Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Spiritual > Mobil |   


Autor: Ioana Stuparu         Publicat în: Ediţia nr. 762 din 31 ianuarie 2013        Toate Articolele Autorului

Ioana STUPARU - BLÂNDEŢEA ŞI RADIAŢIILE FEŢEI ŞI OCHILOR LUI IISUS HRISTOS
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
După 2000 de ani de la răstignirea şi Înălţarea Lui la Cer  
 
„Iubirea adevărată şi necondiţionată,  
doar de la Dumnezeu o primim”.  
Îţi mulţumesc, Doamne!  
 
Îndemnul meu pentru a scrie această lucrare, a venit în momentul unei tresăriri, a unei minunări, în timp ce citeam în ENCICLOPEDIA ACADEMIEI DACOROMÂNE – vol. 1 / A-L, prima ediţie 2012, la litera „I”, notări aflate sub titlurile „Iisus” şi „Iisus, marele iniţiat în Dacia” (pag. 662, 663, 664). Motivul tresăririi mele l-a constituit fascinaţia cu care, atât Pilat din Pont cât şi Lentullus au descris ochii şi faţa Lui Iisus Hristos, amândoi fiind dintre cei ce au avut fericita ocazie să-l vadă de aproape. Pe atunci Iisus Hristos făcea parte dintre pământeni, cu trup şi suflet ca orice muritor, şi se născuse din femeie pământeancă (Fecioara Maria). El îşi spunea Fiul Omului trimis de Tatăl Ceresc pe pământ, ca să ia asupra Lui păcatele omenirii, spre mântuirea ei.  
 
Tresărirea mea nu a fost întâmplătoare, fascinaţia ochilor şi feţei Lui Iisus Hristos trăind-o chiar eu, în momente nu de mine stabilite, în data de 4 aprilie 1993, deci după aproximativ 2000 de ani de la răstignirea Lui Iisus Hristos şi Înălţarea Lui la Cer, când El este Fiul Lui Dumnezeu şi Mântuitorul Lumii, parte din Sfânta Treime (Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh), şi şade în cer, pe tron, de-a dreapta Tatălui Creator. Descrierea făcută de mine, precum şi împrejurările în care s-a petrecut minunea, se află publicate în cartea „CLIPA DE LUMINĂ”, Editura Miracol, 2001, Bucureşti, autoare semnatară acestui articol: IOANA STUPARU.  
 
*  
 
Iată notările din ENCICLOPEDIA ACADEMIEI DACOROMÂNE, care m-au făcut să mă minunez şi să mărturisesc încă o dată crezul meu, că „ajutorul şi iubirea adevărată şi necondiţionată, vin doar de la Dumnezeu”: „Iisus” - (pag. 662): „Iisus, în doctrina creştină, Fiul Lui Dumnezeu şi cea de a doua Fiinţă a Sfintei Treimi. Prin răstignirea sa a răscumpărat păcatele omenirii. Viaţa şi învăţăturile lui Iisus sunt relatate în cele patru Evanghelii. Născut înainte de moartea lui Irod cel Mare în 4 î.Chr. şi a murit când Pilat din Pont era guvernator roman al Iudeii (28-30 d.Chr.).”  
 
„Iisus, marele iniţiat din Dacia” - (pag. 663): „Beneficiem de două descrieri amănunţite ale lui Iisus: una a lui Lentullus, funcţionar roman în regiunea Tyr şi Sydon şi alta a guvernatorului Iudeii, Ponţiu Pilat, ambele adresate lui Tiberiu, Împăratul Imperiului Roman. Să dăm cuvântul lui Lentullus care ne spune: „(Iisus) este de o statură mijlocie şi de o frumuseţe fără seamăn, uimitoare, şi seamănă cu mama lui, care este cea mai frumoasă femeie din lume. Părul lui este ca aluna coaptă şi îi cade până la umeri, se împarte în două prin mijlocul capului, după obiceiul locuitorilor din Nazaret. Fruntea lui este lată, exprimând inocenţă şi linişte. Nici o pată sau zbârcitură nu se vede pe faţa lui rumenă. Nasul drept, buzele subţiri, expresia nobilă, nu arată nici un argument pentru vreo critică logică, iar barba bogată şi de aceeaşi culoare cu părul său, este lungă şi se desparte în două pe la mijloc. Ochii sunt albaştri vineţi, blânzi şi senini”. (diacon Gheorghe Băbuţ, Vămile Văzduhului, Istoria despre Christos, Documente istorice, ed. Pelerinul Român, Oradea, 1993, p. 116).  
 
