Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Amintiri > Mobil |   


Autor: Gheorghe Pârlea         Publicat în: Ediţia nr. 472 din 16 aprilie 2012        Toate Articolele Autorului

ION IONAŞCU ŞI-A...FURAT NEVASTĂ (AMINTIRI MOŞTENITE)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Pacea satului aproape că se-aşezase de-a binelea în făgaşul ei. Războiul, în frânturile lui aduse de pe front ori din zonele de acces spre locul înfruntării, ajungea încet-încet în arhiva nescrisă a memoriei. În Delenii de Sus, bărbaţii îşi îmblânzeau amintirea morţii, care, cine ştie cum, i-a ocolit, iar femeile cele batjocorite de calmucii stepelor şi-au potolit spaimele, ascunzându-şi mai bine tainele. Doar câte una din aceste nefericite nu-şi putea găsi liniştea. La poarta ogrăzii lui Ghiţă Pâslă, Safta, nevasata gospodarului, tocmai povestea Frăsânei lui Pălălaie ce pacoste a trebuit să înfrunte biata Anica lu'Donose:  
 
- Frăsână, am sî-ţi spun una care trebuie să rămână între noi. O ştii pe Anica lu'Donose?  
 
- Cum să nu, ţaţă Saftă? Că doar trăim în acelaş' sat... N-are cumva un băiet di vreo cinci anişori?  
 
- Aşa-i, Frasână, chiar di ea vorghesc. Şi anume dispri plodu' ei vreu să-ţi zic ceva ... Da' cu jurământ că ce ţi-oi grăi rămâne întri noi.  
 
- Cum zâci mata , ţaţă Saftă ... Şi, mă rog, ci vrei să-mi spui di plodu' Anicăi?  
 
Şi Safta se uită în lungul uliţei, mai întâi la deal, apoi la vale, după care rosteşte aproape de urechea Frasânei:  
 
- Că băietu' acela nu-i făcut cu bărbatu' ei.  
 
- Vai di mini!...Da cu cine, ţaţă hăi, că Anica-i fimeie la locu' ei, cheie di biserică!...  
 
- Nici eu n-o ştiu altfel dicât o ştii tu. Da' săraca o păţât o pacosti mare. Ştiu asta di la Aglaia lu' Ţugulea.  
 
Şi uite-aşa Frăsina a aflat de la Safta că atunci când s-a destrămat armata ruşilor, de n-a mai putut comenduirea ei să-i ţină în frâu pe fugari, nişte sălbatici de cazaci din cei care-au împânzit satele Moldovei au rămas peste noapte în casa lui Donose, căci nu era chip să te opui. Ziceau tălmacii lor, care bolmojeau româneşte, că ei îs cu-ai noştri, c-au luptat împreună, cot la cot, şi că n-au de gând să le necinstească nevestele.  
 
Şi Safta lui Ghiţă Pâslă se grăbeste să-i dea lămuriri Frăsânei:  
 
- Anicăi, cum-necum, i-o făcut mare poznă un sălbatic din aceia cu căciuli ţuguiete. Da' ci zâc eu di unu', când ştiu ghine că nici ceilalţi n-au fost mai omenoşi cu ea ...  
 
Şi de la Frăsâna au aflat taina asta jumătate din femeile satului. Destule dintre ele, când îl vedeau pe bietul băiat al Anicăi, îl arătau din ochi şi-şi dădeau coate, şoşotind ca acum Ileana lu' Oajdea, către Maria lu' Iepure:  
 
- Uite căzăcelu', tu Marie, ci frumos creşte! Numai di n-ar avea apucăturili lu' tată-său... Seca-i-ar sămânţa!...Că ne-o spurcat neamu' hoardele pustiului ...  
 
- Şî Anica, săraca! are zâle bune cu omu' ei? întreabă curioasă Maria.  
 
- Numai ea ştie. Da' are un bărbat tare di treabă. Pânea lu' Dumnezău! Creşte omu' progenitură străină în bătătura lui, ca şi cum îi făcut di el. Mai rar om ca aista!  
 
