Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Fragmente > Mobil |   



CARTEA CU PRIETENI- ION IFRIM-Amintirea unei mari iubiri
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

O iubeam aşa de mult încât aş fi fost în stare să devin samsarul universului, pe care l-aş fi jucat la barbut, cu gravitaţia lui cu tot. Iubirea mea juvenilă, platonică, devenise patologică. Numai gândul că cineva ar fi putut comite samavolnicia de a-i atinge un sân, m-ar fi determinat să pornesc o cruciadă. Vera, cum îmi plăcea să-i zic, era o fată pe care am cunoscut-o cu mult timp în urmă. Eram doi adolescenţi veniţi de la ţară, plimbându-ne pe bulevardul plin de castani, cu frunzele de aramă ce se desprindeau din copaci. Într-o zi, marea mea iubire de altădată, tăiase din părul ei de abanos o şuviţă strânsă de o fontă roşie sub formă de papion pe care mi-a făcut-o cadou. Dacă aş scotoci peste tot, chiar şi după atâţia ani, aş da de ea printre coperţile vreunei cărţi. Parcă mă şi văd plimbându-ne duminicile de mână prin Crâng, ţinând strâns la subsuoară o carte, ce aparţinea lui Dostoievski, de care nu mă despărţeam niciodată. De obicei o aşteptam în faţa unei cofetării, unde, vânzătoarea, deranjată din lectura ei, se scula de pe scaun şi servea clienţilor citronadă în pahare de plastic. Într-o rochie vaporoasă, roşie, cu buline albe, grăbită, o zăream venind la întâlnire prin aglomeraţie. În picioare purta o pereche de tenişi chinezeşti, înconjuraţi pe margine de o dungă subţire de culoare verde. Pe atunci Vera avea trăsăturile lui Scarlet O’Hara, cu fruntea luminată, cu privirile ei senine, gata oricând să izbucnească în plâns atunci când cineva o jignea, sau îi aducea vreo învinuire nedreaptă. Într-o zi, după ce am părăsit sala de cinematograf, unde văzusem împreună ecranizarea celebrului roman al Margaretei Mitchell, în regia lui Victor Fleming, cu Clark Gable (frumos gagiu! făcuse ea remarca), în rolul căruia mă visam (asta avusese loc într-o primăvară), ne-am oprit sub crengile aplecate ale unei magnolii abia înflorite, ce se revărsau peste grilajul de fier al spitalului de tuberculoşi. Se întuneca. Părea îngrijorată. Niciodată nu întârziase în oraş aşa de mult. „O să mă certe mătuşa!” tot repeta de fiecare de fiecare dată. Ţin minte că lumina unui neon cădea peste florile de magnolii, devenind violacee. Aş fi vrut s-o apuc de mijlocul ei subţire ca o amforă, în stilul flegmaticului acela pe care Vivien Leigh, în rolul nefericitei Scarlet, refuzându-i protectoratul, îl lovea, furioasă, cu pumnii în piept, în timp ce, canalia, cu pălăria şi fracul său impecabil, râdea. Şi acum îmi aduc aminte de finalul dramatic, în care, abandonată, cu ochii scăldaţi în lacrimi, Scarlet, se prăbuşeşte cu fruntea pe treptele clădirii, plângând în hohote. Niciodată nu mai văzusem vreo altă actriţă plângând pe toată durata filmului, aşa cum plânsese nefericita aceea, care îşi găsise salvarea în Tara, locul în care se născuse, ca şi bruneta, pe care o cunoscusem în adolescenţă şi care văzuse lumina zilei într-un sat îndepărtat de munte, numit Gura Teghii, un adevărat paradis, cum zicea Cioran despre Coasta Boacii, la care se gândea cu lacrimi în ochi chiar şi atunci când se plimba pe Champ Elysee. Veronica Anton, căci acesta era numele ei, venise la oraş din pustiul acela ancestral, părăsind ţinuturile natale, cu dealurile şi pădurile ce înconjurau satul. Acolo îşi petrecuse copilăria, aducându-şi aminte de apusurile de soare, pe care le urmărea nemişcată, în tăcere, cu bărbia pe genunchi, ca o micuţă chinezoaică din filmele lui Caneto Şhindo, cocoţată pe vârful unui gorgan, de unde gărgăriţele traversau