ieronim…  

-Da, da, Mihai mi-a citit şi mie gravurile lui… Geniul lui Pustiu…  

Cât timp hoinăriseră ei prin aceste săli şi prin oraş? Îi apucase noaptea şi pictorul se retrase, scuzându-se că are o întâlnire cu nişte prieteni; Eminescu cu Veronica rămaseră singuri, tăceau şi priveau spectacolul străzii, tinere perechi la braţ cântau şi se plimbau prin parcuri… Trecură prin Vahringer Gurtel, apoi o luară pe Debinger Hauptstrasse… Se plimbau prin parcuri, printre vile somptuoase, trecură pe lângă Sanatoriu, Biserica Sfântul Iacob, pe Eroica Gasse cu casele de piatră, aşezate discret pe o parte şi pe alta a străzii, cu grădini şi livezi întinse şi cu alei singuratice… Se opriră în dreptul unei case, Eminescu îi atrase atenţia să privească locuinţa unde Beethoven compusese Simfonia a treia:  

-Pe aici Marele Surd, prăbuşit în sine, va fi murmurat melodiile muzicii lui… El, Veronico, a fost adânc ca marea şi puternic ca furtuna…  

Veronica tăcea şi ofta, cântase şi ea la pian de atâtea ori compoziţiile lui, acum îi aducea un omagiu acestui titan al muzicii, păstrându-i respect pentru tot ce făcuse el .  

-Marii artişti m-au impresionat profund şi pe mine, zise Veronica, ştergându-şi lacrimile; teatrul şi muzica m-au atras de mică! Şi mi-a spus Miron că şi tu ai cochetat cu viaţa de actor…  

Eminescu râse:  

-Am colindat ţara-n lungiş şi-n curmeziş cu câteva trupe de actori, am jucat şi teatru, am fost şi sufleor, şi copist de roluri, dar le-am întors spatele pentru că simţeam că nu-i de mine… Bătrânul şi Maiorescu aveau gânduri mari cu mine şi m-au trimis la Viena…  

-Şi-ai regretat?  

-Am regretat, dar m-am gândit că ocazia e iute la fugă şi leneşă la întors; dacă nu plecam atunci n-aş mai fi plecat niciodată…  

Seară de seară pe aceleaşi cărări, Eminescu cu Veronica umblau ca doi rătăciţi. „Dacă este un Rai, acel Rai este pe pământ şi, dacă sunt îngeri, aceştia trebuie să aibă chipul dulce al Veronicăi, trebuie să fie întruchipaţi în făptura de basm a acestei femei” - gândea Mihai, mergând la braţ cu ea. Chiar voi să-i spună, privind chipul Fecioarei-Lună care cobora printre stele şi-i făcea cu ochiul printre frunzele verzi ale copacilor. „De te-ar face Dumnezeu Lună şi pe tine, noaptea înamorată de faţa ta ar sta în eternitate pe pământ.” Tăcu însă, erau prea frumoase aceste clipe ca să le strice cu vorbele lor care zboară-n vânt… Clipele unice din viaţa noastră au nevoie de tăceri…  

Ar fi vrut să-şi spună multe unul altuia, ea ar fi dorit să-i vorbească despre căsătoria ei nefericită, despre copilăria ei, despre dragostea ei pentru artă, muzică, poezie, ar fi vrut chiar să-i citească o poezie pe care-o însăilase în grabă şi-o pusese-n geantă, ar fi dorit să-l întrebe de ce e veşnic trist, de ce tace ca un mut, de ce nu cântă, auzise de la prietenii lui că Eminescu cântă aşa de frumos mai ales muzică populară… Ce se petrece în sufletul lui? Chipul acesta al lui cu acea faţă astrală, cu ochii lui mari, cu sprâncene bogate, cu păr corb strâns în chică era parcă venit de pe altă planetă!  

-La ce te gândeşti, Mihai?  

-La un vis pe care l-am visat azi-noapte…  

-Nu vrei să mi-l povesteşti şi mie?  

-Pluteam pe imensitatea unei mări îngheţate, coboram pe scări de valuri, scări din spumă argintoasă care m-au dus în largi hale unde-am stat la ospăţ cu regii Valhalei…  

-Şi ce ţi-au spus zeii?  

-M-au întrebat ce mai e pe pământ, ce mai fac pigmeii aceia care se numesc oameni. Decebal se interesa de Sarmisegetusa şi de Dacia lui…  

-Şi ce le-ai spus?  

