Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Scrieri > Mobil |   



EMINESCU LA VIENA- întâlnirea cu Veronica
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Cap.I  

Eminescu veni de la Universitate cu capul tixit de filozofie, voia să se odihnească, să se-nchidă-n casă şi să zacă câteva zile; îl obosise totul-totul în această zi de sfârşit de iarnă capricioasă.  

Gazda, mam’zel Gretta, femeia cea nesuferită, scundă, aproape bondoacă, dar grasă ca o putină, bătea la uşă de câteva ori şi, deşi nu-i răspundea nimeni, intra uşor, ca nu cumva să-l trezească pe domnul student, dacă doarme sau dacă este cufundat în cărţile lui, îşi arunca ochii ei cei mici, de chinezoaică, peste toată camera, să-l vadă pe unde s-a trântit, se apropia tiptil de el, în vârful picioarelor, să nu cumva să-l sperie şi, când credea ea c-a fost observată, îl întreba şoptit:  

-E voie, domnule Eminescu?  

Răspunsul poetului nu venea din prima clipă, adesea femeia îi repeta întrebarea de două-trei ori şi aştepta în spatele lui încuviinţarea minute în şir, apoi o relua sub altă formă, folosind de data aceasta coada măturii pe care-o bătea, scoasă din fire, violent în podea:  

-Pot să mătur, domnule Eminescu?  

Acum, contrar obiceiului, imediat ce intră şi-l zări trântit în pat, se repezi ca o furtună spre el, fără unealta ei zilnică, lăsând în urma-i un gol mare de aer rece, parfumat, şi-l zgâlţâi de câteva ori:  

-Domnule Eminescu! Domnule Eminescu!…  

Nu a apucat ca Mihai să deschidă bine ochii că şi începu să-i turuie:  

- … v-a căutat o doamnă, era o doamnă distinsă, nu ca fetele-astea cu care vă zbenguiţi voi, studenţii!  

-Ce doamnă, cum arăta? - sări Eminescu, intrigat că-l trezise din somnul lui adânc şi-l mai şi dojenea cu fetele alea cu care se zbenguiau ei, studenţii …  

-O doamnă tânără, făcu ea cu mâna prin aer, desenându-i parcă chipul, zicea că-i din Ieşi, din Moldavia dumneavoastră!  

-Din Ieşi ? Cine să mă caute pe mine din Ieşi? Îţi arde de glume, mam’zel Gretta! Îţi jur că n-am pe nimeni în Ieşi care să mă caute pe mine la ora asta!  

-Ai, n-ai, domnule Eminescu, doamna aşa mi-a spus: că-i din Ieşi şi că s-o aşteptaţi diseară pe la opt! Dar asta înseamnă ca să m-apuc eu de şmotru că aici e totul dat peste cap, păcatele mele, că aţi întins cărţile astea cu furca, parcă e dugheană sau galantar, sau dracu mai ştie ce…  

- Ştii ce? Dacă mai vine să-i spui că băiatul nu-i acasă!  

- Nu zău! - puse femeia mâna-n şold - faci mofturi, domnule Eminescu! Afurisiţi mai sunt bărbaţii-ăştia, eu să fiu în locul dumitale aş tace chitic! Să-ţi cadă o damă prună pe colac şi să faci mofturi! Asemenea marfă nu-i de toată ziua şi nu-i de dat cu piciorul, eu am văzut-o cu ochii mei, cum pot să-i spun eu căbăiatul nu-i acasă când m-a rugat atât de frumos… Ce ştii dumneata! E o zână din Carpaţi, aşa cum îmi povesteşti dumneata basmele dumitale. Să-mi laşi răgaz pentru curăţenie şi nu mă mai lua pe mine cubăiatul nu-i acasă !  

Şi mam’zel Gretta trânti uşa nepoliticos, lăsându-l pe Eminescu cu ochii după colile care-şi luaseră zborul de pe masă şi se împrăştiaseră peste tot.  