în grabă podul palmei, ridicându-se pe degetul arătător, luându-şi zborul pe deasupra munţilor Podul Calului. Lăsase în urmă pentru totdeauna edenicele poieniţe, cu fluturii săi şi iarba verde de acasă, pe care, vara, stătea întinsă pe spate, privind metamorfoza norilor, aflaţi într-o perpetuă mişcare, luând forma unui adevărat bestiar. Deşi absolvise liceul, la care fusese dată, fiind lăsată în grija unei mătuşi, aşa de exigentă, încât, nu-i permitea să se ducă decât la cursuri şi la biblioteca orăşenească (acolo ne-am şi cunoscut), studiile sale aveau să se oprească cam pe aici, fiind în cele din urmă obligată să se angajeze într-o fabrică, cum era pe atunci, socialistă. Din acel moment, drumurile noastre aveau să se despartă, pierzându-i urma. Cu banii câştigaţi, reuşi să-şi cumpere o garsonieră. Toate acestea avea să mi le povestească după ani şi ani, când, întâmplător, aveam să ne reîntâlnim. Poate că dacă ar fi trăit şi ar fi avut parte de afecţiunea tatălui, un bon viveur, altul ar fi fost destinul ei. Ca un făcut, malversaţiunile, venite din partea acestor netrebnici, cu ştremeleagul între picioare, aşa cum îi numise mama sa pe toţi bărbaţii, fără nici o excepţie, şi cum ţinuse minte şi avea să-i numească şi ea mai târziu, nu se redusese la tatăl său. Curând apăru şi un Clark Gable, care avea să-i răpească fecioria, cu o mustaţă de berbant, uitându-se la ea „ca un borfaş la ceasul unui lord”. Se trezise ţinută de mână, semnând certificatul de căsătorie, pe care ofiţerul stării civile avea să i-l ofere, legând-o de un bărbat despre care prea puţine ştia. Peste câteva săptămâni au început primele simptome: pofte, greaţă. Burta îi creştea de parcă ar fi fost un aluat, pe măsură ce era cuprinsă de lehamitea, pe care o observase şi la mamă, faţă de ceea ce bărbaţii deţineau între picioare. Veni pe lume şi plodul. Na Veronico! Aventurierul se volatiliză, lăsând responsabilitatea asupra ei de a-şi creşte odorul de una singură, fără a-i sari în ajutor cu ceva, dacă nu cu o mică gratificaţie pecuniară, pe care şi aşa ar fi fost obligat să o plătească în faţa legii, măcar cu sfaturile părinteşti ce i le-ar fi putut da copilului, în rarele vizite pe care, moralmente, ar fi fost dator să i le facă. Cecenă din fire, îşi crescu copilul de una singură. Vându, în cele din urmă, garsoniera şi se mută într-un apartament, aflat la etajul patru, pe undeva pe la periferia oraşului. Eram unul dintre puţinii inşi ce-i cunoştea noua sa locuinţă. Într-o zi, aflat într-un supermarket, mă trezesc bătut pe umăr. Era ea, Anton Veronica, fata bună şi cuminte, cu care am schimbat numerele de telefon, urmând ca, într-un viitor foarte apropiat, să-i fac o vizită. Ceea ce s-a şi întâmplat. Apartamentul ei era aproape gol. Din primul moment m-a izbit sărăcia în care trăia. Un covor făcut din iută, aflat pe holul de la intrare, o vitrină în care se aflau câteva cărţi, patul, o noptieră. În ciuda muncii grele pe care o făcea, acolo, la fabrica unde lucra şi de unde venea frântă de oboseală, îşi mai făcea timp să mai şi citească. Ne-am refugiat în bucătărie. Îmbrăcată într-un capot de stambă, cu papuci în picioare, lovea cu ciocanul feliile de carne, în timp ce ţinea ţigara între degete. Scrumiera era plină de chiştoace. Fuma numai kent. Pe filtrul alb se vedeau urme de ruj. Simţindu-se privită, începu să-şi exprime nemulţumirea faţă de fiica sa, care avea absenţe cu nemiluita. Toată noaptea stătea cu borfaşii din cartier hă hăind pe la colţul blocurilor. „Nu s-o găsi vreun gagiu care s-o înţepe cu un cuţit în coaste, poate numai în felul acesta se va linişti!” Scăpată de sub control, incorigibila puştoaică, nu