Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Marturii > Mobil |   



ROMANUL EPISTOLAR EMINESCU-VERONICA MICLE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

ROMANUL EPISTOLAR EMINESCU-VERONICA MICLE  

(istoria unei corespondenţe)  

După moartea lui Eminescu la care participase discret, Veronica Micle s-a întors acasă în Bucureşti, şi-a făcut ordine în hârtii, a citit şi a răscitit scrisorile de la Eminescu, adnotându-le, le-a făcut pachet şi le-a legat cu o pamblică roşie, strânsă în cele patru colţuri cu un nod mare terminat în buclişoare. ,,Aici este corespondenţa mea cu Eminescu- a scris ea îngrijit pepachet, conştientă de valoarea acestor scrisori, o parte din scrisorile mele sunt aici, o parte a rămas la el. De voi trăi, voi scrie ceva relativ la fazele acestui amor trist şi nenorocit, de voi muri, lumea să ierte: Toate relele ce sunt într-un mod fatal legate de o mână de pământ, cum a zis însuşi Eminescu”  

Dacă ar fi să-l credem pe cel ce văzuse acest pachet, sub plamblica cu pricina ca un motto, o foaie scrisă de mâna lui Eminescu străjuia pachetul, cu următoarele versuri : „ Copil bălai cu ochii-albaştri/ Simbol al vremilor eterne/Ah, ce perfidă este lumea/ Nu vrea să ştie de amor,/Clădeam o lume de iluzii/ Pe-aripi de corb croncănitor...”  

 

După cele două săptămâni de stat în Bucureşti, s-a simţit rău şi a plecat la Văratic. Părăsirea Bucureştiului îi făcu bine căci, după moartea poetului, lumea începuse s-o arate cu degetul ca singura cauză a nefericirii lui, urmare a colportărilor a fel de fel de legende, una mai năstruşnică decât alta de către junimişti. Din Bucureşti a luat trenul către Paşcani, apoi diligenţa până la Târgu Neamţ. Se instală la mitocul Fevroniei Sârbu din chinovia Filioarei şi se odihni prima noapte. A doua zi i se pregătiră două camere lângă Biserica Sfântul Ioan, lângă fântâna cu apă rece de vizavi. Câteva zile stătu singură în cerdac în haine de doliu. Apoi a început să se plimbe prin codrii Filioarei, acum fugea de lume şi rămânea încremenită cu gândurile rătăcite. Îi veneau în minte ca un laitmotiv versurile lui Eminescu pe tema morţii şi acum versifica şi ea pe aceeaşi temă:  

,,O moarte vin de treci  

Pe inima-mi pustie… şi curmă-a mele gânduri  

S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi,  

Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,  

Mi-e dor de-un lung repaus…Să dorm,  

Să dorm pe veci”  

 

Adesea cânta cântece triste, maicile îi ascultau glasul ei duios şi o compătimeau. Din ce în ce mai mult avea vedenii, în Poiana Tigăncii i-a venit rău, strigând în ajutor calugăriţele de prinprejur. Maicile au găsit-o căzută în iarbă, aproape în neştire. Dusă în chilioara ei de maica Frevonia, obsesiile n-o părăseau. O vizitară o serie întreaga de prieteni, speriaţi de întorsătura luată de sănătatea ei. După plecarea oaspeţilor a vizitat-o şi doctorul căruia i-a spus că n-o doare nimic, doar că are o insomnie şi o stare generală proastă. În nebunia ei care încolţise mai demult, şi-a adus aminte de drogurile ( medicamente) aduse de Virginia, fata ei, de la fratele Smarandei Gârbea, care era farmacist, şi i le trimisese la rugămintea ei, fiind colegă cu farmacista Smaranda Gârbea pentru una din fete, zicea ea. Dar acum, aşa din senin, s-a năpustit asupra sertăraşului cu pilulele de arsenic, a pus flaconul la gură, şi l-a înghiţit cu cu o poftă demenţială.  

Când a venit Virginia, a găsit-o în neştire, a fugit repede la chilioara măicuţei Frevonia Sârboaica s-o ia la Veronica. Între timp au sosit şi cei doi medici, Cantemir şi Ursulescu care au constatat că e otrăvită şi, după multe încercări, au ajuns la concluzia că n-au ce-i mai face..  