„Iisus, marele iniţiat din Dacia” - (pag. 664): „De altfel, în majoritatea icoanelor creştine mai vechi sau mai noi, Fecioara Maria este înfăţişată cu acelaşi păr şaten, ochi albaştri, piele deschisă la culoare...”. „... Faptul este dovedit şi de afirmaţia lui Ponţiu Pilat: „Trecând într-o zi pe lângă locul ce se chema Siloan am văzut acolo mare mulţime de popor, iar în mijlocul ei pe un tânăr care stătea rezemat de un copac şi, în seninătate şi calm, predica mulţimii. Mi s-a spus că este Iisus. Era tocmai ceea ce puţin mă aşteptam să văd, atât de mare era deosebirea dintre el şi ascultătorii lui. Părul şi barba sa aurie, îi dădeau o înfăţişare cerească. El părea a fi cam de vreo 30 de ani. N-am văzut în viaţa mea o privire atât de senină şi de dulce, un contrast mai izbitor decât între el şi ascultătorii lui, cu bărbile lor negre şi feţele încruntate”.  
 
*  
 
Descrierea făcută de mine se află în cartea Clipa de Lumină, pag. 31-38. Notările le-am făcut la scurt timp după trăirea miracolului din 4 aprilie 1993, Întrucât eram obsedată de teama că odată cu trecerea timpului voi uita ochii şi faţa Lui Iisus Hristos. Pe atunci nici prin gând nu-mi trecea că-mi voi publica notările într-o carte. Tot în acea perioadă, urmărită fiind de aceeaşi teamă a uitării, doream cu ardoare să găsesc un pictor de biserici care să picteze întocmai chipul care mi s-a arătat. Am apelat la un preot care slujea într-un lăcaş sfânt nou, al cărui interior încă nu era pictat. Refuzul a fost motivat de faptul că pentru fiecare biserică este bine stabilit de către Patriarhie un proiect al picturii. Apoi am renunţat la planul meu, motivând astfel: „Dacă eu nu pot găsi cuvinte care să descrie culoarea ochilor şi a feţei Lui Dumnezeu, cum ar putea un pictor să aibă asemenea culori?”.  
 
Iată descrierea făcută de mine:  
 
„Era în pragul serii de 4 aprilie 1993 când am fost anunţată prin telefon despre moartea tatălui meu, veste care m-a lăsat fără grai... Am început să-mi pregătesc bagajele de plecare către satul natal. Făceam totul pe tăcute, cu migală, în linişte, ca şi când aş fi pregătit ceva în taină. Mi se încleştase gura şi cu greu puteam să scot o vorbă. Bărbatu-meu îmi vorbea în şoaptă şi încerca să mă încurajeze. În momentele acelea nu puteam să-i explic ce se întâmplă cu mine, fiindcă nu-mi dădeam seama. Ştiam doar că mă cuprinsese o tristeţe fără margini.  
 
