Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Studii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 30 din 30 ianuarie 2011        Toate Articolele Autorului

Învăţătura Sfântului Vasile cel Mare despre educaţia tinerilor şi pastoraţia creştinilor
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Introducere  
  
Acum, la împlinirea a 1730 de ani de la mutarea la cele veşnice a fericitului şi pururea pomenitului între sfinţi, mari dascăli şi ierarhi, în anul jubiliar al Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române închinat lui, am dorit să scoatem în evidenţă concepţia creştină despre educaţie şi pastoraţie în viziunea Sfântului Vasile cel Mare – căci de el este vorba – care slujeşte destinaţiei şi vocaţiei omului. Căci nu poate exista o educaţie creştină care nu-l va ajuta pe om să înfăptuiască vocaţia lui veşnică şi cu atât mai mult nu poate fi înţeleasă o anumită pedagogie care s-ar opune acestei destinaţii. Aşadar, natura, valoarea şi destinul omului vor stabili scopul spre care va ţinti educaţia. Antropologia teonomă a harului este temeiul pedagogiei antropologice teocentrice. De aceea, înainte de a vorbi despre pedagogia Sfântului Vasile trebuie să-i cunoaştem învăţătura sa despre om, concepţia sa socială, opinia sa despre cultura elenă, de fapt viziunea sa de ansamblu asupra vieţii şi gândirii creştine. Fără a neglija dimensiunile sociale şi culturale ale vieţii prezente, Sfântul Vasile a întors atenţia educaţiei vremii lui spre ţeluri înalte şi cereşti. Pentru el viaţa şi educaţia au unul şi acelaşi scop: dobândirea binelui celui mai înalt, adică filiaţia şi comuniunea omului de Dumnezeu.  
  
Prima problemă fundamentală a pedagogiei antropologiei Sfântului Vasile, ca de altfel şi a fiecărui pedagog, este omul. Însă, antropologia Sfântului Vasile, în timp ce conţine numeroase elemente ale gândirii filozofice eline clasice, are o temelie şi o perspectivă axiologică cu totul nouă. Teologia facerii omului „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” reprezintă nucleul unei pedagogii dinamice, adică a înţelegerii conform căreia în om sunt cuprinse însuşirile lui ce pot fi dezvoltate. Dumnezeu ne-a dat puteri să păzim toate poruncile pe care ni le-a dat, avem puterea iubirii încă din primul moment al creaţiei noastre. Iubirea către Dumnezeu nu se învaţă, ci ne aparţine, este fiinţială, ontologică. De asemenea, şi sociabilitatea este o însuşire înnăscută: „nu este bine să fie omul singur”. Natura umană este socială prin excelenţă şi aceasta înseamnă că omul are responsabilităţi în faţa semenilor săi. Scopul şi destinul pe care-l are cuvântul oamenilor, dat de către Dumnezeu, este de a comunica între ei. Folosind cuvântul, mărturisindu-şi gândurile lor, exprimându-şi intenţiile, oamenii pot să-şi descopere unul altuia voinţa şi tainele inimii lor. Prin harul lui Dumnezeu şi ajutorul rugăciunii, vom încerca să aprindem scânteia dorului dumnezeiesc ascunsă în interiorul nostru, conform capacităţii ce ne-a fost dată. Creştinii trăiesc în cetatea cerească şi sunt membri ai comunităţii îngerilor. În realitatea prezentă, capul de pod al lumii creştine este Biserica - care este purtătoarea şi exprimarea sfinţeniei şi educaţiei. Atitudinea creştinilor faţă de societate este determinată de responsabilităţile lor spirituale. Relaţiilor sociale a persoanelor se întemeiază pe filantropie, iubirea faţă de semeni, care inspiră realizarea şi dezvoltarea lucrurilor. Dar viaţa prezentă nu constituie un scop în sine, ci este mijloc de transformare într-o formă de viaţă desăvârşită, viaţa evanghelică. Pildă în acest sens este întemeierea instituţiei sociale - Vasiliada, care a fost o adevărată minune pentru condiţiile şi posibilităţile limitate ale acelei perioade. Misiunea pedagogului este de a forma cu mare măiestrie şi înţelepciune pe tânăr spre „asemănarea cu Dumnezeu”. Asemănarea nu se produce fără cunoaştere şi nici cunoaşterea fără educaţie. Ea are drept scop să-l înalţe pe cel tânăr „la viaţa după filozofie”, ce conduce la înţelepciunea cea prea înaltă a lui Dumnezeu. 
  
Opiniile Sfântului în jurul educaţiei sunt vrednice de atenţie, nu doar pentru că mărturisesc judecata sa ortodoxă, ci şi pentru că majoritatea dintre acestea constituie principii pedagogice fundamentale ce au o autoritate diacronică. Sfântul Grigore Teologul îl numeşte pe Sfântul Vasile pedagogul tinerimii şi pe drept cuvânt. Căci educaţia este necesară şi de folos pentru tânăr. Pedagogia trebuie să-l înalţe pe cel educat spre o viaţă conformă cu principiile Evangheliei[1]. Grija sa părintească nu s-a aplecat numai asupra tinerilor, ci s-a îndreptat spre toţi. Iubirea sa a cuprins pe tot omul, lucrarea sa pastoral-misionară fiind plină de dăruire. Pentru el îndrumarea credinciosului de către preotul-păstor spre imitarea lui Hristos reprezintă scopul ultim al pastoraţiei. Ca să împlinească acest ideal, Sfântul Vasile uneşte în mod indisolubil învăţătura lui pastorală cu adevărurile dogmatice fundamentale, prin trăirea cărora se săvârşeşte în sufletul credinciosului „creşterea” lui Iisus Hristos. Preotul ca să devină „modelul credincioşilor” trebuie să fie „Evanghelie vie”. Însă, Sfântul Vasile are conştiinţa profundă că lucrarea de vindecare şi izbăvire a sufletelor este lucrarea prin excelenţă a harului lui Dumnezeu. Educaţia teologică, la rândul ei, nu este un scop în sine, ci „mijloc de cunoaştere a adevărului”. Mintea luminată de Duhul lui Dumnezeu, inima sfinţită de cercetarea prisositoare a harului, formaţia sa desăvârşită, creştină şi cultural-filozofică, viaţa sa ascetică cuprinde câteva elemente a celui numit „mare”, „far ceresc”, „luminător” şi „dascăl ecumenic”. Fiecare dintre acestea pot sta alături numelui lui Vasile al Cezareei Capadociei. Şi într-adevăr, pentru că a fost un ierarh deosebit, un organizator neîntrecut al filantropiei, un susţinător nestăvilit al Ortodoxiei, un teolog adânc format, un pedagog însemnat şi un retor al adevărului, scriitor cu talent şi har. Libaniu îl aseamănă pe Vasile cu Platon şi Demostene şi în una dintre epistolele sale mărturiseşte măreţia şi superioritatea Marelui Vasile. Fotie, un alt mare ierarh luminat şi vizionar al Bisericii, observă că „Marele Vasile este desăvârşit în toate cele scrise de el…Este primul în claritate şi în redarea sensurilor… Este iubitorul poeziei, a melodiei şi a strălucirii… şi cred că nu este inferior nici unui scriitor clasic, nici lui Platon şi nici lui Demostene”[2]. Acest mare suflet, pentru că iubit mult pe Dumnezeu a iubit mult omul şi s-a aplecat cu înţelegere şi mângâiere asupra problemelor lui, a durerilor şi căutărilor lui. A însoţit omul în toate cele ale lui, a abordat omul cu toate ale lui, suferinţe şi bucurii. A depus orice efort şi s-a jertfit să-l formeze şi să-l îndrume spre locaşul său cel veşnic. Exemplul lui ca părinte duhovnicesc mângâietor şi bun pedagog poate să inspire părinţii şi pedagogii de astăzi şi de mâine, în a împlini sfaturile Sfântului Vasile, pentru o educaţie reuşită în munca lor. Oricum, lucrarea sa pedagogică monumentală către tineri a fost cartea cu ce-l mai mare succes al antichităţii creştine, a fost nelipsită în casele creştinilor şi necreştinilor, a însoţit strădaniile şi căutările unor generaţii întregi de tineri, a reprezentat o măsură pentru dialogul intercultural, a inspirat un criteriu pastoral, a trasat lumină în misiunea Bisericii, a inspirat credinţă şi vocaţii. Concepţia sa pedagogică privitoare la materiile ce trebuie predate în şcoală în primele clase, educaţia circulară, cele referitoare la dascăli, precum şi metodele predării, educaţia elevilor, au fost urmărite în mod minuţios de către pedagogii bizantini.  
  
Pedagogii creştini apuseni ai secolului al XV - lea s-au aflat în faţa aceleaşi probleme pe care a întâmpinat-o şi Părinţii Bisericeşti ai veacului al IV – lea în răsărit. În încercarea lor de a răspunde la întrebarea în ce măsură pedagogia clasică îşi poate găsi locul în pedagogia creştină, pedagogii Renaşterii au fost influenţaţi într-un grad mare de ideile Sfântului Vasile. Această influenţă a lui asupra gândirii pedagogice se vede în special în patru eseuri pedagogice, ce s-au publicat între anii 1400 şi 1460 şi care reprezintă teoria pedagogică a vremii. Aceste eseuri au fost traduse în engleză de W.H. Woodward şi conţin lucrările lui Vittorino de Feltre and other Humanist Educators (1963). Petrus Paulus Vergerius în lucrarea sa Etică şi studiile umaniste (1400) încearcă, după exemplul lui Vasile cel Mare, să conexeze în gândirea sa pedagogică principiile virtuţii lumii clasice cu morala creştină. Potrivit opiniei lui Woodward, Vergerius a fundamentat unitatea pedagogiei clasice cu creştinismul, ca principiu fundamental al pedagogiei umaniste. De fapt, Vittorino de Feltre a urmat linia lui Vasile cel Mare despre selecţia necesară a textelor clasice şi folosirea lor în educaţia creştină şi distingerea formării culturale şi a conţinutului moral. Lucrarea Sfântului Vasile, Către tineri este prima carte grecească care s-a tradus în perioada Renaşterii în limba latină de către Leonard Bruni în Florenţa umanistă, în anii 1470 sau 1471. La începutul secolului al XVI – lea această operă era predată la Universitatea din Paris, în cadrul „Ratio Studiorum”. În universităţile germane s-a predat pe tot parcursul secolelor XVI şi XVII, ca sursă de argumentare pentru învăţarea literaturii clasice. Iar în secolul al XIX – lea a intrat apoi în programa şcolilor germane. Influenţa considerabilă asupra perioadei medievale a făcut ca în decurs de 30 de ani lucrarea Sfântului Vasile, „Omilii către tineri”, să circule în limba latină în numai puţin de 20 de ediţii în tot spaţiul Europei apusene, ceea ce este extraordinar pentru condiţiile acelei vremi. Stanford chiar a făcut precizarea că este vorba despre o carte „care merită o poziţie de onoare în programele noastre universitare” şi Hussey declară măreţ că această operă poate încă să se numească „Magna Charta a umanismului creştin[3]. De asemenea, Bruni în cartea sa „Studii şi Litere” foloseşte omilia către tineri a Sfântului Vasile ca un manual impecabil împotriva părerii raţionaliştilor contemporani, care aveau îndoială faţă de studierea clasicilor în şcoli. De fapt, E. Silvios în „Educarea tinerilor” (1445) face referire la Sfântul Vasile ca la o autoritate pentru modul studiilor clasice. Dar prin lucrările Părinţilor din secolul al IV – lea s-au transmis în Apus şi alte multe elemente caracteristice, în special antropologia. Concret, Erasmus de Rotterdam - „părintele culturii moderne”, are rădăcinile sale în antropologia Părinţilor secolului al IV – lea şi în special în principiile pedagogiei Sfântului Vasile. Erasmus l-a recomandat, în lucrarea sa „Metoda educării”, pe Sfântul Vasile ca scriitor clasic, precum şi învăţăturile lucrărilor lui în şcoli. Însuşi, după cum Sfântul Vasile, a accentuat formarea caracterului ca fiind scopul cel mai înalt al educaţiei. 
  
În acest mod, marele ierarh al ortodoxiei prin lucrarea sa pedagogică a fost în secolul al IV - lea o etapă pentru prezenţa diacronică a antichităţii clasice şi a influenţat la modul cel mai profund pedagogia şi cultura de-a lungul secolelor până astăzi. Pentru meritele lui conştiinţa ortodoxă l-a considerat imediat după plecarea sa din această viaţă dascăl al Bisericii, iar conştiinţa catolică l-a declarat peste veacuri Doctor Ecclesiae (1568). În jurul lui s-au adunat toţi, şi cei din timpul vieţii şi cei de-a lungul veacurilor, plecând capul în faţa lucrării sale sfinte, recunoscând vrednicia sa plină de harisme şi binecuvântări. Suntem îndestulaţi cu aceeaşi apă de izvor al harului şi ea ne este martor frăţietăţii în creştinism. Mă bucur că pot să redau câteva din profunzimile sale teologice, pentru folosul conştiinţei creştine şi pentru vrednicia moştenirii luminoase pe care ne-a lăsat-o nouă marele ierarh, dascăl şi părinte, Sfântul Vasile al Cezareii Capadociei. Noi toţi mâncăm din pâinea trudită şi binecuvântată a lui Vasile cel Mare, ne hrănim din iubirea lui inepuizabilă. Sfântul Vasile, canonul iubirii, ne luminează în această viaţă şi ne îndrumă spre cetatea (politeia) cerească, paradisul pentru toţi. 
  
Sfântul Vasile a fost un pedagog însemnat, nu numai pentru perioada lui dar şi pentru fiecare epocă[4]. Ideile lui pedagogice au fost multe şi de o mare importanţă şi se apropie de principiile psihologice contemporane şi de comportament. Lucrările pedagogice principale ale Sfântului Vasile sunt trei: Către tineri, Omilia la începutul Paremiilor, şi lucrarea ascetică. De asemenea, există şi o lucrare pedagogică în limba latină Admonitio ad filium spiritualem[5]. 
  
1. Scopul educaţiei este „asemănarea cu Dumnezeu” 
  
De la început, Sfântul Vasile cel Mare a atins tema însemnată a scopului educaţiei. Educaţia, după el (precum de altfel pentru toţi Părinţii), slujeşte destinaţiei şi vocaţiei omului. Nu poate exista Educaţie care nu-l va ajuta pe om să înfăptuiască soarta lui veşnică şi cu atât mai mult nu poate fi înţeleasă Pedagogia, care se va opune acestei destinaţii. Aşadar, natura, valoarea şi destinul omului vor stabili scopul spre care va ţinti Educaţia[6]. Înainte de a începe să ne ocupăm de formarea omului, trebuie să-l cunoaştem pe om. Adică educaţia omului presupune cunoaşterea omului, şi cunoaşterea omului depinde într-un mod apropiat şi determinant de cunoaşterea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Pedagogia are ca premisă antropologia şi antropologia are teologia. Dar orice pedagogie izvorăşte din teologie, care este alfa şi omega antropologiei. Dumnezeu este începutul, calea şi „sfârşitul” omului. Nici o altă staţie a vieţii nu se înţelege în afară şi dincolo de celelalte. Fără a neglija necesităţile biologice şi a dobândirii deprinderilor care vor sluji viaţa prezentă, Sfântul Vasile a întors atenţia educaţiei spre ţeluri înalte şi cereşti. Mai exact spus, scopul vieţii dar şi al Educaţiei este dobândirea binelui celui mai înalt, adică familiarizarea şi apropierea omului de Dumnezeu[7].  
  
Misiunea pedagogului este de a forma cu mare măiestrie şi înţelepciune pe tânăr spre „asemănarea cu Dumnezeu”. Sfântul Vasile cel Mare spune că „omul trebuie să se asemene cu Dumnezeu, pe cât posibil după firea sa. Asemănarea nu se produce fără cunoaştere şi nici cunoaşterea fără educaţie”[8]. Iar în altă parte susţine că educaţia are drept scop să-l înalţe pe cel tânăr „la viaţa după filozofie”, care conduce la înţelepciunea cea prea înaltă a lui Dumnezeu. „Înţelept” - susţine Sfântul Vasile cel Mare - „este numai acela care s-a desăvârşit în învăţătura lui Iisus Hristos, pe când acela care posedă multă cunoştinţe nu are nici o valoare dacă nu are înţelepciunea lui Dumnezeu”[9]. Şi după Marele Vasile „potrivit introducerii ce s-a făcut despre modul învăţăturii prin studiu, suntem conduşi într-un mod evlavios la desăvârşire, ne-am pregătit prin cunoaşterea elementară, cea care a fost uşor de înţeles şi conformă cu noi. Cel care a izbăvit ale noastre precum ochii care s-au obişnuit cu întunericul când sunt conduşi la lumina mare a adevărului, se tulbură puţin”[10].  
  
Numai Pedagogia hristocentrică este busola care conduce la sfinţenie şi îndumnezeire[11]. În consecinţă, a educa creştineşte înseamnă a învăţa sensul iubirii care cultivă în fiinţa mea frăţietatea şi comuniunea, dincolo de limitele geografice sau de factorii prejudecăţii, limbă, etnie, istorie etc. A educa creştineşte mai însemnă a învăţa să ascult vocile interioare ale conştiinţei mele, să accept autocontrolul pentru faptele mele şi să mă căiesc pentru greşelile mele pe care le-am săvârşit, să cer şi să ofer atunci când mi se cere iertare, să-mi ispăşesc păcatele prin lacrimile pocăinţei şi prin apropierea de Dumnezeu, prin intermediul convorbirii rugătoare cu El. Prin urmare, pedagogia creştină slujeşte mai mult situaţia prezentă (trecătoare) şi viitoare (veşnică) a vieţii umane, în timp ce pedagogia lumească sau din afară slujeşte numai dimensiunii prezente sau trecătoare a vieţii[12]. Creştinismul are ca lucrare esenţială aceea de a-l forma pe om, astfel încât să dobândească desăvârşirea lui, adică mântuirea lui, dar nu prin mijloace omeneşti, ci întâi de toate prin mijloacele lui Dumnezeu, aşa cum acestea au fost revelate omului de harul dumnezeiesc. Deci, acum omul „se educă” sau „se desăvârşeşte” dacă şi în ce grad ajunge la îndumnezeirea lui[13]. 
  
2. Despre rolul libertăţii în lucrarea educaţiei 
  
Posibilitatea desăvârşirii se sprijină pe particularitatea de a fi creat[14]. Fiecare creaţie spirituală, dacă este creată, îi este proprie libertatea ce îl conduce la alienare. Această libertate spirituală şi morală este putere ce este definită ca autodeterminare. Starea înnăscută spre bine este o altă putere alături şi paralelă cu autodeterminarea. Este înnăscută sufletului de creaţia lui de Dumnezeu şi se mişcă numai ulterior impulsului dumnezeiesc. Libertatea este baza indispensabilă pentru temeluirea şi dezvoltarea Educaţiei. Fără ea, Pedagogia, adică educaţia omului nu poate să existe şi să se construiască. Despre rolul libertăţii în lucrarea educaţiei Sfântul Vasile cel Mare vorbeşte adesea. Ne spune că omul a fost plăsmuit „după chipul lui Dumnezeu”, dar ca să atingă „asemănarea după Dumnezeu”. De aceea el are datoria să se ostenească mult: „După-chipul din natură ne-a fost dat. În timp ce după-asemănare din voinţa noastră şi din mediul nostru o vom împlini, după aceea prin cel mai bun mod de viaţă şi eforturile bune”[15]. Omul este liber să hotărască despre desăvârşirea lui folosind bine puterea „raţiunii” cu care a fost înzestrat de la Dumnezeu. De multe ori comportamentul nostru este ezitant, şovăitor, potrivit spuselor Sfântului Vasile, datorită faptului că „natura noastră are tendinţă egală de a înclina spre ambele părţi şi de multe ori se îndepărtează de la bine precum în jug, deci acum pentru patimile sufletului cade, acum iarăşi prin cuvânt se ridică spre ce-i mai bine”[16]. Comentând Psalmul 33 el accentuează importanţa intenţiei prin următoarele cuvinte: „Nimic fericit fără voinţă. Fiindcă nu numai fiecare virtute în principal ci începutul ei înseşi se caracterizează prin ceea ce-i voluntar”[17]. 
  
3. Sfântul Vasile cel Mare - „Pedagogul tinereţii” 
  
Sfântul Vasile s-a ocupat în special de vârsta copilăriei şi a tinereţii, analizând-o în cuvântări, epistole şi texte teologice, dăruindu-ne o mulţime de principii şi sfaturi pedagogice. În general, opiniile sale în jurul Educaţiei sunt, după cum se pare, vrednice de atenţie, nu doar pentru că mărturisesc judecata lui ortodoxă, ci şi pentru că majoritatea dintre acestea constituie principii pedagogice fundamentale ce au o autoritate diacronică. Sfântul Grigore Teologul îl numeşte pe Sfântul Vasile Pedagogul tinereţii (παιδαγωγός της Νεότητας)[18] şi nu pe nedrept[19].  
  
De la început, el consideră Educaţia necesară şi de folos pentru tânăr. Pedagogia trebuie să-l înalţe pe cel educat spre o viaţă conformă cu principiile filozofice, care la rândul lor îl vor conduce spre înţelepciunea cea prea înaltă, adică către Dumnezeu. Înţelepciunea este ştiinţa lucrurilor dumnezeieşti şi omeneşti „şi a cauzelor acestora, şi înţeleptul adevărat este numai cel desăvârşit în Hristos”[20]. Există însă, şi învăţământ fals, care prin preceptele sale false conduce la distrugere.  
  
Sfântul Vasile analizează capacităţile mintale ale copilului şi ale tânărului, vorbeşte în jurul relaţiei simţurilor cu cunoştinţele şi descrie cu succes caracterul copilăresc. Caracterul copiilor, afirmă el, este nesupus, dar şi modelator şi delicat. Cuprinde impulsuri spre rău, dar are şi dispoziţii înnăscute înspre bine[21]. Vasile cel Mare crede foarte mult că „sufletul este uşor de modelat şi delicat şi ca ceara se răceşte repede şi trasează deasupra ei uşor formele ce se impun, căci pentru fiecare lucru bun trebuie să se consacre în întregime”. În continuare explică din ce motiv trebuie să se facă aceasta, amintind ceva asemănător de la Platon: „Aşa încât şi dialectica cuvântului şi obişnuinţa ce este capabilă să deschidă drumul de la elementele ce există şi tipurile ce s-au predat cu evlavie. Utilitatea cuvântului ce s-a spus provoacă ori devine cauza de a se face aceasta cu succes”[22]. Dacă se neglijează educaţia la vârstă fragedă, atunci în lucrarea pedagogică şi formativă se vor intercala piedici serioase mai târziu „şi neamul oamenilor va deveni neascultător înspre virtute”[23]. 
  
Educaţia primilor ani ai copilăriei joacă un rol hotărâtor în evoluţia de mai târziu a copilului. Aceasta o sprijină pe experienţa lui personală. Sfântul Vasile cel Mare spunea că mama are menirea să-şi crească copiii cu dogmele evlaviei mai mult decât cu lapte, iar tatăl trebuie să se îngrijească de copiii săi ca să fie cuminţi şi cuviincioşi. În Epistola 223, cu caracter apologetic, Sfântul Vasile face referire, printre altele, la percepţiile despre Dumnezeu pe care şi le-a format în anii copilăriei, influenţat fiind de mama lui şi de bunica lui, le-a ţinut şi le-a păzit înăuntrul său şi când s-a maturizat, le-a desăvârşit fără ca să-şi schimbe vreodată părerea.  
  
Educaţia copilului trebuie să înceapă de la vârstă foarte mică, în casă care este şi prima „şcoală pedagogică”. Sfântul Vasile cel Mare a considerat ca vârstă potrivită pentru începerea vieţii şcolare al şaptelea an, acceptând teoria ce domnea în acea epocă, conform căreia şapte ani formau o săptămână. După această teorie în trei săptămâni se întregeşte dezvoltarea omului. „Prima săptămână este a vârstei copilăriei…a doua este adolescenţa de la paisprezece ani”[24]. El spunea că în trei perioade de ani se realizează dezvoltarea omului: „Prima perioadă este cea preşcolară, a doua copilăria, şi apoi adolescenţa de la paisprezece ani”[25]. Sfântul Vasile cel Mare susţine că omul până ajunge la maturitate parcurge trei etape, distincte între ele „datorită particularităţilor naturale şi a caracteristicilor psihice”. „Desigur, oamenii pot să se schimbe şi să se transforme continuu, nu menţin nici aceleaşi capacităţi naturale, nici nu se bazează întotdeauna pe aceleaşi păreri, însă se transformă trupeşte la diferite vârste şi îşi formează mintea potrivit cu varietatea caracteristicilor. Fiindcă suntem diferiţi ca şi copii, diferiţi ca adolescenţi şi când devenim maturi suntem iarăşi diferiţi şi când îmbătrânim de asemenea ne schimbăm în întregime”[26]. 
  
4. Sfântul Vasile cel Mare vorbind despre personalitatea pedagogului 
  
Marele Sfânt Vasile consideră ca şcoală potrivită mănăstirea, care trebuie să se afle într-un loc retras şi liniştit[27]. Copiii, pe durata cursurilor, trebuie să rămână în instituţia educativă, ca să locuiască împreună, să ia masa împreună, să participe la rugăciunea comună şi să doarmă în dormitoare comune. E ciudat că această părere a Sfântului Vasile constituie în ultimii ani un principiu pedagogic cert, de aceea în ţările apusene s-au întemeiat şcoli-internate, colegii, departe de oraşe[28]. 
  