La sfârşitul vecerniei, aproape de miezul nopţii, clopotele mânăstirii au început să bată a moarte. Un zvon trist ca un vânt otrăvit s-a răspândit pe toate cărările Văratecului: Veronica Micle, ibovnica lui Eminescu a murit. Fila calendarului din perete se oprise la 3 august 1889…  

Veronica a fost înmormantată de mânăstire şi îngropată lăngă mitocul în care-şi petrecuse ultimele clipe ale vieţii, jelita de călugăriţele mânăstirii.  

După moartea ei, scrisorile pe care le strânsese şi le împachetase cu migală, lâsând cu literă de moarte fiicei ei, Virgina Gruber să le păstreze cu sfinţenie şi după un timp nedefinit ( alţii spun după 100 de ani) să fie date publicităţii. Unele din scrisori circulau deja în copii fie pe la prietene, fie pe la diferiţi amatori de suveniruri. Unele fuseseră copiate greşit sau traduse prost din franţuzeşte. De altfel atât Veronica cât şi Mihai Eminescu cunoşteau o limbă franceză aproximativă, pe care o foloseau din când în când în epistole.  

Fiica Veronicăi Micle, Virginia Gruber, a încredinţat o parte din scrisori lui Nic. V. Baboianu care le-a publicat în volumul „Iubire-Durere”, Buc.,1905, preluate şi de Octav Minar într-o serie de cărţi.Prima dată , după scrisorile citate de la Augustin Z.N. Pop, am citit cartea lui Octav Minar Cum a iubit Eminescu. Pagini intime,Iaşi, 1911 care reabilitează pentru prima dată imaginea Veronicăi Micle în ochii lumii; Chiar dacă Octav Minar ar fi falsificat o serie de documente, totuşi, multe din ele sunt originale, chiar unicate, care aduc pentru prima dată date noi despre viaţa lui Mihai Eminescu şi a Veronicăi Micle. Lumea ştia că după moartea ei dramatică la Văratic „a lăsat în urmă un volum de corespondenţă cu unul dintre poeţii cei mai cunoscuţi ai României”, fiicele poetei urmând „în curând” să pună sub presă „acest volum”.  

Ca şi sora ei mai mică, Valeria Micle- Sturdza a scris versuri şi a preluat intenţia mamei sale, copiind întregul roman epistolar dintre Eminescu şi Veronica, întovărăşindu-l de frumoase amintiri şi identificări, lăudate de Slavici în „Marginalii la o corespondenţă” în „Cronica”, volumul însă nu a ieşit la iveală niciodată. De ce? Poate că Slavici care l-a cunoscut atât de bine pe Eminescu, a hotărât că sunt prea multe intimităţi ale celor doi poeţi care ar trebui să rămână necunoscute publicului larg.  

Un alt grupaj de scrisori (11 ale lui Eminescu şi 28 ale Veronicăi Micle), Virginia Micle –Gruber l-a încredinţat consultativ eminescologului Ioan Scurtu, fără a le publica, mărginindu-se doar să se documenteze asupra vieţii afective a lui Eminescu. În scrisoarea de mulţumiri cu înapoierea scrisorilor, Ioan Scurtu îi scria Virginiei: „Doresc ca memoria scumpă a lui Eminescu şi a Veronicăi Micle să fie ferită şi în viitor de orice fel de indiscreţiuni. Ştiu că aceeaşi a fost şi cred că mai este şi dorinţa Dv.fermă”.  

Prima dată am luat cunoştinţă cu câteva scrisori de dragoste ale lui Eminescu şi Veronicăi Micle din colecţia eminescologului Augustin Z.N.Pop. (Corespondenţă- Veronica Micle, Ed. Dacia 1979). Le-am văzut în original şi am crezut că am stat de vorbă cu ei. Una e să citeşti poeziile care sunt texte elaborate şi alt e să citeşti scrisorile lor care dau frâu sentimentelor cu o pasiune înrobitoare. Agustin Z.N. Pop a scos la iveală douăzeci şi cinci de scrisori neştiute ale Veronicăi către Mihai Eminescu pe care le-a comentat cu lux de amănunte.  

