Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Scrieri > Mobil |   



EMINESCU ŞI VERONICA LA VIENA (cap 3, 4)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

3  


Întoarsă acasă, în acea linişte de mormânt a nopţii, Veronica îşi scoase pantofii din picioare, deschise uşa încet de tot să nu cumva să-l trezească din somn pe Ştefan şi, păşind în vârful degetelor ca o balerină, intră în hol şi începu să se dezbrace în faţa oglinzii. Urma parcă un ritula, întâi îşi puse mantoul în cuier, apoi îşi trase ciorapii, rochia, şi rămase aproape goală în oglindă. Se privi şi se roşi şi ea de goliciunea ei; se iubea ca Narcis pe sine când descoperi totuşi cât de frumoasă este. Visa ca o nebună cu ochii deschişi că era în lavabourile cine ştie cărui teatru din cine ştie ce oraş occidental… Se văzu pe scenă la Iaşi, juca Violeta din Traviata, îşi căută o rochie albă din cufăr, ca cea de atunci, şi se îmbrăcă cu ea… Atunci glasul ei fermecase sala, în final Directorul unei trupe italiene îi oferise două sute de lire pe seară într-un lung turneu prin lumea Orientului şi Occidentului… Poate că, dacă accepta, ajungea departe! Îşi ridică părul şi şi-l strânse coc. Nu, o maturiza acel coc! Îi sta tot mai bine cu părul revărsat peste coapse; aruncă şi rochia aceea albă care-i aducea aminte de clipele când o priviseră toţi cu ironie şi răutate la braţul lui Ştefan Micle. Îşi luă din geamantan o rochie albastră, de un albastru-deschis, culoarea cerului de vară senin, cea mai dragă rochie a ei, şi o trase peste cap, mătăsurile alunecară lin peste pielea ei rozalie. Acum era ca o regină, îi stătea aşa de bine cu ea, îşi puse şi o ghirlandă bătută-n safire şi topaze pe frunte… Doamneee, ce frumoasă era, cum strălucea; ar fi ieşit îmbrăcată aşa şi ar fi luat-o la fugă pe străzile Vienei, aşa desculţă cum era, şi s-ar fi dus la Mihai şi i-ar fi zis: „Iată-mă, Mihai, asta sunt… „ Apoi iar îi apăru în faţă maică-sa cu tânguielile ei, că nu, că trebuie să-l ia că pierde partida, că frumuseţea şi tinereţea trec, se duc; viaţa de artistă e mereu în bătaia vântului, văzuse ea multe la viaţa ei, câte artiste nu se rataseră şi se ramoliseră cu timpul, aşa e viaţa făcută, din mai multe căderi decât urcuşuri. Şi iar îi venea ca un laitmotiv acea întrebare pe care i-o pusese de mii de ori: „De ce,mamă, m-ai căsătorit aşa de mică? Trebuia să mă laşi să-mi trăiesc şi eu viaţa ca toate fetele… „ Şi iar acelaşi răspuns: „Dacă nu te căsătoreai cu Ştefan, acum erai o anonimă din Ieşi, poate ca mine, le spălai rufele lor; aşa e când e omul sărac, trebuie să renunţe la ceva, las-o-ncolo şi de dragoste că vine şi trece ca o apă… „Dragostea nu vine şi trece ca o apă, de fapt maică-sa nici nu ştiuse ce e dragostea…  

Dragostea e ceva înălţător, divin, care te înlănţuie cu puterea ei toată viaţa. „Ah, domnule Mihai, cum nu te-am cunoscut altădată că fugeam ca doi nebuni în lume, ca rătăciţii, ca ră-tă-ci-ţii pe pământ, ca Paul şi Virginia…”  