Poetul făcu inventarul tuturor damelor pe care le cunoştea şi nu-şi aminti de vreo damă din Ieşi. „O damă din Ieşi? …Tu-i neamu nevoii, de dame stau eu acum? Şi mam’zel Gretta a început să fie obraznică, trebuie să mă mut de la ea! Auzi, mam’zel Gretta, de data aceasta n-am să te mai ascult!” - strigă el tare, culegându-şi de pe jos hârtiile care-şi luaseră zborul.  

-Ba ai să m-asculţi! - vârâ femeia capul pe uşă - dacă n-ai să m-asculţi, ai să pierzi dumneata, nu eu! - conchise femeia înfuriată.  

Iar damele… Nu rărise el vizitele artistei de la Burgtheater ca să se apuce de învăţătură? Nu trebuia să-i arate bătrânului care-l culesese de pe drumuri şi-l adusese aici, şi mai ales domnului Maiorescu, că e-n stare să-şi ia şi el o patalama la mână? Se-apucase cu râvnă de treabă acum în preajma examenelor! Citea zile şi nopţi în pat, în tihnă, cu hârtie şi creion şi făcea însemnări. În răstimpuri mintea-i fugea aiurea, se scula, trecea la masă, răscolea prin terfeloagele lui, îşi nota câte-un vers sau câte-o rimă, prinse din zbor, le răsturna, le sucea, le potrivea şi nu se lăsa până nu-i ieşeau la socoteală. Adesea, supărat că nu-i venea la mână ce-ar fi vrut el, relua cititul cu glas tare, reflecta, iar citea, schimbând accentele şi, dacă nu-i convenea, mototolea hârtia şi-o arunca aiurea. În aceste clipe, de obicei, îşi trăgea spirtiera lângă el, o aprindea să-şi pregătească o cafea tare, aprindea şi o ţigară, se-aşeza turceşte-n mijlocul camerei şi îşi sorbea cafeaua în linişte. În acest timp, cărţile şi caietele pline cu însemnări se răspândeau prin pat, pe masă, pe jos până la uşă, într-o dezordine desăvârşită; patul rămânea zile-ntregi cu aşternuturile neridicate, fumul gros de ţigară umplea camera şi aerul începea să râncezească în mirosuri închise.  

Adesea uita de zi şi de noapte, prelungindu-şi lecturile până cădea istovit; făcea totul grăbit, cu o febră diabolică, de parcă i-ar fi scăpat clipele printre degete, mânat de un instinct propriu, maniacal.  

Poate avea dreptate şi mam’zel Gretta cu dereticatul ei; vestea pe care i-o adusese cu venirea acelei dame îi tulburase existenţa lui de bârlog, clipele lui cele liniştite.  

Se sculă de pe pat, privi prin cameră, dezordinea era întradevăr universală şi n-avea chef de oaspeţi. Şi totuşi, dacă era vreo rudă de-a lui de la Ieşi, trimisă de familie, sau poate în trecere pe-aici, şi avea ceva răvaşe şi pentru el sau ceva piţule?  

Privi pe fereastră, lumina primăverii inundase parcă oraşul, pomii înmuguriseră, păsărelele vesele ciripeau în castanii cei bătrâni din faţa casei, copiii se zbenguiau pe stradă; toate acestea erau semne că iarna, mizerabila iarnă, agoniza. Şi-i veni o poftă nebună să iasă afară din casă să zburde şi să se bucure şi el de binefacerile primelor clipe ale primăverii.  

Căci, Doamne, cu ce impresie venise el prima dată în acest oraş! Trecuseră aproape doi ani şi nu uitase acele clipe. Venise toamna la Viena, o toamnă banală şi bolnavă cu ploi agonice şi frunze putrede, cu străzi pustii peste care sufla un vânt rece, învăluind totul într-o aură de melancolie universală.  

Îi veni în minte acea seară când, străin, se plimba aiurea pe străzi, cucerit de farmecul Vienei. Câteva trăsuri treceau dinspre Teatrul Imperial spărgând liniştea serii cu zgomotul sacadat al copitelor de cai călcând pe caldarâmul plin de băltoace în care frunzele intraseră-n descompunere, amintind de gropile Bucureştiului pe care-l părăsise decurând, după scurta perioadă a actoriei lui. Să fie acesta oraşul cezaro-crăiesc, centrul lumii celei bune? - se întreba el cu regretul că rămăsese dezamăgit. Oamenii din trăsuri vorbeau tare, ostentativ, dându-şi cu părerile despre spectacolul de la care ieşiseră; pe măsură ce se depărtau de Burgtheater, vocea lor părea o continuare a spectacolului care se vărsase peste străzile din apropierea Imperialului.  