Însă, cel care joacă rolul cel mai important în formarea corectă este mai întâi dascălul şi pe urmă lecţiile ori materialul didactic predat. Personalitatea dascălului este de o importanţă hotărâtoare pentru exercitarea efectivă a îndrumării şi a disciplinei. „Dacă certarea este metoda medicală pentru suflet”, scrie Sfântul Vasile, „nu este atribuţia fiecărui om să certe, după cum nu poate ca oricine să vindece bolnavi. Numai egumenul consacră această lucrare cuiva, după ce l-a încercat atent în ceea ce priveşte calităţile, caracterul şi experienţa în comportamentul psihic uman”. „Cum îi vor corecta pe tineri dascălii artelor, când chiar ei cad în greşeli? Dascălii artelor au datoria de la sine de a controla greşelile şi de a îndrepta greşelile elevilor lor, câte sunt în legătură cu arta (pedagogia). Câte păcate adeveresc denaturarea caracterului, precum nesupunerile şi contrazicerile şi lenevia la lucrare, pălăvrăgeala, minciuna sau altceva din cele asemănătoare, ce nu sunt permise cucernicilor, toate acestea trebuie să le descopere, adresându-se responsabilului disciplinei, astfel încât acesta să găsească şi măsura şi modul terapiei greşelilor. Fiindcă, dacă prin mustrare se realizează terapia sufletului, nu poate oricine să mustre, precum nu poate nici să vindece, numai cu excepţia dacă întâistătătorul o permite cuiva în urma multelor încercări.”[29]  
  
Dascălul trebuie să fie instruit, experimentat asupra lucrurilor omeneşti, cunoscător al Scripturilor, psiholog, să nu se revolte, să nu se înfurie, să fie prudent, prieten al lui Dumnezeu, să nu accepte linguşeli şi să nu-şi schimbe uşor gândurile[30]. Să fie, încă, lege însufleţită şi canon al virtuţii, să fie exemplu demn de urmat. Toate câte le învaţă trebuie să constituie convingerea lui, viaţa lui să fie confirmarea convingerilor lui. Şi adaugă că „cel care învaţă, dar nu păzeşte cele ce spune nu poate să aibă vreo influenţă sau vreo autoritate.”[31] Dascălul trebuie să-l considere pe elev ca pe copilul său duhovnicesc şi să nutrească faţă de el iubire şi bunăvoinţă[32]. Relaţia între dascăl şi ucenic trebuie să semene cu relaţia între mamă şi copil. „Acceptă vocea dascălului” care te invită la învăţat, cu iubire frăţească. Cel care a învăţat evlavia, este format de dascăl, precum embrionul în pântecele femeii însărcinate”[33].  
  
Dascălul, de asemenea, trebuie să aibă capacitate didactică[34] sau precum spune un alt mare Sfânt Părinte capadocian - Ioan Gură de Aur „harisma didactică”[35], aşa încât să analizeze cu claritate şi cu seriozitate sensurile grele şi laconice, pentru ca elevii să fie formaţi potrivit. Trebuie să predea cu măsură, să fie clar şi concis, ca să nu obosească memoria elevilor, fără să fie exagerat de lapidar la vorbă. De asemenea, nu trebuie să predea multe o singură dată[36]. 
  
5. Despre principiile pedagogice invocate de către Sfântul Vasile 
  
Sfântul Vasile cel Mare cunoscând că „repetiţia este mama a toată învăţătura”, le-a recomandat dascălilor să facă repetiţii, pentru că prin repetiţie cele ce se predau se întipăresc mai bine în memoria copiilor şi devin proprietatea lor. De multe ori este corect să repete aceleaşi lucruri cu alte cuvinte, aşa încât să fie consolidate cunoştinţele elevilor[37]. 
  
Este bine ca dascălul să se sprijine pe cele cunoscute şi să folosească limba pe care o înţeleg elevii[38]. La această temă Sfântul Vasile pare categoric, deoarece consideră limba nu ca scop dar ca mijloc şi s-a pronunţat că ea poate fi simplă, maternă, de vreme ce prin ea se va realiza transmiterea mai clară a adevărului. Din acest motiv, dascălul trebuie să folosească cuvinte din lexicul întrebuinţat de către copii ca fiind unul cunoscut acestora[39]. Fiecare cunoştinţă nouă trebuie să fie conexată cu cele vechi aşa încât să se facă legătura între cele noi şi cele vechi, ca astfel să devină proprietatea elevului. Acesta este un principiu pedagogic ce este susţinut şi de către pedagogii contemporani. Iată că această opinie a formulat-o Sfântul Vasile înainte cu multe secole. Dar şi principiul intuiţiei nu este descoperirea ultimelor secole. Dascălul, subliniază Marele Vasile, în predarea lui nu trebuie să folosească generalităţi, ci prin intermediul exemplelor să lămurească cele predate[40]. Dacă vrea să întipărească elevilor toate câte le predă, trebuie să predea intuitiv, fiindcă lucrurile sunt mai puternice decât numele. Lecţia, de asemenea, trebuie să se facă într-un mod inductiv şi plăcut aşa încât prin intermediul delectării să atragă atenţia şi iubirea elevilor şi să facă învăţătura cât mai atractivă şi fără piedici[41]. De folos este ca dascălul să stabilească răsplăţi sau premii pentru elevi, realizând scopul lui în mod plăcut[42]. Aceste principii le-a acceptat şi Pedagogia modernă, în timp ce se apreciază greşit că ea le-a introdus mai întâi[43]. 
  
O altă condiţie importantă pentru succesul predării, potrivit Sfântului Vasile, este existenţa unui climat plăcut în clasă, o atmosferă destinsă şi agreabilă iar nu una severă şi tensionantă. Lecţia, în acest fel, provoacă şi produce o satisfacţie mai mare elevilor, în timp ce învăţătura se transmite mai uşor şi rămâne în sufletul copilului, pe când lecţia forţată nu-i atinge sufletul, eventual doar rămâne în memoria lui[44]. 
  
„Firea nu obişnuieşte să accepte predarea forţată, numai acele discipline ce le învăţăm cu bucurie şi satisfacţie rămân înăuntrul nostru pentru o lungă perioadă de timp”[45]. În acest punct Sfântul Vasile cel Mare repetă principiul analog a lui Platon în „Politica” (Πολιτεία) lui[46].  
  
Dascălul are datoria ca întotdeauna să asigure liniştea, ordinea şi atenţia elevilor în timpul predării, „dacă cuvântul dascălului găseşte linişte şi seninătate adâncă, atunci va fi ca în portul liniştit de vânturi unde corabia este păzită de iernile grele şi ancorează liniştită în auzul elevilor. Dacă însă pentru orice furtună grea zgomotul ascultătorilor suflă contrar în mijlocul vântului, atunci ea va naufragia în derivă”[47]. „Să faceţi, deci, linişte la predare, prin tăcere”[48]. 
  
Pedagogii ortodocşi ştiau desigur, că menţinerea liniştii şi a bunei rânduieli în timpul predării, precum şi asigurarea atenţiei şi a interesului elevilor către cele predate, nu este o ipoteză simplă şi uşoară. Şi aceasta pentru că elementele caracteristice ale vârstei tinereşti sunt „plutirea în aer şi tulburarea şi câte există în tinereţe, nu însă şi la bătrâneţe”[49]. Acest adevăr psihologic trebuie să-l aibă întotdeauna în vedere educatorul persoanei aflată în plină formare. Aceasta îl obligă să folosească diferite măsuri instructive, precum supravegherea elevilor, controlul lor, atenţionarea, avertizarea şi chiar ameninţarea ori pedeapsa şi altele. „Şi atenţia minţii, scrie Sfântul Vasile cel Mare, uşor ar putea fi corectată prin educaţia corectă, dacă elevii ar fi investigaţi continuu de cei responsabili de locul unde îşi au ei gândul lor şi unde îşi îndreaptă cugetele lor (adică psihologii)”[50]. Controlului elevilor neatenţi se pare că i-au acordat o importanţă specială datorită eficienţei lui, care – după pedagogii epocii aceleia – se datorează faptului că în acest mod se atinge generozitatea, conştiinciozitatea persoanei controlate. „Fiindcă se teme de ruşinea controlului cel ce se scufundă în gânduri abstracte; ca să nu fie atras de cele interzise, se analizează continuu pe sine în privinţa acestora”[51]. 
  
Referitor la cărţile pe care le va folosi elevul, acestea trebuie să fie plăcute, să aibă subiecte clare, exprimare simplă şi să fie scrise într-un mod coerent, cursiv şi inductiv. Lipsa de naturaleţe, luxul şi complicaţiile în exprimare obosesc studiul, consumă timpul elevului pentru înţelegere şi face dificilă reţinerea celor citite[52]. Chiar Sfântul Vasile vrea nu doar ca predarea să se facă în cadrul unei atmosfere plăcute, mulţumitoare, dar înaintează mai mult şi accentuează că şi cartea didactică sau manualul şcolar trebuie să fie un îndrumător, ce trebuie să fie caracterizată de o limpezime şi cursivitate a conţinutului. „Pentru că o lecţie forţată nu rămâne prin firescul ei, ci numai cele ce intră cu mulţumire şi delectare trebuie picurate permanent în sufletele lor”[53]. De aceea „înţelept este dascălul care învaţă cele de folos prin mijloace atractive”.  
  
6. Despre caracteristicile bunului dascăl în viziunea marelui Părinte capadocian 
  
Descriind caracteristicile bunului dascăl, Marele Vasile susţine că dascălul trebuie să fie matur, fiindcă timpul a adunat în el o mare experienţă. Dascălul în vârstă are statornicie în caracterul său, prestaţie în faţa elevilor, fiind apreciat şi (re)cunoscut. Să aibă „vârstă potrivită”, fără ca aceasta să fie o regulă fără de excepţie, după Sfântul Vasile Mare, ce observă că „este posibil ca cineva care are părul alb şi riduri să se comporte ca un imatur şi de aceea trebuie să prefere un bătrân cu maturitate şi nu un bătrân ce se mişcă în uşurătate”[54]. Particularitatea vârstei nu e absolută, este de preferat dascălul sau preotul după înţelepciune.[55] 
  
Dascălul trebuie să aibă autoritate în faţa elevilor lui şi să fie respectabil. Să le inspire încredere, ca să fie primite toate câte îi învaţă. Când personalitatea dascălului radiază încredere şi respect, îi face pe elevii săi mai atenţi şi mai conştienţi. Sfaturile, poveţele şi îndemnurile lui înţelepte mişcă interesul elevilor şi el însuşi devine model de imitare. Două lucruri îl caracterizează pe dascălul de succes: cuvântul şi exemplul. Consideră necesar şi salvator faptul de a avea copiii încredere în dascălii lor[56]. Dascălul şi orice îndrumător spiritual trebuie să ofere propria lui viaţă ca exemplu viu, potrivit îndemnului Sfântului Apostol Pavel: „fă-te credincioşilor pildă”[57], şi aceasta deoarece elevii obişnuiesc să-l imite pe dascălul lor[58]. Cel ce învaţă sau cel ce posedă o poziţie de conducere „trebuie să fie model al fiecărui bine, tuturor şi să practice el mai întâi cele ce le predă”[59]. În procesul educativ o mare importanţă o are participarea existenţială a dascălului la adevărul ce-l învaţă. Atunci când lipseşte această participare existenţială, educaţia devine un „efort zadarnic” după Vasile cel Mare, ce observă: „când dascălii învaţă lucruri pe care nu le cred, atunci nu le exprimă”[60]. 
  
Dascălul, de asemenea, nu trebuie să dea mult curaj elevilor, ca să nu se transforme în obrăznicie, iar o oarecare distanţă între cei mari şi cei mici menţine respectul. Acelaşi lucru îl susţine şi Sfântul Grigore Teologul în învăţătura sa despre măsură, ce ocupă un rol important în gândirea sa dogmatică[61].  
  
În general toţi pedagogii creştini accentuează nevoia de depunere a efortului din partea educatorului pentru înţelegerea celor oferite, fiindcă prin această acţiune se uşurează învăţarea, asimilarea şi consolidarea lor. Dascălul „având harisma predării” ca însuşire, subliniază Sfântul Vasile cel Mare, dar aceasta nu este suficientă. Mai mult, trebuie să fie capabil „să pregătească şi să prelucreze cele răsucite şi pronunţate cu concizie în scris şi pentru edificarea ascultătorilor”[62]. Sfântul nostru pedagog se referă aici la înţelegerea textelor sfinte.  
  
Marea calitate a dascălului este, întâi de toate, iubirea. Iubirea lui Dumnezeu este chemare, iubirea omului este răspuns. Dascălul trebuie să arate bunăvoinţă părintească şi iubire către elevi, „trebuie să fie arhetipul vieţii, lege însufleţită şi canon al virtuţii”[63]. Trebuie să facă totul şi nimic să nu considere insuportabil, bine ştiind că toate pot contribui la mântuirea şi la formarea elevilor săi. Iubirea îl face să se comporte cu politeţe către elevii săi. Elementul dominant al oricărei educaţii este izvorul relaţiei sufleteşti între dascăl şi elev. „Fiindcă credibilitatea dascălului face să fie binevenit cuvântul şi îi face mai atenţi pe elevi.”[64] În acest mod sensul iubirii devine axiomă pedagogică şi putere a educaţiei, ca să fie promovată de pedagogi ca temei pentru relaţiile interpersonale în spaţiul educaţiei[65]. 
  
7. Câteva sfaturi către pedagog (îndrumător) date de către Sfântul Vasile 
  
Dascălul-pedagog nu trebuie să vorbească dur sau dispreţuitor, ci să înfrunte problemele elevilor cu indulgenţă şi înţelegere. „Din lucrurile multe pe care le arată Scriptura inspirată de Dumnezeu şi pe care cei hotărâţi să placă lui Dumnezeu au datoria de a le îndeplini, am considerat acum necesar să însemnez pe scurt interpretarea numai al acelora care se circulă între voi în prezent. Mărturisirea pentru fiecare punct ce este uşor de înţeles o las să o cerceteze cei preocupaţi cu citirea Scripturii, care vor fi în stare să o reamintească şi celorlalţi. 
  
1. Că creştinul trebuie să se fie vrednic de chemarea cerească (Evr. 3,1) şi să urmeze viaţa demnă a Evangheliei lui Hristos (Filip. 1, 27). 
  
Că creştinul nu trebuie să fie superficial (Luc. 12, 29) şi să fie atras de pomenirea lui Dumnezeu şi de voinţa de a săvârşi cele plăcute lui. 
  
Că creştinul trebuie să se arate în toate superior dreptăţii din lege şi să nu jure şi nici să mintă (Mt. 5, 34). 
  
Că nu trebuie să blasfemieze (Tit. 3,2), nici să înjure (1 Tim. 1, 13), nici să se lupte (2 Tim. 2, 24), nici să se îndreptăţească pe sine (Rom. 12, 19), nici să răsplătească răul cu rău (Rom. 12, 17), nici să se mânie (Mat. 5, 22). 
  
Că trebuie să rabde (Iac. 5, 8) orice ar suferi, şi să supravegheze potrivit pe cel ce nedreptăţeşte (Tit. 2, 5), nu însă din patima răzbunării, ci din dorinţa de corectare a fratelui, după porunca Domnului (Mat. 18, 15). 
  
Că nu trebuie să spună ceva împotriva fratelui ce a greşit cu scopul de a-l denigra, fapt ce duce la calomnie, chiar dacă sunt adevărate cele spuse (2 Cor. 12, 20 şi 1 Pt. 2, 1). 
  
Că trebuie să se scârbească de fratele ce denigrează (1 Pt. 3, 16-17 şi Iac. 4, 11).  
  
Că nu trebuie să spună lucruri hazlii (Efes. 5,4).  
  
Că nu trebuie să râdă şi nici să-i îngăduie pe măscărici (Luc. 6, 21 şi Iac. 4, 9). 
  
Că nu trebuie să pălăvrăgească spunând ceva ce nu ţinteşte nici în folosul ascultătorilor şi nici nu contribuie la familiaritatea necesară şi permisă cu Dumnezeu (Efes. 4, 29). Astfel şi angajaţii trebuie să se îngrijească, pe cât posibil, să lucreze cu linişte şi prin cuvinte bune chiar să se adreseze celor ce sunt încredinţaţi să chibzuiască cuvântul cu discernământ spre edificarea credinţei, ca să nu întristeze pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. 
  
Că nu trebuia ca cineva ce vine în urma altora să ia îndrăzneala de a se apropia de unul dintre fraţi şi de a-i vorbi, înainte ca cei ce şi-au asumat grija disciplinei să încerce cum îi place lui Dumnezeu pentru binele comun. 
  
Că nu trebuie să se înrobească vinului (Tit. 2, 3) şi nici să fie cuceriţi de patima mâncării de carne (Rom. 14, 21), nici să nu devină deloc lacomi pentru orice mâncare sau băutură (2 Tim. 3, 4); fiindcă luptătorul se cumpătează de la toate (1 Cor. 9, 25). 
  
Din câte se dau fiecăruia spre uz nu trebuie să aibă nimic particular sau să înmagazineze (Fapte. 4, 32), ci fiind atent la toate câte aparţin Domnului să nu dispreţuiască nimic din câte se aruncă la întâmplare sau se neglijează. 
  
Că nimeni nu trebuie să fie domnul sinelui său, ci să se gândească să acţioneze în toate într-un astfel de mod, ca să se predea în Dumnezeu robiei fraţilor de acelaşi suflet (1 Cor. 9, 19) şi oricum fiecare să rămână în rânduiala lui (1 Cor. 15, 23). 
  
2. Că nu trebuie să suspine nici din supărarea pentru lipsa necesităţilor, nici din oboseala pentru lucrare, fiindcă în fiecare caz judecata o au cei investiţi cu puterea corespunzătoare.  
  
Că nu trebuie să strige şi nici o altă manifestare sau mişcare care să ateste mânia sau îndepărtarea de la certitudinea că Dumnezeu este prezent (Evr. 4, 13). 
  
Că trebuie ca vocea să fie măsurată de fiecare dată. 
  
Că nu trebuie să replice cuiva sau să facă ceva cu îndrăzneală şi dispreţ (Tit. 3, 2), ci să arate în toate şi către toţi indulgenţă (Filip. 4,5) şi preţuire (Rom. 12, 10 şi 1 Pt. 2, 17). 
  
Că nu trebuie să facă semne din cap cu ochiul prin vicleşug sau să folosească altă formă sau mişcare a membrelor, care îl întristează pe frate sau atestă dispreţ (Rom. 14, 10). 
  
Că nu trebuie să se înfrumuseţeze în îmbrăcăminte şi încălţăminte, lucru ce arată slavă deşartă (Mt. 6, 29 şi Lc. 12, 27). 
  
Că trebuie să folosească lucruri simple pentru nevoile trupeşti. 
  
Că nu trebuie să cheltuiască nimic mai mult decât cele necesare şi de dragul luxului, lucru ce constituie un abuz. 
  
Că nu trebuie să caute cinstiri şi să urmărească întâietatea (Mc. 9, 35). 
  
Că fiecare trebuie să-i prefere pe toţi ceilalţi decât pe sine (Filip. 2,3).  
  
Că nu trebuie să fie neascultător (Tit. 1, 10). 
  
Că cel care poate lucra, nu trebuie să mănânce fără ocupaţie (2 Tes. 3, 10), dar chiar şi cel ocupat cu atribuţia ce urmăreşte slava Domnului Iisus Hristos trebuie să depună efortul, aşa încât să execute lucrarea după putere (1 Tes. 4, 11). 
  
Că fiecare trebuie să facă cu aprobarea superiorului totul cu motiv şi siguranţă, până şi a mâncării şi a băuturii, ca şi acestea să se facă pentru slava lui Dumnezeu (1 Cor.10, 31). 
  
Că nimeni nu trebuie să treacă de la un lucru la altul fără încercarea celor ce au puterea de a reglementa aceste lucruri, atunci când cineva îl cheamă şi îl solicită în rezolvarea unei probleme urgente, ajutându-l în acest mod, pe cel lipsit de puteri. 
  
Că fiecare trebuie să rămână în ceea ce s-a dedicat şi să nu intervină depăşindu-şi competenţa sa, în lucrări străine, numai atunci când responsabilitatea revendică acest lucru, ajutându-l astfel pe cel care are nevoie de ajutor. 
  
Că nimeni nu trebuie să se afle în alt laborator decât în al său. 
  
Că nu trebuie să facă ceva cu duh de ceartă sau dispută. 
  
3. Că nu trebuie să invidieze pe altul pentru prosperitatea lui şi nici să se bucure pentru defectele unei persoane (1 Cor. 13, 6). 
  
Că trebuie prin iubirea lui Iisus Hristos să-i pară rău şi să fie zdrobit pentru defectele fratelui, să se bucure pentru reuşitele lui (1 Cor. 12, 26). 
  
Că nu trebuie să fie indiferent faţă de păcătoşi sau să nu-i pese de ei (1 Tim. 5, 20). 
  
Că supravegherea trebuie să fie făcută cu compătimire (2 Tim. 4, 2), cu frică de Dumnezeu şi cu scopul de a se întoarce cel ce păcătuieşte (Iac. 5, 20). 
  
Că nu trebuie, când cineva este acuzat, ca un altul în faţa aceluia sau a altora să nu fie de acord cu acuzatorul. Dacă se întâmplă uneori ca acuzaţia să pară cuiva iraţională, să discute tema în particular cu acuzatorul şi sau să-l convingă sau să fie convins. 
  
Că fiecare trebuie, pe cât posibil, să-l liniştească pe cel ce are duşmănie împotriva lui. 
  
Că nu trebuie să aibă resentimente împotriva celui ce a păcătuit şi s-a pocăit, ci să-l ierte din toată inima (2 Cor. 2, 7). 
  
Că trebuie ca cel, care spune că se pocăieşte pentru păcat, să nu se întristeze numai pentru păcat, dar să şi facă roade vrednice de pocăinţă (Luc. 3, 8). 
  
Că cel care s-a chinuit pentru primele păcate şi s-a învrednicit de iertare, dacă păcătuieşte iar, aduce de fapt judecata sfintei mânii mai rău decât păcatul anterior (Evr. 10, 26). 
  
Că trebuie ca cel ce insistă în greşeala lui după prima şi a doua mustrare (Tit. 3, 10) să fie dus la superior căci poate aşa se va ruşina, când este dojenit de mai mulţi (Tit. 2, 8). Dacă nu se corectează nici atunci, să fie considerat ca fiind pricină de sminteală şi prin urmare să fie considerat ca străin şi vameş (Mat. 18, 17), de dragul siguranţei celor ce cultivă ascultarea cu râvnă. Trebuie să fie îndoliaţi pentru el, ca pentru un membru îndepărtat de trupul cel viu. 
  
Că nu trebuie ca soarele să apună peste mânia fratelui (Efes. 4, 26), ca nu cumva noaptea să-i aducă la o distanţă deplină şi acuzaţia să rămână inevitabilă pe ziua judecăţii. 
  
Că nu trebuie să aştepte prilejul potrivit pentru corectarea sinelui (Mat. 24, 44 şi Luc. 12, 40), fiindcă nu poate fi sigur de ziua de mâine; realmente mulţi au planificat multe pentru mâine, dar n-au apucat-o. 
  
Că nu trebuie să fie înşelat de săturarea pântecelui, de la care provin imaginaţiile de noapte. 
  
Că nu trebuie să se risipească în muncă peste măsură şi să depăşească limitele autarhiei după apostolul care a spus „având hrană şi îmbrăcăminte vom fi mulţumiţi cu ele” (1 Tim. 6, 8), fiindcă belşugul dincolo de nevoie prezintă imaginea avidităţii, iar lăcomia a fost afurisită ca idolatrie (Col. 3, 5). 
  
Că nu trebuie să fie iubitor de argint (Marc. 10, 23 şi Luc. 18, 24) şi nici să adune lucruri nefolositoare, de care n-are nevoie. 
  
Că cel înfăţişat lui Dumnezeu trebuie să îmbrăţişeze lipsa de proprietate în toate şi să fie aţintit la frica de Dumnezeu, după cel ce a spus: „Străpunge cu frica Ta trupul meu, fiindcă m-am temut de judecăţile Tale” (Psalm. 118, 120). 
  
Fie ca să dea Domnul să primiţi sfaturile cu toată convingerea, aşa încât să arătaţi roade vrednice ale Duhului în slava lui Dumnezeu, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu şi conlucrarea Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.”[66]  
  
8. Despre materialul didactic ce este predat 
  
Potrivit Sfântului Vasile cel Mare, materialul predat va cuprinde elemente şi din înţelepciunea creştină şi necreştină. E nevoie de înţelepciunea necreştină fiindcă prin intermediul ei elevul se exersează şi învaţă în prealabil despre semnificaţia învăţăturilor sfinte şi tainice[67]. Dacă asemănăm instrucţia cu copacul, rodul educaţiei va fi adevărul creştin şi frunzele ei înţelepciunea din afară, clasică[68]. Oare, spune Marele Vasile, această înţelepciune n-a fost învăţată şi de Moise, precum şi de Daniil? „Se spune deci că acest mare Moise, al cărui nume este cel mare, este aşa pentru că s-a remarcat între toţi contemporanii săi prin înţelepciune, după ce şi-a antrenat mintea lui cu învăţăturile Egiptenilor, atunci a venit la vederea şi cunoaşterea lui Dumnezeu. Asemănător cu el, este înţeleptul Daniil care după ce a fost bine învăţat înţelepciunea Haldeilor din Babilon, s-a ocupat cu studiul învăţăturilor dumnezeieşti”[69] De altfel, mulţi părinţi creştini considerau studiile necesare pentru evoluţia profesională a copiilor lor şi i-au trimis la dascăli păgâni cunoscuţi ori la şcoli filozofice păgâne[70]. Clement Alexandrinul menţionează în textele lui că numai cei neînvăţaţi şi cărora le este frică de „sperietori” se tem de filozofia Elinilor, deoarece ei sunt inferiori în credinţă şi cunoaştere[71]. Această filozofie clasică are şi rătăcire şi mituri, dar de la acestea elevii vor aprecia, conform legilor antitezei, înălţimea şi măreţia adevărurilor creştine.  
  