Vaiii, cât de ridicolă putea să fie, să se maimuţărească-n oglindă ca fetele de pension! Privi camera, era linişte, soţul, acel bătrânel simpatic şi cuminte, se-auzea respirând, dormea adânc, fără vise… Se dezbrăcă şi ea repede şi-şi luă un capot pe ea. Cât putea să fie de caraghioasă! Îşi aminti de eroina unei cărţi de duzină, citită decurând, care fantaza noaptea lângă un soţ ca al ei. Se visa regină, amantă, iubită, eroină de legendă şi nu mai ştia ce şi, când se scula dimineaţa şi lua totul de la capăt, proza amară a zilei, cu mâncare, copii, măturat, scuturat, se blestema şi-şi blestema părinţii, bunicii şi străbunicii care i-au mai dat viaţă. Până unde poate ajunge ridicolul! Îşi aminti că Ştefan Micle trebuie să plece a doua zi şi nu cumpărase nimic pentru fetiţe, pentru Virginia şi Valeria… Oare ce-or fi făcând ele acum? Dorm ca nişte îngeraşi, sărmanele, le lăsase cu maică-sa, plânseseră o zi întreagă să le ia şi pe ele la Viena, le potolise cu promosiuni că le va aduce cele mai frumoase jucării din oraş.  

Şi băgându-se ca o intrusă lângă soţ în pat, adormi cu figura lui Mihai sub pleoape printre şirul de lacrimi care-i inundaseră deodată faţa. Mihai semăna perfect cu portretul lui pe care-l luase de la Jaques, acel frumos efeb pe care-l visase ea şi-l dorise să vină s-o fure s-o ducă-n ţinuturi fermecate…  

În acea noapte n-a visat nimic, era prea obosită să mai poată şi visa, o cuprinsese o oboseală plăcută, stenică, care-o pusese jos ca pe un copil şi-o plimbase prin raiul somnului dulce. Se trezise dimineaţa cu câteva raze jucăuşe cu lumina lor orbitoare, care dăduseră năvală prin perdeaua transparentă, jucându-se pe ochii ei somnoroşi.  

-Ce face Veronicuţa? - o întrebă Micle care se sculase şi-şi aranja nişte hârtii la masă.  

-S-a trezit, domnule! - îi răspunse ea veselă.  

-Înseamnă că-i prieşte Viena, o văd veselă!  

-Am dormit ca o pruncă, Ştefane!  

-Ai găsit pe acel student al lui Pumnul?  

-Da!  

-Ce impresie ţi-a făcut?  

-Impresia pe care o ai când întâlneşti un vis din copilărie: e tot numai poezie şi naivitate!  

-Să ai grijă că studenţii-ăştia uită adesea buna cuviinţă când e vorba de femei!  

-Vaiii, Ştefane, e aşa de bine crescut, un bonjurist, aproape că m-a cunoscut de anul trecut de când a venit cu Miron pe la noi – “soţia domnului rector – zice - toată stima şi respectul!”  

Au plecat în oraş după cumpărături. Rectorul trebuia să plece în ţară şi se grăbea. Veronica l-a condus la gară şi, după plecarea trenului, a rămas singură pe peron.  

În sfârşit, respiră ea uşurată, singură la Viena! Era un vis de mult visat, voia să umble ca o nebună, să vadă, să citească, să se plimba, să guste din nebuniile oraşului, din arta lui, din viaţa lui, să admire oamenii, magazinele, parcurile, împrejurimile… Stătuse destul închisă ca într-o colivie în Iaşul ei plin de lichele şi de parveniţi. Era ca o pasăre scăpată din acestă nenorocită de colivie care zbura în primele raze ale primăverii… A doua zi, dimineaţa, apăruse un soare dulce, cald, sclipitor, care se ridica pe boltă printre câteva firişoare de nori, îmblânzind cu razele lui binefăcătoare toate fiinţele, oameni şi păsări, fluturi şi gâze, pomi şi flori. Astăzi pentru Veronica Ana Câmpeanu era o mare sărbătoare, i se împlinea un vis: se întâlnea cu Mihai Eminescu. Şi simţise, văzuse că poetul s-a îndrăgostit de ea şi ce poate fi mai frumos pe pământ decât şoaptele dragostei; ea, care nu fusese îndrăgostită niciodată, acum simţea ceva nou, un fior pe care nu-l trăise niciodată…  