Am plecat la gară, ştiind că este un tren în jurul orei douăzeci şi unu. Nu mai aveam răbdare să stau în casă. Nici nu mă interesa dacă aveam legături bune cu celelalte trenuri. Voiam să plecăm neapărat cu primul tren, iar după aceea ne descurcam noi. Când am ajuns la gară, am aflat că trenul respectiv nu circula în ziua aceea. Ne-am uitat pe panoul cu mersul trenurilor şi am văzut că aveam unul peste două ore. Nu-mi găseam locul. Nu aveam răbdare să stau două ore în gară. Parcă eram hăituită. Am plecat acasă, chiar dacă aveam bagaje, iar distanţa era mare şi făceam dus şi întors mai mult de o oră. Am zis că măcar o jumătate de oră dacă ne rămâne, să o stăm în casa noastră.  
 
Am stat acasă aproape o jumătate de oră, după care ne-am luat bagajele şi am plecat la gară. Când am ajuns, am aflat că tocmai am pierdut trenul. Ne-am dus la panou, să ne convingem dacă şi-a respectat orarul. Într-adevăr, trenul îşi respectase orarul, vina fiind doar a noastră deoarece văzuserăm cu totul altă oră de plecare. Nu ne-am supărat. Nici nu ne-a trecut prin gând să ne întrebăm cum s-a întâmplat de am văzut altceva scris, deşi literele erau mari şi vizibile, alb pe negru. Mai aveam un tren peste vreo trei ore. Fiind păţiţi, ne-am uitat amândoi cu mare atenţie pe panou, ca nu cumva să citim greşit. Nu era cazul să pierdem şi trenul următor, fiindcă nu mai aveam altul decât peste multe ore.  
 
Era deja toiul nopţii. În gară era pustiu. Nu ne găseam locul. Parcă eram ameţiţi. Ne-am luat din nou bagajele şi am plecat acasă. Nu ne păsa că era noapte, că distanţa era mare, că bagajele erau grele. Totul era să nu stăm în gară şi să mergem acasă. Ajunşi acasă, ne-am gândit că ar fi mai bine să rămânem îmbrăcaţi de plecare, să stăm de vorbă, ca să nu ne ia somnul. Mă temeam că voi pierde şi următorul tren şi încercam să fiu precaută. La un moment dat, bărbatu-meu a plecat să se întindă puţin pe canapeaua din bucătărie, să nu i se umfle picioarele. Oboseala şi noaptea îşi spuneau cuvântul. Chiar dacă a promis că nu vrea să doarmă, ştiam că îl ia somnul imediat ce pune capul pe pernă. Aşa că, în el nu mai aveam speranţe.  
 
Am rămas singură în sufragerie. Stăteam în şezut pe canapea, rezemată de spătar, îmbrăcată pentru drum. Eram foarte tristă. Aş fi vrut să plâng, dar nu puteam. Cu toate că nu l-am iubit pe tata, vestea morţii lui m-a tulburat foarte tare. Îmi reveneau în minte scene din ultima vizită pe care le-am făcut-o cu o săptămână în urmă, când un dor ca focul m-a cuprins instantaneu, de mama şi de casa părintească. Era un asemenea dor, încât nu suporta amânare. Astfel, lăsând totul baltă am urcat în primul tren, să ajung cât mai repede în satul natal. Atunci m-am înţeles cu tata mai bine ca niciodată. Comportarea mea, dar şi a lui, parcă se petrecuse anume pentru a-şi lăsa în urmă un sentiment de părere de rău. Parcă îl vedeam în faţa ochilor cum îşi pusese mâinile pe piept, să-mi arate cum doreşte să-l găsesc, fiindcă e bătrân şi bolnav, iar pe el nu-l crede nimeni, fiindcă doar pe mama o iubim. Îmi răsunau în urechi cuvintele lui: „Roagă-te, taică, la Dumnezeu, să mă găseşti aşa, când oi mai veni!”.  
 
Eram dărâmată de atâta tristeţe.Chiar dacă aş fi vrut să dorm, nu cred că aş fi putut în acele momente. Nici să plâng nu puteam, chiar dacă simţeam nevoia. Au început să-mi ardă ochii. Nu ştiam ce să fac să nu mă mai ardă. La un moment dat m-am gândit să-i închid puţin, că poate dacă stau cu ei închişi, îi voi odihni şi nu mă vor mai arde. Era greu de suportat felul în care mă ardeau. Nu mai simţisem niciodată asemenea arsuri la ochi. Neştiind cum să-mi alin arsurile, am hotărât să închid ochii. Eram, însă, foarte atentă să nu mă fure somnul.  
 