Unii făceau haz de figurantul bătrân, Kraus, care rămăsese ţeapăn pe scenă, alţii lăudau pe Baudius şi-o numeau Floarea Burgului… Luminile de la felinare se proiectau în luciul străzii dând impresia, dacă mergeai cu capul în jos, că oraşul s-a răsturnat; un fel de Veneţie în opalul lagunelor, se leagăna sub ploile toamnei. Dinspre pădurile bătrâne ale Schönbrunului, ca şi acum, vântul aducea miros de răşină şi de castană coaptă; pomii, acei imenşi castani, de o parte şi de alta a străzii, căpătaseră culori ruginii şi, în valurile vântului, sunau trist ca nişte tânguiri de ocarină. Cerul, de o culoare vânăt-închisă, fierbea de nori, prevestind amarnice ploi. Numai undeva, în depărtare, se auzea un pian, sunetele lui cădeau armonic peste liniştea serii, înviorând-o şi umanizând-o.  

Coborâse zgribulit scările Universităţii şi plecase spre proaspăta gazdă din Alsergrund. Fusese la Universitate să se înscrie, vizitase amfiteatrele, sălile de curs şi bibliotecile, asistase şi la un curs, o prelegere filozofică cu privire la metafizica aristotelică cu profesorul Theodor Vogt şi rămăsese entuziasmat. Îi rămăsese gândul la secretarul care-i făcuse înscrierea. „Ce credea el că mă încurcă?” Îi pusese o întrebare cu şic: „Denumirea şcolii în care studentul a urmat ultimul trimestru?” „Şcoală particulară în Bucureşti!”- îi răpunsese el sigur. „Sunteţi neamţ, cumva?” - mirat de limba germană pe care o vorbea perfect. „Nu, domnule, sunt român, am certificatul de calicie-n buzunar!” - glumise el. Şi dăduse să scoată din buzunarul pardesiului legitimaţia, împăturită, pentru a i-o prezenta. O dată cu hârtia îi căzură jos şi proaspetele fotografii făcute la Praga. Le adună de pe jos şi le privi, râse când o văzu pe Aglăiţa stând ţeapănă lângă maică-sa, cu rochia ei până-n pământ, ca o statuie. Îl privi şi pe bătrân care stătea şi el la rândul lui lângă fecioraşul lui cel mai drag, Matei, cu figura lui de cântăreţ de operetă.  

„Eşti mulţumit, tată, închegă el un dialog imaginar cu bătrânul, acum dormi bine că-l ştii pe Mihai student!” Gheorghieş devenise tandru, el cu figura lui închisă, posacă, când o luase pe Ralu de braţ în Piaţa Sfântului Venceslav. „Hai, dragă, să facem şi noi o fotografie la Jan că nu se ştie zilele omului!” „Dacă zici tu!” - fusese răspunsul Ralucăi, întors tot cu aceeaşi tandreţe, încântată de curtuazia lui. Dulcea lui mamă, îmbătrânise! Acum i se făcuse dor de ei, de casă, de Ipoteşti…  

Un strigăt cunoscut îl trezise din reveriile lui despre primele zile la Viena şi-l aduse cu picioarele pe pământ:  

-Emineee!  

„Ăsta e pur şi simplu, vită-ncălţată, de unde-mi vine el mie la ora asta?”  

-Emineee! Trăiască naţia! - strigă tânărul entuziasmat că-şi întâlneşte pe fostul prieten când se aştepta mai puţin.  

-Sus cu eaa! - îi răspunse poetul - ce faci tu pe-aici, Pasăre Turcească, la ora asta?  

Era colegul şi prietenul lui, Teodor Ştefanelli, care nu se mai prezentase la cursuri de câteva zile.  

-Crailiceală de zile mari, Emine! M-am distrat cu Maria; am primit piţule de-acasă şi-am trăit cu ea ca-n rai!  