-Că pe pământ oamenii sunt slabi, fără suflet, mişei; vechii romani au devenit romunculi… Apoi m-am rătăcit prin palate subacvatice cu portaluri şi colonade de zăpadă şi argint din Ophir, căutam o zână căreia trebuia să-i cânt cântul meu care mă mistuia.  

-Şi-ai găsit-o?  

-Am văzut o copilă ca întruparea unui crin printre bolţile arcate ale unui labirint de zăpadă, părul ei de aur, despletit, cădea până-n călcâie, haina albă îi acoperea corpul ei de trestie, gura părea roză, ochii luminau precum stelele…  

-Şi, mă rog, cine era acea copilă? - îi zâmbi Veronica, crezând că e vorba despre ea..  

-Semăna cu chipul tău, Veronico! O, zână, nu de frică, de plăcere / Tremură-n mine sufletul meu bolnav./ Să cânt? Dar oare la a ta privire / Nu amuţeşte cântul de-admirare-/ Nu eşti un cântec înseşi,-cel mai dulce- / Cel mai frumos, ce a fugit v’odată / Din arfa unui bard? O, fecioară,/ Vin lângă mine, să mă uit în ochi-ţi, / Să uit de lume, ah! să pot uita / Fierea cu care ei m-au adăpat / În lume. Cine-ar fi ştiut / Că-n fundul mării tu trăieşti, copilă,/ Ca un mărgăritar, topit din visul/ Mării-ntregi, / Să nu te temi că aurul din plete-ţi / Se va topi în stele - şi că păru-ţi / Amestecat cu ele - ar străluci / În noapte-albastră a acestei lumi; Şi nu te temi că glasul tău / Va-ndulci vecinicia cea amară / A mării? „Măgulitor” - ea zice, / Şi-o roză ea lasă pe a mea gură, / Cu tânăr miros - roza gurii sale. „Frumoasă eşti, ca să gândesc cuvinte / Spre a îndulci ochii tăi mari, albaştri, / Sufletul tău cel blând, nevinovat, / Aş sfărâma soarele în ţăndări de aur, / L-aş presăra-n cărarea ca de neauă:/ O închinare l-a tale picioare / Mici, dulci şi albe. O, Odin, / Pune-i un sceptru-n mână, sceptrul mării, / Pe fruntea ei coroană pune, mare, / De diamante, umede, topite / În strălucirea lor cea înfocată,/ Căci ea-i regina frumuseţii-a lumii”…  

Veronica-şi rezemă capul de umerii lui şi cu glasul ei dulce, catifelat, îi şopti la ureche:  

-Mihai, voi îndulci tot chinul, tot amarul cu care aceşti zei te-au adăpat, căci te iubesc, sărmanul meu copil! Visul tău anticipează realitatea, împotriva situaţiei mele familiale, eu te iubesc, te iubesc!…  

Se lăsase noaptea cu aripile ei fantastice şi acoperise pădurea , oraşul şi tot pământul…  

-Să mergem! - hotărî Veronica. Adicăsă mergem acasă la noi - i se păruse lui Eminescu că zisese. Şi ce bine era să fi avut casa lor! Undeva la margine de lume, în poieniţa unei păduri lângă iezişori şi căprioare şi ei doi să culeagă şi să sărute albăstrelele crescute-n iarbă… Să fie singuri-singuri pe un lac într-o barcă, să plutească, duşi de valuri line pe un tărâm de basm.  

-Să mergem ! - încuviinţă Eminescu.  

Şi chipurile lor tăcute luară forma nălucilor…  

 


CAP.8  

Veronica ajunse acasă târziu, trecu în faţa oglinzii şi începu acelaşi ritual; întâi îşi scoase pantofii, apoi ciorapii, după care rochia şi ce mai urmă… Se privea în oglindă şi nu se recunoştea; se roşi şi se ruşină de propria ei goliciune. Se făcuse aşa de frumoasă! Se roşise la faţă, se-mbujorase, corpul ei luase formele acelei fete de care-i vorbise Eminescu în visul lui. Îşi trase pe ea un copot şi se-aşeză la masă, avea o poftă de mâncare pantagruelică, altădată, seara, refuza masa, acum ceva nou se petrecuse cu ea: o cuprinsese o poftă nebună de viaţă. Poate plimbările, poate aerul primăverii, poate decorul nou al vieţii, departe de grijile zilnice, sau poate Eminescu! Ce nebună! De ce-i spusese ea că-l iubeşte? Ea, femeie măritată, cu două copile acasă! Se zăpăcise, Eminescu-i luase minţile! Şi-acasă nu scrisese nici un rând de câteva săptămâni. Negreşit că-i va scrie lui Ştefan că se simte bine, că aici are o poftă nebună de mâncare, că tratamentul doctorului dă roade… Dimineaţa la doctor, după masă plimbare!  