Cu toate acestea însă, de la poeţi, retori, filozofi şi alţi scriitori ar fi bine să studieze tinerii acele opere care încuviinţează virtutea şi condamnă necinstea şi să dispreţuiască toate câte se referă la fapte vicioase ale păgânilor sau zeilor. „Sunt multe cele care mă îndeamnă, copiii mei, să vă sfătuiesc, câte consider că sunt foarte bune şi câte am convingerea că vă interesează, dacă preferaţi. Fiindcă şi vârsta pe care o am acum şi antrenarea mea cu multe lucruri, dar în principal fiindcă am trăit destul şi pe de-o parte şi pe de alta a transformării vieţii, care îl învaţă pe fiecare, m-au făcut să cunosc lucrurile omeneşti, astfel încât să pot indica drumul cel mai sigur celor care tocmai acum intră în viaţă. De altfel şi după familiaritatea naturală vin imediat după părinţii voştri, încât eu însumi vreau să vă hrănesc ca din iubirea părinţilor voştri. Cred, dacă nu greşesc în privinţa dispoziţiei voastre, că vouă nu vă este dor de părinţii voştri, când mă urmăriţi pe mine. Deci dacă cu bună-dispoziţie puteţi primi ceea ce vă spun, veţi aparţine locului al doilea al celor pe care-i laudă Isiodos. De altfel, eu nu vă voi spune nimic neplăcut, voi vă amintiţi cu limpezime poemele, unde acela spune că foarte bun este cel care diferenţiază singur cele care trebuie, bun este cel ce urmează pe cele pe care alţii le-au recomandat. Cel care nu este potrivit nici pentru unul nici pentru altul din acestea este nefolositor în toate….Nu vă întrebaţi dacă spun că eu însumi am găsit ceva mai folositor, în timp ce voi îi frecventaţi zilnic pe dascălii voştri şi cunoaşteţi cuvintele dascălilor antici prin faptul că studiaţi operele pe care le-au lăsat. De aceea, am venit aici să vă sfătuiesc că nu trebuie să predaţi de la început, ca la corabie, cârmele minţii voastre acestor antici şi să-i urmaţi oriunde v-ar conduce, să acceptaţi de la ei ceea ce este folositor şi să cunoaşteţi ce trebuie să treceţi cu vederea, adică să ignoraţi cu bună ştiinţă. Care sunt acestea şi cum să le distingem, vă voi învăţa acum. Noi, copiii mei, am recunoscut că viaţa omenească de aici nu are nici o valoare şi-n general nu considerăm şi nici nu numim bine orice-i folositor doar acesteia. Deci, nu considerăm mare lucru, şi nici nu judecăm vrednic de dorit mândria strămoşească, nici puterea trupească, nici frumuseţea, nici măreţia, nici cinstirile de la toţi oamenii, nici această împărăţie, nici orice altceva important din cele omeneşti, la care s-ar putea referi cineva; nici nu-i admirăm pe cei care le au, ci cu nădejdea înaintăm mai departe săvârşind orice ca să ne pregătim pentru cealaltă viaţă. Aşadar acestea care ne ajută spre această viaţă, spunem că trebuie să le iubim şi să aspirăm la ele cu toată puterea noastră; acestea însă care nu ajung către acea viaţă, să le dispreţuim ca nevrednice de cuvânt. Care este această viaţă, unde şi cum o vom trăi, este nevoie de mai mult timp decât cel de care dispunem acum, ca să o descriem şi ascultătorilor mai mari ce vor să o cunoască. Dar numai atât după ce spun, poate aş putea să vă arăt într-un mod suficient, că dacă cineva, după ce cuprinde cu mintea lui, împreună cu toată fericirea de atunci de când au fost creaţi oamenii, şi o însumează într-o adunare, va găsi că nu se egalează nici cu cel mai mic loc din acele bunuri, ci toate bunurile de aici se află la o distanţă atât de mare comparativ ca valoare faţă de cel mai mic din acele bunuri, pe cât rămâne de inferior umbra şi visul faţă de realitate. Ori, ca să folosesc un exemplu mai cunoscut, pe cât este considerat sufletul mai de preţ decât toate faţă de trup, atât se diferenţiază o viaţă de cealaltă. La această viaţă conduc Sfintele Scripturi, instruindu-ne cu adevăruri tainice. Atâta timp însă cât nu este posibil, datorită vârstei, să înţelegem sensul lor profund, ne pregătim cu ochii sufletului, ca într-o umbră şi oglindă oarecare, în alte lucruri care nu diferă în întregime cu faptul de a-i imita pe cei ce exersează în lucrurile ostăşeşti. Aceştia desigur după ce exersează în gesturile şi mişcările picioarelor, îşi trag folosul din exerciţiu în timpul luptelor. Şi noi deci trebuie să credem că în faţa noastră se găseşte cea mai mare luptă dintre toate, de dragul căreia trebuie să săvârşim orice şi să ne ostenim prin puterea ce-o avem, să ne pregătim pentru aceasta. Şi să avem relaţii cu poeţi, scriitori, retori şi cu toţi oamenii de la care urmează să rezulte vreun folos pentru grija sufletului. Precum vopsitorii, după ce mai întâi pregătesc cu nişte lucrări dinainte ceea ce urmează să vopsească, atunci dau culoarea, fie acea roşie, sau oricare alta, în acelaşi mod şi noi, dacă urmează să rămână de neînstrăinat în noi, slava pentru bine, după ce ne pregătim aici cu aceşti dascăli elini, atunci vom deveni ascultătorii lecţiilor sfinte şi tainice. Şi după ce într-un mod oarecare ne obişnuim să vedem soarele în apă, astfel atunci vom arunca privirile noastre în însăşi această lumină. Dacă există o rudenie oarecare între aceste două învăţături, cunoaşterea lor ne poate deveni folositoare. Dacă nu, atunci faptul de a cunoaşte diferenţa, după ce le comparăm, nu este lucru mic în a ne asigura care este cea mai bună. Cu ce, deci, după ce compari fiecare din învăţături, vei putea să ai vreo imagine? Da, într-adevăr, tocmai precum valoarea unei plante este de-a aduce un rod frumos, dar şi frunzele ce se mişcă în ramuri aduc vreo împodobire, astfel deci în suflet primul rod este adevărul, dar nu este lucru nepotrivit să fie îmbrăcat şi cu înţelepciunea din afară, care seamănă cu frunzele, care oferă fructului acoperământ şi o privelişte frumoasă... Dar despre faptul că lecţiile eline nu-s nefolositoare sufletului, s-au spus suficiente. Cum însă trebuie să le învăţăm, o voi spune în continuare. Mai întâi, în privinţa celor ce le spun poeţii, ca să încep de la aceştia, fiindcă se diferenţiază în învăţături, nu trebuie să le acordaţi tuturor atenţie; ci doar atunci când expune faptele sau cuvintele marilor bărbaţi, pe acestea trebuie să le iubiţi şi să le imitaţi şi, bineînţeles, să încercaţi, cât puteţi, să vă asemănaţi lor. Când însă se narează faptele bărbaţilor vicleni, trebuie să evitaţi imitarea lor, astupându-vă urechile, nu mai puţin decât ceea ce spun aceia că a făcut în Odyssea, ca să nu audă cântecele Sirenelor. Fiindcă obişnuinţa de a auzi cineva cuvintele rele, este un oarecare drum de a ajunge la fapte. De aceea trebuie cu toată atenţia să protejăm sufletul, ca nu cumva prin dulceaţa cuvintelor, fără să o înţelegem acceptăm şi ceva rău, tocmai precum aceia care iau mierea împreună cu otrava. Deci nu-i vom elogia în toate pe poeţi; nici când înjură, nici când batjocoresc, nici când descriu amanţii şi beţivii, nici când limitează fericirea la masă bogată şi cântece indecente. Mai mult, nu vom fi atenţi la ei când vorbesc despre zei şi desigur atunci când povestesc că sunt mulţi şi că aceştia nu au armonie. Fiindcă între ei fratele este în conflict cu fratele şi tatăl cu copiii şi în ei există un război neproclamat faţă de părinţi. Adulterele zeilor şi dragostea lor şi împreunările lor şi despre acelea pe care le face corifeul şi sfetnicul lor Zeus – precum spun aceştia – cele pe care şi despre animale dacă ar fi vorbit cineva ar roşi, le vom lăsa pentru actori.”[72]  
  
Aceste opere ale poeţilor şi prozatorilor Elinii se aseamănă cu trandafirii, în peţiolul cărora încolţesc şi ţepi. Dar, precum când tăiem trandafirul, evităm ţepii lui, la fel şi din aceste scrieri vom alege doar cele folositoare şi ne vom feri de cele dăunătoare. „Aceleaşi deci pot spune şi despre scriitori şi desigur când compun cuvinte care să-i distreze pe ascultători. Nu vom imita nici abilitatea retorilor de a spune minciuni. Fiindcă minciuna nouă nu ni se potriveşte nici la tribunale, nici în alte fapte; nouă care am preferat drumul corect şi viaţa adevărată, unde avem legea de a nu recurge la tribunale. Ci vom accepta de la aceştia acelea prin care au lăudat virtutea ori au defăimat răutatea. Precum de la flori unii se desfată numai de mireasmă şi de culoare, albinele pot lua şi mierea din ele, astfel şi aici este posibil, cei ce nu aspiră numai la ceea ce-i agreabil şi plăcut din aceste cuvinte să tezaurizeze şi vreun folos în sufletul lor. Conform deci cu toată imaginea albinelor trebuie să folosiţi cărţile. Fiindcă şi acelea nu merg în mod asemănător la toate florile şi nici nu încearcă să le care pe acestea întregi, pe timpul zborului, după ce iau din ele atât cât este potrivit pentru lucrare, restul îl lasă şi pleacă. Şi noi dacă am fi înţelepţi, după ce tragem foloasele din acestea pe cât ne este potrivit şi se înrudeşte cu adevărul, restul să le lepădăm. Şi precum atunci când tăiem din trandafir floarea, îndepărtăm ţepii, la fel şi în cazul acestor scrieri, după ce rodim din acestea cât este folositor, să ne protejăm de elementul dăunător…Şi din cauză că trebuie să ajungem prin virtute la viaţa cealaltă, această virtute a fost elogiată mult de către poeţi şi de către scriitori, chiar mai mult decât bărbaţii filozofi, trebuie să fim foarte atenţi la aceste cuvinte. Fiindcă folosul nu este mic, faptul de a se naşte în sufletul tinerilor o oarecare familiaritate şi obişnuinţă pentru virtute, deoarece tocmai astfel de lecţii sunt din natura lor de neşters şi impresionează profund, datorită simplităţii sufletelor. Oare de ce altceva să presupunem că Isiodos s-a gândit să compună aici aceste poezii pe care le cântă toţi, dacă nu pentru a-i îndemna pe tineri la virtute? Fiindcă drumul ce duce la virtute este întâi de toate aspru, greu de mers, anevoios, plin de transpiraţie şi osteneală. De aceea nu-i uşor cuiva să înceapă să-l păşească, fiindcă este abrupt, şi nici după ce începe să-l păşească să ajungă uşor la capăt. Însă când ajunge în vârf poate vedea cât este de firesc şi de bun, cât de lene şi de uşor de mers şi mult mai plăcut decât cel ce conduce la răutate, şi despre care însuşi poetul a spus că este uşor pentru noi să-l urmeze cineva. Mi se pare că pentru nici un alt motiv nu le-a spus acestea decât ca să ne îndemne la virtute şi să ne stimuleze pe toţi să devenim buni şi încă pentru ca să nu cedăm înainte de sfârşit, după ce slăbim din intensitate ostenelile. Şi firesc, dacă şi altcineva a lăudat virtutea în mod asemănător cu acestea, să acceptăm cuvintele, fiindcă ne aduc la acelaşi scop….”[73]  
  
Prin urmare, este nevoie să-i citească tinerii pe poeţii, filozofii şi prozatorii elini şi să pătrundă în miezul ideilor şi a sensului lor[74]. De exemplu, pentru Marele Vasile, precum şi pentru Platon, poemul lui Omiros constituie elogiul virtuţii. Constată acelaşi lucru şi în operele altor scriitori: virtutea este elogiată. Deci, scriitori elini clasici sunt folositori, odată ce oamenii se luptă realmente pentru virtute[75]. 
  
Sfântul Vasile, instruit atât de vast şi de profund cu cultura greacă clasică, a reacţionat l-a ideea că creştinii ar putea fi privaţi cu forţa de binele educaţiei[76]. Pentru marele Ierarh, educaţia constituie condiţie sine qua non pentru educaţia complexă a tinerilor, în timp ce lecţiile cele mai folositoare sunt istoria, geometria, zoologia, medicina şi astronomia, de vreme ce aceasta din urmă nu derivă din astrologia înşelătoare[77]. Cu excepţia acestor lecţii este, de asemenea, necesară şi gimnastica şi muzica, vocală şi instrumentală. Gimnastica nu lasă trupul să devină nici bolnav, nici obez, ci îl face sănătos.  
  
Potrivit Sfântul Vasile, elevii trebuie să se consacre în special şi cu sârguinţă studiului Scripturilor, a Vechiului şi a Noului Testament. Sfânta Scriptura este dată de Dumnezeu pentru toţi ca medicaţie a sufletelor, din care fiecare dobândeşte orice folos. „Unii învaţă profeţii, şi alţii istorisirile, şi unii legea, şi alţii tipul paremiilor povăţuitoare.”[78] Desigur, cartea Psalmilor este cea mai folositoare. Este nevoie însă de atenţie ca să nu devieze interpretarea Sfintei Scripturi, cu pretextul găsirii sensurilor aşa-zise mai înalte, într-o alegorie nu fără pericole. De aceea Sfântul Vasile recomandă evitarea interpretării alegorice[79]. Câţiva iarăşi, din cauză că nu pot sau nu vor să înţeleagă că Sfânta Scriptură a fost scrisă îndeosebi pentru zidirea duhovnicească, încearcă să dea celor scrise o aşa-zisă sobrietate prin silogisme şi propriile lor amendamente, ca şi cum ei ar fi mai înţelepţi decât Duhul Sfânt. Sfânta Scriptură trebuie să fie studiată şi înţeleasă aşa cum este[80]. 
  
Obişnuinţa la rugăciune, care trebuie să se facă în comun cu părinţii şi cu cei mari, pentru că „copiii se deprind în cunoaşterea trăirii duhovniceşti din iubirea ce o arată cei mari pentru ea, de aceea trebuie ei să fie îndrumaţi la rugăciune de la vârsta preşcolară”, spune Sfântul Vasile cel Mare[81]. Armonia, chitara, lira, psaltirea, instrumentele de aramă cu clape şi în general muzica „cerească (adică de la Dumnezeu) are sens”. „Psalmul linişteşte sufletele, le recompensează cu pace, calmează zgomotele şi valurile cugetelor. Înmoaie tendinţa sufletului spre mânie şi cuminţeşte pornirile lui uşuratice. Psalmul strânge prietenia; uneşte cele despărţite; împacă pe duşmani. Fiindcă cine poate considera duşman pe cel cu care a înălţat acelaşi glas către Dumnezeu? Aşa psalmodia acordă şi cel mai mare bine, iubirea, pentru descoperă ca verigă de legătură pentru unirea ei de psalmodia comună şi armonizează poporul într-o simfonie de ansamblu. Psalmul îi pune pe fugă pe demoni, pricinuieşte ajutorul îngerilor; este armă în frica de noapte şi odihnă în ostenelile zilei; siguranţă pentru copiii mici; podoabă pentru vârsta bărbatului în plină putere; consolare pentru preoţi; podoabă foarte potrivită pentru femei. Sălăşluieşte în singuratici, cuminţeşte adunările, este temei pentru începători, creşterea celor ce progresează, sprijinul celor desăvârşiţi, glasul Bisericii. El dă măreţie sărbătorilor, el provoacă întristarea după Dumnezeu. Fiindcă psalmul scoate lacrima şi din inima de piatră. Psalmul este lucrarea îngerilor, tărâm ceresc, tămâie duhovnicească. O, ce descoperire înţeleaptă a dascălului, care a descoperit psalmodierea şi concomitent învăţarea celor folositoare! Prin acest cuvânt imprimă oarecum mai adânc învăţăturile în suflet. Deoarece lecţia ce s-a făcut cu forţa nu este posibil să rămână, ca cele care intră cu plăcere şi har, sălăşluiesc oarecum mai statornic în sufletele noastre. Întrucât ce nu-i posibil să înveţi de aici? Nu înveţi măreţia bărbăţiei? Corectitudinea dreptăţii? Decenţa cuminţeniei? Desăvârşirea purtării? Modul pocăinţei? Măsurile răbdării? Şi orice spui din cele bune? Aici există înăuntru teologia desăvârşită; prevestirea întrupării lui Hristos; ameninţarea judecăţii; nădejdea învierii; frica iadului; făgăduinţele pentru slavă; descoperirile tainelor. Toate sunt cuprinse în cartea Psalmilor ca într-un trezorier mare şi comun, care, cu toate că există multe instrumente muzicale, profetul l-a adaptat către instrumentul muzical ce se numeşte harfă. În acest mod, cred, vrea să arate harul de sus al Duhului Sfânt ce răsună înăuntrul lui, fiindcă numai acesta dintre instrumentele muzicale are cauza sunetului în partea de sus. Şi în chitară şi liră arama dă sunetul în clapa de jos, în harfă însă cauza ritmurilor armonice se găseşte în partea de sus; ca să ne îngrijim şi noi să căutăm cele de sus şi să nu ne risipim puterile în patimile trupului din cauza plăcerii cântării. Cred că cuvântul profetic prin construirea instrumentului ne dovedeşte nezdruncinat şi înţelept şi următorul fapt: că cei câţi au sufletele rânduite cu simţ estetic şi armonie pot uşor să se îndrepte spre cele de sus. Să vedem aşadar începutul psalmilor...”[82] 
  
9. Câteva observaţii psihopedagogice făcute de Sfântul capadocian 
  
Părinţii Bisericii în scrierile lor au trasat observaţii psihologice profunde, printre care şi Vasile cel Mare. Ei vorbesc despre variate predispoziţii înnăscute ce le are fiecare om şi care prin influenţa mediului familial şi social extins se transformă în însuşiri fizice şi psihice. Se referă la faptul că „copilul nu se maturizează în spaţii închise, ci într-un organism evoluat psihofizic, prezentând în diferite etape ale evoluţiei lui noi necesităţi, preocupări şi capacităţi”[83]. Sfântul Vasile cel Mare observă: „Copilul care studiază în şcoală şi acela ce poate prin capacitate să dobândească cunoştinţele artelor şi a lecţiilor nu se aseamănă cu copilul nou-născut; de asemenea adolescentul este diferit fără îndoială faţă de acela care poate deja să se preocupe de problemele tinereţii. Şi cel matur este diferit faţă de adolescent ca putere şi conformaţie a trupului, ca şi capacitate a cuvântului.”[84]  
  
Sfântul Vasile consideră că fiecare om are propria lui individualitate, fiecare este un ipostas unic, după cum şi o particularitate aparte, ce fac ca în timpul dezvoltării lui să necesite o educaţie propice lor. Sfântul Vasile cel Mare cunoscător profund al sufletului omului în formare, precum şi al omului matur, ne-a lăsat studii psihologice uimitoare, analize foarte amănunţite ale stărilor psihologice şi observaţii psihologice precise în scrierile şi scrisorile lui variate, foarte complexe[85]. În scrierea lui valoroasă Όροι κατά πλάτος accentuează că pedagogului de suflete îi este necesar studiul profund al sufletului uman, dacă vrea să-i ajute pe cei educaţi să se cunoască pe ei înşişi şi să devină ceea ce trebuie să fie: „Dacă în fiecare lucru este nevoie de ştiinţă şi experienţă, cu atât mai mult pedagogilor”[86]. 
  
În aceeaşi scriere dar şi în celelalte opere ascetice se prezintă ca anatomist profund al sufletului uman, psiholog pastoral desăvârşit, cercetător invincibil al inconştientului[87], fiind fără îndoială un înainte-mergător al psihologiei sociale şi pedagogice. Copilul nu este un „adult într-o formă micşorată”, ci un organism psihofizic în dezvoltare”, ce prezintă în diferite stadii evolutive ale dezvoltării de noi nevoi, interese şi capacităţi. „Fiindcă copilul ce frecventează şcoala pedagogică nu este acelaşi cu noul-născut” accentuează Vasile cel Mare. „Cel ce este cunoscător capabil al artelor şi al lecţiilor nu este altul decât, după mărturisirea generală, adolescentul care poate atinge cele tinereşti”. Şi psihopedagogul nostru înţelept continuă: „Şi în apropierea adolescentului, bărbatul este altul în stabilitate, în dimensiunea trupului şi în desăvârşirea cuvântului”[88].  
  
10. Despre efortul intelectual sistematic 
  
Toţi pedagogii creştini au înţeles foarte bine că doar percepţia simplă prin simţuri nu ajunge pentru înţelegerea corectă a lucrurilor. Trebuie să aibă loc şi un proces interior cu ajutorul „cuvântului”, adică un efort intelectual sistematic. Omul, precum spune Sfântul Vasile cel Mare şi toţi pedagogii creştini în general, este „fiinţă raţională, muritoare, înzestrată cu minte şi ştiinţă”[89], şi datorită naturii lui raţionale depăşeşte celelalte fiinţe însufleţite ale creaţiei. Prin raţiunea lui este chemat şi să cunoască lumea ce-l înconjoară, precum şi pe sine însuşi, în antiteză cu animalele „iraţionale”, al căror comportament, activităţi sunt direcţionate de instincte.  
  
Această diferenţă esenţială despre om, precum şi importanţa determinativă a „raţiunii” ne-a prezentat-o foarte nimerit Vasile cel Mare: „Creatorul fiinţelor iraţionale le-a dat uşor mijloacele ca să-şi întreţină viaţa, omului i-a dat raţiune în antiteză cu toate celelalte de unde au apărut şi artele ce se corelau cu existenţa lui, constructivă, adică ţesătoria, agricultura şi confecţionarea aramei. Slăbiciunea trupului o întregeşte prezenţa raţionalului în suflet” şi adaugă că „asceza minţii a gândit-o înţelept prin sărăcia de la cele necesare prin practicarea ascezei minţii” ca să sfârşească cu ceea ce priveşte înţelegerea Scripturilor: „Astfel şi neclaritatea ce există în Scripturi s-a îngrijit pentru folosul minţii, astfel încât să se fie provocată în lucrarea ei”[90]. În acelaşi studiu subliniază că mintea lui, prin intermediul creaturilor variate, pe care le studiază, are ocazia să cunoască şi pe creatorul lor şi că aceasta este şi porunca morală a lui Dumnezeu: „Şi am fost chemaţi după ce am primit mintea şi după ce am avut ochi pentru înţelegere să recunoaştem din câteva semne cum există fiecare lucru, după iconomia lui Dumnezeu şi cum a fost pus în lume”[91]. În altă omilie a lui spune: „Suflete, ai primit ca să-L înţelegi pe Dumnezeu cu partea ta mintală şi să examinezi natura organismelor, să deprinzi fructul dulce al înţelepciunii”[92]. 
  
Simţurile, prin urmare, şi „mintea” (nous) constituie două organe principale la dispoziţia fiecărui elev pentru dobândirea cunoştinţelor, descoperirea adevărului, creaţia artelor şi alcătuirea, compunerea şi formarea diferitelor ştiinţe. Care dintre cele două este însă demn de mai multă încredere, mintea sau simţurile omului? Acelaşi pedagog ne dă răspunsul: „Să nu măsori deci luna cu ochiul, ci ce este mai precis în multe în relaţie cu ochii pentru descoperirea adevărului”[93]. Este evident că cuvântul „ochi”, chiar dacă se referă la vedere, denotă şi restul simţurilor. Trebuie remarcată concepţia aceasta a Sfântului Vasile cel Mare, pe care o exprimă şi alţi pedagogi creştini, o îmbrăţişează, o împărtăşesc şi psihopedagogia contemporană. Cunoaşterea exactă şi deplină a oricărui obiect presupune întotdeauna participarea activă a duhului. Niciodată nu se înfăptuieşte prin simpla acceptare a impulsurilor exterioare, pe care le primesc organele de simţ ale omului 
  
Valoarea „raţiunii” omului este chiar mai mare când este vorba despre studiu şi învăţare a lucrurilor in-sensibile: „Astfel şi cuvântul a fost dat omului şi ştiinţa nu precum îngăduie înşelarea simţurilor, că cineva se limitează la lucrurile simţuale, dar cele ce se relaţionează cu simţirea, mai mult umplu mintea cu mari aşteptări”[94], remarcă acelaşi pedagog. Desigur aici cuvântul ierarhului se referă la omul matur din punct de vedere spiritual, a cărui datorie este ca prin minte să se înalţe la cele „supra-simţuale” şi să devină în final om duhovnicesc, când este şi vrednic de orice laudă. Vorbind despre puterea „raţiunii” Sfântul Vasile cel Mare accentuează că „prin prezenţa cuvântului este posibil să-l înalţe pe acesta în cer”[95]. În alt studiu de-al lui, însă, clarifică că această capacitate a minţii umane nu este nelimitată, ci ajunge până în punctul ce permite harismele fireşti mintale, aşa după cum acestea au fost date fiecărui om de către Duhul Sfânt[96]. 
  