Stăteam rezemată de canapea, cu ochii închişi, aşteptând o alinare a arsurilor. Deodată, în faţa mea a apărut un tablou de formă dreptunghiulară, cu laturile cam de un metru pe un metru şi ceva. Nu era fixat pe perete, nici de tavan. Stătea pur şi simplu în aer la mine în sufragerie, în faţa mea, destul de aproape de mine. Probabil dacă aş fi întins mâna l-aş fi putut atinge. În partea stângă a tabloului, în colţul de jos, se afla capul unui bărbat. Capul era puţin mai mare decât cel al unui om obişnuit. Nu m-am mirat atunci când l-am văzut. Prezenţa lui îmi dădea linişte. Mă uitam la el, iar el se uita la mine. O, dacă aş putea să descriu în cuvinte faţa şi ochii lui!  
 
Avea faţa de culoare roz. Era un roz de obraji îmbujoraţi, ca ai unui copil care intră de la ger la căldură – dar nici chiar aşa... Era un roz ca al jarului care a rămas în urma flăcării – dar nici chiar aşa... Era un roz ca al razelor de soare, pe care le aruncă peste pământ în timpul asfinţitului – dar nici chiar aşa... sau un roz ca al florii de persic – dar nici chiar aşa... Sau... Nu pot găsi ceva cu care să compar rozul de pe faţa lui. Niciodată nu am văzut la oameni o aşa culoare. Faţa lui radia, iar radiaţiile îmi făceau bine, mă linişteau. Era atâta linişte pe faţa lui! Se uita la mine fără să schiţeze vreo mişcare. Nu avea nici un rid. După faţa lui nu-i puteai ghici vârsta. De fapt, nici nu-mi trecea prin minte să mă întreb ce vârstă are. Mă uitam la el liniştită, nu uimită, pentru că nu mi se părea un străin. Era ca şi când ştiam această faţă de când lumea. Era ceva dintotdeauna şi pentru totdeauna. Părul de pe cap era alb ca neaua şi lung cam de un centimetru. Pe barbă avea părul de aceeaşi culoare şi de aceeaşi lungime. Părul de pe cap şi cel de pe barbă se întâlneau şi formau de jur-împrejurul feţei un cerc. Era mătăsos şi sclipea ca zăpada sub razele soarelui. Dar ochii? Doamne, ce ochi! Albaştri. Niciodată nu am văzut la oameni o aşa culoare. Era un albastru ca al albăstrelei plină de rouă, când o ating razele soarelui dimineaţa... Sau ca al cerului când este senin sau... sau... Era un albastru pătruns, care te pătrunde totodată. Ceea ce vedeam era mai presus de cuvinte. Ochii lui sclipeau şi radiau, dar erau totodată senini şi blânzi.  
 
De acolo, din tablou, se uita la mine fix, senin şi cu o linişte imensă. Privirea lui, albastrul din ochii lui, faţa lui, toate radiau şi mă pătrundeau. Treceau prin mine şi dincolo de mine. Trăiam momente nemaiîntâlnite. Era ceva măreţ, dintotdeauna şi pentru totdeauna, care mă mângâia şi mă liniştea. Mă uitam la el bucuroasă că se află acolo. La un moment dat, însă, mi-am pus întrebarea cine este şi de ce a venit la mine în sufragerie? Şi nu ştiu cum s-a făcut, că am ştiut deja cine este şi am spus emoţionată: „E Dumnezeu!”. Am deschis ochii. De emoţie îmi bătea inima atât de tare, că nu ştiam cum mai stă în piept. Am rămas aşa câteva momente, neştiind ce să fac sau ce se întâmplă cu mine. Îmi era teamă să mă mişc din acea poziţie.  
 