fusese văzută niciodată punând mâna pe vreo carte. Toată ziua asculta manele cu căştile în urechi, iar nopţile şi le petrecea cu hăndrălăii pe la colţurile blocului. “Măi frate, noi parcă n-am fost aşa!” se enervă Vera. M-am sculat de pe scaun şi am luat-o în braţe. Am simţit din partea ei o abandonare totală. Părea resemnată. Nu mai avea nimic din energia şi orgoliul de altădată, care o făcea să semene cu Scarlet O’Hara. Veronica era o slăbănoagă. Prinzând-o de mijloc am simţit o mână de carne. Fabrica, despre care învăţasem la şcoală că nu dă picioare, îi răpise tinereţea. Ochii încercănaţi erau înconjuraţi de o pată vânăt albăstrie. Din frumuseţea ei de altădată mai rămăseseră doar buzele pe care i le-am sărutat cu ochii închişi. Tardiv sărut, căci ceea ce trebuia să fac cu mult timp în urmă, şi nu făcusem din cauza emoţiilor, iată, îndrăznisem acum. Pentru câteva clipe m-am visat timidul şi introvertitul adolescent de altădată, stând sub magnolia aceea, ce-şi revărsa crengile peste grilajul de fier al spitalului de tuberculoşi, prin geamurile căruia, la lumina becurilor aprinse, se vedeau siluetele muribunzilor, îmbrăcaţi în pijamale, abia deplasându-se printre paturile de fier, de care se sprijineau cu mâinile lor cadaverice. Ceea ce fusesem în stare să apăr cu preţul întregului univers, dispăruse pentru totdeauna. Ţin minte că imaginea aceea cu tuberculoşii mi-a amintit de Muntele vrăjit a lui Thomas Man pe care tocmai îl citisem. Cu ciocanul de strivit carnea în mână şi-a încolăcit braţele după gâtul meu. Stând acolo cu ochii închişi, cafeaua, care fierbea pe ochiul mic al aragazului, mi-a dat strania senzaţie că mă aflam undeva la malul mării, că eu eram albgardistul acela din filmul lui Grigori Ciuhrai, intitulat Al 41-lea, şi ea bolşevica, ce se lasă abandonată în braţele duşmanului de clasă, duşman pe care avea să-l împuşte până la urmă, în ciuda nopţilor de dragoste, cu arma rezemată de marginea patului, până într-o zi, când, zărind în depărtare o corabie, albgardistul o ia la fugă şi ea nu ezită să-l ia în cătare, să-l asasineze, în ciuda distanţei. Aşa cum stăteam cu ochii închişi, strivindu-i buzele, parcă îl şi vedeam pe ofiţerul acela cum se prăbuşeşte peste spuma talazurilor ce veneau la mal, de parcă vântul se plimba pe deasupra apei ca o rindea. Cafeaua, care dăduse în cele din urmă în foc, ne trezi la realitate. Brusc, se desprinse din braţe, oprind ochiul aragazului. În noaptea aceea îmi dăduse termenul. “Dacă în doi ani nu mă vei lua de nevastă mă voi mărita”, îmi spusese. De atunci o mai vizitasem doar o singură dată. O găsisem acasă doar pe fiica sa, în prezenţa căreia instalasem un receiver cu două carduri, oferindu-i posibilitatea de a privi în acelaşi timp la două televizoare. Strâmtorată, cum o ştiam, urma să-i plătesc abonamentul pe durata unui an. La plecare îi lăsasem şi un DVD-player cu câteva CD-uri, printre care şi unul despre zidul chinezesc. Ba, în funcţie de timpul liber, aveam de gând, văzând-o aşa izolată, să-i duc şi un calculator. Îi lăsasem vorbă, prin fiica sa, c-o să revin. Prins de activitatea cu care mă îndeletniceam (eram instalator de antene satelit, aparţinând unor echipamente DTH, cu transmisie de tipul „direct TO HOME”, ale căror programe erau criptate în NAGRAVIZION), o vreme gândurile mele s-au îndreptat spre frecvenţele formate din rata simbolului, polaritate, fec şi unghiuri, intrate în interferenţă cu sateliţii, ce gravitau pe bolta cerească, formând o curbă polară la sute de kilometrii de pământ. Zgomotul celor doi decibeli, emişi de satelit, se loveau în antena kit şi de acolo ricoşau, fiind preluaţi de un LNB, transmişi