Guy de Maupassant avea dreptate când spunea că inima are taine pe care nici o raţiune din lume nu i le poate pătrunde. Ce-i bogăţia, gloria, puterea pe lângă dragoste? Nimic! Bogatul va avea pe altul şi mai bogat, gloria este umbrită de altă glorie, puternicul e învins de altul şi mai puternic; dragostea însă ne face egali cu zeii, ne dă acea fericire pe care n-o simte nici bogatul, nici gloriosul războinic, nici preaputernicul zilei…  

 


4.  

Stimată Alma Mater Rodolfina, astăzi te trădez, trădare pentru floarea din Carpaţi, pe care mi-a adus-o vântul primăverii, trădare pentru visul meu împlinit, trădare pentru Venera, pentru frumuseţea ei sălbatică, pentru mersul ei, pentru graţia ei…”- glumi poetul, trecând prin dreptul Universităţii şi dialogând imaginar cu ea…  

Mihai, încă de dimineaţă, fugi repede spre garnizoana lui Slavici să-i spună că nu poate veni după masă să-i citească bazaconiile lui, alte treburi mai serioase îl cheamă în altă parte. Slavici nu fu de găsit, plecase cu treburile garnizoanei în oraş. Mihai îi lăsă un bilet la poartă şi se întoarse acasă nu înainte de a trece pe la frizer şi pe la magazinul lui Ianoş ungurul să se pună la punct cu frizura şi cu îmbrăcămintea. Primise decurând bani de-acasă pentru plata taxelor universitare şi acum le dădea altă întrebuinţare mai practică.  

Tânăra cătană imperială, văzând biletul, făcu ochii mari şi se supără foc când citi că poetul nu mai poate veni. Nu se mai întâlniseră de o săptămână şi el îşi ceruse voie de la superiorii lui să stea cu el toată acea după masă. Voia să termine o nuvelă, să i-o cizeleze poetul care se pricepea la limba română şi s-o trimită în ţară pentru publicare.  

Mihai însă trăia în altă lume, se întreba dacă dormise el noaptea trecută sau nu dormise. Visase el ceva sau nu visase? Căci visele lui luau adesea conturul realităţii şi realitatea se amesteca cu visul… Îi răpise această femeie somnul? Îl vizitase ea şi azi-noapte şi-i pusese cumva mâna pe frunte şi-l mângâiase şi-l sărutase, făcând dragoste cu el? Căzuse ea în chip de înger la capul lui cu mantaua albastră înfăşurată ca-ntr-un giulgi şi-i pronunţase numele lui şoptit: „Mihai!”? Se risipise ea-n ungherele camerei şi rămăsese ca un spirit al fericirii să se joace cu somnul lui? „Amin, Doamne, căci întortocheate mai sunt căile Tale!” - şopti el şi intră cu tot aerul de afară în camera lui.  

Privi ceasul, la prima vedere vru să-l spargă, i se păru că stătuse; ascultând mai atent, îi auzi secundele cum îi băteau în creier ca nişte enorme ciocane, amplificate de boala de-astă iarnă, ce-l terorizase două săptămâni la pat; ce spaime ancestrale-l urmăreau? ce blestem din moş-strămoş se legase de el?  

-Cum e, domnule student? - vârî mam’zel Gretta capul pe uşă cu aceiaşi ochi de ciuvică - mi se pare mie că domniţa de ieri ţi-a sucit minţile!  

Era tare satisfăcută că avusese dreptate şi părerea ei nu dăduse greş. Mai avusese ea de-a face şi cu alte femei, unele veniseră şi-l căutaseră şi pe acasă, dar ea le spusese franc că nu e acasă, să-l caute la Universitate! Era haită bătrână în materie de femei, marfa de ieri era de zile mari.  