*  
 
Catrina, nevasta lui Nică Ionaşcu, nu prididea cu parastasele, calea prin care săvârşea legătura cea tainică cu cele două suflete plecate de lângă ea, prin voia Domnului. Prin voia Celui de Sus, dar prin mâna neamţului, în cazul feciorului cel mare, şi a banditului Zanet, în cazul bărbatului ei.  
 
Feciorul cel mic al Catrinei, Ion, băiatul ce-i rămăsese nadejdea bătrâneţii, s-a dat greu la brazdă din purtările lui îndărătnice. Vremea începea să-i deschidă ochii spre nevoile cele care pregătesc omul pentru aşezarea în tiparul satului. Dar Nică Ionaşcu, tată-său, chemat pe nepregătite din lumea asta, nu prea lăsase mare lucru în urma lui. Câteva oi din prăsila celor scăpate de cuţitele tâlharilor lui Zanet şi vreo două trei pogoane de pământ, mai mult păşune decât ogor bun pentru brăzdarul plugului. Cei doi boi cam îmbătrâniseră şi nu prea mai aveau vlagă. Îi hrănea Ion degeaba. Mamă-sa l-ar fi îndemnat din toată inima pe fiu-său să se-nsoare, ca să mai aducă un braţ de muncă în gospodărie, fie el şi mână de femeie tânără şi nu tocmai deprinsă cu îndeletnicirile casei. Să-i fie ei ajutor la treburile cele femeieşti. Dar ori de căte ori îi venea un asemenea gând îl alunga aşa cum a şi venit. Ca o fulgerare în noapte a norilor ce-şi vărsau ploaia departe, spre munte. Băiatul ei era încă prea tănăr. Şi-apoi nici nu prea era sigură că lui Ion îi stătea pe inimă vreo fată. Deşi ştie ea că la horă, băiatului ei nu i se-mpleticesc deloc picioarele. Şi că de-nvârtit, învârteşte fete şi nu babe.  
 
Ion avea motive, ce-i drept, altele decât mamă-sa, ca să-l frământe şi pe el gândul însurătorii. Vedea lesne, căci nu era deloc încuiat la minte, cum că ar fi trebuit să fie mai copt pentru un asemenea pas în viaţă, adică mai aşezat la orânduielile gospodăriei, mai statornic în faptele cele potrivite fiului rămas să-l înlocuiască pe tată-său, plecat la cele veşnice. Dar nehotarârea lui cu privire la însurătoare atârna greu de faptul că nu făcuse încă armata. Celelalte motive păleau toate pe lângă acesta care dădea bărbatului patalama de maturitate deplină. El ştia bine că însurătoarea nu-i o treabă de azi pe mâine şi că odată însurat, îţi croieşti drum fără abatere pentru până unde-a binevoi Dumnezeu să-i pună capăt. Iar în sat îi numărai pe degetele de la o singură mână pe cei însuraţi înainte de isprăvirea cătăniei. Dar inima tânară, ştiu asta mulţi, e mai tare decât mintea.  
 
Flăcău zdravăn la trup, cu piele bruneţică, ochi verzi şi gură frumos conturată, Ion avea în sat câteva fetişcane care-l pândeau pe sub gene. Ştiau ele însă că băiatul nu li-i hărăzit lor. Doar două fete pe măsura lui aveau motive să-şi facă planuri ascunse, pe care să le împlinească împreună cu Ion. Uneia însă, Casandra lu' Blaniţă, Dumnezeu îi rânduise alt plan, anume, s-o facă înger în Împărăţia Lui. Unealta de jos, de pe pământ, a planului Său fiind acel neastâmpărat de Budacea. Poate că de aceea fapta necugetată a flăcăului a fost îngropată între celelalte taine ale oamenilor, căci tot ce se ştia despre cum a murit Casandra a rămas în sat ca o poveste tristă, fără chip de pătruns de pe tărâmul omului. Decât dacă, cumva, bănuielile asupra lui Budacea ar fi avut vreo noimă.  
 
Cea de-a doua fată care-i dădea ghes la însurătoare lui Ion era Ruxandra lui Ghiţă Pâslă. O copilă zveltă, cu căpşor tare frumos cioplit de Meşterul Cel de Sus. Şi-avea o blândeţe în purtare, parcă anume potrivită chipului ei desăvârşit. Cei doi se cunoşteau numai de la hore, căci gospodariile lor erau rânduite la două margini opuse ale satului.  
 