-Tu eşti nebun, de-aia te-ai evaporat de la cursuri; nu ţi-am spus eu că banii te strică pe tine? Cu banii ăia mai bine dădeam o tură pe la tata Will…  

-Am fost la Maria acasă şi-am trăit ca-n sânul lui Avram!  

-Şi mie de ce nu mi-ai spus?  

-Păi mai aveai tu urechi pentru mine? Îţi băgaseră ăia gărgăunii filozofiei în cap… Rămăsesei cu gura căscată la Sigismund Barach Rappaport şi la uscatul ăla de Zimmerman care-ţi cântau despre Schopenhauer al tău…  

O luară pe Marokanergasse şi se treziră la Zu den drei Tauben.  

-Intrăm aici? - glumi Eminescu.  

-Intrăm! Încă mai are balta peşte! - şi-i arătă buzunarul: E doldora de piţule!  

În uşă îi întâmpină tata Will care-i salută ceremonios; Eminescu nu-l mai vizitase din iarnă, din ziua de Sfântul Ion când tata Wil îi strânsese pe toţi prietenii lui şi trăseseră o beţie ruptă din pivniţele lui Auerbach.  

-Domnii studenţi sunt în banii lor azi! - zise el, mângâindu-şi cu mâna dreaptă mustaţa tunsă scurt. Cu ce vă serveşte tata?  

-Fripturică şi vinul casei! - comandă Ştefanelli.  

-Lacrima Cristi! - preciză Eminescu, trăgând spre locul lui obişnuit şi aşezându-se pe scaunul din dreptul ferestrei.  

-Şi-acum, Fane, povesteşte-mi despre Maria! Eliza pe unde mai trăieşte? Mi-a spus mam’zel Gretta că m-a căutat o damă… Sper să nu fie ea, că zicea că e din Ieşi!  

-Cine să te caute pe tine din Ieşi?  

-Mister! Zicea că seamănă cu Zâna Zorilor a lui Slavici. I-am povestit şi ei basmul şi zice: seamănă cu Zânele voastre din Carpaţi!  

De la întâmplarea cu Maria şi cu Eliza trecuse mult timp şi Mihai n-o mai văzuse pe Eliza, doar numele îi mai spunea ceva. Eminescu cu Ştefanelli ieşiseră de la teatru târziu, în drumul lor spre casă au dat de o încăierare în care erau amestecate şi cele două femei. Ei le sar în ajutor, le conduc acasă, timp în care află povestea lor; tinerele femei îi invită în casă, le servesc o masă plină de delicateţuri şi, după ce au băut un vin, au început să se joace de-a declaraţiile de dragoste. Eminescu îşi luase rolul în serios şi făcuse o impresie deosebită…  

Ştefanelli se lipise de Maria, iar Mihai, după câteva întâlniri cu Eliza, îi pierduse urma.  

-De Eliza nu mai ştiu nimic! Şi nici Maria, mi-a spus că nu ştie nimic de ea…  

Tăcură. De fapt veniseră vinul cu fripturile şi au început să mănânce. Mihai privi pe geam. Se lăsase seara, razele soarelui încă mai agonizau, dar roata astrală trecuse undeva peste dealurile din apropiere. Viena căpătase culori de opal şi, contrar cu ce văzuse el acum doi ani când venise prima dată aici, acum i se părea cel mai frumos oraş din lume.  

După ce înfulecă repede şi sorbi câteva pahare cu vin, Mihai îşi aminti de vizită şi-i spuse lui Ştefanelli:  

-Se-apropie de opt, eu trebuie să plec, Fane!  

-De ce, domnule? - îl întrebă Ştefanelli printre sorbiturile de pahar.  

-Eşti pur şi simplu vită-ncălţată! Nu ţi-am spus că pe mine m-aşteaptă o damă de la Ieşi?  

-Eşti nebun, papugiule, eu credeam că glumeşti! Şi cine este dama?  

-Păi ăsta e misterul, că nu ştiu nici eu… Am plecat, trăiască naţiaaa!  