-Cine era duduia? - stărui ea cu întrebarea, moartă de curiozitate, că prea era distinsă şi frumoasă.  

-E o doamnă de la Ieşi, soţia rectorului Micle, venită aici la tratament! - conchise Eminescu, aparent indiferent, ca să nu trezească bănuială.  

-Şi ce voia de la mata?  

-S-o însoţesc în voiajurile ei prin oraş… Ea nu prea cunoaşte oraşul…  

-Şi matale - completă mam’zel Greta, entuziasmată - crezi că o asemenea femeie care vine tocmai de la Ieşi şi caută un ghid în persoana dumitale, n-are nici un interes? Te iubeşte, domnule student, am văzut-o eu cum te sorbea din ochi!  

Eminescu nu-i mai răspunse ca să nu mai lungească vorba, stătu pe marginea patului şi rămase singur cu gândurile lui. Parfumul Veronicăi încă mai plutea eteric prin aerul dulce al încăperii. Se uită iară la ceas, mai avea o oră până o vedea! Să mai mănânce? Nu mai putea! Îl teroriza clipa reîntâlnirii, timpul trecea greu, greu de tot… Se hotărî să se îmbrace, îşi trase pe el o cămaşă albă, îşi potrivi cravata, mătase chinezească veritabilă, de culoarea oului de raţă, apoi pantalonii luaţi proaspăt de la croitor, după care îmbrăcă sacoul. Se privi în oglindă.Era frumos, de-o frumuseţe demonică. Asupra feţei sale palide, musculoase, expresive, se ridica o frunte senină şi rece ca cugetarea unui filozof. Iar asupra frunţei se zburlea cu o genialitate sălbatică părul negru-strălucit, ce cădea pe nişte umeri compacţi şi binefăcuţi. Ochii săi mari, căprii, ardeau ca un foc negru sub nişte mari sprâncene stufoase şi îmbinate, iar buzele strâns lipite, vinete erau de-o asprime rară. Ai fi crezut că e un poet ateu, unul din acei îngeri căzuţi, un satan, nu cum şi-l închipuise pictorii: zbârcit, hidos, urâcios, ci un satan frumos, de-o frumuseţe strălucită, un satan mândru de cădere, pe-a cărui frumnte Dumnezeu a scris geniul, şi iadul îndărătnicia - un satan dumnezeiesc, care, trezit în ceri, a sorbit din lumina cea mai sântă, şi-a îmbătat ochii cu idealele cele mai sublime, şi-a muiat sufletul în visurile cele mai dragi, pentru ca în urmă, căzut pe pământ, să nu-i rămână decât decepţiunea şi tristeţea gravată în jurul buzelor, că nu mai e în ceri. Repedea îmflare a nărilor şi vioaia sclipire a ochilor lui semnala o inimă din cele nebune, un caracter pasionat. Talia sa subţire, fină, şi mâna sa albă cu degetele lungi şi aristrocrate semăna cu toate astea a avea o putere de fier. Toată expresiunea în sine era d-o putere generoasă, deşi infernală.  

Îşi pieptănă chica, îşi îndreptă nodul cravatei, trecu cu mâinile peste obrajii îmbujoraţi şi se hotărî să plece. Făcu câteva tumbe pe Hauptstrasse până se apropie ora potrivită, apoi sună. Îl întâmpină în uşă un bătrânel căruia îi atârna barba în neorânduială, cu un piept de bivol şi cu un glas de clopot dogit. Nu-l mai văzuse şi nu-l cunoştea, deşi stătuse şi el aici.  

-Ce doreşte domnul? - îngână în barbă moşneagul.  

-Cu doamna Lovenbach! - scurtă Eminescu dialogul.  