11. Câteva consideraţii despre participarea efectivă a elevului la procesul didactic 
  
Predarea şi învăţarea efectivă nu este asigurată numai de aplicarea postulatelor şi principiilor de mai sus, oricât de importante ar fi acestea. Se pretinde neapărat participarea activă şi efortul celui ce învaţă. Elevul trebuie „să-şi pună mâinile lui la lucrare” şi să nu aştepte totul de la dascăl. Îl chem pe fiecare dintre voi să vină „cu un oarecare interes pentru examinarea problemelor celor propuse pentru studiu şi să participe cu mine la strădania interpretării acestora şi să se înfăţişeze ca şi co-luptător cu mine mai degrabă şi nu ca judecător”[97]. Aceasta înseamnă că predarea-învăţarea nu-l priveşte în mod simplu numai pe educator ca „transmiţător” şi pe elev ca „receptor” pasiv, ci impune şi conlucrarea celor doi în procesul învăţării şi cercetării adevărului. Mai concret, precum observă Vasile cel Mare, lucrarea dascălului constă în a prezenta elevului-ascultător „minunăţia creaţiei” sub formă de „aporie”, astfel încât să fie trezită mintea lui ca să-şi asimileze ceea ce este predat, şi chiar să-l stimuleze în a continua şi singur cercetarea pentru descoperirea adevărului[98]. Dar şi elevul trebuie să conştientizeze, îndrumat fiind în mod potrivit, că rolul său este de colaborator activ şi nu al celui de receptor pasiv, aşa cum clarifică acelaşi pedagog, este chemat „să aducă lumina lui personală pentru examinarea minunăţiilor creaţiei”. În altă omilie a Sfântului Vasile fundamentează chiar şi psihologic această poziţie a lui. El remarcă faptul că se impune că elevul să acţioneze, „fiindcă tot ce dobândeşte prin efortul lui îl acceptă apoi cu bucurie şi îl păzeşte în mod sârguincios; în timp ce acelea pe care le realizează uşor” – precum sunt, de pildă, cunoştinţele pe care le dobândim simplu doar auzindu-le – „pe acestea le consideră demne de dispreţ”[99]. 
  
Ca să reuşească scopul educaţiei, nu-i suficient numai dascălul bun, metoda bună de predare, calitatea bună a lecţiei şi şcoala bună. Toate acestea sunt zadarnice, dacă lipseşte interesul şi sârguinţa elevului. Acesta, de altfel, este obiectul educaţiei şi el însuşi trebuie să contribuie la formarea sinelui său. Elevii trebuie să urmărească lecţia cu atenţie, interes şi tăcere. Deoarece sensurile cuvintelor atunci când se transformă în cuvinte se transferă de la cei ce le spun la cei ce le ascultă şi, dacă găsesc seninătate şi linişte, ajung cu siguranţă, dacă întâlnesc zgomot eşuează şi se descompun în aer[100]. De asemenea, elevul trebuie să şadă cu decenţă, să nu fie obraznic, nici arţăgos, nici certăreţ, nici trufaş, ci să fie smerit şi pregătit întotdeauna nu de a preda, ci de a învăţa. Când elevii sunt întrebaţi de dascăl să răspundă nu toţi odată, ci numai cel ce a fost întrebat. Vor întreba şi ei, nu însă ca să încerce cunoştinţele dascălului, ci ca să înveţe. De altfel el trebuie să aibă în vedere că nu sunt judecătorii dascălului, ci elevi şi colaboratori, care-şi vor dărui pe ei înşişi pentru a cunoaşte adevărul[101]. Elevii îşi vor dezvolta activitatea proprie şi colaborarea atât cu dascălul, cât şi între ei. Când vor fi întrebaţi sau când vor răspunde vor vorbi pe un ton firesc, nici foarte încet ,ca să se transforme frazele lor în şoaptă, nici foarte tare, ca să devieze în strigăte. Să ceară de la dascăl argumente logice, fiindcă metoda logică captivează întotdeauna, încântă mintea. Însă, să aibă în vedere că argumentele au limita lor şi că de multe ori credinţa este mai necesară decât demonstraţiile raţionale, când desigur este vorba despre principiile fundamentale ale ştiinţei[102]. 
  
Motivul pentru care Sfântul Vasile cel Mare insistă asupra participării active a elevului la învăţare, este principiul lui că nu ne preocupă numai rezultatul final al instruirii. Este tot aşa de important, dacă nu mai important pentru elev, procesul învăţării, adică cum învaţă. Ceea ce are în deosebi importanţă este activitatea intelectuală, dar şi orice altă activitate pe care o depune elevul în procesul învăţării[103]. 
  
Dacă există elevi neatenţi, nu trebuie să scape din atenţia dascălului, care prin întrebări în intervalul expunerii predării trebuie să le provoace interesul. De aceea, folosirea întrebărilor este necesară în instruire sau predare. „Atenţia minţii”, scrie Sfântul Vasile, „şi obişnuinţa concentrării se dezvoltă uşor la copiii cu o educaţie potrivită, atunci când sunt întrebaţi continuu de către dascăli care gândesc unde-şi îndreaptă copiii gândurile lor”[104]. Mai mult, el considera capacitatea „pentru o instruire orală bună”, ca necesară pentru dascăl. „Mai întâi de toate trebuie ca fiecare să fie atent să nu devină obraznic în discuţie, ci să pună întrebări fără spirit de ceartă şi să răspundă fără spirit autoevidenţiere. Nici să nu-l întreruptă pe cel care vorbeşte, când spune ceva folositor, nici să fie dispus să insereze cuvintele lui din demonstraţie ostentativă, ci să ţină măsura şi când vorbeşte şi când ascultă. Nu trebuie ca cineva să se ruşineze să înveţe, şi nici să nu fie binevoitor spre a preda...Fiecare trebuie mai întâi să gândească cele ce urmează să spună şi apoi să vorbească. Să fie respectuos în discuţie şi plăcut în relaţiile interpersonale, fără să recurgă la viclenii ca mijloc de realizare a publicităţii, ci să se sprijine pe farmecul ce provine din politeţea graţioasă”[105]. 
  
12. Despre măsură în procesul educativ 
  
Sfântul Vasile cel Mare şi-a îndreptat atenţia la greutatea sau complexitatea lecţiilor. După părerea lui dascălul bun nu trebuie să pună la dispoziţie multe cunoştinţe „deodată”, fiindcă mintea păţeşte acelaşi lucru ca şi stomacul, care când îl supraîncărcăm nu poate digera[106]. Ca să fie studiul folositor, el nu trebuie să fie separat de varietatea diferenţelor, să rămână la obiectul principal al studiului, după ce prea multă preocupare constituie de multe ori pricina eşecului studiilor. Cu studiul este strâns legat efortul şi conformarea către recomandările pedagogilor, care se trudesc pentru succesul elevilor lor, în timp ce, echivalent, duşmanul studiului este trândăveala, care trebuie să fie învinsă în întregime[107]. 
  
Sfântul Vasile cel Mare recomandă măsura în cele predate: „Fiindcă nu-i posibil să vorbim fără măsură, că nefolositoare şi obositoare vă vor fi cele ce s-au spus. Vor slăbi gândirea şi înţelegerea tuturor, în mod identic suferă şi stomacul în timpul digestiei de la mâncarea exagerată să digere”[108]. Şi-n altă omilie de-a lui adaugă că îndestularea exagerată toceşte , mărgineşte mai mult dispoziţia celui ce-l urmăreşte pe vorbitor sau pe omilet[109]. Sfântul Vasile cel Mare spune că extinderea învăţăturilor este bine să se facă cu măsură. „Potrivit modului introductiv de învăţare, cei conduşi înspre desăvârşire prin intermediul exerciţiului evlaviei, au dobândit mai întâi cunoştinţele temeinice din cele mai pe înţeles şi mai potrivite pentru noi”[110]. Dascălul să predea în mod limpede, să nu folosească lucruri generale, să înveţe prin exemple, să nu spună lucruri cunoscute, ci de la cele cunoscute să înainteze spre cele necunoscute şi să predea intuitiv, pentru că lucrurile sunt mai puternice decât numele: „mai întâi este lucrul şi apoi primeşte nume”[111], spune Sfântul Vasile cel Mare. 
  
13. Câteva Concepţii despre îndrumare 
  
Dascălul trebuie să considere rezultatele bune la învăţătură ale elevilor lui drept satisfacţie şi mulţumire profesională. Elevii dau satisfacţie dascălului numai atunci când el îi vede pe elevii săi că au o mare dorinţă pentru învăţare şi că progresează. Nu trebuie însă ca hrănitorul spiritual să arate numai indulgenţă elevilor, ci şi exigenţă şi severitate[112]. Dascălul trebuie să se comporte precum impune scopul unei educaţii corecte faţă de elevul neatent sau obraznic. Întâi de toate, el nu trebuie să fie stăpânit niciodată de mânie, întrucât mânia atrage după ea nenumărate nerozii ori absurdităţi[113]. Trebuie să corecteze şi să arate cu iubire părintească purtarea corectă. „Cu compătimire părintească şi discuţie iscusită să fie corectate greşelile tinerilor, oferind terapia potrivită pentru fiecare greşeală, aşa încât acest prilej şi această mustrare să fie adusă pentru greşeală şi exerciţiul împotriva apatiei să fie făcut pentru suflet.”[114]  
  
Dascălul-pedagog nu trebuie să se comporte în acelaşi fel către toţi ci după „caracterul şi greşeala fiecăruia”. Să-l sfătuiască pe cel ce s-a abătut şi, dacă sfaturile nu aduc rezultat, să nu ezite să recurgă la verificări insistente, fără să devină neplăcut totuşi, ci să îndulcească controlul prin iubire[115]. Astfel de verificări îi fac bine şi îl trezesc pe cel ce s-a abătut, îl aduc la conştientizarea situaţiei şi îi provoacă ruşine. „Chiar şi lecţiile lor trebuie să fie adaptate spre scopul lor, astfel încât să folosească limbajul Scripturilor şi în locul miturilor să li se povestească lor istorisirea lucrărilor minunate şi să-i formeze cu învăţăturile din Paremii, şi să le ofere premii pentru memorarea cuvintelor şi a lucrurilor, ca să-şi împlinească scopul cu plăcere şi lejer, fără tristeţe şi jigniri. Aceşti elevi pot dobândi uşor prin educaţia corectă şi concentrarea minţii şi obişnuinţa de a nu se mândri, dacă sunt examinaţi permanent de către supraveghetori care îi cunosc cât se poate de bine şi din punct de vedere psihologic. Fiindcă tinereţea, simplă, inocentă şi neiscusită precum este şi în minciună, mărturiseşte uşor problemele intime ale sufletului; pentru ca tânărul să nu fie prins continuu în restricţii şi constrângeri de acest fel, va evita gândurile necuviincioase şi va reveni permanent la sine din acestea, temându-se de provocărilor verificărilor.”[116]  
  
Dacă însă, cu toate mijloacele pedagogice, studentul rămâne incorigibil, schimbând slăbiciunile lui în păcate, patimi şi răutăţi, trebuie să fie exclus din internat (instituţie), ca să nu dăuneze şi celorlalţi. Rămânând, poate ca o plămadă mică şi predispusă a dăuna întregului aluat[117]. 
  
Despre temele pedepselor ne vorbesc şi alţi pedagogi, dezvoltând o argumentare similară. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare, de pildă, spune: „Fiindcă este centrul împărăţiei, dar nu-i nevoie de acesta pentru apărare. Fiindcă există legile nescrise – întârzie să-i pedepsească pe cei ce săvârşesc greşeala în marile familii…”[118]. Ceea ce subînţelege Sfântul Vasile cel Mare, este valabil şi pentru pedagogi, de vreme ce au mare demnitate de educatori ai sufletelor. În altă omilie a lui, Sfântul îl sfătuieşte pe pedagog: „Să nu judeci într-un mod urât, nici repede, nici cu îndârjire; să examinezi de ce aceasta este jignire, nici să nu condamni cele mici, şi să fii mereu obiectiv”[119]. Pedagogii buni „în mod blând amestecă severitatea”, acţionând uneori cu indulgenţă şi alteori cu asprime, chiar şi cu folosirea pedepselor corporale, când acestea se revendică a fi necesare. Dar înainte de a impune orice pedeapsă „să examineze felul păcatului pentru fiecare persoană şi în acest fel şi modul potrivit al terapiei[120]. 
  
Condiţiile esenţiale pentru un rezultat pozitiv al oricărei mustrări – în consecinţă şi a pedepsei corporale – este între altele spiritul de dreptate şi judecata sinceră a celui ce exercită lucrarea educativă. Succesul măsurii pedepsei, ca şi orice altă acţiune educativă, depinde dincolo de orice de personalitatea şi instrucţia pedagogică, psihologică şi ştiinţifică desăvârşită a pedagogului. Să amintim în acest punct recomandarea înţeleaptă a Sfântului Vasile cel Mare către egumenii şi stareţii de mănăstire, în şcolile cărora frecventau „copiii lumeşti” şi tinerii monahi „începători”, aceea de a alege ca pedagogi persoane care să aibă toate calităţile ce le impune funcţia delicată a pedagogiei „în învăţătura şi certarea Domnului” a elevilor[121]. 
  
14. Despre problema pedepselor şi recompenselor tratată de către Sfântul Vasile 
  
În educaţie au un mare rol pedepsele şi recompensele. Sfântul Vasile recomandă folosirea răsplăţilor ce fac să fie plăcută învăţătura. Recomandă, însă, dascălilor să nu fie dispuşi să folosească pedeapsa[122]. „Să nu fii aspru în certare, încercând să corectezi grăbit sau exaltat (fiindcă aceasta este o imprudenţă) sau condamnând pentru mici greşeli, prezentându-te pe tine însuţi drept, în mod formal. Încearcă să-i semnalezi pe cei care greşesc într-adevăr şi îndrumă-i duhovniceşte”. „Cum după ce ne scăpăm de tumoarea distructivă a mândriei, vom ajunge la smerenia mântuitoare? Dacă ne antrenăm în ea cu toate mijloacele şi nu neglijăm nimic cu ideea că în ciuda acestora nu ne vătămăm. Întrucât sufletul se identifică cu cele pe care le studiază şi primeşte tipul celor ce le săvârşeşte şi se conformează cu ele. Să fie înfăţişarea, îmbrăcămintea, mersul, şezutul, dieta şi pregătirea patului, casa şi vasele casei toate edificate către smerenie. Chiar cuvântul, cântarea şi relaţia cu aproapele şi acestea să ţintească spre smerenie mai mult decât spre mândrie. Te rog să nu faci discursuri complicate, nici să psalmodiezi cu o voce exagerat de dulce, nici să dialoghezi mândru şi trufaş, ci în toate să reduci ori să simplifici din dimensiune. Să fii bun cu prietenul, moale blând în slujire, lipsit de răutate cu impertinenţii, filantrop cu săracii. Să-i consolezi pe suferinzi, să-i vizitezi pe cei ce se află în mâhnire; să nu dispreţuieşti pe nimeni niciodată. Să fii amabil cu interlocutorii, vesel în răspunsuri, dispus, uşor de abordat de către toţi. Să nu atribui elogii sinelui tău, nici să-i stimulezi pe alţii să le spună; să nu admiţi cuvinte necuviincioase şi să acoperi pe cât posibil din calităţile tale. Să te acuzi pe tine pentru păcate şi să nu aştepţi controlul altora, ca să fii identic cu cel drept care el mai întâi se acuză pe sine (Paremii 18, 17), ca să fii asemenea lui Iov (Iov 31, 34), care nu a evitat mulţimea oamenilor din oraş, urmând să le mărturisească păcatul lui. Să nu fii aspru în mustrări, să nu controlezi repede şi cu îndârjire, (fiindcă aceasta este obrăznicie); nici să nu-l condamni pe altul pentru greşeli mici, ca tu să fii cu un înalt simţ al dreptăţii. Să-i aduni pe cei ce cad în greşeli şi să-i corectezi duhovniceşte, precum sfătuieşte şi apostolul, zicând: „să iei seama la tine însuţi ca nu cumva să cazi şi tu în ispită” (Gal. 6,1). Şi când te îngrijeşti atâta ca să nu fii slăvit de oameni, pe cât alţii se îngrijesc să fie slăviţi, să-ţi aminteşti desigur de Iisus Hristos, Care spune că slava de bunăvoie de la oameni şi săvârşirea binelui, ca să fie arătat oamenilor, păgubesc răsplata de la Dumnezeu, fiindcă aceştia „şi-au luat plata lor” (Mat. 6,2). Să nu te păgubeşti pe tine însuţi prin faptul că vrei să te arăţi oamenilor. Din cauză că Dumnezeu este mare spectator, te vei ambiţiona arătându-te lui Dumnezeu. Fiindcă El dă o plată strălucitoare. Te-ai învrednicit de demnitatea întâietăţii şi te înconjoară mulţi oameni şi te slăvesc? Să te egalezi cu supuşii: „nu ca şi cum aţi fi stăpânii celor ce v-au căzut la sorţi” (I Petr. 5, 3), nici să stăpâniţi ca stăpânii lumeşti. Fiindcă Domnul a poruncit: „cel ce vrea să fie primul, trebuie să fie slujitorul tuturor” (Marc. 10, 44). Şi ca să vorbim în general, astfel să urmăreşti smerenia, ca şi cum te-ai îndrăgostit de ea. „Să o iubeşti şi aceasta te va slăvi” (Paremii 4,6). Aşa vei păşi corect spre slava adevărată, cea cerească, cea dumnezeiască. Iisus Hristos te va mărturisi ca ucenic adevărat al Lui în faţa îngerilor şi te va slăvi (Luc. 12, 8), dacă-L imiţi pe El în smerenie, Care spune: „învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Mat. 11, 29). Lui I se cuvine slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.”[123] 
  
Atâta certarea cât şi răsplata, precum şi orice altă măsură pedagogică, ca să rodească fructe trebuie să fie aplicată la timpul potrivit. Elementul distinctiv al dascălului bun este alegerea timpului potrivit. Sfântul Vasile cunoaşte că disciplina ce se sprijină pe recompense şi pedepse, este de nivel scăzut şi este folositoare numai ca mijloc ce conduce la nivelul superior al purtării morale. Scopul îndrumării şi al mijloacelor pedagogice trebuie să conducă la o disciplină personală, interioară, în care omul face binele de dragul binelui şi din iubire pentru Dumnezeu. Această disciplină interioară a omului trebuie să dureze toată viaţa lui şi nu doar în anii de şcoală. „Există trei motive diferite care ne conduc la disciplină. Fie prin frică, fie prin pedeapsă evităm răul, dar acestea arată caracter slugarnic, obedient. Când facem binele pentru răsplată, ţinem poruncile pentru folosul ce ni-l oferă. Însă prin aceasta omul ţinteşte câştigul. În final, facem binele de dragul binelui propriu-zis şi din iubire pentru Acela, Care ne-a dat legea ne consideră vrednici să-L slujim, când avem mobilul fiilor”. „Dacă majoritatea creştinilor, ce nu păzesc toate poruncile, nu vor fi răsplătiţi pentru păzirea câtorva? În acest caz este bine să-l amintim pe fericitul Petru, care în urma atâtor realizări şi fericiri atât de importante doar pentru o greşeală a auzit: „dacă nu te voi spăla nu vei avea loc lângă Mine” (Ioan 13,8). Nu-i nevoie să spun că această atitudine a Sfântului Apostol Petru nu a arătat moleşeală, nici dispreţ, ci era dovadă de preţuire şi respect. Şi totuşi este scris că „cine va chema numele Domnului, se va mântui” (Ioil 3, 5), fiind suficientă doar această invocare a numelui Domnului, pentru ca cel îl invocă se mântuiască. Să audă şi el ce zice apostolul: „cum îl va invoca chema pe El, în care n-au crezut?” (Rom. 10, 14). Dacă ai credinţă, ascultă-L (şi) pe Domnul care zice că „nu va intra în împărăţia cerurilor, tot cel ce zice Doamne, Doamne, ci numai acela care face voia Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Mat. 7, 21). Dar şi aici desigur cel care va păzi voia Domnului, nu însă precum vrea Dumnezeu fără dispoziţia iubirii către El, are râvna nefolositoare pentru lucrările bune, fiindcă precum a spus Domnul nostru Iisus Hristos: „săvârşesc ca să-i vadă oamenii; adevăr vă spun şi-au luat plata lor” (Mat. 6,5). Despre aceasta Apostolul Pavel a fost învăţat să spună că „dacă dau toate averile mele ca să-i hrănesc pe săraci ori dacă dau trupul meu ca să fie ars, însă n-am iubire, la nimic nu-mi foloseşte” (I Cor. 13, 3). În general eu văd trei feluri de dispoziţii, care ne duc spre nevoia inevitabilă a ascultării: sau evităm răul de frica pentru pedeapsă, astfel avem o dispoziţie slugarnică, sau urmărim câştigurile plăţii când păzim poruncile, ca să beneficiem noi înşine, în aceasta suntem identici cu cei salariaţi, sau păzim poruncile pentru bine de dragul binelui şi pentru iubirea către legiuitorul nostru, şi ne bucurăm, fiindcă am fost consideraţi vrednici să-I slujim unui Dumnezeu atât de slăvit şi de bun, având astfel dispoziţia fiilor. Şi cel care păzeşte poruncile lui Dumnezeu din frică şi se gândeşte mereu la pedeapsa pentru nepăsare nu va păzi numai câteva dintre ele, iar pe altele le va neglija, va considera pedeapsa pentru fiecare încălcare la fel de înfricoşătoare. Şi de aceea cel care se face mic, din respect, acela se consideră fericit, stă statornic în adevăr, putând să spună că: „L-am văzut pe Domnul în faţa mea pururea, fiindcă se află de-a dreapta mea, ca să nu mă clatin” (Psalm. 15, 8), Fiindcă nu vrea să neglijeze nimic din atribuţiile lui, şi pentru că: „fericit este omul ce se teme de Domnul”. De ce? Deoarece „în poruncile Lui se va desfăta foarte” (Psalm. 111, 1). Nu este deci identică situaţia celor ce se tem să dispreţuiască o poruncă pe care au acceptat-o cu cei care o împlinesc superficial şi neglijent. Dar nici cel plătit nu vrea să încalce vreo poruncă. Deoarece cum va lua plata lucrării lui în vie, fără să păzească cele stabilite? Deoarece dacă neglijează ceva ce era necesar să se facă, devine nefolositor pentru stăpân. Cine deci va plăti salariu celui ce-a provocat paguba? A treia slujire se oferă din iubire. Care fiu deci ce are ca scop să-l mulţumească pe tatăl său, în timp ce-l desfată în lucrurile mari, doreşte să-l întristeze pentru lucrurile neînsemnate? Va fi foarte atent, de vreme ce îşi aduce aminte de cuvintele apostolului: „Şi nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin Care aţi fost pecetluiţi” (Efes. 4, 30).”[124]  
  
Pentru ca elevul să reuşească, pe cât este cu putinţă, o mai bună cunoaştere a materiei, trebuie să se consacre acesteia sistematic şi neîncetat. Faptul de a trece brusc de la o disciplină la alta constituie o greşeală şi conduce la învăţarea parţială şi superficială. „Nimeni nu poate învăţa cu exactitate o artă sau o ştiinţă, dacă trece de la una la alta, este imposibil să înveţe una dintre ele desăvârşit, fără să cunoască cele ce se pretind pentru împlinirea scopului.”[125] Adică este imposibil, după Sfântul Vasile cel Mare, să devină posesorul ştiinţei cel care nu a abordat-o la modul cel mai serios, până la capăt. 
  
15. Despre rolul femeii în educaţie 
  
Demn de luat în considerare este faptul că Sfântul Vasile n-a exclus-o pe femeie de la educaţie. În epoca sa, în care mulţi filozofi păgâni se îndoiau că femeia are suflet sau dacă trebuie să o considere om sau obiect, Sfântul Vasile apără cu îndârjire educaţia femeii. De vreme ce virtutea este comună şi egală pentru bărbat şi femeie, egale trebuie să fie şi faptele şi răsplăţile, egală şi educaţia. De aceea, el reliefează existenţa şcolilor speciale pentru fete, în care educaţia să se facă în acelaşi fel. „Domnul spune „lăsaţi copiii să vină la Mine” (Mc. 10, 14) şi apostolul îl laudă pe cel ce a învăţat scrierile sfinte de la vârsta copilărească (II Tim. 3, 15), îndeamnă iarăşi să fie educaţi copiii „în învăţătura şi certarea Domnului” (Efes. 6,4). De aceea fiecare vârstă, chiar şi cea preşcolară, judecăm că este potrivit, să fie primiţi cei înfăţişaţi. Şi pe orfani îi acceptăm cu iniţiativa noastră, aşa încât să devenim imitatori ai râvnei lui Iov (Iov 29, 12), adică părinţii orfanilor. În consecinţă, trebuie să-i primim, nu însă imediat, ci să fie număraţi şi socotiţi în trupul fraţilor, aşa încât jignirile din insuccesul lor să nu fie raportate la viaţa cucernică a fraţilor, ci să fie crescuţi şi aceştia cu evlavie ca şi copiii obişnuiţi ai frăţietăţii, să fie stabilite separat: locuinţele, dieta pentru băieţi şi pentru fete, astfel încât pe de-o parte să nu aibă nici gură slobodă, nici curaj peste măsură înaintea celor mai mari, pe de alta să fie salvat respectul faţă de ceilalţi, din cauza întâlnirilor rare cu ei; locuinţa separată şi dieta vor contribui, aşa încât de la pedepsele ce se impun celor desăvârşiţi pentru ignorarea atribuţiilor lor, dacă s-a întâmplat cândva să fie înşelaţi, să nu se creeze înăuntrul lor încurajarea pentru păcat sau de obicei înălţarea, fără să o perceapă, când îi văd pe cei mai mari să progreseze în acestea, pe care ei înşişi le realizează. Deoarece copilul la minte nu se diferenţiază deloc de copilul la vârstă. Drept pentru care, nu este deloc ciudat să fie întâlnite adesea aceste patimi la toate vârstele. Şi nici nu este necesar ca acestea pe care le săvârşesc cei mari datorită vârstei să le facă şi ceilalţi mai mici, necuviincios şi nechibzuit, înainte de a veni timpul lor, datorită relaţiei lor cu cei mai mari.”[126] 
  
Într-o epistolă de-a lui (236, 3, 631) recomandă fetelor să rămână în casă şi cu sârguinţă să se îndeletnicească cu învăţăturile Domnului, ca să se educe prin învăţătura cea bună. Numai într-un singur punct al educaţiei face distincţie între băieţi şi fete. Nu permite fetelor să pună întrebări multe. Mai mult, trebuie să asculte şi mai puţin să întrebe[127].  
  