în receiverul, unde erau amplificaţi şi prelucraţi în imagine. Cum putea un zgomot, imposibil de perceput, să se transforme în imagine, nu puteam să-mi explic. Instalasem o astfel de antenă şi profesorului meu de fizică şi matematică din clasele primare. “Dom’ profesor”, i-am reproşat, “de ce nouă elevilor, nu ni s-a explicat faptul că zgomotul are temperatură şi că unitatea de măsură a acesteia este kelvinul? Poate că dacă aş fi ştiut acest lucru aş fi devenit un mare savant, ce ar fi revoluţionat ştiinţa, contribuind, în acest fel, la binele omenirii.” “Sincer să-ţi spun nici eu n-am ştiut. He! He!” începu să râdă cu ochii lui mici, ascunşi după o pereche de ochelari vechi, prinşi cu elastic. Roşu la faţă, era într-o veşnică euforie bahică. După evenimentele din decembrie (“Nu-i aşa c-a fost lovitură de stat?!” mă tot întreba, în timp ce instalam antena), intrase în posesia a zece ari cultivaţi cu viţă de vie nobilă, aflată între două haturi pline cu mărăcini, vie ce aparţinuse colhozului. Rămăsese singura vie îngrijită ca la carte. Restul pământului era înconjurat de brusture şi ferigi. Cărpănos cum era, în fiecare toamnă, după cules, ca să nu plătească pe cineva din pensia lui de cadru didactic, ara cu un plug din perioada interbelică, repus în funcţiune, tras de o faulkneriană gloabă bătrână, abandonată prin curtea CAP-lui, pe care o luase acasă drept despăgubire. De pe suhatul aflat la marginea satului, de unde îşi făcuseră apariţia trupele sovietice, se vedea o mogâldeaţă de om, profilată pe bolta cerească, aplecată asupra brazdei, sau pompând din vermorelul său zeama bordeleză peste frunzele viţei de vie, expusă la fel de fel de dăunători. Pe cap, sacerdotul, purta o soioasă căciulă neagră din piele de oaie de pe vremea lui Deceneu. Astfel treceau peste getul acesta, ce-şi rătăcise veacul, uitând să se bărbierească, anotimpurile, cultivând astronomia şi agricultura. Tatăl său, care-şi pierduse o mână în război, murise de curând, rămânând singur. Celibatar convins, după ce-şi prăjea două-trei ouă amestecate cu jumări în tigaia magică (pe care mi-o arătase, jubilând), primăvara, după ce se apleca asupra fiecărui butuc, tăindu-i corzile, acelaşi plug întorcea brazda în sens invers. Cunoscător al legii lui Arhimede, care trăise în secolul al III-lea î.Hr., cunoştea principiul fluidelor ca nimeni altul. “Iar m-am îmbătat ca un porc!” Dealtfel, chiar şi la ore venea cam abţiguit. Având în capul lui atâtea socoteli de făcut, uita, uneori, să se încheie la şliţul pantalonilor, al cărui tur îi făcea picioarele şi mai mici decât le avea în realitate, plimbându-se printre bănci, fară a-şi da seama de acest lucru. Cu toate astea nimeni nu l-ar fi bănuit de vreo turpitudine. Încaltea ţăranii îi purtau un mare respect, ştiut fiind că, aşa cum o spunea chiar el, “matematica e un obiect de bază”. Generaţii după generaţii trecuseră prin mâna lui. Odată, unul din foştii elevi, care ajunsese şef de gară, venise special la el acasă să-i sărute mâna. În toată cariera lui de profesor niciodată nu dăduse nota zece. Îmi aduc aminte că, noi, elevii, îl porecleam “Domnu’ Lae fără coaie.” Anii trecuseră pe nesimţite şi acum toată activitatea lui se reducea la postaţa aceea de pământ, pe care, înainte de a fi smulsă din ghearele comuniştilor, o smulsese Cosmosului, format, după cum prea bine se ştie, din infinitul mic şi infinitul mare. “Nu te mai frământa atâta! ” zise Pitagora, devenind dintr-o dată serios. ”Ştii ce a zis Einstein? «La capătul tuturor descoperirilor l-am întâlnit pe Dumnezeu.»” Deşi trecuţi cu mult de optzeci de ani, unii veterani de război se interesau cum să facă să prindă filmele