Când mi-au trecut emoţiile, am închis din nou ochii, fiindcă au început să mă ardă la fel de tare. Nu apucasem să mă mişc din poziţia de mai înainte. Cum am închis ochii, am văzut din nou tabloul, în acelaşi loc. Dumnezeu mă privea în continuare fix şi senin, pătrunzându-mă cu faţa şi cu ochii lui care radiau. Ce faţă şi ce ochi, Doamne! Dar ce bine îmi făceau! Mă uitam atentă la Dumnezeu şi aşteptam să înţeleg ceva. Atunci am văzut cum în mijlocul tabloului apare o uşiţă. Priveam curioasă la uşiţa care a apărut şi a început să se deschidă. În dreptul ei a apărut un cap de bărbat, mai mic decât al unui om obişnuit. După mărimea capului mi l-am imaginat mic de statură. Avea ochii negri. Sprâncenele groase şi stufoase erau negre la culoare. Barba era ascuţită ca un triunghi şi puţin adusă în sus. Era nebărbierit şi avea mustaţă. Barba şi mustaţa erau negre şi lungi cam de doi centimetri. Părul de pe cap, barba şi sprâncenele se uneau şi păreau o grămadă de păr stufos. Faţa nu era semnificativă, pentru că se vedea foarte puţin din piele. Dacă priveai în treacăt, nu vedeai decât o grămadă de păr în dezordine. Se uita la mine. Mă uitam şi eu la el, dar parcă nici nu m-aş fi uitat. Totuşi mă uitam, pentru că trebuie să văd. Aşa ştiam, că trebuie să văd. Deodată a deschis gura şi a început să râdă. Scotea un râs straniu, strident şi mărunţel, care mă speria. Apoi, din gură i-a ieit o limbă lungă şi ascuţită, pe care o mişca atât de repede dintr-o parte în alta, încât abia o puteam vedea. Parcă ar fi fost limba unui clopoţel care din cauza mişcării rapide, abia se vede. Râdea în aşa fel încât mă batjocorea cu râsul lui care îmi pătrundea în urechi şi în tot corpul. Repeziciunea cu care îşi mişca limba, mă ameţea şi mă speria. Nu-mi plăcea deloc să mă uit la el, dar trebuie să o fac. Batjocora din râsul lui mă urmărea şi mă îngrozea. Răsuna atât de tare, încât chiar dacă nu voiam tot o auzeam, iar limba i-o vedeam chiar dacă nu voiam. Eram speriată, îngrozită şi totodată scârbită. Îmi era scârbă de tot ce era în legătură cu capul bărbatului din dreptul uşiţei. Voiam să scap de toate, dar nu ştiam cum.  
 
M-am uitat la Dumnezeu care era tot acolo şi mă privea în continuare fix, senin şi pătrunzător. Doamne, ce faţă şi ce ochi avea! Privirea şi faţa lui mă linişteau, îmi făceau bine. Dar mă înspăimânta râsul batjocoritor şi limba în mişcare rapidă a chipului din uşiţă. Mă uitam la Dumnezeu şi încercam să aflu cine este bărbatul din uşiţă şi ce caută acolo. Deodată am ştiut cine este şi am spus: „Este necuratul!”. Apoi, imediat am deschis ochii. Eram îngrozită, nu numai emoţionată. Îmi răsuna în urechi râsul acela batjocoritor. Tremuram toată şi abia îmi puteam stăpâni inima. Ce am văzut în dreptul uşiţei a fost înspăimântător. Figura şi râsul lui, de asemenea mişcarea limbii ascuţite mă urmăreau şi nu puteam să scap de ele. Era un coşmar. M-am gândit atunci la tata şi mi-am zis: „Cred că sufletul lui i l-au luat dracii, fiindcă a făcut destule rele pe lumea asta!”. Nu ştiu de ce m-am gândit atunci chiar la acest lucru, dar mai eram şi convinsă că aşa este. Am încercat să-mi stăpânesc emoţiile sau, mai degrabă, spaima, mare spaimă, dar nu am reuşit. M-a ajutat faptul că deasupra la tot ce vedeam şi auzeam referitor la bărbatul din uşiţă, deci, mai presus de acestea vedeam chipul lui Dumnezeu care mă privea fix, senin şi pătrunzător. Doamne, ce faţă şi ce privire! Radiaţiile de pe faţa lui şi din ochii lui albaştri, îmi dădeau linişte şi îmi făceau bine.  
 