Desigur, horele obştei nu despărţeau perechile care se plăceau la marginea tăpşanului unde-şi zdrăngăneau lăutarii cei tuciurii cobzele lor burduhoase, sau îşi umflau bojogii suflătorii în alămuri. Petrecerile acestea tinereşti care umpleau de viaţă, din când în când, duminicile satului se sfârşeau la porţile fetelor care aveau trecere la băieţii cu gânduri serioase. Dar printre însoţitorii codanelor se aflau şi vicleni, în plasa cărora gâsculiţele s-alegeau cu ponoasele cele hulite de ţaţele şi babele satului. Aşa păţise Maria lu' Rostogol şi Ileana lu' Ivaşcu, ai căror plozi erau numai buni de-acum să pască mieii pe coastele Chetrăriei ori s-aducă acasă gâştele de la bălţile Ghilahoiului.  
 
După spartul horelor, de un timp încoace Ion şi Ruxandra se îndreptau, fără tăgadă, spre casa lui Ghiţă Pâslă. Era lucru hotărât de tatăl Ruxandrei că Ion trebuia să-i întoarcă fata acasă în cuminţenie deplină. Altfel copila lui n-ar mai avea rost în lume decât la vreun schit de prin părţile Neamţului. De câte ori se întâlnea cu flăcăul, îi repeta cu hotărâre înţelegerea asta:  
 
- Ioane, o vorbă avem noi doi!...Să nu cumva să ieşi din cuvântul ista, că am palmă grea ... Şi când spun asta, mă uit la obrazul tău, Ioane ...  
 
- Bade Ghiţă, cuvântul meu îi mai greu dicât palma dumitali. Ştii doar că Ruxandra mi-i ca şi ochii din cap ...  
 
- Ştiu eu multi, flăcăule ... Chiar şi pe aceea care zice că ochii verzi niciodată să nu-i crezi. Şi-a' tăi, dacă mă iau după Ruxandra me', îs di culoarea şopârlei, Ioane ... Şi dispri şopârlă mai ştiu eu că vietatea asta îşi lasă coada slobodă la nevoie şi pe-aici ţi-i calea. Îi creşte ei alta la loc ... Pi când fetei, Ioane, di-o fi să-i crească odată coadă, nu mai scapă di ea cât trăieşte, băiete ... Şi eu, cu fata me', n-am să păţesc asta, nici dac-aş fi prostu' satului!...  
 
Horele la Delenii de Sus începeau după-amiaza, cam după ce vitele cele mari, îndată ce-şi primeau tainul din miezul zilei, s-apucau de rumegat. Încet-încet, tinerimea gătită în haine de sărbătoare se aduna la semnalul cântecelor împrăştiate de vânt din scripcile ori din frigoanele muzicanţilor. Aceştia şi flăcăii care-i tocmeau erau primii care se înfăţişau la locul dinainte hotărât.  
 
Ghiţă Pâslă era nezdruncinat în credinţa că Ion a' lu' Nică Ionaşcu, fiindu-i nepot de văr, era cel mai nimerit ca să-i încredinţeze grija fetei în zilele cu horă-n sat. Nici vorbă că între fata lui şi băiat ar putea să se-nfiripe vreun gând de însoţire pentru viaţă. Avea totuşi grijă să-i aducă aminte asta lui Ion ori de câte ori îl vedea:  
 
- Ioane, legea cea creştinească în care vieţuiesc oamenii din neamul nostru nu dă dezlegare la însurătoare ori măritiş între neamuri. Nici chiar între veri din veri, cum eşti tu cu Ruxandra me' ... Zic asta pintru cazul că-ţi trece vreo năzdrăvănie prin gând ...  
 
La vorba asta Ion nu se repezea cu răspunsul, cum îi stătea în fire. Dar lungirea liniştei dintre cei doi nu împiedica vorbele cele nerostite în gândul lui Ghiţă Pâslă. Şi-şi şoptea el apăsat că bine face că-şi încuie fata noaptea în casă, cu lacăt de două kile.  
 