porno de pe Spice Platinum fără să plătească, considerând acest lucru un drept ce li se cuvenea. Unul dintre aceştia, căruia îi cerusem numărul de telefon, urmând a-l consemna în contractul titularului, îmi răspunse: “M-a ferit Dumnezeu!” Văzusem şi auzisem multe în grandiosul meu proiect de culturalizare rurală, unde, ţăranii îşi târau zilele, ruinaţi de colectivizare. Mă acomodasem noii orânduiri postdecembriste. Munca spartană îmi lua mai tot timpul. Într-o zi primesc un telefon de la Vera, care mă chema de urgenţă la ea, fără să-mi spună şi de ce. Mă aflam, ca de obicei, într-unul din satele întinsei Câmpii a Bărăganului, pe unde, de-a lungul timpului, instalasem sute, dacă nu chiar mii, de antene. Plecam noaptea, veneam noaptea. Faptul că în ziua aceea fusesem chemat de urgenţă îmi dădea dreptul să cred că termenul expirase, şi acum, înalta instanţă, mă invita pentru deliberare. Neavând nici un şef, care să mă supravegheze, mi-am întrerupt activitatea. “Vezi că vin, i-am zis la telefon. Mă aflu deja în oraş. Unde ne întâlnim?” “Ştii spitalul din micro XIV?” mi-a răspuns tot printr-o întrebare. “Sigur!” am zis. “Dacă mergi pe jos, spre fabrica de bere, vei zări turla unei biserici. Odată ajuns în faţa ei rămâi acolo. Aşteaptă-mă. Cobor imediat să te iau.” “Perfect”, am răspuns. Neputând să mă abţin, am adăugat: “Cu ocazia asta ne vom pune şi pirostriile.” “Aiurea!” am mai apucat să aud. Ajunsesem. Ningea. Prin aer pluteau fulgi mici de zăpada de parcă baba Dochia îşi lepăda furoul de pe ea. După mai bine de douăzeci de ani, lumea părea la fel de mohorâtă, abătută şi cenuşie ca pe vremea împuşcatului. Cu privirile în pământ, atentă să nu alunece pe zăpada îngheţată, o băbuţă adusă de spate, cu o sacoşă într-o mână, sprijinindu-se într-un băţ, se îndrepta, vâslind din braţe, către alimentara din apropiere. Aş fi dorit ca timpul să se scurgă cât mai repede. Ardeam de curiozitate să aflu de ce fusesem chemat. Într-o mână ţineam o revistă de specialitate. Începusem un articol interesant despre un receiver cu trei tunere, numit Goldem Media Spark Triplex, şi acum, dacă tot apăruse un timp mort, mă hotărâsem să-l termin, curios să văd până unde ajunsese noua tehnologie, care tindea, tot mai mult, spre diviziunea atomului şi a mult trâmbiţatul accelerator de particule, aplicaţie despre care se specula că ar fi fost în stare să te întoarcă chiar şi în timp. Cât de mult mi-aş fi dorit să ne fi întors cu trei decenii în urmă, să o ţin măcar o dată în braţe pe Vera de altădată. Trecuse mai bine de un sfert de oră şi ea tot nu mai venea. Am sunat-o din nou. “Ce faci? Îţi pui rochia de mireasă? Nu te încape trusoul?“ “Lasă băşcălia. M-am răzgândit. Nu mai cobor. Vino tu direct. Ştii unde stau.” Am luat-o pe jos, făcându-mi vânt pe gheaţa pe care copiii se dădeau cu ghiozdanele în spate. În apropiere era o şcoală în curtea căreia elevii se băteau cu zăpadă. Ţipetele lor se loveau de zidurile clădirii, ricoşând în urechile trecătorilor. Pe umăr aveam o geanta de care nu mă despărţeam niciodată. În geantă aveam o plasmă mică, chinezească, o bijuterie care valora mai mult decât un televizor, un receptor cumpărat de la un hacker din Bucureşti cu modulator în el, unde se introduceau cheile şi programele criptate se deschideau, simulând proprietăţile Smart Cardu-lui (cunoşteam toate tertipurile, de la upgrade automat, până la introducerea cheilor manual), un detector semnal Satfinder, alte obiecte, indispensabile meseriei cu care, în ultima perioadă, îmi câştigam existenţa. După câteva minute am întins degetul spre sonerie. Era un bloc în care media clasei sociale, ai celor ce-l locuiau, îşi arunca