„Ce bine-ar fi să se rupă realitatea în două, până acum tot trecutul meu să fi fost vis, iar de acum încolo să fie realitate… Nu, nu, nu, ce mi se întâmplă aici este vis, realitatea e dincolo, la Ieşi, realitatea sunt cele două copile, acei crinişori nevinovaţi, cărora le-am dat viaţă, carne ruptă din carnea mea! Realitatea este Ştefan de care sunt legată pe viaţă… Şi acum, în ce încurcătură am intrat? Mihai este o realitate care s-a furişat în viaţa mea; parcă fără el nu mai pot exista! Aşa vor ursitorile, vorba maică-si: ursitorile hotărăsc soarta oamenilor!”  

Stinse lumina, pe masă se jucau razele lunii, furişate printre perdelele de mătase, se-auzeau copitele cailor bătând caldarâmul. Veronica, deşi obosită, nu putea să doarmă. Refăcu filmul acelei zile: de dimineaţă fusese la tratament, fusese pe jos la doctor, făcuse nişte injecţii şi tratamentul cu băi calde, apoi citise versuri din Heinrich Heine în original pe care i le comentase poetul… Apoi plimbarea prin oraş cu Mihai. „Acest băiat are ochi de satană, când mă priveşte parcă mă topesc în faţa lui, mă fac o pastă amorfă şi nu mai ştiu nimic, mă zăpăcesc! Citeşte cu ei până-n fundul sufletului meu… Eu regina Mirandoniz? Eu, fata din acel vis al lui care-i voi îndulci tot chinul, tot amarul lui? Cât de fericită trebuie să fie o femeie, cum sunt eu acum, care ştie că e iubită de un mare poet! Să am eu oare norocul acesta? Să joc rolul Beatricei, de data aceasta nu pe scenă, ci în viaţă? Poemul acesta frumos pe care l-am încercat în tinereţe, acum devine realitate. „Florenţa… Cimitirul… Dante… Beatrice… Sarcofagul de marmoră al Beatricei… Dante coboară uşor culmea dealului privind, visător, panorama îndepărtată a oraşului… Se întâlneşte cu un grup de copii gălăgioşi şi se îndreaptă spre mormântul Beatricei, îngenunche în faţa lui, Veronica parcă-l zărea printre pleoape…  

Adormise, gândurile ei devin vise… Ea, moartă la Florenţa în acel frumos sarcofag de marmoră albă. Dar era o moartă vie căci îl vedea pe Mihai, care-i luase locul lui Dante; îngenunchease lângă mormântul ei şi evoca spiritele să-i învieze iubita. Uşor, din mormânt se ridică Veronica, reîncarnată în Beatrice, îl ia pe Mihai de mână şi merg aşa printre portaluri mortuare, pe sub colonade de gheaţă… Eminescu avea pe cap o coroană de lauri, cei ai poeziei, şi era îmbrăcat în haine albe. Întinde braţele către ea, vrea s-o cuprindă, s-o îmbrăţişeze, dar ea, capătă aripi şi, înconjurată de îngeri, urcă uşor pe nouri fumurii către cer, lăsându-l pe Mihai cu mâinile-ntinse spre ea, adorând-o în lacrimi.  

Urmează un respiro, muzica sferelor, dulci alunecări în haos, dumbrăvi de stele, peisaje mirifice cu palate dantelate şi crenelate, cu grădini paradisiace, adevărate seraiuri mistice… Dintr-un asemena palat, apare şi Mihai cu ea de mână, ca doi miri, îmbrăcaţi în alb şi se îndreaptă spre o cupolă enormă care este Bazilica Sfântul Ştefan. Doi preoţi îi aşteaptă-n faţa altarului, Mihai o roagă să se cunune, ea îi răspunde că e cununată, nu poate s-o mai facă a doua oară. Cânta un cor de fecioare îmbrăcate-n veşminte albe, ei, înconjuraţi de îngeri, stau în faţa celor doi preoţi şi aşteaptă. Preoţii cădelniţează şi cântă împreună cu corul acela de fecioare Ave Maria… De ce Ave Maria? se întreba Eminescu şi se uita la Veronica ce se roşise toată şi nu ştia ce să-i mai răspundă…  