-Sus cu eaaa! - ridică Ştefanelli paharul în semn de salut, rămânând singur, cu ochii după prietenul său care o zbughise pe uşă.  

 

Cap.II  


Ajunse acasă în amurg. Mam’zel Gretta, cu simţul ei prusac de ordine desăvârşită, făcuse o curăţenie de zile mari: măturase, ştersese praful, aranjase cărţile şi-i ordonase foile de pe masă, schimbase lenjeria, strânsese hainele şi le pusese la garderobă… Pe masă pusese o mică carafă cu un buchet de ghiocei proaspeţi ca nişte gingaşi clopoţei albi care-aşteptau fiorii vântului să sune.  

-O fi cameră de burlac - se lăuda femeia - dar trebuie s-arate şi ea civilizat,căci duduia dacă vine, de mine râde, nu de dumneata!  

Eminescu zâmbi, la urma urmei îi plăcu şi lui ordinea, numai că-i amestecase cărţile şi caietele încât îi trebuia o zi să şi le adune şi să le rânduiască după pofta inimii lui. Vinul îl muiase şi-l prinsese oboseala, voia să se odihnească un pic până vine duduia şi se culcă pe marginea patului. Adormi repede cu chipul Elizei pe pleoape, visă că era cu ea la plimbare prin pădurea Grinzingului, acolo era un teatru în aer liber, se juca Electra, lume multă, tineri studenţi şi fete din împrejurimile Vienei care priveau. Eroina, în toată măreţia ei, îşi depăna diatribele faţă de mama ei, Clitemnestra, în lamentările corului. Coriştii erau îmbrăcaţi în pelerine negre, se plimbau cu mari lumânări în mână, un fel de torţe care ardeau, şi declamau tragicele lor previziuni… Apoi se schimbară planurile, Electra era Eliza, fugise de lângă el pe scenă şi-şi striga cu disperare iubitul, pe un oarecare Walter de care-i povestise poetului că fusese primul ei amorez. Era îmbrăcată într-o rochie albă, transparentă, ca balerinele de la Teatrul Mic, formele marmoreene ale corpului i se ghiceau printre fâlfâirile rochiei… Îngenunchiase între corişti şi-şi striga bărbatul cu disperare. Ce voce, ce graţie, ce talent de declamaţie pe fondul unei muzici de Chopin! Poetul a întins mâinile spre ea, strigând înnebunit: „Eu sunt, domniţă. Domnul Walter, eu sunt, crede-mă!”  

În timp ce el striga aşa în vis, mam’zel Gretta, disperată de-a binelea de indolenţa domnului student că doarme în asemenea clipe, intră în cameră şi-l zgâlţâi puternic:  

-Domnule Eminescu, dumneata dormi şi duduia a sosit!  

-Care duduie? - se trezi el din visul lui, frecându-se la ochi.  

-Mai şi face pe naivul, sări ea ca arsă, duduia de la Ieşi!… Auzi la el:care duduie? şi-i imită glasul leneş şi somnoros cu care-i răspunsese.  

Îşi aminti întradevăr de ora opt, privi la ceas, ce repede trecuse timpul cu visul lui; se sculă repede, îşi scutură hainele, îşi frecă ochii şi ieşi în hol unde mam’zel Gretta o tutuia pe necunoscută.  

-Vaaai, domnule Eminescu, scuză-mă, credeam că ţi-a spus gazda că te-am căutat!  

Era un glas de soprană, muzical, cald, tremolat, şi o femeie straniu de frumoasă, un înger din fantasmele lui. Avea faţa blondă, părul blond, rebel cu bucle aurii, bogate, care-i jucau pe frunte şi pe la urechi; gură mică, senzuală, cu obrajii proeminenţi îmbujoraţi, ochii mari, albaştri, de un albastru cristalin, cu priviri ce scânteiau… Pe spate purta o mantie albastră care-o aureola şi-o făcea un personaj misterios de roman, o nimfă…  

Unde mai văzuse el această fiinţă? Unde i se mai arătase lui acest chip? Poate-n închipuirea lui, poate-n visele lui, în bolnavele lui vise…  

