Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Documentar > Mobil |   


Autor: Ion Cârstoiu         Publicat în: Ediţia nr. 1277 din 30 iunie 2014        Toate Articolele Autorului

Codru-i frate cu românul
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Codru-i frate cu românul 
  
Poate că nu e cuvânt mai des folosit în poezia populară românească decât codru, aşa de iubit şi cântat de marele poet naţional Mihai Eminescu: 
  
„Ce te legeni codrule 
  
Fără ploaie, fără vânt, 
  
................................... 
  
Codrule, codruţule 
  
Ce mai faci drăguţule?“ 
  
Iată câteva titluri ale unor poezii eminesciene: Codrule, Măria-ta, Povestea codrului, Freamăt de codru, La mijloc de codru, Peste codri sta cetatea. Codrii imenşi i-au servit româ¬nului de adăpost în vremea nă¬vălirilor şi, când bejenia se pre-lungea, românii defrişau tere¬nuri pentru locuinţe şi semănat. Lemnul de construcţie şi foc era la tot pasul în codrii care înconjurau satele din ve¬chime. 
  
Originea acestei vorbe este o dovadă a continuităţii multimilenare şi statorniciei neamului nostru. Mai întâi trebuie să amintim că acest termen are în¬ţelesul de „pădure mare“ (la care ne-am referit mai sus), dar şi „bucată de mămăligă, de pâine“. Se acceptă astăzi ca pe o axiomă ideea că la baza codrului românesc stă latinescul quadrum care însemna ,,pă¬trat“. Acel quadrum s-ar fi transformat în quodrum şi apoi codrum cu evoluţia semantică de la „bucată pătrată“ spre „bucată în general“, cu specia¬lizări: ,,de pâine“, „de mămă¬ligă“, „de pământ“, „de pădure“, „pădure“, „munte păduros“. Cuvântul există la albanezi sub forma kodrë (kodër) şi înseamnă „munte, deal, colină“, sens care ne întâmpină încă la bănăţeni şi în Crişana. Deşi majoritatea cercetătorilor români şi străini susţin originea codrului în felul explicat mai sus, n-au lipsit pă¬reri care puneau acest substan¬tiv pe seama fondului prelatin autohton (Hasdeu, Philippide, Pascu, Gh. Ivănescu, A. Vraciu, Miklosich, Barić, Reichenkron). De exemplu, Hasdeu îl explica prin sanscritul ka + dru „ce arbore“, adică „ce mulţime de copaci!“ În favoarea vechimii multimilenare a vorbei în dis¬cuţie pledează şi comparaţia nesemnalată până acum cu san¬scritul kudhra „munte“, întoc¬mai ca în albaneză, Banat, Crişana. (E. Burnouf, Dictionnaire classique sanscrit-français, Paris, 1866, p. 170). Credem că aceasta este o dovadă a vechi¬mii şi continuităţii graiului străbun daco-get până în idio¬mul românesc de astăzi. În limba strămoşilor băştinaşi, cuvântul trebuie să fi sunat [kudra] şi să fi însemnat „mun¬te“. Găsim întemeiată şi ipoteza lui Gh. Muşu, Din mitologia tracilor, p. 83, care deduce rom. codru „pădure“ din i.e. *kadh „acoperământ, înveliş“. Evoluţia de la „munte“ la „pădure“ este firească şi e întâlnită şi în alte familii de limbi. 
  
Ar fi posibil ca iniţial să fi existat două cuvinte cu sensuri diferite şi din limbi deosebite: un autohton dacic *kudra „munte“, „pădure“, comparabil cu sanscr. kudhra, alb. kodrë, peste care s-a suprapus urma¬şul etimonului latinesc codrum, quodrum, quadrum, „pătrat“, din simbioza cărora a rezultat cuvântul de azi cu forma uni¬că, dar cu înţelesuri deosebite. 
  