Apoi cadrul se schimbă, era dincolo de căsătoria cu Ştefan Micle, o copilă prostuţă care terminase de curând şcoala şi hoinărea cu colegele prin Copou… Apare Eminescu şi o ia de mână şi-o duce încet spre un templu, un templu indian, şi un guru, înţeleptul înţelepţilor, cânta din Iataca : …Pentru crearea femeii - zicea înţeleptul, cânta înţeleptul -Dumnezeu nemaiavând din ce face femeia a luat rotunjimea lunii şi întortochetura plantelor agăţătoare şi-a mai pus îndărătnicia cârceilor volburii, şi tremurul firelor de iarbă, şi mlădierea trestiei, şi farmecul florii de lotus, şi privirea blândă a căprioarei, şi îneverşunarea cu care se apără albina, şi bucuria zglobie a razelor de soare, şi plânsul norilor, şi nestatornicia vântului, şi sfiiciunea iepurelui, şi înfumurarea păunului, şi moliciunea pufului de papagal, şi duritatea diamantului, şi dulceaţa mierii, şi cruzimea tigrului, şi căldura focului, şi răceala zăpezii, şi vorbirea gaiţei, şi gânguritul dulce al porumbelului, şi perfidia cocorului, şi fidelitatea raţei sălbatice şi amestecând toate acestea, făcu femeia şi i-o dărui bărbatului…  

„Ce divin înţelept, Corina!” - îi şoptise Eminescu, după această diatribă recitată de acel guru din înţelepciunea budistă. Îi zisese Corina, pe numele ei de fată, oare de unde aflase el c-o chema Corina?  

Şi Veronica îşi aruncase ochii, ca pe două mărgele, drept peste fiorii inimii lui, extaziată de priveliştile de basm şi de frumuseţea lui de Faun.  

„Vrei s-o iei pe Corina de soţie?” - îl întrebase acel guru pe acelaşi ton cântat din Iataca.  

„Da!” - răspunsese poetul şi-o privise pe Veronica cu ochii lui scânteietori, zâmbindu-i tandru.  

„Tu, femeie, vreaisă-l iei pe Mihai Eminescu de soţ?” - se adresase acelaşi brahman şi Veronicăi. Vru să deschidă gura să zică da, dar parcă cineva, o forţă nevăzută, îi luase glasul; voia să deschidă gura şi nu putea. Trase apoi zmucit mâna din mâna poetului, prinse poalele rochiei lungi cu mâna, le ridică aşa cum fac ţărăncile când trec o apă, şi fugi ca o nebună din acel templu…  

Eminescu, cu vocea lui de bariton, striga după ea: „Corinaaa!”  

S-a trezit din vis cu vocea lui Mihai strigând-o. Inima-i bătea ca ieşită din baieri, o durea capul, parcă tot corpul îi era greu; pentru prima dată de când venise la Viena se simţea rău. Privi prin cameră. Tăcere. Doar luna-şi ţesea din aceleaşi raze un petec de argint ce cobora pe covor ca o maramă. Privi pe geam, câteva firişoare de nor albicios, prin întunericul nopţii, lunecau pe lângă Fecioară ca nişte dulci năluciri către apus. Ce vise stranii, Doamne! Noaptea din vis era slinoasă şi urâtă, noaptea de afară era aşa de frumoasă… Luă o pastilă să-i potolească bătăile inimii şi nu mai adormi până dimineaţa. Se hotărâse ca a doua zi să nu mai iasă în oraş, nu se va mai duce nici la doctor, nici la întâlnirea cu Mihai… Dimineaţa vru să-i scrie câteva rânduri şi să-i explice situaţia ei…  

Rămase în pat întrebându-se, oare ce se va întâmpla cu viaţa ei, cu viitorul ei?…  

Ciudate mai sunt şi visele astea!  

 

 

 

 

 

 

Referinţă Bibliografică:
EMINESCU ŞI VERONICA LA VIENA (CAP 7-8) / Ion Ionescu Bucovu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1209, Anul IV, 23 aprilie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Ion Ionescu Bucovu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Ionescu Bucovu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!