Gândul îi fugi aiurea la Iaşi şi la Putna; anul trecut fusese la Putna la serbarea lui Ştefan cel Sfânt, înainte de asta dăduse pe la prietenul lui, Miron Pompiliu, pe la Iaşi şi plecaseră amândoi pe la rectorul Micle. Atunci Miron îl recomandase rectorului: „Dumnealui e student la Viena, autorul Venerei şi Madonei, fostul elev al lui Pumnul!” Acolo văzuse el prima dată acest chip de înger, cânta în hol la pian Bach… „Cine este duduia?” - îl întrebase el curios pe Miron. „Soţia rectorului!” - îi făcuse Miron cu ochiul şi tăcuseră. Cânta Patimile după Ioan atât de frumos şi atât de trist încât îl impresionase pe poet.  

A doua oară o zărise la Putna cu ocazia serbării; de undeva din bătrânii codri ai lui Dragoş răsunase un corn prelung ca o chemare din alt timp, soarele scăpătase, se lăsase seara cu miresmele ei peste toată Valea Putnei şi jos, în faţa mânăstirii se-ncinsese o horă mare în care se prinseseră fete şi flăcăi în frumoase costume naţionale din toate ţinuturile locuite de români. Cântau vestiţii lăutari ai Sucevei, era veselie peste tot, de la moşneag până la ţâncii care se hârjoneau pe lângă maicile lor. Deodată încep să bată clopotele mânăstirii vestind venirea delegaţiei Iaşului, sosiseră în rădvane domnul Kogălniceanu, primarul Cerchez, poetul Alecsandri şi alţi mari oameni care salutau ceremonios adunarea. Din ultimul rădvan coboară această fiinţă cu rectorul; acum o recunoscu, fusese îmbrăcată cu aceeaşi manta albastră, având pe cap o broboadă cu ciucurăşi care-o făceau să semene cu ţărăncuţele din pânzele lui Grigorescu.  

Pentru moment nu ştiu ce să facă şi ce să creadă, era parcă continuarea visului din pădurea Grinzlingului, acea Electră care-i întindea mâinile, sau femeia de gheaţă care-i populase închipuirea în ultimul timp, acea Ondină din întunecatul Nord, şi de ce nu, Venera coborâtă din pânzele lui Rafael pe care-o cântase în ultima lui poezie.  

Şi Eminescu, confuz, s-a roşit, a rămas uluit câteva clipe, şi-a şters ochii să n-aibă cumva halucinaţii şi i-a răspuns stingher:  

-Sunt încântat, doamnă, uimit chiar, de prezenţa graţioasei dumneavoastre persoane!  

I-a luat mâna în mâna lui, o mână rece, de ceară, i-a ridicat-o şi i-a sărutat vârful degetelor:  

-Veronica Micle! - s-a recomandat ea scurt şi a zâmbit.  

Acum bănuiala devenise certitudine, ea era, cea de atunci, cea pe care o cunoştea şi o visase de atâtea ori; cea care-i popula gândurile lui în împrejurările grele prin care trecuse astă iarnă, cea care-i mângâiase capul lui bolnav atunci când îl duruse, ea, cea cântată în Venere şi Madonă…  

Fără să-şi desprindă mâna din mâna ei pe care i-o ţinea strâns ca nu cumva să dispară ca o arătare, să se destrame în cele patru vânturi, i se recomandă:  

-Mihai Eminescu!  

Două nume legate de un destin tragic în viaţă şi-n moarte, două fiinţe care se căutaseră cu înfrigurare şi se găsiseră în aceste împrejurări fericite.  

-Scuzaţi-mi nepoliteţea, doamnă, dar nu ştiu cu ce să încep… Mă aflu sub emoţiile unui miracol… Vă rog să poftiţi în cameră! Îi deschise uşa, îi prinse mantoul şi-l agăţă în cuier.  

Veronica Micle zâmbi de naivitatea şi stângăcia lui, trecu pragul uşii şi-i cercetă cu atenţie camera, apoi se îndreptă spre el şi-i şopti:  

-Aşa mi te închipuiam, un faun singuratic!  

