Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Fragmente > Mobil |   



EMINESCU ŞI VERONICA LA VIENA (CAP 5-6)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
CAP.5  
Pe trotuar nu se-auzeau decât paşii lor rari, restul era tăcere. „Dragostea, adevărata dragoste, n-are nevoie de cuvinte, tăcerea spune totul şi îmbracă-n veşmintele ei gândurile noastre de bucurie care nu se pot exprima decât aşa…” - gândea Veronica Micle, mergând aproape de poet; simţindu-i răsuflarea şi bătăile inimii.  

-La ce vă gândiţi, doamna Micle? - sparse Eminescu tăcerea, privind-o drept în ochi şi zâmbindu-i cum numai el ştia s-o facă.  

Se lăsase brunul amurgului peste oraş, întunecând mătasea zilei cu pânze de doliu, bătute-n argintul lunii, se-auzea acel susur molcom al Dunării peste care aluneca prelung fluierul strident al vreunui vapor rătăcit în noapte. Şi ce de stele mai răsăriseră pe bolta albastră, pe Calea Laptelui, în creştetul capetelor lor; şi ce miresme îmbătătoare bătute de vântul primăverii veneau din pădurile bătrâne ale Grizlingului… Noapte de feerie ca la Ipoteşti când îşi aştepta iubita sub salcâmul lor sfânt…  

-Domnule Eminescu, mă gândeam şi eu aşa… bunăoară matematicile lucrează cu cifre exacte; calculul meu, deşi matematic, a depăşit sfera cifrelor exacte… Dacă eu făceam acest drum aici la Viena şi nu te-ntâlneam? Sau mă gândeam cum va fi clipa când eu îl voi întâlni pe idolul meu care scrie asemenea poezii? Cum voi începe o conversaţie cu el? Eu sunt o femeie atât de simplă, dar câteodată mă complic atât de mult… Sunt o reflexivă, o proastă care visează cai verzi pe pereţi, aşa cum îmi spune mama, îmi fac şi îmi pun atâtea probleme… Şi iată ce simplu a fost totul… Şi în această splendidă seară eu nu ştiu cu ce să încep… Iată la ce mă gândeam…  

-Cu începutul ca orice poveste, glumi Eminescu, a fost odată ca niciodată o fată care se numea Veronica Micle…  

-O fată, da! Dar cu probleme…  

-Problemele se dezleagă…Deşi nu sunt chiar aşa de grozav la matematică… Poate le dezlegăm împreună…  

-Să le dezlegăm…  

-Cine sunteţi dumneavoastră, doamna Veronica Micle? - glumi Eminescu.  

-Sunt o visătoare, vin dintr-un ţinut de legendă, Năsăud, am plecat de-acolo la un an în braţe la mama, cu un frăţior… Am plecat de frica honvezilor care i-au pricinuit lui tata atâta rău în timpul răscoalei Iancului… Am trecut prin Pasul Dornelor în frumoasa ta Moldovă… Am copilărit în ţinutul Neamţului, lângă Cetate şi Ozana, lângă Agapia şi Văratic, având drept strajă Ceahlăul şi toţi Munţii Moldovei… Apoi am plecat la Ieşi la Petru Câmpeanu… Restul cred că-l bănuieşti!  

-Restul - se întrebă Eminescu - care rest?  

Iar tăcură şi urcară un deal molcom prin împrejurimile Vienei. Şi ce lună se ridicase pe cer, curată ca Sfânta, străjuită de mii de stele, paji în cinstea Măriei-Sale! Şi adia vântul şi foşneau plopii şi cântau, cântau apele Dunării.  

Ajunseră, fără să ştie când, la Templul lui Tezeu care strălucea-n lună ca un zid părăsit. Eminescu îi povesti toate întâmplările legate de el din antichitate:  

-Tezeu este eroul Aticii, el a răpit-o pe Elena de la curtea Preaputernicului Zeus… Au urmat apoi ani grei de război crunt…  

-Şi Elena?  

-Elena era fiica lui Zeus, cea mai frumoasă dintre muritoare; a fost răpită de Tezeu şi dusă în Atica… Fraţii ei, Castor şi Pollux o fură şi-o aduc acasă… Tatăl ei o mărită cu Menelaus… Apoi vine Paris şi-o răpeşte şi fuge cu ea la Troia!  