Originea prepoziţiei lângă constituie iarăşi un temei al continuităţii. Explicată prin toate formele adj. longus-a, -um, mai ales longo, longum ad, ad longo care nu însemnau decât „lung, -ă“, pe când vorba lângă pare a fi alt cuvânt de provenienţă autohtonă cf. sanscr. langa „apropiere, alătu¬rare“ (Burnouf, op. cit., p. 519), care nu putea da altceva în româneşte decât lângă. Ceva ase¬mănător ne mai intâmpină în letonă lidzas „apropiat“, lituan lyg „asemănător“, singalez linga (A. Riza în „Transilvania“, nr. 182). Nu poate fi acceptată re¬ferirea la „valoarea de însoţire a unei limite de la care s-ar fi ajuns la valoarea de situare în apropierea limitei“ chiar şi numai pentru motivul că, din ori¬ce formă a adj. longus, a, um am porni, rezultatul este adjec¬tivul românesc lung. 
  
Verbul a merge este explicat prin latinescul mergere care însemna „a se scufunda“, după ce s-a abandonat ideea originii din meo şi pergo. Se admite aşadar o evoluţie semantică de la ,,a se scufunda“ la „a merge, a se deplasa“. Învăţaţii s-au gândit că doar de pe culmile munţilor plecarea unui om se aseamănă cu scufundarea sa în văi. Şi albanezii au verbul mergoni „a se depărta“, explicat de lingvişti tot prin latinescul mergere. În lucrarea Alte eti¬mologii româneşti, acad. Al. Graur atrage atenţia asupra asemănării românescului a merge şi a franţuzescului marcher, acesta din urmă explicat în di¬verse moduri printr-un etimon germanic. Domnia sa reconsti-tuie un latin *mergo, compara¬bil cu sanscritul marga „drum, cale“ cu o întrebuinţare mai ales în graiurile rustice şi păstrat în ariile laterale ale lati¬nei. S-a sugerat şi influenţa unui termen paronim din sub¬strat apropiat de albanezul mergoni (I. Fischer, în TILR, II, 1969, p. 158). Este probabil ca în graiul daco-geţilor să fi existat un verb asemănător cu cel românesc de azi cf. sanscr. margayami care avea chiar sensul „a merge“, înrudit desigur cu marga „drum, cale“, rădăcina mrg (vezi Burnouf, op. cit., p. 504, 769). Poate aşa se explică şi pronunţia ardelenească: 
  
„Pe dealul Feleacului 
  
Mărg carele Iancului“ 
  
ori varianta să margă întâlnită la cronicarii moldoveni. Ca şi de alte dăţi, sensul moşteneşte semnificaţia băştinaşă, iar forma reflectă, de cele mai multe ori, pe cea a cuvântului latinesc dacă în cazul lui a merge s-a produs o interferenţă a unui cuvânt dacic cu unul latinesc. 
  
Margayami... langa... kudra. Ce mult se aseamănă cu: merge... lângă... codru! 
  
S-a spus pe bună dreptate că, printre cuvintele româneşti cu etimologia necunoscută, unele trebuie să fie strămoşeşti, au¬tohtone. Exagerările, absoluti¬zările, în sensul negării elemen¬tului prelatin din Dacia ori a reducerii nejustificate a impor-tanţei factorului romanic sunt neştiinţifice şi deci inadmisibile. 
  
Se ştie că verbul românesc a ţipa are două sensuri: „a striga“ (cu etimologia necunoscu¬tă), dar comparabil cu termeni baltici şi ,,a arunca“ (tot cu etimologia necunoscută), care ne întâmpină numai în Ardeal, leagănul poporului dac. În zadar încercăm să găsim vreo simili¬tudine în limbi din Europa: o întâlnim numai în sanscrită unde ţip însemna „a arunca, a azvârli“, aceasta fiind o dovadă în plus a conservării peste mi¬lenii a acestui cuvânt autohton chiar în inima statului vechi dacic. 
  
În seria paralelelor cu san¬scrita se înscrie şi adj. şi ad¬verbul iute, explicat curent prin sl. liut „crud, groaznic, cumplit“. Dar în româneşte iute înseamnă, în primul rând, „rapid“, sens pe care îl are nu¬mai sanscr. jutas „repede“. Ca atare trebuie să admitem ideea că cel puţin această semnifica¬ţie a putut exista în idiomul daco-get, de unde a fost moşte¬nită în limba poporului româ¬nesc de azi. 
  
Prof. Ion Carstoiu 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Codru-i frate cu românul / Ion Cârstoiu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1277, Anul IV, 30 iunie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Ion Cârstoiu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Cârstoiu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!