Sfântul Vasile cel Mare vorbeşte chiar şi despre aşa numita educaţie individualizată sau personală, pe care unii o cred o descoperire mai nouă pe tărâmul pedagogiei moderne. Pedagogul nu trebuie să-i confrunte pe elevii lui în masă, ci să distingă unicitatea, individualitatea şi problemele personale ale fiecărui elev, rezolvându-le cu grijă specială, particulară. Iată că lucrurile acestea erau cunoscute şi tratate ca atare încă din vremea Sfântului Vasile [128]. 
  
15. Despre falşii dascăli 
  
Alături de dascălii buni şi plini de bunăvoinţă există şi „dascăli orbi din punct de vedere spiritual” şi părinţi, ce transmit elevilor lor şi urmaşilor lor propria răutate, care „se şterge greu, când s-a statornicit printr-o obişnuinţă îndelungată”[129]. Dascălul rău dă un exemplu rău şi îi poate distruge pe elevii săi. „Urmează a doua luptă împotriva adversarului mântuirii noastre. Lecţiile ce le primim de la dascălii buni sunt bune; de la cei răi neapărat rele. Când adversarul viclean nu ne poate convinge să rămânem în tulburare şi în pierderea lumii, se grăbeşte să ne convingă să nu ne predăm pe noi înşine vieţii şi exigenţei monastice sau bărbatului ce urmăreşte şi corectează toate păcatele noastre, ci altuia; adică cuiva care-i însetat de slavă şi-şi îndreptăţeşte patimile lui cu pretextul condescendenţei către cei cu care trăieşte împreună, ca să ne ducă astfel în mod ascuns în răutăţi nenumărate şi să ne readucă în legăturile vechi ale păcatului. Dacă te încredinţezi însă pe tine însuţi bărbatului cu multe virtuţi, vei deveni moştenitor al bunurilor acestuia şi vei fi deosebit de fericit în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. Dacă, părându-ţi rău de trupul tău, cauţi dascăl binevoitor faţă de patimile tale sau, mai bine, luând parte la căderea ta, zadarnic ţi-ai asumat lupta tăgăduirii; fiindcă te-ai dat pe tine însuţi unei vieţi pline de patimi, încredinţându-ţi sinele unui îndrumător orb şi eşti condus de el în groapă. „Fiindcă, dacă orb conduce pe orb, amândoi vor cădea în groapă” (Mat. 15, 14); îi este „suficient ucenicului să fie ca dascălul lui” (Mat. 10, 25). Aceste cuvinte sunt ale lui Dumnezeu şi sunt adevărate. Trebuie să trăieşti conform rânduielii atletice; altfel nu vei fi încununat, deoarece, precum a spus Sfântul Apostol Pavel: „şi dacă cineva se luptă, nu se încununează, dacă nu s-a luptat după lege” (II Tim. 2, 5).”[130] Dar şi dascălul ce este orbit de trufie este în pericol de a suporta aceeaşi condamnare pe care a suferit-o diavolul, datorită mândriei lui. „Dacă un frate mai tânăr primeşte poruncă să înveţe ceva pe unul mai mare în vârstă, cum să se comporte faţă de el. Cât va săvârşi slujba după porunca Stăpânului Dumnezeu, înfricoşându-se ca nu cumva să cadă în condamnarea celui ce am spus: „blestemat să fie tot cel care tăgăduie lucrurile Domnului” (Ier. 31, 10), şi păzindu-se ca nu cumva să fie orbit de înălţare şi să cadă în judecata diavolului (I Tim. 3,6).”[131] 
  
17. Despre educaţia creştină şi cea elenă 
  
Vechii greci au fost primii care au studiat, întemeiat şi sistematizat educaţia analizând şi conceptualizând problemele ei filozofice[132]. Civilizaţia Elladei este prin excelenţă pedagogică. Factorul ei esenţial este educaţia omului potrivit naturii lui. Astfel deprinderea cunoaşterii de sine şi prin urmare dobândirea unei conduceri demne a sinelui este certificarea temeinică a acestui scop. Pedagogia elenă clasică este definită de elemente care pot fi cuprinse în termenul armonie. Ambiţia ei, creşterea armonică dintre trup şi suflet înăuntrul unei stări diacronice a libertăţii. Adevărul îl înalţă pe om la urmărirea unui demers mai bun al vieţii. Cultura greacă începea cu omul pentru a se întoarce iarăşi la om prin umanizarea şi desăvârşirea pe care şi-a dorit-o şi pe care a primit-o de la demersul lui transformator. Fiinţa ascetică a pedagogiei presupune într-o traiectorie diacronică o cultură care să dea întâietate valorilor spirituale şi nu celor materiale. La toate acestea se adaugă libertatea ca temei diriguitor al pedagogiei. La aceste premise au încercat în secolul al V – lea să răspundă sofiştii şi vechii Grecii, prin care a început istoria lucrării pedagogice.  
  
De la primii săi paşi Creştinismul plecând din Iudeea spre lumea din afară, s-a plasat în inima, simţirea şi gândirea lumii clasice, unde a întâlnit un valoros prieten, dar şi un însoţitor periculos - Elenismul[133]. Apariţia Creştinismului în lumea greco-romană la plasat de la început în faţa a două forţe: puterea politică a imperiului roman şi dimensiunea spirituală a culturii elene, puterea spirituală a educaţiei clasice. Din relaţiile lui cu aceşti factori, care în fapt constituie evenimente fundamentale ale istoriei civilizaţiei, ne preocupă relaţia Creştinismului cu educaţia elenă[134].  
  
Această temă a fost pentru mult timp un factor de contradicţie între creştini, chiar dacă ei foloseau limba greacă ca instrument de propovăduire a credinţei lor. Însă, pentru trecerea de la folosirea limbii greceşti, la încreştinarea duhului grecesc şi a filozofiei elene, au fost nevoie de intercalarea a trei secole de confruntări şi influenţe. Pe acest eveniment se întemeiază ipostasul spiritual şi moral, nu numai a lumii elino-creştine de atunci, dar şi a întregii culturi creştine[135]. 
  
Sinteza ce s-a realizat în Răsăritul creştin în secolul al IV –lea între Creştinism şi Elenism, se datorează în cea mai mare parte cunoaşterii profunde a izvoarelor celor două tradiţii, iudeo-creştine şi greceşti, pe care au avut-o Sfinţii Trei Ierarhi, dar şi a condiţiilor istorice ce s-au creat între timp[136]. Această sinteză ajunge în această perioadă la desăvârşirea ei, întărită de întoarcerea Creştinismului de la Iudaism spre lumea greacă[137]. În special pentru Sfântul Vasile cel Mare creştinismul se prezintă ca moştenitor al fiecărui element viabil, moştenit de la antichitatea grecească. Sfântul Vasile a studiat pedagogia elenă într-o perioadă în care, de exemplu, Universitatea din Atena a cunoscut cea mai strălucită perioadă a existenţei sale[138]. Astfel, tradiţia culturală grecească este reînviorată, care în unele şcoli retorice a ajuns doar o chestiune de formă[139]. Sfântul Vasile a fost unul dintre cei mai mari promotori ai limbii greceşti[140]. 
  
Acest fenomen spiritual a fost caracterizat prin diferiţi termeni, precum: „păstrare”, „amestecul elementelor sau amestec”, „unire a două lucruri diferite”, „amestec potrivit”, „perihoreză”, etc[141]. Unii l-au numit „elenizarea creştinismului”, iar alţii „încreştinarea elenismului”[142]. Alţii l-au numit prin intermediul biblic „întruparea” Creştinismului în lumea greacă[143], un termen ce poate fi folosit în cazul fiecărui popor, căruia i se transmite credinţa în Iisus Hristos. Alţii probabil, pentru acelaşi lucru, ar folosi azi termeni cunoscuţi în teologia contemporană „contextual theology” şi „inculturation”[144]. Problema rămâne încă neelucidată dacă creştinismul a fost elenizat ori dacă elenismul s-a încreştinat[145]. 
  
Ceea ce are importanţă nu este care din termenii de mai sus redă mai exact conţinutul sintezei, cât faptul de a fi determinate acele trăsături teologice aparte, în care aceste sisteme de gândire au găsit punctele lor de contact, un dialog creator în personalitatea Părinţilor Bisericii care au definitivat pentru totdeauna „demersul nu doar al elenismului, ci şi a istoriei universale”[146] Mai întâi, trebuie să menţionăm în acest sens că această sinteză prezintă în ansamblul ei două forme: una este exterioară, ce se referă la formă, şi alta interioară ce priveşte esenţa. Morfologia acoperă modurile filologice, calitatea, stilul cuvântului, al scrierilor creştine, tematica, metodele filozofice, ermineutice şi terminologia pe care a folosit-o epoca Sfântului Vasile şi ceilalţi scriitori teologi, în general, urmând să transmită mesajul cuvântului evanghelic intelectualităţii elene a acelor timpuri căreia se adresa şi cu care era necesar să dialogheze. Şi pe toate acestea, desigur, pentru că erau Greci şi prin virtutea educaţiei lor, le-au împrumutat din lumea perioadei elenismului clasic, dar şi a educaţiei contemporane din afara spaţiului grec. Aşadar, aceasta este latura morfologică. Acesteia, Părinţii Bisericii, şi îndeosebi Sfântul Vasile cel Mare, au putut răspunde şi au concurat de la egal la egal cu reprezentanţii educaţiei elene, cum de fapt au excelat şi în sublinierea punctelor teologice, cosmologice, antropologice şi altor puncte comune teologice creştine şi filozofiei şi culturii elene[147]. Creştinismul era noua putere care avea posibilitatea să transfigureze spiritual, cultural şi încă politic lumea, în timp ce elenismul era în manifestare modul de viaţă şi gândire[148]. 
  
Unul dintre factorii esenţiali pentru prezenţa diacronică a înţelepciunii şi educaţiei elene clasice în spaţiul creştinismului a fost Sfântul Vasile cel Mare ca reprezentant de vârf, în special în spaţiul educaţiei, al unei pleiade de Părinţii ortodocşi, care au trăit şi mărturisit în această perioadă. Este vorba despre înflorirea în această epocă a unei gândiri psihopedagogice patristice şi a unei culmi educaţionale ce s-a format prin unirea antichităţii clasice şi a vieţii creştine duhovniceşti, o sinteză care a trasat o nouă epocă pentru pedagogie în secolele următoare, până astăzi[149]. Nu doar amestecul ideilor educaţiei clasice cu educaţia creştină l-au făcut pe Marele Vasile promotorul pedagogiei creştine, ci mai ales poziţia pe care a luat-o asupra chestiunii studiilor clasice[150]. 
  
De la începuturile creştinismului au existat diferenţe şi concepţii opuse în jurul relaţiei creştinismului cu literatura şi filozofia greacă. Pe de o parte a existat o concepţie foarte rigidă, care întrezărea o influenţă demonică în tot ceea ce nu era creştinesc, dispreţuind fiecare creaţie a spiritului grec, condamnându-l drept unul periculos pentru credinţa creştină, iar pe de altă parte a existat o concepţie mai echilibrată, care vedea anumite locuri pline de adevăr în scrierile Elinilor, studiul cărora nu doar că nu a fost negat, dar a fost şi recomandat[151]. Caracteristic este faptul că Apostolul Pavel - care era iudeu elenizat, nu era doar posesorul limbii greceşti, în care a scris şi epistolele sale, dar a şi menţionat de trei ori, fragmente ale scriitorilor greci, a lui Aratu, Menandru şi al lui Epimenidis[152], fără, însă, a arăta un contact spiritual vădit cu viaţa spirituală greacă. De asemenea, în epistola sa către Romani vorbeşte despre revelaţia naturală iar în cuvântul său în Areopag recunoaşte în altarul „Dumnezeului necunoscut” dorul păgânilor pentru adevăr. În această căutare a evidenţiat credinţa creştină[153]. 
  
Trebuie observat că l-a împăcarea semnificaţiei istorice a culturii pedagogice elene şi a iubirii jertfitoare creştine a contribuit majoritatea Părinţilor greci şi latini ai primilor cinci secole[154], precum a fost Iustin Filosoful, care a devenit creştin în ultimii ani ai vieţii sale, Clement Alexandrinul[155] şi Origen. Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful îi consideră pe filozofii greci înaintemergători ai creştinismului iar învăţătura lor drept cuvânt seminal (σπερματικός λόγος)[156]. Iar Origen îi recomandă episcopului Neocezareii - Grigorie, să-i studieze pe scriitori greci şi să ia din filozofia elinilor cele ce pot folosi ca instruire prealabilă pentru creştinism şi înţelegerea scrierilor sfinte[157]. Însă, a considerat conţinutul Scrierilor sfinte ca fiind înţelepciune dumnezeiască şi învăţăturile filozofiei elene ca fiind umane şi umaniste[158]. Cu excepţia celor menţionaţi înainte au ajutat la concilierea educaţiei elene şi a iubirii jertfitoare creştine ca Fericitul Augustin, Sfinţii Grigore Teologul, Grigore de Nyssa etc, ce s-au delectat cu studiul literaturii clasice greceşti, fiind susţinători ai studiilor clasice[159]. Cu toate acestea au ezitat să se exprime cu entuziasm pentru studiile clasice sau să recomande şi studiul textelor clasice în şcoli, datorită climatului general negativ ce predomina. 
  
Diferenţele esenţiale ce separau lumea antică de creştinism, persecuţiile creştinilor, influenţa păgubitoare a societăţii idolatre în descompunere şi altele, a creat o opoziţie faţă de orice element necreştin, cuprinzând şi filozofia antică greacă[160]. Reprezentanţii acestei atitudini negative au fost Tertulian, care i-a catalogat pe filozofi ca „patriarhi ai ereticilor” şi Taţian, care luptase contra filozofiei antice printr-un fanatism religios[161]. Dimpotrivă, încercarea lui Iulian Apostatul de a reînvia antichitatea idolatră, în special prin educaţia clasică, a avut ca rezultat crearea unei atitudini pozitive în faţa studiilor clasice[162]. În anii lui Iulian, educaţia greacă dobândise o tentă religioasă, în timp ce religia devenise mijloc pentru înnoirea culturală şi formativă a lumii păgâne. Părinţii Capadocieni nu s-au limitat la o polemică neroditoare, ci au intuit nevoia ca creştinismul să manifeste puterea modelatoare uriaşă a spiritului lui printr-o operă creativă, care ar putea menţine, asimila şi înnoi valorile culturale, în cadrul unei sinteze creştine[163]. Elenismul s-a învrednicit să facă parte din trupul istoric al Ortodoxiei printr-o unitate nedespărţită, dar şi fără contopire[164]. 
  
18. Cuvinte ale Sfântului Vasile „Către tineri, şi cum se pot folosi de scrierile elinilor” 
  
Precum scrie Sfântul Grigore Teologul, mulţi creştini din acea epocă dispreţuiau „educaţia din afară”[165]. Caracteristic este visul cunoscut al lui Ieronim, în care se găsea el însuşi în faţa Judecătorului ceresc şi a spus „Christianus sum”. A primit însă răspunsul sever „Ciceronianus es, non Christianus”[166]. Sfântului Vasile cel Mare îi aparţine iniţiativa din acea vreme, de a adopta o poziţie şi de a stabili limpede şi definitiv marea valoare formativă a literaturii clasice greceşti şi de a o armoniza cu educaţia creştină. Educaţia bisericească s-a confruntat cu condiţiile şi nevoile speciale care s-au format atunci. După încheierea persecuţiilor şi consacrarea creştinismului ca religie oficială, Biserica a avut nevoie de membri educaţi, ca să fie în stare să înţeleagă profunzimea teologiei creştine şi să o propovăduiască extins. Şcolile creştine erau foarte puţine şi majoritatea tinerilor frecventau şcoli păgâne. 
  
Multe din epistolele Sfântului Vasile către dascălul său Libaniu[167], erau destinate tinerilor din Capadocia, pe care i-a trimis să studieze lângă el, şi care aparţin perioadei în care Sfântul Vasile înaintase în preoţie. Într-una dintre acestea scrie: „Regret că vă trimit unul câte unul, pe capadocieni, şi nu-i pot convinge pe toţi cei care au vârsta în care trebuie să se dedice studiilor elocinţei şi ştiinţei, să vină lângă tine pentru a beneficia de lecţiile tale…Faptul de a fi cineva elevul tău este cel mai de dorit pentru cei care ştiu să distingă valoarea omului.”[168] 
  
Sunt foarte multe fragmentele în care apare „poziţia” remarcabilă şi genială a Sfântului Vasile faţă de problema educaţiei elene. Invocă „relatările filantropice”[169] ale grecilor şi repetă aforismul lui Aristotel după care omul est ζώον πολιτικόν και συναγελαστικόν”[170] . Cu puterea care-l distinge, de asemenea, analizează probleme legale fundamentale, precum ce a crimei „involuntare” şi a celei „voluntare”, după cum şi altele, cu o vădită influenţă aristotelică sau platonică[171]. 
  
Încrederea mare în utilitatea educaţiei elene inspiră Epistola 335. Cu toate acestea în epistola lui către Eustatie al Sevastiei citim următoarele: „am cheltuit mult timp din viaţa mea în zădărnicie. Am cheltuit aproape toată tinereţea mea în lucrare zadarnică încercând să asimilez învăţături ale înţelepciunii pe care Dumnezeu a considerat-o nebună. Într-o zi însă, m-am trezit ca dintr-un somn adânc şi mi-am întors ochii spre lumina minunată a adevărului Evangheliei. Atunci am văzut cât de nefolositoare a fost înţelepciunea stăpânilor acestei lumi, a căror împărăţie ia sfârşit. Am plâns mult pentru viaţa mea nenorocită şi mi-am dorit să mi se dea îndrumarea pentru introducerea mea în dogmele evlaviei”[172]. Atitudinea Sfântului Vasile în această chestiune are unitate şi consecinţă. Nu se contrazice, după ce aceleaşi lucruri i le spune lui Libaniu, ceea ce le arată că le crede. În acest sens trebuie să avem în vedere că el a fost un ascet curat, foarte sever cu el însuşi şi cel mai important este faptul că aici compară educaţia elenă cu adevărul Evangheliei. Şi încă această epistolă nu este unicul fragment în care Sfântul Vasile condamnă înţelepciunea acestei lumi, o verifică şi o consideră zadarnică. O mulţime de alte texte similare găsim în toate lucrările lui. Această contradicţie aparentă determină conţinutul pe care-l are atitudinea Marelui Vasile, mai general atitudinea fiecărui creştin luminat faţă de educaţia elenă. Când o compară cu revelaţia, este nimic, deloc folositoare pentru mântuirea sufletului. Nu este însă, fără valoare când o vede ca lucrare a acestei lumi cu efecte bune, preţioase pentru pregătirea sufletului, pregătirea pentru desăvârşire[173]. 
  
Aceste condiţii pe de o parte, dar şi studiul personal îndelungat al antichităţii pe de altă parte, l-au condus pe Sfântul Vasile la scrierea omiliei Către tineri[174]. În această omilie Sfântul Vasile confruntă problema printr-o gândire curată şi deschisă. Dezvoltă o argumentaţie puternică pentru a susţine că studiile clasice, nu doar că nu sunt opuse duhului creştinismului, dar şi o importanţă pedagogică enormă, în timp ce constituie o condiţie necesară pentru instruirea creştină. Porneşte de la opinia că creştinul luptător trebuie să folosească orice serveşte demersul lui duhovnicesc. De aceea consideră scrierile elene ca fiind acea fervoare şi răcoare, care înfrumuseţează lupta şi-l odihneşte pe luptător[175]. 
  
Sfântul Vasile cel Mare consideră învăţătura clasică ca antrenament de bază şi pregătire a minţii pentru conceperea şi înţelegerea învăţăturii creştine. „Fiindcă folosul nu este mic, faptul de a se naşte în sufletul tinerilor o oarecare familiaritate şi obişnuinţă pentru virtute, deoarece tocmai astfel de lecţii sunt din natura lor de neşters şi impresionează profund, datorită simplităţii sufletelor.”[176] Din acest motiv trebuie să avem relaţii cu poeţii, literaţii, cu retorii şi cu fiecare om care poate folosi sufletul nostru, până când „ce ne ajută spre această viaţă spunem că trebuie să le iubim şi să aspirăm la ele cu toată puterea noastră; acelea însă care nu ajung către acea viaţă, să le dispreţuim ca fiind nevrednice de cuvânt.”[177] 
  
Aici Sfântul Vasile foloseşte multe teme platonice precum şi limbajul platonic. Dar toate acestea le foloseşte ca să ne arate cât de departe este de Platon, şi nu cât de aproape de el este dispreţuirea celor cărora le vânează oamenii (frumuseţe, mărire, putere etc.), umbrele şi oglinzile nu antrenează aici mintea ca să înalţe la idei – aşa cum face soarele ochiului când este în apă – ci exersează sufletul ca să descopere „viaţa veşnică”. În această „viaţă veşnică” o vor introduce cuvintele sfinte şi minunate, adică Scripturile, care descoperă sufletului adevărul[178]. 
  
Partea teoretică a lucrării, unde Sfântul Vasile nu simte nevoia să o extindă mult, nici să pună chestiunea relaţiilor educaţiei elene şi a învăţăturii creştine (o chestiune pe care o consideră rezolvată) o încheie printr-o asemănare interesantă. Virtutea copacului este faptul de a fi încărcat de fructe, în acelaşi fel vorbeşte şi despre suflet: „tocmai precum valoarea unei plante este de-a aduce un rod frumos, dar şi frunzele ce se mişcă în ramuri, aduc vreo împodobire, astfel deci în suflet primul rod este adevărul, dar nu este lucru nepotrivit să fie îmbrăcat şi cu înţelepciunea din afară, care seamănă cu frunzele, care oferă fructului acoperământ şi o imagine frumoasă”[179]. 
  
Este evidentă îndepărtarea de opoziţia şi duşmănia ce au arătat-o unii creştinii faţă de pedagogia elenă în general, din moment ce acum înţelepciunea antică se consideră împodobire a adevărului. Opinii precum aceasta şi în general întregul duh al tratatului explică de ce a avut atâta răsunet în epoca sa, în special în anii Renaşterii. 
  
După ce ca teolog Sfântul Vasile a schiţat temeiul teoretic şi a arătat pericolele înţelepciunii antice, pe urmă ca pedagog a adunat consecinţele, adică modul relaţiei cu învăţătura greacă[180], care potrivit opiniei lui, lămureşte grija pentru alegerea elementului moralizator: „vom accepta de la ei acelea prin care au lăudat virtutea sau au defăimat răutatea.”[181] 
  
Nu este ciudat, de ce şi în acest sector al operei lui se întâlneşte mult cu Platon din Πολτείας în modul în care-i vede pe epici şi pe tragici şi de ce acceptă părerea stoicilor despre Omiros, că „întregul poem al lui Omiros este un elogiu al virtuţii”[182]. La fel va vorbi mai jos şi despre Solonas şi Theogonis[183]. „Însă eu am auzit de la un om, capabil să înţeleagă duhul poetului, întregul poem al lui Omiros, care este elogiul virtuţii şi toate la el, cu excepţia celor ce sunt secundare, conduc la virtute. Desigur în acelea, unde-l prezintă pe generalul Kefallinonului, când s-a salvat gol din naufragiu, de la prima lui apariţie a provocat respectul fiicei împăratului, fără să se piardă din ruşinea că s-a înfăţişat gol, fiindcă realmente s-a arătat împodobit cu virtutea, în locul hainelor. După-aceea şi dintre ceilalţi, Faiakes a fost considerat atât de important, aşa încât toţi după ce-au lăsat luxul în care au trăit, l-au admirat şi invidiat pe acela şi nici unul dintre faiakesi în acea împrejurare nu-şi dorea să fie nimic altceva mai mult decât să devină Odyssea; şi acestea în momentul în care s-a salvat din naufragiu. Prin acestea adică – spunea interpretul duhului poetului – este ca şi cum Omiros ar spune cu voce puternică că; trebuie voi oamenii, să vă îngrijiţi de virtute, care înoată împreună şi cu naufragiul, şi când ajunge gol pe uscat, îl va face mai cinstit decât fericiţii faiakesi. Şi realmente acesta este adevărul. Unele dintre achiziţii nu aparţin celor care le posedă, decât numai celor ce le dobândesc oricum, fiindcă îşi schimbă locul când aici când acolo, precum se întâmplă în jocul zarurilor. Virtutea este singura proprietate de neînstrăinat, fiindcă rămâne în om şi în timp ce trăieşte şi când moare. De aceea şi Solon mi se pare că a spus aceasta către bogaţi aici: „Dar noi nu vom da în schimb virtutea pentru bogăţia lor; fiindcă virtutea este mereu statornică, pe când banii îi au când unul când altul dintre oameni”. Asemănătoare cu acestea sunt şi cele ale lui Theognidos, unde spune că Dumnezeu, oricum s-ar numi, le înclină cântarul oamenilor uneori spre o parte şi alteori spre alta, aşa încât „uneori să fie cineva bogat şi alteori să nu aibă nimic”. Dar şi sofistul Prodikos din Kea, undeva în scrierile lui sunt înrudite cu acestea despre virtute şi răutate. Trebuie deci să luăm aminte şi la el, fiindcă omul nu este demn de dispreţ. Cam aşa spune el, în măsura în care eu îmi amintesc sensurile filozofului, fiindcă nu cunosc cuvintele, însă ştiu că a vorbit în mod simplu, fără măsură, că Iraclie când a fost tânăr şi avea aproape aceeaşi vârstă, pe care o aveţi şi voi acum, în timp ce se gândea pe ce drum să urmeze, pe cel care prin eforturi duce la virtute, sau pe cel uşor, i s-au înfăţişat două femei. Acestea au fost Virtutea şi Răutatea. Imediat deci, cu toate că tăceau, au făcut cunoscut diferenţa dintre ele prin înfăţişarea lor. Fiindcă una era înfrumuseţată cu arta coafurii şi plutea în lux şi ademenea orice fel de plăcere. Pe acestea deci le-a scos în evidenţă şi prin faptul că promitea mai multe decât atât, încerca să-l atragă aproape de ea pe Iraclie. Cealaltă era vlăguită şi uscăţivă; privea serios şi vorbea diferit, fiindcă nu promitea nimic comod, nici plăcut, ci multe sudori, eforturi şi pericole pe uscatul întreg şi pe mare. Premiu pentru toate acestea, precum spunea acela, era faptul de a deveni dumnezeu. Pe aceasta deci a urmat-o Iraclie în final. Şi aproape toţi cei care sunt renumiţi pentru înţelepciunea lor, fiecare, unul mai puţin, altul mai mult, potrivit puterii lui, au elogiat virtutea în scrierile lor. Acestora trebuie să le acordăm încredere şi să încercăm să aplicăm cuvintele lor în viaţa noastră. Fiindcă cel care susţine şi împlineşte virtutea în practică, unde ajunge în comparaţie ceilalţi, ca şi cuvintele: „acesta singur are minte, ceilalţi zboară ca umbrele.”[184] 
  