-Eşti o întreagă enciclopedie mitologică, domnule Eminescu! Nu întâmplător ţi-ai început cariera poetică cu Venere şi Madonă, Venera, simbolul frumuseţii feminine, şi Madona, maica Domnului cea sfântă cu înfăţişarea ei blândă şi pură… Tu pe care-o preferi?  

-Pe Elena! - râse Eminescu. Este cea mai frumoasă muritoare, numai dumneavoastră o mai întreceţi!  

Veronica rămase surprinsă:  

-Zăuuu? Mă simt măgulită…  

Cerul frumos împodobit cu stele părea o enormă catedrală în care ardeau veşnicele lumânări. Ei mergeau alături, ajunseseră pe malurile Dunării şi voiau să treacă pe pod în partea cealaltă. Întreaga noapte cânta în sufletele lor aprinse de primii fiori ai dragostei.  

-Ştii ceva…şi eu am încercat să scriu poezie, dar n-am harul tău…  

-Eu îmi moi pana, doamnă, în marea de amar… Este şi acesta un blestem de la Dumnezeu!  

-De ce n-a căzut şi peste mine acest blestem? Să te-atingă aripa geniului, e ceva fantastic de frumos… Şi întoarse ochii ei albaştri, acei luminători bandiţi care pătrund unde nu poate pătrunde nici un hoţ, în sufletul lui.  

„Nici o femeie din lume n-are ochii ei, ea este Zâna Mirandoniz, Zâna Bătrânului Nord ce-i populase ultimele zile cu făptura ei de lapte. Iată peste pod - privea el Zâna - / Trece albă, dulce, mlădioasă, jună,/ Albă ca neaua noaptea, păru-i de aur,/ Lin împletind în crinii mânilor,/ Ivind prin haina albă membri-angelici,/ Abia călcând podul cel lung cu-a ei / Picioare de omăt zâna Mirandoniz./ Ea ajunge în grădina ei de codri/ Şi rătăceşte,-o umbră argintie/ Şi luminoasă-n umbra lor cea neagră;/ Ici se pleacă spre a culege o floare,/ Spre- a arunca în fluviul bătrân/ Colo aleargă dup-un flutur,/ Îl prinde-i sărută ochii şi-i dă drumul;/ Apoi ea prinde-o pasăre măiastră/ De aur, se aşază-ntr-a ei aripi/ Şi zboară-n noapte printre stele de-aur.  

-De ce ai rămas în urmă, Mihai?  

-Voiam să te privesc cum treci podul bătrânului fluviu! Mă întrebam dacă nu eşti chiar Zâna Mirandoniz, zâna Bătrânului Nord… Sau frumoasa Elenă…  

-Dacă eu sunt frumoasa Elenă, tu de ce n-ai juca rolul lui Paris?  

Tăcu. Gândul că un Menelaus, bătrân şi urât îi urmăreşte din boscheţi şi-i iscodeşte sau se pune de-a curmezişul dragostei lor, lovindu-i cu buzdugane nevăzute, o întristă. Aiurite gânduri mai bântuie mintea unui om, bolnave gânduri…  

Ea începu să se joace ca un copil pe malurile Dunării.  

El se aşeză jos pe iarbă şi aruncă o piatră în apa limpede. Totul se sparse şi se amestecă în undele valurilor: şi lună, şi stele, şi pomi, şi chipurile lor; totul, totul…  

CAP.6  

 

A doua seară la Viena…  

Se lăsase seara peste împrejurimile de basm ale Vienei cu codrii ei seculari şi cu castelele fantastice care străluceau în arama lunii; stelele păreau un joc de artificii, încremenit peste albastrul de sticlă al cerului, iar luna, barcarolă plutitoare, dulcea Crăiasă a nopţii, aluneca deasupra codrilor mândră şi singuratică, străjuindu-le şi luminându-le cărările; doar ei doi în oceanul acelei nopţi primăvăratice păşeau încet pe drumuri tăinuite, în josul bătrânului Danubiu…  

Trecuserăpodul cel lung cu-a ei/ Picioare de omăt Zâna Mirandoniz şi singuraticul poet pe urmele ei, mergeau în josul apei tăcuţi, fermecaţi de minunile primăverii care se vărsaseră peste ei cu toate drăgălăşeniile de pe pământ, primăvara care le adusese fericirea, florile, iarba, fluturii, dragostea, veselia, exuberanţa… Adia un vânt cald pe colina Tivoli şi bătrânii codri-şi şopteau cine-ştie-ce tainice gânduri sau dureri din zbuciumata lor existenţă seculară…  