Tatăl fetei nu ştia că temerea lui, în privinţa gândurilor ascunse ale lui Ion, era mult prea adormită. În seara acelei zile cu horă-n sat Ion şi Ruxandra luau deja hotărârea care făcea deşartă trebuinţa lacătului cel mare pe uşa de la odaia de fecioară a fetei. Cele două făpturi omeneşti, tinere şi doritoare de însoţire, rânduiau acum cele ce aveau să dea pe faţă curând taina lor cea mare. Chiar dacă, din vorbele fetei, nu era clar că noaptea ce urma va fi fiind hotărâtoare pentru planul lor ascuns:  
 
- Mi-i aşa di frică, Ioane, de-aş vrea să mor chiar acum! ... Ce-o să păţăsc di la tata, cu nimeni n-am să pot împărţî!  
 
- Ba cum nu, Ruxandră? La fapta asta suntem doi..Un bici pi schinarea ta, unu' pe-a mea ... Ca să fie frăţeşte ...  
 
- Ţie-ţi ardi di glumă, Ioane, şi pi mini cade ceru'! ...  
 
- Da' eu di ci-s aici, fată dragă?...Ca să-l ţin ... Şi Ion ridică mâinile spre cer, vorba vine, ca să-l oprească şi să nu-i cadă fetei pe cap.  
 
- Doamni, cu ci băiet neispravit vreu eu sî mă mărit!...Stârnim un război, Ioane, şi tu ti-ntreci cu şaga! rosteşte Ruxandra cu năduf. Ba, chiar plânge de-abinelea.  
 
- D-apoi, ce-ar fi, Ruxandră, să m-apuc şi eu di plâns, ca tine? Ne-am obişnui cu asta şi ne-am trezi amândoi bătrâni ... Şi ... nevinovaţi: eu flăcău şi tu fecioară ... Dacă tu vrei asta, eu n-am dicât să mă duc la armată, că mâini-poimâini îmi sună goarna.  
 
- Şi dacă mă iei la tini, nu tot o să-ţi sune goarna, Ioane? ... Oari ci ne-o apucat pi noi să ne grăbim atâta?  
 
- Apoi dacă nu ştii nici asta, Ruxandră dragă, eu plec chiar amu în armată ... Voluntar mă duc! ...  
 
Şi flăcăul dă să plece, lăsând fata în neputinţa de-a înţelege dacă Ion glumeşte şi-acum, sau îi chiar serios. Cu mâna la gură, a îngrijorare, Ruxandra îl opreşte cu vocea ei dulce dar hotărâtă:  
 
- Gata, Ioane! Tu sfârşeşti cu şaga, eu sfârşesc cu tânguiala!...Stai serios să videm ce-o mai rămas di făcut la pozna asta a noastră!  
 
Şi ceea ce-au mai pus ei la cale repede nu era mare lucru de-mplinit. Încă de cu seară, Ruxandra îşi puse la îndemână, înr-o boccea, câteva lucruşoare de mare trebuinţă, alese pe furiş din ladiţa ei de zestre. Stinse lampa de opt focuri de pe peretele de deasupra mesei cu trei picioare şi se prefăcu că se culcă mai devreme. Trecuse ceva timp până ce auzi la uşa tindei pe tată-său hodorogind, ca să pună lacătul cel mare. El, sărmanul, credea că flăcăii cei răi numai intrand pe uşă îşi puteau făpui nelegiuirea. Că la fereastră, foraibărele cele nemţeşti sunt pe dinăuntru. Şi că numai de mâna fetei pot fi stârnite de la locul lor. “Or, asta nu se poate întâmpla cu fata me' ”, îşi lauda el progenitura către nevastă-sa.  
 
În seara în care Ion a' lu' Ionaşcu luase o grea hotărâre pentru rosturile vieţii sale, mamă-sa îi porunci să se culce devreme, că a doua zi au a începe secerişul celor zece prăjini de grâu de pe dealul Popii. Era vreme numai bună pentru o asemenea treabă şi nu încăpea vorbă pentru vreo amânare. Ion tăcea ca mutul şi asta nu-i venea la îndemână Catrinei. Simţea ea că băiatul nu-i în apele lui şi ştia că îndărătnicia sa nu izbucneşte în vorbe ci în fapte de răzvrătire. Ca atunci când i-a cerut numaidecât să-i umple ciuberele cu apă, tocmai când avea el o treabă cu nişte băieţi de seama lui. Nici atunci n-a repezit-o pe mamă-sa cu vorba, dar a aruncat în fântână cele două găleţi goale şi şi-a văzut de treaba care i se potrivea mai bine. Acum Catrina plecă la culcare, lăsând totul pe seama dimineţii ce urma să vină.  
 