Majoritatea scrisorilor Veronicăi Micle, dispersate peste tot, atât în ţară cât şi peste hotare, a fost considerată o mare pierdere pentru istoria literară. Atunci când se credea mai puţin că se mai află scrisori necercetate, apare ca din senin o ştire senzaţională. Prin Ana Maria Grigorcea-Messeri, strănepoata Veronicăi Micle, s-au dat publicităţii un număr însemnat de scrisori (93 de scrisori ale lui Eminescu către Veronica şi şi 15 scrisori ale Veronicăi către Eminescu). Unde stătuseră aceste scrisori până acum? Nu cumva fusese dorinţa Veronică ca să se dea publicităţii cât mai târziu sau deloc? Lungul drum al acestor scrisori către posteritate a început în anul 1937 când o tânără profesoară de limbi clasice, fusese invitată la o întrevedere cu ambasadorul Vasile Grigorcea şi cu soţia acestuia Graziella, nepoata de frate a Adele Nanu, pentru a o încredinţa pe fiica lor ,Ana Maria, pentru meditare. Tânăra profesoară de atunci, Maria Economu, este chiar mama editoarei acestor scrisori, care a scos la lumină acest tezaur epistolar. Neculae Nanu Culianu a fost căsătorit prima oară cu Valeria Micle, fiica cea mare a Veronicăi. Din acestă căsătorie s-au născut doi copii: Graziella ( care s-a căsătorit cu ambasadorul României la Londra,Vasile Grigorcea) şi Fănel, mort de tânăr. Apoi Valeria Micle-Nanu s-a recăsătorit cu Mihai Sturdza şi a mai avut încă doi copii, pe Grigore, scriitor, şi pe Mihai.  

Valeria Micle, fata Veronicăi Micle, având o frumoasă carieră muzicală, moare pe neaşteptate la 24 februarie 1929 la moşia de la Boureni, după Crăciunul petrecut cu fiica ei Graziella şi cu nepoata ei Anna Maria. Alesele calităţi umane ale Valeriei Micle s-au transmis şi fiicei şi nepoatei dar şi strănepoatei. Scrisorile cu pricina au ajuns în posesia Graziellei, apoi în custodia nepoatei Anna Maria. Mama editoarei a legat o frumoasă prietenie cu Anna Maria Grigorcea. Încă din anii petrecuţi în străinătate mama editoarei ştia de aceste scrisori şi mai ştia că femeia le păstra cu sfinţenie; deşi se făcuseră nenumărate demersuri ca să le dea publicităţii, refuzase categoric de fiecare dată. Mama editoarei a făcut o călătorie în Italia dorind s-o vadă pe Anna Maria Grigorcea, căsătorită cu un diplomat şi senator italian, Giarolamo Messeri. După 1990 i-a amintit Annei de scrisori şi a încercat s-o convingă să scoată la lumină acest tezaur epistolar. Insistenţele ei au prins viaţă şi au dus la un final fericit. Anna Maria Grigorce- Messeri i-a încredinţat preţioasele documente şi ele au prins viaţă în anul 2000 în cartea „Corespondenţa inedită Mihai Eminescu-Veronica Micle. DULCEA MEADOAMNĂ/ EMINUL MEU IUBIT” editura Polirom, 2000. cu o prefaţă scrisă de editoarea Christina Zarifopol- Illias din Indiana, Statele Unite. Acesta a fost lungul drum al scrisorilor până a vedea tiparul.  

După moartea Veronicăi Micle, mânuind cu abilitate un întreg arsenal de minciuni, feluriţi istorici literari, unii dintre ei mari literaţi, biografi sau publicişti, în cursa după un spectaculos ieftin, dând crezare clevetirilor contemporane despre Veronica colportate cu atâta uşurinţă, crezând că slujesc purităţii amintirii lui Eminescu, au creat din Veronica Micle efigia unei femei galante, facilitând o tradiţie de detractori, odioasă ca orice neadevăr. Chiar dacă, prin incidente inerente iubirii, în existenţa celor doi poeţi au fost hiaturi şi imputări urmate de clarificări, de amnistieri şi de frenezii reluate, penibilii procurori postumi, în ciuda faptului că părţile s-au împăcat, iar aura lor le-a condus suvenirul în legendă, au administrat acuzări asertorice de la bara unui tribunal inchizitorial, într-un proces care s-a terminat odată cu aceste scrisori publicate acum, la 100 de ani de la trecerea în nefiinţă a celor doi.  

Gh. Bogdan Duică a făcut un chestionar pentru cursul său universitar la Cuj întrebând mai mulţi cunoscuţi despre persoana Veronicăi Micle. Iată ce a răspuns poeta Matilda Cugler-Poni la 22 noiembrie 1922: „Am cunoscut-o şi-mi era foarte simpatică. Ea era o femeie frumoasă şi foarte inteligentă. (…) Avea mulţi duşmani şi mai cu seamă duşmance. Cred că a fost foarte nenorocită.”  