Au ajuns la locul unde bietul Şerban-Vodă al nostru îşi întinsese tabăra să-i ajute pe austrieci împotriva turcului care-şi întinsese imperiul cu poftele lui nesăţioase până la porţile Vienei. Asediul oraşului fusese crunt şi pentru valahii care şi-au dat sufletul aici. Domnitorul ridicase în cinstea lor o capelă mică, în semn de pioasă amintire şi reculegere… Românii, rătăciţi prin imperiu, vin adesea aici şi se roagă Bunului Dumnezeu, aprinzând o lumânare pentru slobozirea şi fericirea neamului lor. Eminescu venise de zeci de ori aici, fie singur, fie cu Slavici şi cu ceilalţi colegi, unde cântaseră, în zile de sărbătoare naţională, Deşteaptă-te, române! şi unde-şi scăldaseră sufletul în apa limpede a românismului. Aici ţinuse el s-o aducă şi pe Veronica Micle, să-i arate micile minuni ale românior pe pământul bătrânei Europe.  

În faţa lor apăru o mică bisericuţă care strălucea la lumina lunii în umbra câtorva bătrâni stejari. Eminescu avea prieten bun un paracliser, tot un român rătăcit prin imperiu, care, bătut de soartă, se aciuase aici. Bătu de câteva ori în uşă şi-i răspunse un moşneag care ameninţa dintr-un picior:  

-Ce-i, conaşule Mihai, la ora asta cu dumneata pe-aici?  

-Bună noaptea, moş Lazăre!  

-Bună să-ţi fie inima!  

-Ne plimbam prin împrejurări eu cu duduca şi-am dorit să vizităm şi noi Moldauercapelle, să punem o lumânare la capul răposaţilor! Duduia e din partea locului, tot din ţinutul Năsăudului…  

-Păi dacă-i aşa, poftiţi dumneavoastră înăuntru, să staţi româneşte pe-o laviţă! Şi de unde zici că-i duduca?  

-Din Năsăud, tatăl meu a luat parte la răscoala lui Iancu şi-a fost omorât de honvezi! - răspunse Veronica.  

-Şi mie mi se trage tot de la ei, tălică eşti fata Câmpeanului?  

-Da!  

-Păi eu am fost prieten bun cu răposatul! Când ne-am ascuns în pădure, honvezii au tras în noi ca-n câini! Piciorul acesta de-acolo mi se trage! M-au adus cătanele imperiale tocmai aici la Viena legat în lanţuri de mâini şi de picioare şi m-au băgat la ocnă. După eliberare n-am mai plecat în ţară, n-aveam copii, nevasta-mi murise, părinţii se prăpădiseră şi ei, şi am rămas pe-aici!  

-Şi tatăl meu a murit tot împuşcat de honvezi la câtva timp după ce te-au luat pe dumneata!  

-Ştiu, am auzit c-a fost mare zarvă, i-au adunat pe toţi răsculaţii şi i-au dus la închisoare. Dragă Mihăiţă, vezi tălică acolo pe poliţă are moşu nişte vin de cuminecătură adus tocmai de la Panciu, ia ulciorul-ăla să cinstim pe tânăra duducă!  

Vinul îi întristă şi mai mult, povestea tragică a lui moş Lazăr o făcu pe Veronica să-şi aducă aminte de copilărie, ce repede trecuse timpul! Pe taică-său aproape că nu-l cunoştea bine, ştia totul din spusele mamei Ana.  

După ce aprinseră câteva lumânări lângă altar, Mihai şi Veronica se scuzară şi plecară. Vântul adia călduţ aducând miros de albăstrele şi de tei din pădure; de undeva dintr-o catedrală, veneau sunete de orgă, acordurile se ridicau şi cădeau în noapte peste sufletele răscolite de amintiri. Poate dulcea şi divina melodie venea de la Catedrala Sfântul Ştefan sau de la biserica Minoriţilor…  

-Aici muzica e la ea acasă, îi explică Eminescu, avem să trecem pe lângă Palatul de Iarnă al lui Savoia, acolo muzica e la ea acasă, se strâng seara artiştii şi dau concerte în săli somptuase în asistenţa suitei imperiale.  