Dar ce dimineaţă de pomină a avut Catrina în ziua care a urmat! Femeia se culcase de cu seară, încredinţată totuşi că Ion n-o să treacă peste cuvântul ei, în ce priveşte treaba ce-o aveau de împlinit a doua zi. Şi se sculă dimineaţă, cu noaptea-n cap, ca să-i pregătească băiatului de-ale gurii pentru mersul la câmp. Buimăcită încă de somnul adânc al nopţii, se miră când zări în odaia flăcăului lampa aprinsă. Şi merse să-l laude că se învredniceşte şi el o dată să-i urmeze porunca. Dar mai bine nu intra ...  
 
Când deschise uşa încăperii cu geamlâc cât palma, Catrina înlemni ca o stafie, cu creştetul lipit de pragul de sus şi cu mâna paralizată pe clămpuş. Îmbrăcaţi de parcă erau gata de plecare, ori abia sosiţi, două momâi stăteau cu capetele plecate pe marginea laviţei cu saltea de paie, învelită într-o cuvertură înflorată, ţesută în stative. Păreau stane de piatră. Ion îndrăzneşte, într-un timp, în care peste încăpere stăpânea muţenia, să ridice capul şi s-o ţintească pe mamă-sa cu ochii săi verzi, gata să-şi rostească şi vorbele:  
 
- Mamă, vrei nu vrei, eu mi-am luat nevastă...Şi dacă-ţi convine sî rămâi singură, eu acum o iau di mână şi mă duc în lume ...  
 
- Da' cini ti-o-nvăţat pi tini, Ioane, că luatul nevestii i-o treabă care se face în miezu' nopţii? Ti pomineşti că ţi-ai luat dascăli huhurezii, Ioane! Doamne fereşti! Uiti ce-am hrănit la sânul meu!  
 
- Lasî mamă, că n-am dat în cap nimănui ... O să ai şi mata cu cini ti împotrivi urâtului când voi pleca eu la armată.  
 
- Digeaba cauţi tu s-o dregi, băite! Că nu-i apă pi albia Bârladului cu care sî speli ruşinea pi care mi-ai făcut-o! ... Nu mai vorghesc de ruşinea acestei fete ... Da' ridică ochii, copchilă hăi, să văd şi eu a cui eşti! ... Măcar de-i fi din alt sat, ca să nu dau degrabă ochii cu părinţii tăi.  
 
Şi Catrina se apropie de fată, îi pune mâna cu milă sub bărbie şi-i ridică uşor capul. Fata simte îndurarea femeii şi, încurajată, ridică ochii mari şi speriaţi asupra celei care îi devenea soacră. Catrina înlemneşte din nou. Cu o lovitură în moalele capului, recunoaşte chipul fetei lui Ghiţă Pâslă, văr cu bărbatul ei. Ca trezită dintr-un vis de-o clipă, îşi duce mâna la gură, odată cu gestul lui Ion de-a-şi ascunde din nou privirea, şi rostesteşte cu chipul schimonosit de îngrijorare:  
 
- Ce-ai făcut, Ioane!? Ne-ai stricat şi cu Dumnezău, nu numai cu satul ... Fata asta ţi-i neam di sângi, băiete!  
 
După o mică tăcere, Ion îndrăzneşte să ridice privirea:  
 
- Lasă mamă, că n-oi fi eu primul care calcă legea asta ... Ş-apoi sângili nostru s-o înstrăinat de-acum mamă ...  
 
- Văd eu că te-apuci să faci şi legi noi, băiete. Ca să-ţi bată vântu' di undi vrei tu ... Măcar de-ai avea corabie, Ioane!  
 