Voce de catifea, clopoţel de bronz, dulci cuvinte şoptite tremolat ca nişte sunete de cantinelă…  

- …ţi-am cititVenere şi Madonă şi-am rămas cu nostalgia după absolut, Ieşul tot e înnebunit, Miron Pompiliu mi-a vorbit ore-n şir despre tine, Jaques mi-a întregit portretul tău, de-ai şti că i-am furat fotografia ta pe care i-o făcusei cadou şi-acum o ţin sub perină precum fetele mari talismanul vieţii lor… Şi ştii de ce? Pentru că-mi place poezia ta, domnule Eminescu! Şi-am vrut să te cunosc personal…  

-Eu sunt, doamnă-n carne şi oase! Dar nu merit atâtea laude… Vorbiţi-mi mai bine despre Ieşul nostru!  

-Ieşul nostru, glumi tânăra femeie, de când s-au mutat boierii la Bucureşti e monoton şi bolnav, după o lungă şi grea iarnă, domnule Eminescu. Doar seratele Junimii ne mai încălzesc inimile… La ultima întâlnire s-a vorbit mult despre dumneata, ai talent, eşti invidiat…  

-Mulţumesc pentru compliment, dar numai talentul nu-i de ajuns! La baza brumei de talent pe care mi-a dat-o Dumnezeu stă o muncă sisifică; poezia e şlefuire până la lucirile celeste!  

-Ştiu că ai dreptate… Mi-am încercat şi eu condeiul în ale poeziei , dar…  

Veronica nu mai continuă, îşi aduse aminte pentru ce venise şi-i zise stingheră:  

-Ne-am luat cu vorba şi nu ţi-am spus scopul vizitei mele. De fapt Miron mi-a dat sugestia. Am venit la Viena să consult nişte doctori şi Miron mi-a zis: „Ia caută-l tu pe Eminescu, cu el n-ai să pierzi timpul degeaba!” Vreau, domnule Eminescu, cât voi sta aici, să cunosc oraşul, să vizitez muzeele, să văd spectacole la teatru, concerte, să vizitez parcurile şi tot ce are Viena mai frumos… Şi rogu-mă de tine să-mi fii călăuză… Poate îmi va trece răul care mă paşte, oftă tânăra femeie, învăluită toată în melancolie…  

Propunerea căzuse direct, fără ocolişuri, şi Mihai Eminescu nu ezită să-i răspundă:  

-Cum o să refuz eu o frumoasă moldoveancă ca dumneavoastră!  

-Pardon, domnule, o ardeleancă…  

Între timp Mihai deschise uşa, o strigă pe mam’zell Gretta şi o rugă să facă două cafele, după care se întoarse şi-i răspunse:  

-Dacă-i aşa, cum să las eu o ardeleancă singură în inima Imperiului Cezaro-Crăiesc! Tare mi-e teamă că v-ar fura cineva…  

-Pe mine n-are cine să mă mai fure! - mai avu ea timp să răspundă, după care intră voluminoasa mam’zell cu o tavă mare pe care ţinea un samovar rusesc şi câteva ceşti; se învolănase şi se înzorzonase să pară şi ea o doamnă a Vienei şi mai ales să nu-l facă de râs pe domnul student.  

-Dar frumoasă mai e duduiţa, îşi legăna ea şoldurile doldora de volane cu ochii pe Veronica, acum îmi dau eu seama de ce domnul student ţine aşa de mult la basmele lui cele cu Ilene Cosânzene, căci, bată-l norocul, mi-a împuiat capul cu ele…  

-Hai, mam’zell Gretta, că nu-i chiar aşa; m-a rugat un prieten ardelean de aici de la şcoala de cătane să-i cizelez un basm cu Zâna Zorilor - se adresă el Veronicăi, şi eu i-l mai citesc din când în când să văd cum reacţionează…  

Se lăsă apoi tăcerea cafelei; graţia gesturilor cu care Veronica îşi bău cafeaua îi păru lui Eminescu ruptă dintr-un studiu de balet. Cu mânuţele ei fine sorbea din ceşca de cafea cu o eleganţă rar întâlnită. El o privea şi se întreba: „De unde picase această femeie să-i tulbure lui existenţa de bârlog tocmai acum în preajma examenelor?”  