Pe o colină verde, într-un parc făcut după gusturile suitei imperiale, Palatul se ridica majestuos sub povara lampadarelor care luminau ferestrele cu lumina lor opulentă, sub plafoanele lucrate de mari maiştri ca un Daniel Grau, un Pozzo, un Solimina, un Luca Giordano sau un Rothmayer, unde şi -au etalat talentul lor, lăsând opere nemuritoare …  

-Eugen de Savoia, continuă Eminescu să-i explice, marele feldmareşal, a antrenat toţi artiştii timpului…  

Merseră câtva timp unul lângă altul în tăcere ascultând muzica vrăjită care venea din Palat.  

-Domnule Eminescu, rupse Veronica tăcerea, pentru că mi-ai vorbit despre acest Palat, te-aş întreba ceva.  

-Ascult, doamnă!  

-Cum priveşti dumneata viaţa?  

-Ca pe-un moft!  

-Dar dragostea?  

-Dragostea e divinitatea coborâtă pe pământ, e aurul din inimile noastre…  

-Şi arta?  

-Efortul muritorilor de-a atinge această divinitate! Apropo: azi noapte, neavând somn, am compus o mică scenă care se numeşteParis şi Elena. Ştiind că aveţi mare talent dramatic, v-am copiat rolul şi vi-l înmânez. Eu joc pe Paris şi dumneavoastră pe Elena.  

Eminescu scoase o hârtie din buzunar şi i-o întinse Veronicăi râzând. Apoi îngenunche în omătul ierbii şi începu să joace rolul lui Paris:  

Tu eşti o undă, eu sunt o zare  

Eu sunt un ţărmur, tu eşti o mare,  

Tu eşti o noapte, eu sunt o stea,  

Iubita mea!  

Veronica Micle încremeni, se roşi toată, îi zisese iubita mea, pasiunea cu care poetul recita aceste versuri o narcotizase, îi scurtcircuitase toate simţurile… Oare ei i se adresase el cu acel apelativ?  

Dar ea îi dădu replica repede:  

Tu eşti o ziuă, eu sunt un soare,  

Eu sunt un flutur, tu eşti o floare,  

Eu sunt un templu, tu eşti un zeu  

Iubitul meu.  

Apoi tot Veronica:  

Tu eşti un rege, eu sunt regină,  

Eu sunt un haos, tu o lumină,  

Eu sunt o harfă muiată-n vânt  

Tu eşti un cânt!  

Eminescu:  

Tu eşti o frunte, eu sunt o stemă,  

Eu sunt un geniu, tu o problemă,  

Privesc în ochi-ţi să te ghicesc -  

Şi te iubesc!  

Deodată se descoperiră unul în faţa altuia îngenunchiaţi ca-n faţa unui altar, era parcă un ritual pe care trebuia să-l săvârşească în această noapte în tăcere.  

Peste întunericul nopţii îşi vărsa vraja altă melodie tânguită duios care venea din Palatul Savoia… Se descoperiră amândoi râzând ca doi copii sub acoperişul de stele al catedralei cerului, entuziasmaţi de rolurile jucate, ea o Elenă şi el un Paris; Eminescu îi întinse mâna şi-o ajută să se ridice…  

-M-ai întrebat ce-i dragostea, Veronico, - îi zisese pe nume,Veronico, - să fim rege şi regină sub acestă mare catedrală a naturii - şi privi cerul, luna, stelele, tot albastrul acela înstelat - sau să fim împăraţi peste palatele de mărgean din visurile noastre, iată ce-i dragostea!  

-Mă vrăjeşti, domnule Eminescu! Am venit aici să mă lecui de-o boală şi plec cu alta, glumi ea, zâmbindu-i.  

-De azi dă-mi voie să-ţi vorbesc ca unei prietene, spunându-ţi tu. De azi, tu, Veronico, eşti Zâna Mirandoniz sau Elena lui Paris, o zână pe care-o visez de-o viaţă şi care mi-a populat copilăria şi adolescenţa mea blestemată şi acum îmi pare c-am găsit-o:Trece albă, dulce, mlădioasă, jună, / Albă ca neaua, noaptea, păru-i de aur, / Lin împletind în crinii mâinilor…  

 

 

Referinţă Bibliografică:
EMINESCU ŞI VERONICA LA VIENA (CAP 5-6) / Ion Ionescu Bucovu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1208, Anul IV, 22 aprilie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Ion Ionescu Bucovu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Ionescu Bucovu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!