Din spatele omului apăru aceeaşi femeie grasă pe care o cunoştea, cu mersul ei de raţă, lăsându-se când pe un picior când pe altul şi gâfâind ca o locomotivă:  

-Intră-n casă, papa! - se adresă ea bătrânului, iar are să te-apuce frigurii primăverii şi se supără Her doctor!  

Bătrânul se retrase după uşă şi rămase ea, masivă, păzind parcă Porţile Raiului:  

-Vaiii, domnul Eminescu, scuză-mă, domnule, era să nu vă mai cunosc, mi-a spus doamna Micle ceva de dumneavostră, îi şopti ea încet poetului la ureche, trăgând cu ochiul spre camera Veronicăi, mi-e milă de ea s-o trezesc, sărmana, doarme aşa de frumos, mai reveniţi dumneavoastră peste un ceas, poate…  

Era poruncă? „Muma Pădurii la Porţile Raiului, să te ia dracu!” Ar fi o treabă ca-n acest răstimp să meargă la florărie să-i ia un buchet de flori; văzuse de câteva zile nişte boboci de garoafe de o rară frumuseţe şi vruse să-i facă o surpriză.  

-Am să revin, doamnă, aşa cum spuneţi dumneavoastră!  

Strada şi oamenii parcă i se întorseseră pe dos, dacă ar fi avut putere s-ar fi repezit în fălcile bine clădite ale doamnei Lovenbach şi şi-ar fi vărsat toată ura pe ea. „Şi Veronica habar n-are! Şi eu sunt un visător aiurit…”  

Luă florile, întinse banii şi florăreasa îi înmână restul.  

-Păstreză-l!  

-Să trăieşti, craiule,şi să ai parte de dragoste!  

„Să am parte de dragoste? Ea doarme şi eu alerg după flori!”  

Se întoarse, doamna Lovenbach îl aştepta la poartă:  

-Dacă ştiam eu că doamna Micle mă ceartă că nu te-am invitat în casă, te rugam să rămâi de-atunci! Parcă-i scoasă din minţi, zicea că trebuia s-o trezesc!  

Veronica îl aştepta întradevăr supărată, se îmbrăcase în grabă, îşi pusese pe ea o rochie de seară, lungă, bleo; pe umeri o carpă, iar pe cap o frumoasă pălărie albă cumpărată recent. Dar ce frumoasă - avea să-şi amintească poetul această scenă -ce plină, ce amabilă era! Faţa ei de-o albeaţă chihlimbarie, întunecată numai de-o viorie umbră, transpariţiunea acelui fin sistem venos, ce concentrează idealele artei în boltita frunte şi-n acei ochi de-un albastru întuneric, care sclipesc în umbra genelor lungi şi devin prin asta mai lungi, mai întunecoşi, mai demonici. Părul ei blond pare-o brumă aurită, gura dulce cu buza dedesubt puţin mai plină părea că cere sărutări, nasul fin şi bărbia rotundă şi dulce ca la femeile lui Giacomo Palma. Atât de nobilă, atât de frumoasă, capul ei se ridica cu-n fel de copilăroasă mândrie, astfel cum şi-i ridică caii de rasă arabă, şi-atunci gâtul nalt lua acea energie marmoree şi doritoare totodată ca gâtul lui Antinous.  

-Vaii, domnule Eminescu, îmi pare rău, îţi jur că nu dormeam, stăteam cu ochii deschişi şi visam, de vină-i gazda…  

Eminecu tăcut îi întinse garoafele.  

- …Dar nu le merit, sunt prea mari eforturile! - continuă Veronica, cu vocea ei dulce, rugătoare.  

-Nici un efort, doamnă, nu-i greu atunci când îl faci cu plăcere!  

Doamna Lovenbach intră cu două cafele, scuzându-se de stângăcia ei, de-a amâna vizita lui Eminescu.  

-Nu l-am mai văzut pe domnul Eminescu cam de multişor! - zise doamna.  