- Ba chiar am, mamă! începe să se descătuşeze curajul făptaşului. Am corabie, mamă, de-acum. Şi cu ea o să strabat viaţa, poate că şi ţara ... Că tot nu mă las eu de făgăduinţa să-l răzbun pi tata ... Iar dacă m-oi face jandarm, o să trebuiască să umblu din post în post ... Şi cu Ruxandra di mânî, o sî-mi fie mai uşor, mamă ... Da' pân' atunci, hai sî ni liniştim, c-om scoate-o noi la capăt cu bădia Ghiţă ... Cât despre lume, nu mă sânchisăsc eu. Face ea răutăţi mai mari ca a noastră ... Nu-i aşa Ruxandră?...  
 
Şi Ruxandra aprobă muţeşte, lipindu-şi de câtea ori bărbia de şiragul de margele, în timp ce-l privea pe sub sprâncene pe băiatul hotărât s-o ţină de nevastă, peste orice împotrivire. Iar Catrina, deschise ochii mari ca să se dumirească dacă vorbele acelea hotărâte şi aşezate, ieşite din gura băiatului ei, nu sunt cumva ale unei năluci care seamănă tare bine cu bărbatul său de pe cealaltă lume.  
 
A doua zi, vecinii Catrinei lu' Nică Ionaşcu şi ai lui Ghiţă Pâslă au dat veste, unii dintr-un capăt şi ceilalalţi din alt capăt al satului, că Ruxandra a fost furată de văru-său Ion, stricând din nou legea creştinească a satului. Unii, mai înţelegători, trecuseră deja de partea tinerilor. Destui însă deplângeau ruşinea părinţilor care nu mai puteau da înapoi roata acestei istorioare, adăugată la alte câteva de acelaşi fel, petrecute în sat cu ani în urmă.  
 
Cuscrii cei aflaţi în neputinţa de-a drege stricăciunea s-au înţeles să-i ierte pe poznaşi şi să le împlinească totuşi rânduiala nunţii. Asta numai după ce popa din sat le-a dat tinerilor canon şi dezlegare, căci Dumnezeu e mare şi înţelegător.  
 
La nunta cu pricina, s-a pus în faptă şi ameninţarea lui Ghiţă Pâslă, făgăduită lui Ion. Însă ea s-a împlinit cu palma grea, de femeie bărbătoasă, a Catrinei. Aşa, ca din senin, Catrina îl strigă pe Ion, chiar când mireasa îi îndrepta mirelui floarea din piept. Şi, în mirarea socrilor mici, aflaţi şi ei de faţă, îi plesneşte lui ginerică două palme peste acelaşi obraz. Apoi vocea femeii adaugă şi rostul gestului ei:  
 
- Asta-i răsplata pi care o merită hoţii di fete, Ioane! De-abia acum am încheiat socoteala cu tine ...  
 
Şi Ion, mirele cel arătos, pe cât de surprins, pe atât de ruşinat, găseşte îndată ieşire:  
 
- Dacă atâta-i pedeapsa pentru pozna me', apoi s-ar putea să-mi fac un obicei din asemenea hoţie.  
 
- Poate nu ştii că ţi-ai luat jandarm, Ioane! îndrăzneşte să-i ţină hangul mireasa.  
 
În drum spre Biserică, tineretul făcea glume pe seama palmelor primite de Ion de la mamă-sa, de faţă cu mireasa. Şi hohotele de râs se opriră abia la uşa bisericuţei din lemn.  
 
O frumoasă zi de vară încheia pentru Ion a'lu' Ionaşcu vremea libertăţilor sale de holtei. Din nucul de lângă clopotniţă, cu vocea răguşită de dulceaţa cireşelor, un cuc îşi repta partitura cea însoţită de două silabe identice. Imediat după asta, dinlauntrul bisericuţei răzbătu până afară, prin glasul popii şi al câtorva cântăreţi bisericeşti, “Isaiia dănţuieşte”. Cântarea cea care dădea împlinire deplină unei însoţiri, începută necanonic, între un băiat şi o fată cărora le-a fost hărăzit un destin familial ce abia avea să urmeze.  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
ION IONAŞCU ŞI-A...FURAT NEVASTĂ (AMINTIRI MOŞTENITE) / Gheorghe Pârlea : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 472, Anul II, 16 aprilie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Gheorghe Pârlea : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gheorghe Pârlea
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!