Ca şi Platon, Sfântul Vasile spune: „Deci nu trebuie să slujim în mod slugarnic trupul, cu excepţia nevoilor necesare. Ci sufletului trebuie să-i punem la dispoziţie cele mai multe foloase, prin faptul de a-l elibera prin filozofie, ca din închisoare, de orice comunicare cu patimile trupeşti şi de a face concomitent trupul superior patimilor.”[185] Exprimarea înrudită a opiniilor cu cele platonice, diferă categoric de scopul urmărit, are ca rezultat faptul că Marele Vasile ca pedagog controlează pedagogia elenă prin terminologia şi metodologia platonică. Potrivit cuvintelor lui, creştinii trebuie să se asemene cu albinele. „Precum de la flori unii se desfată numai de mireasmă şi de culoare, albinele pot lua şi mierea din ele, astfel şi aici este posibil, ca aceştia ce nu aspiră numai la ceea ce-i agreabil şi plăcut din aceste cuvinte să tezaurizeze şi vreun folos în sufletul lor. Conform deci cu toată imaginea albinelor trebuie să folosiţi cărţile. Fiindcă şi acelea nu merg în mod asemănător la toate florile şi nici nu încearcă să le care pe acestea întregi, la cele care zboară, după ce iau din acestea atât cât este potrivit pentru lucrare, restul îl lasă şi pleacă. Şi noi dacă am fi înţelepţi, după ce tragem foloasele din acestea pe cât ne este potrivit şi se înrudeşte cu adevărul, restul să le lepădăm. Şi precum atunci când tăiem din trandafir floarea, îndepărtăm ţepii, la fel şi în cazul acestor scrieri, după ce rodim din acestea cât este folositor, să ne protejăm de elementul ce ce-i este dăunător…Şi din cauză că trebuie să ajungem prin virtute la viaţa cealaltă, această virtute a fost elogiată mult de către poeţi şi de scriitori, chiar mai mult decât bărbaţii filozofi, trebuie să fim foarte atenţi la aceste cuvinte. Fiindcă folosul nu este mic, faptul de a se naşte în sufletul tinerilor o oarecare familiaritate şi obişnuinţă pentru virtute, deoarece tocmai astfel de lecţii sunt din natura lor de neşters şi impresionează profund datorită simplităţii sufletelor.”[186] 
  
Ca argument, ca să-i convingă pe contemporanii săi despre relaţia strânsă a clasicilor cu educaţia creştină. Sfântul Vasile îl aduce pe Moise şi pe Daniil, care erau posesorii înţelepciunii lumeşti a epocii lor[187]. În continuare, din momentul în care se adresează tinerilor, foloseşte anecdote, pe care le relatează printr-un mod atractiv, şi se referă la viaţa bărbaţilor însemnaţi, precum Pericle, Socrate, Euclid şi alţii. „Şi ceea ce pare că seamănă tocmai cu exemplul pictorului, care a imitat un om de o frumuseţe deosebită şi care tocmai era în realitate, precum acela l-a pictat în tabloul său. Fiindcă faptul de a elogia cineva deschis şi public virtutea şi de a pronunţa despre ea discursuri ample, în timp ce preferă plăcerea în locul cumpătării şi aviditatea în locul dreptăţii, unul ca acesta, după părerea mea, se aseamănă cu actorii care la teatru interpretează diferite persoane ale dramelor. Aceştia de multe ori apar ca împăraţi şi monarhi, în timp ce nu-s nici împăraţi, nici monarhi, şi poate nici măcar liberi. De altfel muzicianul n-ar putea admite prin voinţa lui să-i fie lira neacordată, şi conducătorul dansului să nu aibă ansamblul de dans potrivit cu el. Acesta va fi în conflict cu el însuşi şi nu va înfăţişa o viaţă care să fie în acord cu cuvintele lui? Dar va spune, după Euripide că „limba a jurat, mintea n-a jurat”. Şi va dori să pară că este virtuos, în loc de a fi? Dar aceasta ar fi ultima limită a nedreptăţii, dacă trebuie să-l credem pe Platon; să pară cineva drept, în timp ce nu este. 
  
În acest fel să acceptăm numai acele cuvinte care conţin sfaturi bune. Din cauză că şi reuşitele importante ale bărbaţilor antici se păstrează până la noi, prin faptul că se păstrează fie în tradiţia memoriei fie în lucrările scriitorilor, să nu neglijăm ci să ne folosim şi de aici. De exemplu, unul dintre oamenii pieţei l-a înjurat pe Pericle; el însă nu l-a luat în seamă. Şi aceasta a durat toată ziua; acela însă l-a împroşcat din belşug cu ocări, dar el nu i-a dat atenţie. Pe urmă, când aproape s-a înserat şi s-a înnoptat şi acela pleca, Pericle l-a însoţit cu felinarul, ca să arate că nu trebuie să piardă exerciţiul filozofiei virtuţii. Un altul iarăşi ce s-a înfuriat împotriva lui Euclid din Megara, l-a ameninţat cu moartea şi desigur a jurat. El, dimpotrivă, a jurat ca oricum să-l ispăşească şi să-l facă să înceteze să se înfurie pe el. Cât este de folos, când cineva este stăpânit de furie, să-şi amintească vreunul din aceste exemple? Fiindcă nu trebuie să credem în tragedia care spune; „mânia înarmează în mod simplu mâna împotriva duşmanilor”, ci dimpotrivă să nu ne stârnim deloc spre mânie. Dacă aceasta nu este uşor, după ce punem ca şi căpăstru mâniei raţiunea, să n-o lăsăm să înainteze mai mult.  
  
Să readucem din nou discuţia la lucrurile faptelor importante. Cineva l-a atacat pe Socrate, fiul lui Sofroniskou, şi l-a lovit nemilos peste faţă. Acesta însă nu s-a împotrivit, ci l-a lăsat pe beţiv să-şi satisfacă furia lui în aşa fel încât faţa lui se inflamase şi în plus se învineţise din cauza loviturilor. Astfel, când a încetat să-l lovească, Socrate, precum se spune, n-a făcut nimic altceva decât să scrie pe frunte, precum pe statui numele sculptorului, inscripţia: cutare mi-a făcut-o (Φειδίας Χαρμίδου υιός Αθηναίος μ’ εποίησεν). Şi aceasta a fost răzbunarea. Din cauză că aceste exemple duc la acelaşi scop cu Scripturile noastre, spun că merită mult să le imitaţi şi voi la această vârstă. Fiindcă ceea ce a săvârşit Socrate aici, este asemănător cu porunca aceea care spune că: celui ce te loveşte peste un obraz, trebuie să i-l oferi şi pe celălalt (Mat. 5,39). Astfel trebuie să ne apărăm pe noi înşine. Ceea ce a săvârşit Pericle şi Euclid este în acord cu cea care spune: să-i răbdăm pe prigonitori şi să îndurăm cu blândeţe furia lor (Mat. 5,44), după cum şi alta: să dorim cele bune duşmanilor noştri şi să nu blestemăm (Mat. 5,46). Întrucât cel care s-a exersat dinainte în acestea n-ar putea să mai fie neîncrezător în acelea ale Evangheliei prin ideea că sunt inaplicabile. Nu pot trece cu vederea exemplul lui Alexandru. El când le-a luat prizoniere pe fiicele lui Darius, ce erau renumite pentru frumuseţea lor demnă de admirat, n-a găsit de cuviinţă nici chiar să le privească, pentru că a considerat că este lucru ruşinos, el care i-a învins pe bărbaţi, să fie biruit de femei. Acest exemplu aici este acelaşi cu acela care spune că: cel ce va privi la femeie cu scopul plăcerii, chiar dacă faptic n-a săvârşit adulterul, ci prin faptul că a admis în sufletul lui pofta (Mat 5,28), nu scapă de osândă. Exemplu lui Kleiniou, care era unul din ucenicii lui Pitagora, este greu de crezut că din întâmplare coincide cu ale noastre şi că n-a fost imitat cu sârguinţă. Ce a fost faptul săvârşit de el? În timp ce era posibil ca jurând să scape de amenda de trei talanţi, el a preferat să plătească decât să jure; şi aceasta, în momentul în care urma să spună adevărul prin jurământ. Mi se pare că a făcut aceasta fiindcă a auzit porunca care nouă ne interzice jurământul (Exod. 20, 7; Deut. 5,11). Dar să ne reîntoarcem din nou la ceea ce am spus la început, că nu trebuie să acceptăm toate fără excepţie, ci numai câte sunt folositoare. Realmente este necuviincios să îndepărtăm cele dăunătoare din alimente şi să nu examinăm deloc exemplele din lecţiile care ne hrănesc sufletul, ci ca un torent trăgând după sine orice ce se găseşte în faţa noastră să-l înghiţim. Şi totuşi ce scuză există, comandantul de corabie să nu o lase să fie purtată de vânturi, ci să o călăuzească spre porturi, şi arcaşii să arunce săgeţile la ţintă, şi chiar cel care este fierar sau tâmplar să-şi dorească atingerea scopului artei lui, noi să fim inferiori faţă de aceşti artişti, în privinţa de a putea înţelege lucrurile noastre? Fiindcă nu poate lucrarea muncitorilor manuali să nu aibă vreun scop, viaţa umană să nu aibă un scop spre care să ţintească cel ce nu vrea să se asemene în întregime cu animalele iraţionale, trebuie să facă orice şi să spună. În mod diferit, putem deveni ca cei ce nu stăpânesc corăbiile, prin dispreţuirea vieţii de aici şi de acolo, ca să nu existe la cârma sufletului nici o logică. Ci precum la întrecerile de gimnastică, dacă vrei şi la muzicieni, exerciţiile se fac pentru acele concursuri, la care urmează să se dea cunună, nimeni nu exersează în luptă, la chitară sau fluier. Nici Polydamas n-a exersat în acestea. Ci el înainte de a avea loc întrecerile olimpice oprea armele de competiţie şi prin concursurile acestea se fortifică. Şi Milon n-a fost respins afară din scutul uns, ci în timp ce era împins, a rezistat nu mai puţin decât statuile ce sunt consolidate cu plumb. Şi în general exerciţiile erau pentru ei pregătirile pentru premii. Dacă însă abandonau praful şi terenurile de sport şi se ocupau cu muzica lui Marsyou sau al lui Olymp din Frigia, ar fi reuşit să ia imediat cununile şi slava ori ar fi evitat cu greutate faptul de a deveni ridicoli, datorită rezistenţei fizice? Însă nici Timotei n-ar fi lăsat melodia să se piardă în ring. Fiindcă n-ar fi reuşit să fie superior celorlalţi în muzică; el predomina atât de mult în artă, încât prin armonia plină de elan să stârnească şi mânia, şi prin cea blândă, când voia, să-l destindă şi să-l liniştească. Prin această artă şi pe Alexandru, când a interpretat o melodie frigiană, se spune că în timp ce lua cina l-a provocat la arme şi că iarăşi l-a readus la tovarăşii săi de băutură, după ce a slăbit din intensitate armonia. Atât de mare putere în arta muzicii şi în luptele sportive pune la dispoziţie exerciţiul pentru împlinirea scopului…Fiindcă am pomenit de cununi şi atleţi, trebuie să spun că aceştia numai atunci îşi asumă luptele în stadion, când suferă eforturi infinite şi-şi cresc puterea lor de pretutindeni, după ce varsă multă sudoare la exerciţiile gimnastice, fiind pedepsiţi mult de educator, urmând o dietă nu prea plăcută, ci cea pe care o impun profesorii în alte aspecte, ca să nu întârzie, astfel îşi petrec viaţa lor încât înainte de luptă să fie exersat pentru luptă. Şi suportă totul şi se pun în pericol ca să primească o cunună din ramuri de măslin sălbatic sau din ţelină sau din ceva asemănător; şi după ce înving să fie proclamat numele lor de către vornic. Noi, cărora este vorba despre premii atât de minunate, după mulţime şi după mărime, aşa încât să fie imposibil de relatat prin cuvinte, prin faptul de a dormi pe amândouă părţile şi printr-o dietă foarte comodă, va fi posibil să le luăm numai cu o mână de-a noastră? Însă astfel trândăvia ar merita multe în viaţă. Şi Sardanapalos s-ar fi considerat cel mai fericit dintre toţi, şi Margitis despre care Omiros a spus, dacă sunt ale lui Omiros aceste cuvinte, nu era capabil nici să are, nici să sape, nici să facă vreo altă lucrare dintre cele folositoare în viaţă. Oare însă cuvântul lui Pittakou, care a spus că este dificil să fie cineva virtuos, nu-i mai mult adevărat? Fiindcă într-adevăr, după ce ne ostenim mult, numai atunci şi după viaţă, vom reuşi să ne bucurăm de acele bunuri, despre care am vorbit mai sus că nu există vreun exemplu în cele omeneşti. Deci nu trebuie ca noi să ne trândăvim, nici să schimbăm marile speranţe cu comoditatea de scurtă vreme, dacă nu vrem să fim batjocoriţi şi pedepsiţi, nu aici de către oameni (chiar dacă acest fapt este mare pentru cel care are minte), ci la tribunale, ce se întâmplă să fie sub pământ sau oriunde în univers. Fiindcă pentru acela care a păcătuit fără să vrea, poate să existe vreo iertare de la Dumnezeu, însă pentru cel ce a ales răul intenţionat nu va exista nici o implorare, ca să nu fie pedepsit în mod înmulţit. Ce să facem deci? Ar putea cineva să zică. Ce altceva decât să ne îngrijim de suflet, după ce întrerupem în întregime celelalte griji? Deci nu trebuie să slujim în mod obedient trupul cu excepţia nevoilor necesare. Ci sufletului trebuie să-i punem la dispoziţie cele mai multe foloase, prin faptul de a-l elibera prin filozofie, ca din închisoare, de orice comunicare cu patimile trupeşti şi de a face concomitent trupul superior patimilor. Stomacului să-i oferim cele necesare şi nu cele plăcute, precum fac cei care găsesc bucătari şi cutreieră tot pământul uscat şi marea ca să inventeze variate feluri de mâncăruri, ca şi cum ar plăti impozite vreunui stăpân sever. Aceştia sunt vrednici de milă pentru ocupaţie, deoarece sunt chinuiţi nu mai puţin decât cei ce sunt pedepsiţi în iad, care zadarnic întărâtă focul şi cară apă cu sita şi o aruncă în ciurul găurit, nu se liniştesc niciodată de aceste eforturi. Faptul de a se ocupa cineva de păr şi de îmbrăcăminte mai mult decât trebuie, conform cuvântului lui Diogene, este o grijă fie a celor chinuiţi, fie a celor nedrepţi. Astfel încât faptul ca cineva să fie şi să se numească înfrumuseţat, de altfel cred că trebuie să fie considerat de voi lucru ruşinos, precum desfrâul şi uneltirea căsătoriilor străine. Întrucât cu ce se poate diferenţia, cel puţin pentru cel cu minte, faptul de a purta cineva îmbrăcăminte de lux sau de a purta ceva din îmbrăcămintea ieftină, de vreme ce cu nimic nu întârzie în faptul de a îndepărta frigul şi căldura? Deci, în acelaşi fel şi altele trebuie să fie pregătite, aşa încât să nu fie mai mult decât nevoia şi să nu îngrijim trupul mai mult decât atât, cât este important pentru suflet. Fiindcă nu este o ruşine mai mică pentru bărbat, desigur pentru acela care într-adevăr merită să poarte această denumire, faptul de a fi împodobit şi iubitor de trup, cât şi faptul de a fi stăpânit de o altă patimă. Fiindcă faptul de a depune orice grijă ca să aibă trupul său cât se poate de bine, aceasta nu este munca omului ce se cunoaşte pe sine; nici a omului ce cunoaşte înţeleapta poruncă, anume că omul nu este ceea ce pare, dar este nevoie de mai multă înţelepciune, prin care fiecare din noi va cunoaşte care este sfârşitul tuturor. Aceasta însă, dacă nu curăţăm mintea, este lucru mult mai dificil decât de a vedea soarele cel care are ochii stricaţi. Curăţirea sufletului însă, ca să vorbesc şi în general şi satisfăcător pentru voi, este dispreţuirea plăcerilor ce provin de la simţuri. Adică ochii nu trebuie să se desfete cu paradele necuviincioase ale impostorilor ori să vadă trupuri care aruncă acul plăcerii; şi nici să umple sufletele cu melodia necuviincioasă pe care o aduc urechile. Deoarece este firesc de la felul acesta de muzică să se nască patimi ce înrobesc şi înjosesc sufletul. Dar noi trebuie să aspirăm la cealaltă, care este superioară şi care duce la înălţime. Pe aceasta a folosit-o şi David, poetul psalmilor sfinţi, şi a vindecat pe împărat de mania întristării... Atât de mult se diferenţiază faptul de a se sătura cineva de melodia bună sau rea! Încât trebuie să ne ţinem la distanţă atât de mult de cea care predomină azi, cât şi de orice din faptele vădit ruşinoase. Însă diferitele arome ce provoacă plăcere mirosului amestecându-se cu aerul, şi aroma sinelui nostru cu mirodenii, mi-e ruşine să le interzic. Ce-ar putea spune cineva despre faptul că nu trebuie să ne dorim plăcerile ce provin de la pipăit şi de la gust, decât că acestea îi obligă pe cei ce se ocupă cu vânătoarea lor să trăiască, precum animalele ce au ca obiectiv pântecele şi cele de dedesubtul pântecelui? Într-un cuvânt, cel care nu vrea să cedeze ca în noroi în mijlocul plăcerilor, trebuie să dispreţuiască complet trupul, sau trebuie să-l îngrijească numai atât cât, precum spune Platon, ca să-l avem ajutor în viaţa filozofică; spunând asemănător cu Sfântul Apostol Pavel, care sfătuieşte că nu trebuie să îngrijim deloc trupul sub pretextul poftei. Sau cu ce se diferenţiază cei care se îngrijesc de trup, cum să fie cât mai mult posibil viguros, şi-şi dispreţuiesc sufletul care-l va folosi, ca să aibă vreo valoare, de cei care se îngrijesc de instrumente şi ignoră arta care se practică cu ele? Ci tocmai opusul trebuie; să limităm şi să stăpânim (trupul), ca pe o fiară, instinctele, şi să adormim zgomotele pe care le aruncă în suflet lovindu-le cu raţiunea, ca un bici, ci să nu ignorăm mintea, prin slăbirea în intensitate a fiecărui căpăstru al plăcerii, astfel încât să fie condusă precum căruţaşul care este tras de caii furioşi şi nestăpâniţi...Când această grijă exagerată este şi asimetrică pentru trupul însuşi şi devine piedică în suflet, atunci cu siguranţă şi înrobirea faţă de trup şi îngrijirea este o nebunie clară. Însă dacă realmente ne îngrijim să-l dispreţuim, n-am avea timp să admirăm nimic din cele lumeşti. Fiindcă la ce să folosim mai mult bogăţia, dacă dispreţuim plăcerile trupeşti? Eu nu văd folosul, numai dacă provoacă vreo mulţumire faptul de a nu dormi cineva pe comorile îngropate, precum au făcut dragonii basmelor. Cel care a fost format să fie liber de asemenea lucruri îi va fi foarte dificil să prefere cândva în faptă sau cu cuvântul ceva josnic şi nepotrivit. Fiindcă ce-i mai mult decât necesar, fie praful de aur din râul Lydikon, fie produsul furnicilor purtătoare de aur, cu atât mai mult îl va dispreţui, cu cât mai puţin va avea nevoie de el. Această necesitate o vor determina desigur nu desfătările, ci nevoile fireşti. Fiindcă cei care depăşesc limitele fireşti, asemănându-se cu cei care se rostogolesc pe pantă şi neavând unde să păşească, nu se opresc nicăieri în elanul lor înainte. Însă cu cât mai multe dobândesc, cu atât au nevoie de mai multe ca să-şi împlinească pofta, conform cu Solomon, fiul lui Exikestidou, care zice: „bogăţiei omeneşti nu există nici un capăt vădit”. Trebuie să-l avem ca dascăl pentru acestea şi pe Theognin, care spune: „Nu-mi doresc să mă îmbogăţesc, nici nu o doresc; dar îmi doresc să trăiesc cu puţine şi să nu am nici un rău”. 
  
Eu îl admir şi pe Diogene pentru dispreţuirea lui faţă de tot ce-i omenesc. El a demonstrat că este mai bogat decât marele împărat, fiindcă a avut nevoie de mai puţine lucruri pentru viaţă decât acela…Dar se potriveşte şi când lipseşte bogăţia, ca să nu tânjim după ea, şi când există, să nu ne mândrim pentru posesia ei, ci, pentru faptul că ştim cum să o administrăm. Fiindcă apoftegma lui Socrate este corectă. El, când vreun om bogat se mândrea pentru bani, a spus că nu-l va admira înainte de a afla că ştie şi cum s-o folosească…Noi prin faptul că apreciem că virtutea umană nu-i suficientă pentru împodobire, credem că facem lucruri care sunt vrednice de-o ruşine mai mică? Dar chiar dacă vom dispreţui bogăţia şi vom subestima plăcerile senzuale; vom alunga însă linguşeala şi dezmierdările şi vom invidia viclenia şi perfidia vulpii lui Ahile? Căci, pentru cel cu minte nu există altceva ce trebuie să evite mai mult decât faptul de a trăi pentru slavă şi să examineze cele pe care mulţi le încuviinţează, şi să nu facă cuvântul drept ghid al vieţii, aşa încât, şi dacă va fi nevoie să se opună tuturor oamenilor, şi dacă va fi dispreţuit şi va trece prin pericol de dragul binelui, să nu prefere să schimbe nimic din cele ce sunt corecte în mod dovedit. Sau cel care nu se comportă aşa, ce vom spune după înţeleptul Egiptean, care s-a făcut plantă şi fiară, când a vrut, şi foc şi apă şi toate lucrurile? Deci, dacă şi el uneori va lăuda dreptatea în faţa celor ce o cinstesc, alteori nu va spune cuvinte opuse, când înţelege că nedreptatea progresează, acesta este lucrul pe care-l obişnuiesc linguşitorii. Şi precum despre miriapod spun că se adaptează analog cu culoarea pământului subordonat, astfel şi acesta îşi schimbă opinia lui spre opiniile tovarăşilor lui. 
  
Dar pe acestea le vom afla mai desăvârşit şi din Scripturile noastre. Pentru prezent însă vom schiţa virtutea din lecţiile exterioare. Fiindcă pentru cei care cu grijă colecţionează din fiecare lucru folosul de pretutindeni, fireşte se adaugă multe, precum se întâmplă în râurile mari. Ceea ce credea poetul era corect; anume că prin faptul de a adăuga cineva puţin peste puţin, are importanţă nu numai în înmulţirea argintului, dar şi în ce priveşte orice cunoştinţă. Vias copilului său ce pleca spre Egipt şi l-a întrebat ce trebuie să facă ca să-l mulţumească foarte mult, i-a spus: „dacă dobândeşti resurse pentru bătrâneţe”, înţelegând bineînţeles virtutea ca provizie, şi descriind-o în puţine cuvinte. El desigur a determinat folosul ce provine de la ea în viaţa umană. Eu, chiar dacă vorbeşte cineva despre bătrâneţile lui Tithonou ori ale lui Arganthoniou sau ale lui Matusala al nostru, care a avut o viaţa lungă, care zice că a trăit nouă sute şaptezeci de ani, şi dacă calculează tot timpul de când au fost creaţi oamenii, voi râde ca şi cum ar fi un gând copilăresc, prin faptul de a ţinti veşnicia lungă şi veşnic tânără, al cărei sfârşit nu putem cuprinde cu gândirea noastră nici unul, sau cu mult mai mult să presupunem un sfârşit sufletului nemuritor. Pentru această veşnicie v-aş sfătui să dobândiţi resurse, mişcând, conform cu parimia, fiecare piatră, de unde poate proveni vreun folos pentru ea. Nu trebuie să ezităm, fiindcă acestea sunt dificile şi este nevoie de osteneală. Dar după ce ne amintim de cel care ne-a sfătuit, că fiecare singur trebuie să aleagă viaţa cea mai bună, să aştepte că prin obişnuinţă va deveni plăcut, să întreprindem acelea mai bune. Fiindcă este necuviincios să lăsăm timpul prezent să se piardă, după aceea să ne reamintim de cele trecute, când nici un folos nu va mai exista prin faptul că ne întristăm. Eu deci pe cele care le judec a fi foarte bune, dar acum am spus, dar nu v-aş sfătui pe tot parcursul vieţii. Voi, din trei boli, să nu păreţi că suferiţi de cea nevindecabilă, şi nici să arătaţi că boala minţii este asemănătoare cu cea pe care o au cei care sunt bolnavi în trup. Fiindcă cei care suferă pe cele mici ale bolilor, aceştia îi vizitează pe doctori. Cei care sunt stăpâniţi de boli grave, îi cheamă în apropierea lor pe cei care-i vor vindeca. Cei care-au ajuns cu totul în melancolia nevindecabilă, aceştia, şi când vin doctorii, nu se apropie de ei. Aceasta măcar să n-o păţiţi şi voi acum, prin evitarea celor ce au gânduri corecte”[188]. 
  