-Ştiţi că domnul Eminescu este şi poet? - continuă Veronica. Poate cel mai mare poet al României!  

-Ştiam că e student, acum aflu că e şi poet. De fapt Viena e plină de poeţi! Şi mie-mi place poezia…  

-L-am rugat să-mi fie călăuză prin oraş! – se formaliză Veronica. Ieri ghiocei, domnule Eminescu, şi astăzi garoafe! Să le pun în glastră…  

-Florile trag la flori, doamna Micle! - zise doamna Lovenbach, cu mai multe înţelesuri.  

Veronica radia toată de fericire, de bucurie, venea din ea o lumină ce se adăuga la lumina corpului ei, care-o făcea zeitate, înger, Dumnezeu…  

-Şi ce v-ar interesa, doamnă, să vedeţi în acest oraş? - întrebă Eminescu, dornic să-i cunoască pasiunile.  

-Totul, ţi-am spus! De la civilizaţia străzii până la artă…  

-Domnule Mihai - se amesteca doamna Lovenbach în vorbă - dacă doamnei Micle îi place pictura, s-o duci şi la Galeria Lichtenstein…  

-Cum să nu-mi placă! - sări Veronica.  

-Şi la Kunst-Historiches Muzeum! - continua doamna Lovenbach - avem acolo un Giorgione veritabil  

-Şi-un Tintoretto! - o completă Eminescu.  

-Da, da, râse doamna Lovenbach, desfăcându-şi fălcile, destinse de groteasca scenă din Suzana şi bătrânii, imaginându-şi o Suzană aproape de grasă cât ea în toată goliciunea ei, admirată de câţiva bătrâni, într-un decor colorat şi plin de romantism.  

-Şi Rubens, şi Bruegel, completa Eminescu… Dar, pentru galeriile de artă, am un bun prieten care face Belle-Artele aici şi-am să-l rog să ne însoţească!  

-Şi-apoi Burgtheaterul, Volkstheaterul, Opera Mare, Templul lui Tezeu şi nu la urmă serile Vienei şi muzicile ei, îşi da cu părerea doamna Lovenbach, mai ales acum primăvara… Off, Doamne, Doamne, de ce nu mai sunt eu la vârsta dumitale, se lamenta ea. Viena e mare, doamna Micle, ani întregi îţi trebuie s-o cunoşti şi după ce-o cunoşti, te îndrăgosteşti de ea şi n-o mai părăseşti! Au venit la mine prinţese rusoaice şi poloneze care trăiau acolo la ele pe picior mare, unguroaice focoase cu soţi grofi, franţuzoaice şi italience cu un temperament focos, ducese şi femei de societate din toată lumea bună evropenească şi, după ce au cunoscut Viena, au dat cu piciorul bogăţiei şi-au rămas aici; s-au măritat cu artişti, cu scriitori, cu militari…  

-Ah, doamnă, pentru mine ar fi un sfat nechibzuit dacă le-aş urma calea şi nu-mi permit asemenea lucruri, sunt căsătorită şi am două copile pe care le iubesc mult…  

-Ia priviţi aici în ceaşca de cafea, învârtea doamna Lovenbach ceşcuţa de porţelan, un vultur şi-un călugăr cu comănac, priviţi-i mantaua neagră şi comănacul; vulturul îţi va arăta depărtările şi călugărul tristeţile vieţii…  

Dar n-avea cui mai vorbi, căci cei doi plecaseră şi femeia se trezi singură cu prezicerile ei… Se sculă repede şi privi după ei:  

„Ah, Doamne, Doamne, cât de fericiţi trebuie să fie, bată-i norocul, şi doar ieri s-au văzut prima dată!”  

 

Referinţă Bibliografică:
EMINESCU ŞI VERONICA LA VIENA (cap 3, 4) / Ion Ionescu Bucovu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1197, Anul IV, 11 aprilie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Ion Ionescu Bucovu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Ionescu Bucovu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!