Nu ştiu dacă a fost vis sau aievea tot ce am trăit. Numai Dumnezeu ştie. Cert este că în momentele acelea, stând rezemată pe canapea, foarte atentă ca să nu adorm, ţineam ochii închişi, pentru că mă ardeau prea tare, iar închizându-i am crezut că îmi voi potoli arsurile. Am trăit momente atât de deosebite şi de măreţe, încât nu sunt destule cuvinte ca să le pot explica. Mi-a dispărut deodată oboseala şi arsurile de la ochi, chiar şi tristeţea pentru moartea tatălui meu. Nu mă mai puteam gândi la altceva, decât la tablou şi nu vedeam în faţa ochilor altceva decât faţa şi ochii albaştri care radiau şi mă priveau pătrunzându-mă, iar undeva, în dreptul unei uşiţe, ieşea dintr-o gură o limbă ascuţită şi lungă, care se mişca infernal de repede şi scotea un râs batjocoritor.  
 
L-am trezit pe bărbat-meu, i-am povestit, dar n-a spus nimc. Ne-am luat bagajele şi am plecat la gară pentru a treia oară în acea noapte. Când am ajuns, am văzut coada trenului care se îndepărta de gară, chiar dacă, după calculele noastre veniserăm mai devreme, să avem timp pentru a ne lua bilete de la casă. Stăteam încremeniţi pe peron, uitându-ne în urma trenului. Ne-am dus la panoul cu mersul trenurilor şi am constatat că ora plecării era scrisă corect, însă văzuserăm noi altceva. Iar aceasta se întâmplase pentru a doua oară în aceeaşi noapte de 4 spre 5 aprilie, 1993. Am înţeles, apoi, că în noaptea aceea mi-a fost dat să trăiesc ceva nemaiîntâlnit, o mare minune dumnezeiască, iar totul a trebuit să se petreacă neapărat la mine în casă.  
 
Am plecat până la urmă pe o rută ocolitoare, numai să fim plecaţi din gară. Nu mă deranja că vom face multe ore pe drum, nu-mi păsa că ne costau mai mulţi bani biletele. Nici că merg la înmormântarea tatei nu mă mai impresiona. Parcă nici nu mă mai aflam pe pământ! În gândurile mele, în faţa ochilor mei era doar chipul lui Dumnezeu care mă privea pătrunzător, cu ochii lui albaştri. Doamne, ce albastru! Şi cum radiau ochii şi faţa lui! Toate acestea mă copleşeau, mă făceau să trăiesc stări sufleteşti pe care nu le mai trăisem până atunci şi care mi-au mângâiat, apoi, tot restul vieţii”.  
 