Veronica, bănuind că ceva nu-i în regulă, îi zise:  

-N-aş vrea, domnule Eminescu, să-ţi fiu o povară tocmai acum în preajma examenelor!  

-O dulce povară, da, doamnă! - glumi el, privindu-i ochii adânci ca apele netulburate ale lacului Iozemitti, pe care-l cântase ea într-o poezioară.  

Privind prin cameră, femeia puse ochii pe un maldăr de cărţi:  

-Dumneata trăieşti aici în lumea cărţilor, nu mai ai timp şi de lumea muritorilor de rând! - remarcă ea ironic, făcând aluzie la faptul că-i răpea timpul de studiu.  

-Timpul, când e vorba de dumneavoastră, nu mai contează, doamnă! Dar aş vrea să ştiu dacă veniţi pentru prima dată la Viena…  

-E o poveste mai veche, domnule Eminescu, am fost şi acum patru-cinci ani cu soţul, dar am stat numai o săptămână… Eram prea mică atunci ca să percep lumea şi-ţi poţi închipui că eram legată de el…  

-Staţi mult?  

-Atât cât să nu vă plictisesc!  

-Mă refer dacă staţi mult la Viena!  

-Depinde de tratament, poate o lună, poate mai multe…  

-Viena e mare, doamnă, într-o lună de-abia îi simţiţi pulsul… Şi câteva luni sunt puţine! Pentru a pătrunde tainele oraşului, îţi trebuie ani.  

Veronica se ridică de plecare, stătuse prea mult şi-o aştepta soţul la Pensiunea Lowenbach.  

-Aş vrea să plec, domnule Eminescu, mă aşteaptă soţul, apropo, mi-a spus doamna că ai stat şi tu acolo, aşa că nu-ţi e străină, poţi oricând să-mi faci o vizită…  

-Voi veni, doamnă, negreşit voi veni…  

Şi-i cuprinse mijlocul pentru a o conduce în hol să-şi îmbrace pelerina.  

Ieşiră afară…  

Peste Viena se lăsase perdeaua de peruzea a nopţii, plutea parcă prin aerul primăvăratic al serii valsul atât de drag tuturor,Dunărea albastră, al lui Straus, adus de curenţii marelui fluviu care-şi spărgea valurile de malul apropiat; luna cu nămeţii ei de lumină aurie se juca straniu printre crengile copacilor proaspăt înfrunziţi, urcând pe scările de mătase ale cerului…  

Câtva timp merseră alături în tăcere, fiecare cu gândurile lui… Şi câte gânduri nu le veniseră nechemate peste sufletele lor! Numai mâinile li se întâlniseră discret, transmiţând unul altuia acea căldură ce ţi-o dau fiorii primei mari dragoste.  

La despărţire, Eminescu îi strânse mâna, prinzându-i-o ca pe un hulub, şi i-o sărută. Atingerea mâinii ei îi arse buzele; când venise, mâinile ei erau gheaţă, ce alchimie se petrecuse în corpul ei că la plecare ardeau. Iar el, la despărţire, simţi acel fior care-l ai după ce te vizitează ielele, noaptea, prin poiene blestemate din pădure, când le găseşti dănţuind despuiate şi, căutând să faci dragoste cu ele, îţi lasă sufletul nătâng şi corpul beteag.  

-Noapte bună, doamnă Veronica Micle!  

-Noapte bună, domnule Mihai Eminescu!  

„Te sărut, pământ al primăverii, noapte a vieţii mele care mi-ai adus idolul mult visat… Plouă cu stele, plouă cu lună, plouă cu miros de liliac, plouă cu îngeri… Se aude muzica astrelor în marile depărtări, cad şi se ridică luceferi, horesc ielele în poieni de pădure, greierii ţârâiesc încet…Fericirea în această noapte vine sub nume de floare şi ea se numeşte Veronica!”  

-Şi nu uita că te-aştept mâine seară!  

 

 

 

 

 

Referinţă Bibliografică:
EMINESCU LA VIENA- întâlnirea cu Veronica / Ion Ionescu Bucovu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1191, Anul IV, 05 aprilie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Ion Ionescu Bucovu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Ionescu Bucovu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!