A doua parte a tratatului aminteşte de lucrarea lui Plutarh, pe care acesta o adresează tinerilor în legătură cu „ascultarea poeţilor”, ce nu-i exclus s-o fi avut în vedere Sfântul Vasile. Asemănările, însă, deci şi influenţele sunt dincolo de orice evidenţe. Organizarea, conţinutul şi scopul diferă radical în cele două lucrări ale lui Vasile şi Plutarh. Acela care şi-n această carte a Sfântului Vasile arată relaţia lui platonică şi neoplatonică este schema: trupul (dispreţuibilul) şi sufletul (cel neînsemnat). Aici avem într-adevăr ecoul platonician, însă vin momente în care Marele Vasile depăşeşte gândirea platonică[189]. Lucrarea Către tineri este prin urmare o operă pedagogică, didactică cu sfaturi şi recomandări foarte precise, şi „în general dogmatică”[190]. 
  
Cu această poziţie viguroasă şi argumentată, Sfântul Vasile a reuşit să armonizeze filozofia antică clasică fără întrerupere până astăzi. Această poziţie a fost continuată şi de pedagogii bizantini, precum Sfântul Ioan Damaschinul, patriarhul Nichifor, Ioan Mavropodas, Mihail Psellos, Eustatie al Tesalonicului, Fotie etc. Datorită acestei continuităţi, antichitatea clasică a supravieţuit în secolele următoare, în timp ce rezultatul acestei tradiţii a fost apariţia diferitelor renaşteri ale învăţăturii clasice în timpul perioadei bizantine, precum şi în Renaşterea apuseană medievală[191]. 
  
Concluziile Sfântului Vasile se găsesc într-o continuitate admirabilă cu învăţăturile corespunzătoare ale scriitorilor creştini predecesori ai lui, ce s-au confruntat, desigur nu cu atâta insistenţă, în mod echivalent problema relaţiilor elenismului şi a creştinismului. Problema a fost pusă încă din primul secol creştin, când creştinismul s-a răspândit în spaţiul cultural grecesc şi gândirea creştină s-a polarizat în jurul relaţiilor grecilor şi creştinilor. Religia păgână, care ca şi orice altă religie era străină şi adversă, a fost condamnată aspru şi polemizată insistent, dar educaţia elenă a fost conservată şi pusă în valoare, fără să fie condamnată în totalitate. S-a considerat că nu doar că nu se opune gândirii creştine despre viaţă, dar ar putea fi chiar folositoare[192]. 
  
II. Despre Pastorala hristocentrică şi educaţia teologică sau bisericească  
  
1. Câteva consideraţii cu privire la urmarea Domnului Iisus Hristos 
  
Chipul luminos al Sfântului Vasile cel Mare ocupă un loc strălucitor între personalităţile aparte a trupului duhovnicesc a Bisericii ecumenice[193]. Pastorala Sfântului Vasile are un caracter hristocentric. Pastorala hristocentrică nu este nimic mai mult decât exprimarea desăvârşirii vieţii în Iisus Hristos. De aceea ea se însoţeşte de exprimările cele mai înalte ale dogmei hristologice, soteriologice şi nu în ultimul rând eshatologice. Pastorala din Biserica veche avea ca misiune principală îndrumarea credincioşilor de către preotul - păstor spre desăvârşirea lor duhovnicească, prin urmarea lui Iisus Hristos, şi potrivit exemplului viu al preotului-păstor, şi salvării în Iisus Hristos[194]. Pentru el îndrumarea credinciosului de către preotul-păstor spre imitarea lui Iisus Hristos reprezintă scopul ultim al pastoralei. Ca să împlinească acest ideal, Sfântul Vasile cel Mare uneşte în mod indisolubil învăţătura lui pastorală cu adevărurile dogmatice fundamentale, prin puterea cărora se săvârşeşte în sufletul credinciosului „creşterea” lui Iisus Hristos[195]. Dezvoltarea învăţăturii lui pastorale, în special în scrierile sale ascetice, se îndreaptă mai ales spre vieţuirea monahală, în timp ce ştiinţa pastorală are drept obiectiv îndrumarea credincioşilor ce trăiesc în lume. Cu toate acestea, această pastorală are o importanţă aparte şi pentru ştiinţa pastorală în general, deoarece ea învaţă sensul moralei celor care se nevoiesc, creştinii în lume şi cei care şi-au dedicat viaţa lor ascezei creştine pentru desăvârşirea duhovnicească în Iisus Hristos. Toţi credincioşii, laici şi monahi, se raportează la una şi aceeaşi semnificaţie a legii evanghelice. În consecinţă, principiile pastorale temeinice ale Sfântului Vasile au o importanţă aparte pentru practica canonică a comunităţilor creştine, atât credincioşilor din lume, cât şi particularităţii aparte a etosului monahal, care oferă un caracter particular pastoralei vieţii chinoviale[196]. 
  
Omul păcătos, după Sfântul Vasile, este bolnav din punct de vedere moral. El descrie păcatul ca boală fiind o sufletească, pe păcătos ca bolnav sufleteşte[197], iar purificarea sufletului de păcat, ca terapie sau tămăduire[198]. Misiunea principală a pastoralei comunităţii este terapia bolilor, slăbiciunilor şi neputinţelor sufleteşti care se datorează păcatului. Păcatele distrug curăţenia sufletului, care este fructul comuniunii cu Dumnezeu. Sfântul Vasile spune că „toate faptele ranchiunoase infectează într-un fel curăţenia sufletului şi împiedică viaţa sfântă.”[199] Intrarea păcatului în natura umană şi însoţirea cu ea constituie, după Sfântul Vasile, începutul tragediei umanităţii. Păcatul constituie intrarea în viaţa umană a tuturor răutăţilor. Multiplele manifestări ale răului ce afectează istoria şi umanitatea, sunt fructele şi produsele păcatului. Cel mai mare rău este păcatul: „unicul rău, singurul pentru creştin, este să-L supere pe Dumnezeu.”[200] „Răul principal este păcatul şi el depinde de voinţa noastră. Aceasta merită să se numească rău!” - spune Sfântul Vasile, şi continuă: „De noi depinde dacă ne îndepărtăm de răutate sau dacă suntem răuvoitori.”[201] Sfântul Vasile accentuează că toate suferinţele şi chinurile au drept cauză păcatele săvârşite iar nu pe Dumnezeu ori lucrările Sale: „Deoarece nu doctorul este cauza operaţiei sau cauterizării, ci boala, de aceea, şi cei risipiţi în multe păcate îl eliberează pe Dumnezeu de orice judecare.”[202] 
  
Înstrăinarea omului de Duhul Sfânt, încăpăţânarea sau îndârjirea lui de a rămâne trupesc, cufundarea lui în păcate grave şi refuzul pocăinţei îl conduc la moartea spirituală. Această înstrăinare reprezintă iadul său, pentru că iadul atrage atenţia Sfântul Vasile, este „întotdeauna înstrăinarea de Sfântul Duh.”[203] Toate înstrăinările şi denaturările multiforme ale omului sunt consecinţele înstrăinării omului de Dumnezeu. Această apropiere sau relaţie existenţială se realizează în Iisus Hristos şi constituie revenirea la starea conformă naturii şi la existenţa autentică.[204] Despărţirea sufletului de păcat şi vindecarea lui presupune că păcătosul să-l cheme pe Dumnezeu prin penthos. „Plânge pentru păcat, această boală a sufletului, ce este moartea nemuririi”[205]. Sunt multe slăbiciunile omului. Frica de judecata viitoare îl aproprie de Dumnezeu prin lacrimi şi prin smerenie. Cel ce crede îi este frică. Cel ce îi este frică se smereşte şi cel ce se smereşte devine bun şi blând. Cel bun şi blând ţine poruncile lui Dumnezeu şi se curăţeşte de păcat[206]. 
  
Păstorul, ca să poată să-l ajute esenţial şi să împlinească misiunea sa ultimă trebuie să dispună de calităţi religioase, morale şi raţionale eminente, dăruit prin asceză slujirii lui[207]. Reprezentarea Domnului de către preot sau păstor în timpul exerciţiului slujirii lui aduce ca rezultat asumarea din partea lui a responsabilităţilor celor mai mari, ce impun mobilizarea tuturor puterilor şi a capacităţilor lui pentru realizarea deplinătăţii virtuţilor, prin urmarea lui Iisus Hristos „după măsura întrupării”[208]. Astfel, preotul ar putea să devină „modelul credincioşilor” şi „Evanghelie vie”, propovăduind prin personalitatea lui[209] caracterul izbăvitor şi mântuitor al vieţii în Iisus Hristos şi oferindu-se pe sine însuşi ca dovadă şi chezăşie că poruncile lui Iisus Hristos se pot înfăptui cu adevărat[210]. 
  
Credinciosul nu se poate limita la împlinirea eclectică a poruncilor, ci este dator să se îngrijească, plin de bunăvoinţă şi dăruire, de aplicarea lor practică, fără a neglija vreuna.[211] Prin împlinirea poruncilor se învinge frica faţă de moarte şi se participă la viaţa veşnică a harului. Acest lucru se întâmplă atunci când limita împlinirii poruncilor se plasează până la moarte[212], ca în cazul martirilor sau a „martirilor prin conştiinţă” care au împlinit poruncile lui Dumnezeu, în mod desăvârşit, urmând pilda Mântuitorului Care „S-a răstignit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filip. 2, 8). Desigur, multora li se înfăţişează virtutea, ca fiind o întrecere laborioasă greu de dobândit, ca fiind ceva rău. Sfântul Vasile cel Mare subliniază: „De vreme ce, pentru mulţi, cele bune, când sunt anevoioase, par a fi rele, iar pe cele rele, pentru că le oferă mulţumire, le doresc ca şi cum ar fi bune; este inexprimabilă rătăcirea oamenilor pentru aceste lucruri.”[213] Cel care trăieşte în Iisus Hristos este firesc să se transfigureze spre voinţa lui Iisus Hristos[214], şi atunci poate să biruiască păcatul şi consecinţele lui în viaţă. Depăşirea obişnuinţelor rele presupune jertfă şi mare luptă. Potrivit cu Sfântul Vasile cel Mare „nu este mică lupta, adică să biruiască cineva obişnuinţa, pentru că obişnuinţa care s-a întărit în timp dobândeşte puterea naturii.”[215]  
  
În epilogul lucrărilor sale de Morală[216] descrie însuşirile bunului creştin, care sunt credinţa în Dumnezeu, curăţenia morală, iubirea aproapelui, pomenirea continuă a lui Hristos şi trezvia duhovnicească continuă. Scopul nevoinţei şi strădaniilor omului este introducerea lui în viaţa Dumnezeului-om, deoarece pentru dobândirea vieţii desăvârşite este necesar urmarea lui Iisus Hristos, atât din punct de vedere al exemplului, cât şi din perspectiva pătimirii lui[217]. Viaţa noastră trebuie să fie în Iisus Hristos, ceea ce înseamnă că învăţătura noastră trebuie să fie despre Domnul nostru Iisus Hristos, gândirea noastră să-l pomenească pe El, fiecare faptă a noastră să depindă de poruncile Lui, şi sufletul nostru să se modeleze după El[218] pentru că idealurile vieţii duhovniceşti sunt asemănarea cu Dumnezeu, şi calea spre aceasta este formarea sufletului după Mântuitorul nostru Iisus Hristos, „imitarea lui Hristos după măsura Întrupării”, spune Sfântul Vasile[219]. 
  
2. Despre iubire ca fiind principiul pastoralei în concepţia Sfântului Vasile cel Mare 
  
Cununa virtuţilor[220], care după marele Ierarh trebuie să caracterizeze personalitatea păstorului, este iubirea desăvârşită înspre Dumnezeu[221]. Această iubire constituie cea mai puternică forţă de reînnoire a personalităţii omului şi numai dacă se inspiră din ea, păstorul poate realiza în măsură desăvârşită împlinirea misiunii lui[222]. Această iubire trebuie să o exprime prin toată existenţa sa şi prin lucrările sale[223]. 
  
Iubirea spre Dumnezeu însă, impune şi iubirea spre aproapele, ceea ce a format şi elementul distinctiv prin excelenţă al ucenicilor Domnului. Iubirea către Dumnezeu şi către aproapele constituie o unitate integrală, după ce „iubindu-L pe Domnul, iubeşte prin urmare şi pe aproapele. Dacă Mă iubiţi, a spus Domnul, păziţi poruncile Mele”[224]. În special, iubirea preotului spre cei care-i povăţuieşte trebuie să ajungă până la jertfa de sine, după pilda şi cuvintele Domnului, care a spus că „păstorul cel bun îşi pune sufletul său pentru oi sale”. Un accent aparte dă Sfântul Vasile particularităţii părinteşti a păstorului: „Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos”[225]. Prin urmare, iubirea păstorului pentru cel păstorit este principiul pastoralei vasiliene, odată ce constituie elementul necesar al împlinirii misiunii păstorului ca doctor al sufletelor[226]. Sfântul Vasile îi caracterizează foarte nimerit pe păstori „ca doctori, cu multă milostivire după ştiinţa învăţăturii Domnului vindecând patimile sufletelor pentru dobândirea sănătăţii şi vieţuirii în Iisus Hristos”[227]. 
  
Iubirea adevărată şi desăvârşită către Dumnezeu conduce inevitabil la smerenie, adică la preţuirea adevărată a maiestăţii dumnezeieşti pe de o parte şi la micimea omenească pe de alta[228]. Smerenia constituie virtutea fundamentală a vieţii duhovniceşti şi se defineşte ca o „comoară păzitoare a virtuţilor”. Constituie factorul necesar pentru împlinirea cu succes a misiunii de păstor-duhovnic[229].  
  
Sfântul Vasile subliniază în special darul blândeţii şi a lipsei de răutate[230]. Blândeţea şi smerenia sunt legate indestructibil în persoana Domnului, care a spus: „învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima”. În consecinţă, pe păstori trebuie să-i caracterizeze „modul aşezat şi inima smerită”, ca să-l imite în acest fel pe Domnul în toate, în timp ce pentru bolnavii sufleteşti această virtute este foarte însemnată, de vreme ce contribuie la împlinirea eficientă a educaţiei lor terapeutice[231].  
  
De altfel, pe preot trebuie să-l caracterizeze virtutea cumpătării, rugăciunea fierbinte şi credinţa vie. Alături de virtuţile credinţei şi de cele morale, pe păstor trebuie să-l împodobească şi calităţi intelectuale excepţionale, pentru a putea rezolva problemele psihologice foarte complexe, care apar zilnic în faţa lui[232]. După împlinirea misiunii lui, păstorul trebuie să aibă simţământul profund că se găseşte în slujba şi supravegherea sufletelor răscumpărate cu sângele lui Iisus Hristos şi, în consecinţă, că săvârşeşte lucrarea dumnezeiască, care aduce cu sine mari responsabilităţi[233].  
  
3. Despre principiul terapeut al pastoralei  
  
Sfântul Vasile cel Mare, cunoscător profund al înţelepciunii antice, nu exclude în întregime folosirea ei de către păstorii bisericeşti, când aceasta se impune de condiţiile exterioare. Aminteşte, de asemenea, că în lupta lui împotriva ereticilor epocii lui a folosit chiar el însuşi înţelepciunea antică, întotdeauna însă în acord cu duhul Sfintei Scripturi, recurgând şi la exemplul Sfântului Apostol Pavel[234]. Păstorul care se adresează credincioşilor care tânjesc după mântuirea lui Iisus Hristos şi urmăresc în mod exclusiv numai desăvârşirea lor în Iisus Hristos, îşi reglementează grija sa duhovnicească, exclusiv pe temeiul Sfintei Scripturi[235]. În acest fel Sfântul Ierarh Vasile cel Mare are conştiinţa profundă că lucrarea de vindecare şi izbăvire a sufletelor este lucrarea prin excelenţă a persoanelor Sfintei Treimi[236]. 
  
Principiul pastoral de o importanţă fundamentală al Marelui Vasile este cel al vindecărilor bolilor sufleteşti şi a obiceiurilor rele, cât şi problema relaţiilor de libertate a voinţei umane cu harul dumnezeiesc[237], problemă ce este indestructibil legată de terapia acestor boli şi obişnuinţe. Concret, voinţa umană şi harul dumnezeiesc constituie doi factori de bază pentru eliberarea şi terapia celui care suferă de păcat şi de rezultatele lui, în timp ce-şi întemeiază această opinie pe fragmente din Scriptură (In 3, 27, Cor,4,7, Efes. 2, 8). 
  
Prin înnoirea în Iisus Hristos credinciosul dobândeşte deplinătatea libertăţii, după ce predica creştină în esenţa ei este predica libertăţii harului ce vizează eliberarea de robia păcatului[238]. Păzirea minţii sau a inimii este indispensabilă pentru confruntarea cu păcatul, pentru că, prin aceasta, menţinem pomenirea lui Dumnezeu în noi. Sfântul Vasile cel Mare ne sfătuieşte „să păzim cu mare atenţie inima noastră, ca să nu pierdem niciodată grija lui Dumnezeu ori ca să nu infectăm cu imaginaţii nefolositoare memoria lucrărilor Lui demne de admirat, ci să aducem pretutindeni sensul dumnezeiesc, întipărit în sufletele noastre ca o pecete de neşters, printr-o pomenire permanentă şi curată.”[239] 
  
Cel liber în Iisus Hristos participă la atotputernicia Mântuitorului Iisus Hristos, în timp ce consolidarea acestui adevăr de către păstor, turmei sale reprezintă succesul unei valori de nepreţuit pentru împlinirea scopului preocupării pastorale, adică izbăvirea păstoriţilor în Iisus Hristos. 
  
4. Despre etapele preocupării pastorale a libertăţii celui păstorit 
  
Consolidarea convingerii păstoritului că este fiinţă liberă, care a fost creată după chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, formează prima etapă pentru problema în jurul libertăţii voinţei din punct de vedere pastoral. A doua fază se întemeiază pe influenţa păstorului asupra păstoritului, astfel încât să poată el valorifica puterea uriaşă ce este conţinută în libertatea voinţei, folosirea ei corectă care contribuie maximum la formarea credinciosului în Iisus Hristos[240]. Prin urmare, puterea voinţei umane este extrem de mare şi caracterul ei de formare şi de modelare este foarte însemnat. Prin buna folosire a voinţei sale libere, credinciosul poate valorifica şi condiţiile exterioare favorabile pentru desăvârşirea lui spirituală, totodată să se apere în faţa factorilor defavorabili[241]. A treia etapă a preocupării pastorale pentru folosirea şi valorificarea corectă a voinţei libere de către păstorit, constă în evaluarea faptelor şi manifestărilor sale, nu doar asupra comportamentului exterior, dar şi în intenţiile şi cauzele, care l-au împins şi impulsionat la realizarea faptei concrete sau la neglijarea ei[242]. Dimpotrivă, există cazuri în care, cu toate dispoziţiile bune ale păstoritului, n-a survenit rezultatul aşteptat, datorită (de)limitării libertăţii voinţei de factori interni şi externi. Această problemă are o importanţă pentru stabilirea educării terapeutice de către păstor şi în principal pentru catalogarea corectă a faptei, lucrare foarte dificilă, ce presupune cunoaştere profundă a sufletului uman şi a psihosintezei lui de către păstor[243]. 
  
Păstorul, de asemenea, trebuie să folosească îndeosebi arma rugăciunii, care-l ajută să unească neputinţa şi nedesăvârşirea lui cu atotputernicia lui Dumnezeu[244]. Sfântul Vasile cel Mare recomandă încă şi consacrarea la anumite perioade de timp a unui sinaxă al duhovnicilor, urmând să schimbe opinii asupra modului de confruntare a cazurilor complicate şi dificile a bolilor sufleteşti[245].  
  
Marea însemnătate pentru educaţia terapeutică o are îndrumarea bolnavului de către păstor, astfel încât să poată armoniza voinţa lui cu voinţa dumnezeiască, cu scopul acceptării depline şi din toată inima a harului dumnezeiesc de către bolnav. Este caracteristic faptul că reprezentanţi de seamă ai psihiatriei contemporane întrezăresc începutul şi cauza fiecărei naturi a bolilor psihice în problema vinii şi a păcatului[246]. 
  
Ca stare împotriva naturii, păcatul este adeseori caracterizat de Sfinţii Părinţi ca fiind boală a sufletului, „boala şi rana sufletului”[247], după cum scrie Didim cel orb, Alexandrinul. Acelaşi adevăr îl subliniază şi Sfântul Vasile cel Mare: „Fiecare rău este o boală a sufletului, în timp ce virtutea este însăşi sănătatea”[248] iar Sfântul Grigorie de Nissa afirmă că „păcatul este eşecul firii noastre nu trăsătura ei, precum boala şi infirmitatea nu sunt una cu firea noastră, ci sunt încălcarea firii. Astfel, împlinirea răutăţii se înţelege ca orbire a binelui înnăscut; ea devine duşman a tot ce există şi constă în lipsa binelui”[249]. Sfântul Ioan Gură de Aur demonstrează clar că „virtutea este naturală, pe când răutatea este contra naturii, precum sunt sănătatea şi boala.”[250] 
  
Sufletul omenesc îmbolnăvit de păcat prezintă o problemă duhovnicească a cărei rezolvare se găseşte dincolo de puterile umane, în voinţa şi atotputernicia dumnezeiască. De aceea, boala sufletească ce a provenit din păcat şi din simţul responsabilităţii şi a vinei, numai Însuşi Dumnezeu o îndreaptă, o vindecă. Astfel, în cazul de faţă se descoperă realmente marea misiune a păstorului creştin, ce reprezintă autoritatea dumnezeiască supremă, care este imposibil să fie înlocuită de orice altă autoritate în lume. Mijlocul terapeutic de o valoare nepreţuită este în cazul de faţă sfânta taină a mărturisirii, prin care „iertarea are loc prin sângele lui Iisus Hristos”[251]. 
  
Se constată că principiile şi metodele pastoralei Sfântului Vasile au o mare însemnătate pentru împlinirea metodică a misiunii sfinte a duhovnicilor. Trebuie, dar, să accentueze faptul că păstorirea sufletelor nu este posibilă şi nu nici nu se permite să fie limitată la un cod care va prevedea şi va reglementa cu detalii toate cazurile bolilor sufleteşti. Preocuparea pastorală are loc între persoanele libere, care au fost create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi constituie educaţia „pentru libertate” dar şi „în libertate”[252]. Este vorba despre preocuparea ce apare mereu nouă în multe cazuri şi probleme complicate, care pot fi soluţionate numai când păstorul acţionează potrivit cu ştiinţa şi îndrumat de Pronia Dumnezeiască. Pe drept Sfântul Vasile în cele mai multe cazuri se bazează pe judecata luminată şi responsabilă a păstorului, oferindu-i acestuia o mare putere de discernământ.  
  
În general, vindecarea bolilor sufleteşti, creşterea în virtute, viaţa, desăvârşirea şi mântuirea în Isus Hristos este marea taină, pe care o lucrează Sfânta Treime în fiecare suflet, folosind ca organe ale Lui pe păstori. Grija pastorală este o lucrare suprafirească şi dumnezeiască, fiind imposibil de înlocuit cu orice fel de autoritate lumească[253]. De asemenea, trăirea mântuirii în Iisus Hristos reprezintă centrul, începutul şi ţelul ultim al tuturor preocupărilor şi acţiunilor pastorale, ce trebuie să fie stabilite exclusiv pe temeiul acestui scop prea înalt, adică al trăirii mântuirii în Iisus Hristos a păstoritului[254]. Scopul nostru, prin urmare, este înnoirea pastoralei în climatul axat pe persoană, prin responsabilitate şi libertate, fiindcă „unde-i Duhul Domnului, acolo este şi libertatea”[255]. 
  
În încheiere, putem spune că Sfântul Vasile cel Mare nu a fost numai teologul şi teoreticianul credinţei, ci şi ierarhul practic, acela care ştia ce doreşte, cel care a îmbinat mintea cu voinţa într-un tot organic, cel care ne-a lăsat ca testament teologia sa drept „moştenire frumoasă”[256]. De asemenea, Sfântul Vasile a arătat o capacitate extraordinară a aprecierii corecte a situaţiei concrete, a adevărului credinţei, dar şi a adevărului în jurul persoanelor şi lucrurilor, caracteristic marilor ierarhi. În tot ceea ce a văzut în jurul lui, în modul cum a privit starea Bisericii, problema ereticilor şi imixtiunea împăraţilor s-a arătat a fi doctorul duhovnicesc inspirat, ce foloseşte mijloace corecte de vindecare.  
  
Am convingerea că tot ceea ce se va mărturisi, în această perioadă despre Sfântul Vasile cel Mare, reprezintă nu numai o contribuţie importantă la cunoaşterea vieţii şi slujirii Sfântului, cât mai ales o actualizare şi o aşezare folositoare a moştenirii lăsate nouă de acest mare părinte al Bisericii, în contextul existenţei noastre, de oameni ai începutului de mileniu III. Dumnezeu să ne ajute în slujirea la care am fost chemaţi şi aşezaţi fiecare dintre noi, iar Sfântul Vasile să ne învrednicească prin rugăciunile sale la scaunul ceresc, pentru a-i purta peste timp moştenirea!... 
  
Rezumat 
  
Studiul de faţă doreşte să scoată în evidenţă gândirea Sfântului Vasile cel Mare despre educaţia creştină şi pastoraţie, întemeiată pe învăţătura Bisericii, cuprinsă în Sfânta Scriptură, apoi pe cultura vremii, pe învăţăturile filozofilor greci ai antichităţii, cât şi pe experienţa sa proprie, de mare dascăl al Bisericii şi distins ierarh al altarului sfânt – al cărui arhiereu veşnic este Domnul nostru Iisus Hristos – pe care marele Vasile L-a slujit cu toată dragostea şi râvna. 
  