Şi acum să facem un scenariu: Să presupunem că ne aflăm în sala unui tribunal al Istoriei literaturii române. În faţa completului de judecată se află Veronica Micle, ca învinuită, de o parte şi de alta martorii apărării şi ai acuzării. Din martorii acuzării fac parte Henrieta, sora lui Eminescu, Maiorescu ( mare om, dar cu un suflet atât de mic pentru Veronica), George Călinescu şi Lovinescu. De cealaltă parte, de partea apărării, sunt „necrofagul” Octav Minar, Nicolae Iorga, Sadoveanu, Ibrăileanu, Augustin Z. N. Pop. Iau cuvântul şi unii şi alţii şi dintr-o dată apare Christina Zarifopol- Illias cu cartea editată de ea în mână şi le citeşte scrisorile Veronicăi către Eminescu. În sală e o tăcere adâncă. Toţi meditează la viaţa celor doi poeţi, la dragostea lor pasională, la moartea lor. Deodată judecătorul se ridică şi dă verdictul: NEVINOVATĂ!  

În altă parte am să mă refer la conţinutul acestor epistole care întregeşte viaţa lor sentimentală şi biografia lor.  

Ion Ionescu-Bucovu  

 

MIHAI EMINESCU CATRE VERONICA MICLE  

Îngerul meu blond,

Te-aş acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de faţă; aş face-o în gând, dacă n-aş fi atât de gelos precum sunt. Tu îmi faci imputarea că nu-ţi vorbesc de loc de amor - dar tu nu ştii că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Şi acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăşte şi când eşti de faţă, şi când nu eşti.  

Veronicuţa mea, dacă acest sentiment care tâmpeşte mintea şi stinge-n om orice curaj de viaţă, n-ar învenina pururea zilele şi nopţile mele, dacă n-ar fi ingredienţa fatală a oricărei gândiri la tine, aş fi poate în scrisorile mele mai expresiv şi mai vorbăreţ. Tu trebuie să ştii, Veronică, că pe cât te iubesc, tot aşa - uneori - te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are preţul ce i-l dau eu şi nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv şi fără împărtăşire.  

Te urăsc uneori pentru că te ştiu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aş fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui şi liniştit nu aş fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea. Şi această amărăciune e uneori atât de mare, încât pare c-aş fi vrut să nu te fi văzut niciodată. E drept că viaţa mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i dă cuprins şi înţeles, e drept că nu te-aş fi strâns în braţe, dulce şi albă amică, dar nici n-aş fi suferit atât, nici n-aş fi trăit pururea ca un om care duce un tezaur printr-un codru de tâlhari. Oare acel om, pururea în pericol de a-şi arunca viaţa pentru acel tezaur şi pururea în pericol de a-l pierde, nu-şi zice în sine uneori că, cu toate că iubeşte tezaurul, ar fi fost - nu mai fericit, dar mai puţin nefericit să nu-l fi avut? Aşa zice poate, dar cu toate acestea nu-l lasă în pădure, cu toate acestea-l iubeşte mai mult decât viaţa. Aşa te iubesc şi eu - mai mult decât viaţa, mai mult decât orice în lume şi pururea cu frica-n sân, aş vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde. Ţi-am spus, Nicuţă, că pentru mine viaţa s-a încheiat. Ce-mi mai spui tu, că sper să aflu alt amor cu uşurinţă şi că nu apreciez îndestul dragostea ta? Nu mai sunt în stare şi nu voi mai fi de-a iubi nimic în lume, afară de tine.  

Dac-ai cunoaşte această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai şti cu câtă amărăciune, cu câtă neagră şi urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ţi scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aş săruta, te-aş desmierda, dar te-aş ucide totodată.  

Momoţelule, îţi sărut mânile tale mici şi genunchii tăi cu gropiţe şi gura ta cea dulce şi părul şi ochii şi coatele şi toată, toată te sărut şi te rog, te rog mult să nu mă uiţi deloc, deşi poate tocmai când vei şti că te iubesc , nu vei mai pune nici un preţ pe iubirea  

lui Emin.  

 

 

Referinţă Bibliografică:
ROMANUL EPISTOLAR EMINESCU-VERONICA MICLE / Ion Ionescu Bucovu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1180, Anul IV, 25 martie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Ion Ionescu Bucovu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Ionescu Bucovu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!