miasmele, căci pe holul descojit de var stăruia mirosul cartofilor prăjiţi. Sinistrul ecou al unui lătrat de câine, pe care mai apucasem să-l aud înainte ca ea să vină să-mi deschidă, se ridică până la etajul patru. Sosi la uşă mai repede decât m-am aşteptat. Se auzi o cheie răsucită în ială şi uşa se dădu la o parte. Privindu-mă prin vizor, mă recunoscuse probabil, căci se retrăsese imediat în bucătărie, apucând să-i mai zăresc doar un papuc şi fluierul piciorului. Eram curios din cale afară să aflu de ce mă chemase. Dacă nu era vorba de ultimatumul pe care mi-l dăduse, privind mariajul, mi-am închipuit că, neavând cu cine să se sfătuiască, ceea ce urma să-mi spună nu era un lucru îmbucurător, ci mai degrabă vreo nenorocire (încă una) care se abătuse asupra nefericitei, căci gesturile precipitate cu care se mişca trădau o vizibilă nelinişte. Pătrunzând în bucătărie am văzut-o deja aşezată pe un scaun, trăgând dintr-o ţigară consumată pe jumătate. Cu aceiaşi mână în care ţinea ţigara îmi indică un scaun, semn să iau loc. Ceea ce am şi făcut. Îndreptând privirile spre ea am observat un chip obosit, plin de durere, înlăcrimat. Jenat, am întins mâna după pachetul de ţigări, crezând că gestul acesta ţinea loc şi de întrebare. Tocmai mă pregăteam să apăs degetul pe rotiţa randalinată a brichetei, când, am şi auzit-o cum dă drumul unui hohot de plâns, răsucind şi strivind chiştocul de ţigară în scrumieră. Se ridică şi mă invită în sufragerie. Cu puţin înainte de a pătrunde în camera în care fusesem invitat, am încercat să-mi închipui care era motivul pentru care fusesem chemat şi mai ales de ce era aşa de deprimată. Căzuse, probabil, televizorul de pe masă, sau se bulise receiverul pe care i-l instalasem?! Nu era nici una nici alta. Era şi mai rău. În faţa mea apăru un adevărat dezastru. Covorul fusese tras într-o parte şi în mijlocul camerei erau aşezate câteva ligheane pline cu apa ce se infiltrase prin tavan. Peretele opus ferestrelor era şi el îmbibat. Toată noaptea, după cum avea să-mi povestească, se luptase cu infiltraţiile, cărând ligheane şi albii de plastic pe care abia dacă reuşea să le deşerte în baie. Deşi era iarnă, cu o noapte în urmă, temperatura se ridicase peste zero, zăpada de pe acoperiş se topise, scurgându-se pe sub cartonul prost lipit cu smoală. Apa ajunsese până la lustră, riscând ca până şi instalaţia electrică să intre în scurt. De două zile nu închisese un ochi, urmând, pe deasupra, să mai plece şi la serviciu, căci era schimbul trei. Unde mai pui că fabrica era pe punctul de a intra în insolvenţă, falimentul fiind inevitabil. Economia de piaţă, ca şi Moscova, nu credea în lacrimi. Era surmenată de-a dreptul, dar mai ales înspăimântată, căci cei de dedesubtul ei, unde ajunsese apa, i-au făcut un scandal monstru, ameninţând că o vor da în judecată. Revenind în bucătărie am încercat să o calmez. Pe o vreme ca aceea nu se putea face mai nimic, decât să se ridice pe bloc şi să arunce zăpada ce mai rămăsese netopită. Pentru asta îi trebuia scara de intervenţie, care era blocată într-o magazie, dar cheia era la cineva, care, în momentul acela, era plecat la ţară. Din fericire temperatura scăzuse din nou sub zero, aşa că, deocamdată, apa rămăsese îngheţată pe pereţi. Din când în când se mai desprindea câte o picătură, clipocind în ligheanul de plastic. Imaginea aceea mi-a amintit de filmele lui Tarkovski, cu tavanele lui îmbibate în apă, filme pe care le văzusem la Cinemateca din Bucureşti, înainte ca aceasta să se fi mutat la Eforie. Luând-o în braţe am încercat să o calmez. Plânsă, nemâncată, nedormită, o simţeam cum tremura. Lacrimile încă i se mai scurgeau pe