*  
 
Frumuseţea Fecioarei Maria şi asemănarea Lui Iisus Hristos cu mama Lui, despre care mărturiseşte Lentullus, am descris-o şi eu în cartea Clipa de Lumină, la pag. 100: „Ştiam de unde îmi vine sănătatea şi puterea de muncă. Se datorau lui Cristi şi Cristinei. Cristi şi Cristina erau persoanele pe care le visam foarte des. Datorită lor aveam somnul liniştit şi linişte în ziua următoare. În fiecare vis arătau la fel. Amândoi erau tineri. Ea era mai mare decât el. Niciodată nu mi-am dat seama dacă îi este mamă sau soră. Nu-mi puteam da seama ce vârste au. Nu le-o puteam ghici după înfăţişare. Aveau feţele blânde şi senine, care radiau linişte şi bunătate. Cristina avea de fiecare dată pe cap o basma albastră încrucişată pe sub barbă şi legată la ceafă. Pe sub basmaua albastră avea o altă basma albă, căreia nu i se vedea decât o margine de jur-împrejurul feţei. Era foarte frumos aspectul pe care îl dădea marginea albă, pe lângă basmaua albastră. Cristi avea părul bălai şi mătăsos, care sclipea uşor. Amândoi aveau ochii albaştri, care pentru mine erau foarte importanţi. Erau de un albastru aprins, senin şi clar. Aveau o privire blândă care îmi făcea bine. Aveam diferite treburi de făcut şi de fiecare dată ei se aflau lângă mine să mă ajute. Munceau fără preget, ca şi când ar fi muncit pentru ei.  
 
În vis, ştiam că i-am mai visat şi că îi voi mai visa. După visele cu Cristi şi Cristina, aveam cele mai liniştite zile. Îi simţeam în preajma mea. Nimic nu mi se mai părea greu. Iar ochii albaştri care mă priveau blând, îi vedeam în faţa mea tot timpul.  
 
*  
 
Marginea albă din jurul feţei Cristinei şi felul cum era aşezată, era la fel cu cea din icoana Maicii Domnului, cea cu luminiţa în ochi (Clipa de Lumină, pag. 60). Din această cauză îmi era bucuria şi mai mare, pentru că ştiam de unde îmi venea ajutorul”.  
 
*  
 
Pag. 238. „... Am intrat în Mănăstirea Văratec. Am ajuns la iconostas, la icoana Mântuitorului. Privindu-i chipul, am trăit un miracol. Din icoană mă priveau fix, dar blând, doi ochi albaştri, la fel ca în seara când a murit tata. La un moment dat nu mai ştiam unde mă aflu şi în ce timp trăiesc. Din cauza emoţiilor mi s-au îndoit genunchii şi am început să plâng. Izvoare de lacrimi de bucurie îmi ţâşneau din ochi. Inima îmi bătea tare, să-mi spargă pieptul, parcă nemaiputând face faţă la atâta fericire. Îmi venea să-mi strig bucuria, ca să afle toată lumea despre minunile dumnezeieşti pe care le trăiam.  
 
Era pentru prima oară în acel pelerinaj, când am văzut o icoană a Mântuitorului cu ochii albaştri. Nu era chiar albastrul pe care l-am văzut în seara când a murit tata. Ochii aceia erau de un albastru nemaiîntâlnit, pe care nu cred că-l poate face mâna omului. Şi radiau. Ce albastru, Doamne! Dar şi aceştia erau albaştri şi mă priveau blând, pătrunzându-mă până în adâncul sufletului. Fără margini îmi era bucuria! M-am retras într-un loc şi am vorbit mult şi în linişte cu Mântuitorul Iisus Hristos. Am plecat de la slujbă uşoară ca puful de păpădie. Parcă nici nu mai aveam trup. În locul trupului se instalase o căldură blândă, mângâietoare, care îmi înconjurase sufletul şi plutea odată cu el. Stăteam în cameră şi îmi trăiam bucuria. Ochii albaştri continuau să mă privească şi să mă poarte pe sus”.  
 
(Am aflat de la măicuţele din mănăstire, că icoana era opera pictorului Nicolae Grigorescu) Îţi mulţumesc, Doamne!  
 
Ioana STUPARU  
Bucureşti  
noiembrie 2012  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Ioana STUPARU - BLÂNDEŢEA ŞI RADIAŢIILE FEŢEI ŞI OCHILOR LUI IISUS HRISTOS / Ioana Stuparu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 762, Anul III, 31 ianuarie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Ioana Stuparu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ioana Stuparu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!