obraji. Spaima de a fi dată în judecată încă i se mai citea pe chip. Era, într-adevăr, o situaţie dramatică. Mi-am lipit obrazul de obrazul ei, strivindu-i lacrimile fierbinţi, provocate de realitatea crudă şi nemiloasă. Ce n-aş fi dat ca s-o mai văd încă odată venind la întâlnire în tenişii aceea chinezeşti, înconjuraţi de o dungă verde, îmbrăcată în rochia roşie cu buline albe. În momentul acela aş fi fost în stare să joc chiar şi mama galaxiilor la zar. Ţinând-o îmbrăţişată, îi cunoşteam toate frământările. Chipul său părea marcat de tristeţea unor visuri neîmplinire, dar mai ales de ravagiile timpului. În acel moment am simţit nu numai un sentiment de milă şi compasiune faţă de această fiinţă nedreptăţită, cu toată drama destinului său, ci şi disperarea că timpul, care nu ezitase să-şi devoreze proprii săi copii, se scursese în egală măsură pentru amândoi. Gândul mi-a zburat la acceleratorul de particule, care, într-o fracţiune de secundă, ne-ar fi putut întineri şi scăpa de grija zilei de mâine. La prima vizită o văzusem pe fiica sa, o zgaibă de fată, cu nasul puţin arcuit în sus, leit maică-sa, la vârsta pe care o cunoscusem atunci când ne plimbam, ţinându-ne de mână, pe bulevardul N. Bălcescu. Era ca în Timpul regăsit, unde, Proust, aflat într-o societate selectă, o confundase pe o prinţesă cu fiica sa. Anii trecuseră pe nesimţite. “Nel mezzo del cammin di nostra vita…” Odată trecusem pe lângă un cortegiu funerar, în urma căruia, rudele defunctului, abia mergeau, ştergându-şi ochii înlăcrimaţi, cu batistele mototolite în mână. Era într-o duminică. Eram tineri. Ne ţineam de mână. Din când în când ne priveam încântaţi unul de celălalt. Eram fascinat de ochii ei senini, limpezi, nasul mic. Fanfara cânta, duduind pământul, în urma unui brav colonel, ce luptase împotriva hoardelor fasciste, alături de victorioasa armată sovietică, care ne eliberase, cucerindu-ne. Plimbându-ne de mână ne apucase noaptea. “O să mă certe mătuşa!” tot repeta. Poate că, stând îmbrăţişaţi, acolo, în bucătărie, îşi aducea şi ea aminte de scene şi mai îndepărtate, ce avuseseră loc în copilăria sa, cum era (aşa cum îmi povestise), spaima de urs atunci când se aventura după murele coapte, mirosul nocturn al crinilor aflaţi lângă ferestrele deschise, cotrobăitul veveriţelor prin podul casei după alune, ereţi ce-şi înfigeau în timpul zborului ghearele în pieptul porumbeilor, detunăturile asurzitoare, urmate de apele învolburate ce se scurgeau de pe versanţi, smulgând punţile şi tot ce mai întâlneau în cale. Tot stând îmbrăţişaţi, acolo, în bucătărie, deodată mi-am adus aminte de titlul acestei povestiri, care era, de fapt, titlul unui film în regia lui Piotr Todorovski: AMINTIREA UNEI MARI IUBIRI. Ţin minte că fusese ultimul nostru film pe care-l văzusem împreună. După aceea fusesem luat în armată. De atunci nu ne mai văzusem niciodată până în ziua în care, aflat în acel supermarket, ea mă bătuse pe umăr. Amintindu-mi de film mi-am adus aminte şi de Vera. Cred că acum e plecată în Spania, la căpşuni, sau pe undeva prin Italia. Asta în cazul cel mai fericit, nefiind exclus ca ea să lucreze pe la vreo avicola, trăgând de viscerele păsărilor, căci, aşa cum ziceam, economia de piaţă, ca şi Moscova, nu va crede niciodată în lacrimi.  

Referinţă Bibliografică:
CARTEA CU PRIETENI- ION IFRIM-Amintirea unei mari iubiri / Ioana Voicilă Dobre : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1191, Anul IV, 05 aprilie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Ioana Voicilă Dobre : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ioana Voicilă Dobre
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!