În vederea elaborării acestui material am folosit un vast aparat bibliografic, în special texte scripturistice şi patristice, precum şi citate din scrierile diferiţilor teologi români şi străini. 
  
Studiul pune mare accent pe rolul şi importanţa educaţiei creştine în viaţa omului, îndeosebi a tânărului, arătând modul în care trebuie făcută această educaţie, cât şi mijloacele ce le putem folosi în vederea realizării acestui deziderat nobil, toate din perspectiva duhovnicească a Sfântului Vasile cel Mare – acestea putând fi de mare folos mai cu seamă dascălilor consacraţi, precum şi cercetătorilor în domeniul ştiinţei educaţiei. 
  
Totodată, materialul de faţă evidenţiază caracterul deosebit de actual şi de practic al învăţăturii Sfântului Vasile cu privire la statutul şi rostul educaţiei creştine, observând şi de această dată că mesajul sfinţilor este unul permanent actual şi contemporan cu fiecare generaţie de creştini, aşa încât părinţii duhovniceşti ai Bisericii trebuie să fie cercetaţi, (re)cunoscuţi şi urmaţi în tot locul şi în tot ceasul, cu toate ale lor: viaţă, operă şi activitate. 
  
Prin urmare, am convingerea că tot ceea ce se va mărturisi, în această perioadă despre Sfântul Vasile cel Mare, reprezintă nu numai o contribuţie importantă la cunoaşterea vieţii şi slujirii Sfântului, cât mai ales o actualizare şi o aşezare folositoare a moştenirii lăsate nouă de acest mare părinte al Bisericii, în contextul existenţei noastre, de oameni ai începutului de mileniu III, acesta fiind (şi) motivul elaborării acestui material. Dumnezeu să ne ajute în slujirea la care am fost chemaţi şi aşezaţi fiecare dintre noi, iar Sfântul Vasile să ne învrednicească prin rugăciunile sale la scaunul ceresc, pentru a-i purta peste timp moştenirea!... 
  
Drd. Stelian Gomboş 
  
[1] Κ., Φράγκου, Μερικά από τα βασικότερα γνωρίσματα της παιδαγωγικής του Μ. Βασιλείου, ΒΑΣΙΛΕΙΑΣ, Θεσσαλονίκη, 1979, p. 241. 
  
[2] Fotie cel Mare, PG 103, 420-421. 
  
[3] J., Hussey, The Cambridge Medieval History, vol. 4, part. 2, Cambridge: Cambridge at the University Press, 1967, p. 213. 
  
[4] Γ. Π. Σωτηρίου, Παιδαγωγικά μνύματα των τριών Ιεραρχών, Αθήνα, 1974, p. 19-20. 
  
[5] J. Quasten, Patrology, vol. III, Utrecht-Antwert, 1963, p. 215-216. 
  
[6] Κων. Φράγκου, Μερικά από τα χαρακτηριστικότερα σημεία της παιδαγωγικής του Μ. Βασιλείου, ΒΑΣΙΛΕΙΑΣ, p. 242. 
  
[7] Νινίκας Σόλων, «Ο Μέγας Βασίλειος για τον άνθρωπο και την αγωγή του», Ελληνοχριστιανική Αγωγή 342, 1987, p. 43. 
  
[8] Despre Sfântul Duh, 1, 2, PG 32, 69. 
  
[9] Comentariu la profetul Isaia, 1, 507 d. 
  
[10] Despre Sfântul Duh către Amfilohie episcop de Iconiu, cap. 9, PG 32, 125d-128a. 
  
[11] Στάθη Ριμπά, Μεθοδολογία της διδασκαλίας των μαθημάτων του Δημ. Σχολείου, Αθήνα, 1982, p. 232-234. 
  
[12] Παναιώτης, Χρήστου, Ο Μ. Βασίλειος και η Ελληνική Παιδεία, ΒΑΣΙΛΕΙΑΣ, p. 61. 
  
[13] Β. Τατάκη, Παιδαγωγική, Αθήνα, 1978, p. 17-18 
  
[14] Παναιώτης, Χρήστου, Ο Μέγας Βασίλειος, p. 304. 
  
[15] Despre facerea omului, Cuvântarea 1, PG 30, 29-32. 
  
[16] La Isaia, cap. 7, 202, PG 30, 465 b 
  
[17] La Psalmul 33, 5, PG 29, 361 b. 
  
[18] Necrolog la Marele Vasile, 43, 81, PG 36, 604 b. 
  
[19] Ιωάννς Κολιτσάρας, «Ο Μέγας Βασίλειος ως παιδαγωγός», Ελληνοχριστιανική Αγωγή 368, 1990, p 6. 
  
[20] La Isaia, 10, 174, PG 30. 
  
[21] Extensiunea termenilor, 2, 1, PG 31, 909 c. 
  
[22] Ibidem, 15, 4, PG 31, 956 ab. 
  
[23] La Psalmul 1, PG 29, 212. 
  
[24] La Psalmul 33, 1, PG 29, 368. Ιωάννς Κωνσταντινίδης, Πατερικαί μορφαί: οι Τρείς Ιεράρχαι και έτεροι επιφανείς εκκλησιαστικοί συγγραφείς, Αθήνα, 1969, p. 40. 
  
[25] Sf. Vasile cel Mare, Despre creşterea omului, 1, 331 a. 
  
[26] Sf. Vasile cel Mare, La Psalmul 59, PG 31, 464 a. 
  
[27] Φαίδων Κουκουλές, Βασιλείου του Μεγάλου δόξαι παιδαγωγικαί, Αθήνα, 1907, p. 6. 
  
[28] Παναγιώτης Νικολακόπουλος, «Οι Τρεις Ιεράρχες ως παιδαγωγοί», Ελληνοχριστιανική Αγωγή 359, 1989, p. 11. 
  
[29] Extensiunea termenilor, 53, PG 31, 1044 a. 
  
[30] Ηλίας Μαστρογιαννόπουλος, Οι Πατέρες της Εκκλησίας και ο άνθρωπος, Αθήνα 1966, p. 304-305. 
  
[31] La Isaia, 12, 219, PG 30, 497. 
  
[32] La Psalmul 33, 8, PG 29, 369 c. 
  
[33] La Psalmul, 48, 2, PG 29, 369 c. vezi Αλέξανδρος Κακαβούλης, «Η ψυχοπαιδαγωγική σκέψη του Μ. Βασιλείου ως σταθμός στη διαχρονική πορεία της αρχαίας ελληνικής και χριστιανικής παιδείας», Ελληνοχριστιανική Αγωγή 388, 40. 
  
[34] Φαίδων Κουκουλές, op. cit, p. 12. 
  
[35] PG 64, 585. 
  
[36] Ιωάννης Κωνσταντινίδης, op. cit., p. 41. 
  
[37] Despre Botez, Cuvântarea 2, 14, 2, PG 31, 1549 b. 
  
[38] Ιωάννης Κωνσταντινίδης, op. cit, p. 41. 
  
[39] La Exaimeron, 3, 1, PG 29, 28 c. 
  
[40] Φαίδων Κουκουλές, op. cit., p. 14-16. 
  
[41] Ibidem, p. 14-16. 
  
[42] Ηλίας Μαστρογιαννόπουλος, op. cit., p. 302. 
  
[43] Ibidem, 301-302. 
  
[44] Despre educaţie, PG 32, 1136. vezi Ιωάννης Κογκούλης, Η διαπροσοπική εμπιστοσύνη στην παιδαγωγική επικοινωνία διδάσκοντος και διδασκομένου και οι Τρεις Ιεράρχες, Θεσσαλονίκη, 1999, Omilie la Universitatea din Tesalonic, p. 17. 
  
[45] Epistola 2, PG 32, 229. 
  
[46] Platon, Πολιτεία, 536a-537a. 
  
[47] A te păzi pe tine însuţi, Omilia 3, 1, PG 31, 200 a. 
  
[48] Ibidem, Omilia 3, PG 31, 200. 
  
[49] Conciziunea termenilor, 82, PG 31, 1141 a. 
  
[50] Extensiunea termenilor, PG 31, 1141 a. 
  
[51] Ibidem, 956 a. 
  
[52] Epistola 135, 3, PG 32, 226 c. 
  
[53] Omilia 1 la Psalmi, PG 29, 213.  
  
[54] Δ. Μωραίτου, op. cit., p. 35. 
  
[55] Φαίδων Κουκουλές, op cit., p. 10. 
  
[56] Παναγιώτης Νικολακόπουλος, «Οι Τρεις Ιεράρχες ως παιδαγωγοί», p. 11. 
  
[57] I Tim. 4, 12. 
  
[58] Βασίλειος Χαρώνης, op cit., p. 57. 
  
[59] Etica, PG 31, 824 d. 
  
[60] PG 31, 824. 
  
[61] Cuvântarea 20, 5-6, PG 35, 1072 d. Δ. Τσάμης, Εισαγωγή στη σκέπψη των Πατέρων της Ορθόδοξης, p. 293. 
  
[62] La Isaia, 1 şi 2, PG 30, 121 a. 
  
[63] Φ.Ι. Κουκουλέ, op. cit., p. 11. 
  
[64] La începutul Paremiilor, 2, PG 31, 388 b. 
  
[65] Βασίλειος Χαρώνης, op. cit., p. 30. 
  
[66] Epistola 22. Despre desăvârşirea vieţii creştinilor, 1-3. 
  
[67] Στυλιανός Παπαδόπουλος, Η Ζωή ενός μεγάλου Βασίλειος Καισαρείας, Αθήνα, 1994, p. 204. 
  
[68] Ιωάννς Κολιτσάρας, «Ο Μέγας Βασίλειος ως παιδαγωγός», p. 8. 
  
[69] Către tineri, 2, PG 31, 245. 
  
[70] Δ. Τσάμης, op. cit., p. 280.  
  
[71] Ibidem, p. 278. 
  
[72] Către tineri, 1, 2, PG 31. 
  
[73] Către tineri, 3-8, PG 31, 569 şi urm. 
  
[74] Παναγιώτης Ζέπος, «Οι Τρεις Ιεράρχαι πρώτοι γνήσιοι ανθρωπισταί», Ακτίνες, Ιανουάριος, 1955, p. 24. 
  
[75] Χαρίτων Χαριτωνίδης, Λόγος εις τους Τρεις Ιεράρχας, Θεσσαλονίκη 1936, p. 9. 
  
[76] Στυλιανός Παπαδόπουλος, op. cit., p. 205. 
  
[77] La Exaimeron, 2, 1, PG 29, 14 e. 
  
[78] La Psalmul 1, PG 29, 212 a. 
  
[79] Ιωάννης Κωνσταντινίδης, op cit., p. 42. 
  
[80] Ιωάννης Κολιτσάρας, «Ο Μέγας Βασίλειος ως παιδαγωγός», p. 9. 
  
[81] PG 31, 953. 
  
[82] La Psalmul 1, 2, PG 29, 213 bc. 
  
[83] Γ. Τσαμπή, Η παιδεία εις το Βυζάντιον, Μυτιλήνη, 1963, p.112. 
  
[84] La Psalmul 33, PG 35, 453. 
  
[85] Ne referim în special la următoarele sale lucrări: Omilii la Psalmi, PG 29, 209 şi urm. Cuvântarea 1 şi 2, Omilia Despre facerea omului, PG 30, 9 şi urm. La Isaia, PG 30, 117 şi urm. Omiliile: A te păzi pe tine însuţi, PG 31, 197 şi urm, Împotriva jurămintelor, PG 31, 365 şi urm, La începutul Paramiilor, PG 31, 385 şi urm, Despre smerenie, Omilia 20, PG 31, 525 şi urm, Către tineri, PG 31, 564 şi urm, Extensiunea termenilor, PG 31, 889 şi urm, Conciziunea termenilor, PG 31, 1052 şi urm, Reguli ascetice, PG 31, 1316 şi urm. 
  
[86] Extensiunea termenilor, PG 31, 1040 a. 
  
[87] vezi K. Mouratidou, Χριστοκεντρική Ποιμαντική εν τοις άσκητικοις του Μ. Βασιλείου, Αθήνα, 1962. 
  
[88] La Psalmul 44, 1, PG 29, 388. vezi Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, Omilia 15, întrebarea 41, PG 34, 604 b. 
  
[89] Cuvântarea IV : Argument contra lui Eunomiu, 3, PG 29, 688 b. Ideea citatului de mai sus îl vom întâlni şi la Platon şi la Aristotel, şi pe care îl va adopta câteva veacuri mai târziu Nichifor Vlemmydis în lucrarea sa Compendiu Logic, cap.1, Despre termen, 7, PG 142, 693 b. 
  
[90] La Isaia, 6, PG 30, 128 b. 
  
[91] Ibidem, cap. 2, PG 30, 273 a. 
  
[92] A te păzi pe tine însuţi, Omilia 3, PG 31, 212 b. 
  
[93] La Exaimeron, Omilia 6, PG 29, 145.  
  
[94] Ibidem, vol. 1, p. 19. 
  
[95] La Exaimeron, PG 29, 120. 
  
[96] Despre Sfântul Duh, 9, PG 32, 109 a. 
  
[97] La Exaimeron, Omilia 6, PG 29, 117 ab. 
  
[98] Ibidem, Omilia 5, PG 29, 113. 
  
[99] Ibidem, Omilia 3, PG 29, 58. 
  
[100] A te păzi pe tine însuţi, 7, PG 31, 213 c. 
  
[101] Σόλων, Νινίκας «Ο Μέγας Βασίλειος για τον άνθρωπο και την αγωγή του», p. 46. 
  
[102] Ιωάννης Κολιτσάρας, «Ο Μέγας Βασίλειος ως παιδαγωγός», p. 9. 
  
[103] La Exaimeron, 3, 1, PG 29, 113. 
  
[104] Extensiunea termenilor, 15, 3, PG 31, 956 a. 
  
[105] Epistola 2, PG 32, 229. 
  
[106] Σόλων Νινίκας, op. cit., p. 47. 
  
[107] Παναγιώτης Νικολακόπουλος, «Οι Τρεις Ιεράρχες ως παιδαγωγοί», p. 67. 
  
[108] Omilia 16 La început a fost Cuvântul, 8, PG 31, 481 c. 
  
[109] La Exaimeron, Omilia 8, PG 29, 185 a. 
  
[110] Despre Sfântul Duh, PG 32, 125-128a. 
  
[111] Contra lui Eunomiu, 2, 241 a, b, şi 285 a. 
  
[112] Δημήτριος Μασούρης, «Οι Τρεις Ιεράρχαι και η παιδεία», Ελληνοχριστιανική Αγωγή 478, p. 41. 
  
[113] Χαρίτων Χαριτωνίδης, Λόγος εις τους Τρεις Ιεράρχας, p. 41. 
  
[114] Extensiunea termenilor, 15, 2, PG 31, 953 b. 
  
[115] Epistola 44, 1, PG 32, 361 bc. 
  
[116] Extensiunea termenilor, 15, 3, PG 31, 956. 
  
[117] Cf. La Isaia, 1, 716, PG 30. 
  
[118] La Exaimeron, Omilia 8, 3. 
  
[119] Despre smerenie, Omilia 20, PG 31, 537 cd. 
  
[120] Conciziunea termenilor, 82, PG 31, 1141 b. 
  
[121] Extensiunea termenilor, 15, 2, PG 31, 1044a. 
  
[122] Κωνσταντίνος Φράγκος, Οι νέοι και οι Τρεις Ιεράρχαι, Θεσσαλονίκη 1970, p. 22. 
  
[123] Despre mândrie, 7, PG 31, 953 b. 
  
[124] Extensiunea termenilor, 3, PG 31, 896 bc. 
  
[125] Ibidem, 5, 1, PG 31, 920 b.. 
  
[126] Ibidem, 15, 1, PG 31, 952 c. 
  
[127] Ιωάννης Κολιτσάρας, op. cit., p. 12. 
  
[128] Σόλων Νινίκας, op. cit., p. 48. 
  
[129] La Psalmul, 48, 11, PG 29, 457 b. 
  
[130] Cuvânt Ascetic, 1, 3, PG 31, 632 c. 
  
[131] Conciziunea termenilor, 169, PG 31, 1193 b. 
  
[132] Βασιλ. Τατάκη, Παιδαγωγική, Αθήνα, 1978, p. 7-14. 
  
[133] Α. Β. Γιαννικοπούλου, Ο ρόλος του Μ. Βασιλείου στη συμφιλίωση Ελληνισμού Χριστιανισμού, Αθήνα, 1991, p. 5. 
  
[134] vezi Παν. Χρήστου, Ο Μ. Βασίλειος και η Ελληνική παιδεία, ΒΑΣΙΛΕΙΑΣ, Θεσσαλονίκη, 1979. 
  
[135] Κωνσταντίνος Βούρβερης, «Αι ανθρωπιστικαί ιδέαι Βασιλείου του Μεγάλου», Ακτίνες, 1955, ian., p. 21. 
  
[136] Βασίλειος Ψευτογκάς, op. cit., p. 29. 
  
[137] Δ. Τσάμης, Εισαγωγή στη σκέπψη των Πατέρων της Ορθόδοξης, p. 276. 
  
[138] W.W. Capes, University life in ancient Athens, London, 1987, p. 65. 
  
[139] Werner Jaeger, Πρωτοχριστιανικοί χρόνι και ελληνική παιδεία, Αθήνα, 1966, p. 10. 
  
[140] Παν. Χρήστου, Ο Μ. Βασίλειος και η Ελληνική παιδεία, p. 63-64. 
  
[141] Ibidem, p. 33. vezi Δ. Τσάμης, op. cit., p. 349-356. 
  
[142] Νικόλαος Ματσούκας, Ιστορία της Βυζαντινής Φιλοσοφία με παράρτημα στο σχολαστικισμό του Δυτικού Μεσαίωνα, Θεσσαλονίκη, 1994, p. 82-83. 
  
[143] Τh., Spidlik, La Spiritualita dell’Oriente cristiano. Manuale sistematico, Pontificium Institutum Orientale, 1985, p. 89. 
  
[144] Γεώργιος Μαρζέλος, Ορθόδοξο δόγμα και Θεολογικός προβληματισμός. Μελετήματα Δογματικής Θεολογίας, Θεσσαλονίκη 1993, 1, p. 133-154. 
  
[145] Β. Τατάκη, Μελέτες ιστορίας της φιλοσοφίας, Αθήνα, 1980, p. 151. 
  
[146] Ι. Ζηζιούλα, Ελληνισμός και Χριστιανισμός κατά τους τρεις πρώτους αιώνες στην ιστορία του Ελληνικού Έθνους, p. 559. 
  
[147] Βασίλειος Ψευτογκάς , op. cit., p. 29, 30. 
  
[148] Γεωρ. Μεταλληνού, Ορθοδοξία και Ελληνικότητα, Αθήνα, 1992, p. 15. 
  
[149] Werner Jaeger, Early Christianity and Greek Paideia, 1962, p. 75. 
  
[150] Αλέξανδρος Κακαβούλης, op. cit., p. 7, 8. 
  
[151] Δημήτριος Μπαλάνος, , Μ. Βασιλείου Προς τους νέους όπως αν εξ Ελληνικών ωφελοίντο λόγων, Αθήνα, 1938, p. 5. 
  
[152] Fap. 17, 28. I Cor. 15, 33 şi Tit 1, 12. 
  
[153] I Cor. 1, 18-25. Rom. 1, 19-20. Fap. 17, 16-34. 
  
[154] Βασίλειος Μπίλαλης, Μεγάλου Βασιλείου Προς τους νέους όπως αν εξ ελληνικών ωφειλοίντο λόγων, Αθήνα, 1966, p. 38-39. 
  
[155] Stromate, 1, 5, PG 8, 717. 
  
[156] Παναγ. Χρήστου, Εκκλησιαστική Γραμματολογία, vol. 1, p. 72-74. 
  
[157] Vezi PG 11, 87-92. 
  
[158] Contra lui Kelsiu, 6, 13, PG 11, 1309. 
  
[159] Κωνσταντίνος Βούρβερης, op. cit., p. 21. 
  
[160] Αλέξανδρος Κακαβούλης, op. cit., p. 8. 
  
[161] Δημήτριος Μπαλάνος Δημήτριος, op. cit., p. 7. 
  
[162] A. Kakavoulis, An introduction to Byzantine Educational (Early Patristic Educational Thught), Atena, 1986, p. 20-33. 
  
[163] Δ. Τσάμης, op. cit., p. 288. 
  
[164] Γεωρ. Μεταλληνού, op. cit., p. 18. 
  
[165] Cuvântarea 43, 11, PG 36, 508 b. 
  
[166] Epistola 22, 30. Δ. Τσάμης, op. cit., p. 280. 
  
[167] Cf. Epistola 335, PG 32, 1078 bc. 
  
[168] Epistola 335, PG 32, 1078 bc. 
  
[169] Omilia la secetă, 8, PG 31, 325 a. 
  
[170] La Psalmul 14, 6, PG 29, 261 c. 
  
[171] Παναγιώτης Ζέπος, «Οι Τρεις Ιεράρχαι πρώτοι γνήσιοι ανθρωπισταί», Ακτίνες, 1955, p. 26, 27. 
  
[172] Epistola 223, PG 32, 824 a. 
  
[173] Βασίλειος Τατάκης, Η συμβολή της Καππαδοκίας στην χριστιανική σκέψη, Αθήνα, 1960, p. 90, 91. 
  
[174] Lucrarea a fost scrisă de Sfântul Vasile la o vârstă matură şi cu o gândire profundă, asumându-şi cu succes misiunea îndrumării şi a dascălului creştin. Vezi F. Boulenger, Saint Basile, Aux jeunes gens, , Les Belles Lettres, Paris, 1935. 
  
[175] Παναγιώτης Νικολόπουλος , « Βασιλείου του Μεγάλου παραίνεις προς τους νέους, Ακτίνες, 1971, 1, p. 64. 
  
[176] Către tineri, 3, PG 31. 
  
[177] Ibidem, 2, P 31, 568 a b. 
  
[178] Βασίλειος Τατάκης, op cit., p. 91, 92. 
  
[179] Către tineri, 2, PG 31, 568 b. 
  
[180] Giet, Stanislas, Les idees et l’action socials de Saint Basile, Paris, 1941, p. 232. 
  
[181] Către tineri, 3, PG 31, 569 b. 
  
[182] Ibidem, 3, PG 31, 572 b. 
  
[183] Παναγιώτης Νικολόπουλος, op. cit., p. 65. 
  
[184] Către tineri, 3, PG 31, 572 b şi urm. 
  
[185] Ibidem, 7, PG 31, 581 a c. 
  
[186] Ibidem, 3, PG 31, 569 c. 
  
[187] Ibidem, 2, PG 31, 568 c. 
  
[188] Ibidem, 6-8. 
  
[189] Στυλιανός Παπαδόπουλος Η Ζωή ενός μεγάλου Βασίλειος Καισαρείας, p. 208, 209. 
  
[190] Β. Τατάκη, Η συμβολή της Καππαδοκίας στη χριστιανική σκέψη, Αθήνα, 1960, p. 60. 
  
[191] Paul Lemerle, Ο Πρώτος Βυζαντινός Ουμανισμός, Αθήνα 1985, p. 47-54. 
  
[192] Παναγιώτης Νικολόπουλος, op. cit., p. 67. 
  
[193] Κ. Δ. Μουρατίδου, op. cit., p. 5.  
  
[194] Ibidem, p. 7-19. 
  
[195] Κωνσταντίνος Μουρατίδης, Ποιμαντικαί αρχαί και μέθοδοι εν τη ασκητική διδασκαλία του Μ. Βασιλείου, ΕΕΘΣΠΑ τ. 4, p. 1015. 
  
[196] Vezi Dom David Amand, L’ascése monastique de Saint Basile. Essai Historique, Editions de Maredsons, 1949, p. 12 şi urm. 
  
[197] La Exaimeron, 9, 4, PG 29, 195c. vezi Extensiunea termenilor, 51, PG 31, 1041 bc. Conciziunea termenilor, 102, PG 31, 1153 b şi urm. 
  
[198] Extensiunea termenilor, 7, 1, PG 31, 929 a. 
  
[199] Cuvânt ascetic, 2, BEΠ 53, 379. 
  
[200] Cf. Sf. Ioan Gură de Aur, Scrisoare lui Teodor, 5, S.Ch. 117, p. 73. 
  
[201] Că Dumnezeu nu este cauza relelor, 5, BEΠ 54, 92. 
  
[202] Ibidem, 3, BEΠ 54, 90. 
  
[203] PG 33, 141, 11. De fapt, pentru Sfântul Vasile înstrăinarea de Sfântul Duh este păcatul împotriva Sfântului Duh. 
  
[204] Despre Sfântul Duh, 15, 35, PG 32, 128 CD. 
  
[205] La Iulita, 9, PG 31, 260 a. 
  
[206] Αντων. Παπαδοπούλου, Αγιολογία, Θεσσαλονίκη, 1985, p. 30-41. 
  
[207] Reguli monahale 22, PG 13, 1409 a. 
  
[208] Extensiunea termenilor, 43, PG 31, 1028 b c.  
  
[209] Χρυσόστομος Γιαλούρης, Εισήγηση στο Β’ Ιερατικό Συνέδριο των κληρικών, Αθήνα, 1961, p. 33. 
  
[210] Cf. Extensiunea termenilor, 43, PG 31, 1028 b. 
  
[211] PG 91, 893 B. 
  
[212] Cf. Sf. Vasile cel Mare, Conciziunea termenilor, 206, PG 31, 1220. 
  
[213] Omilie la Psalmul 28, 7, BEΠ 52, 52. 
  
[214] Epistola 159, 1, PG 32, 620 B. 
  
[215] Extensiunea termenilor, 6, 1, BEΠ 53, 156. 
  
[216] Etica, 80, 22, PG 31, 868 d – 869 abc. 
  
[217] Despre Sfântul Duh, 15, 35, PG 32, 128 a - 129 a b. 
  
[218] Epistola, 159, 1, PG 32, 620 bc. 
  
[219] Extensiunea termenilor, 43, 1, PG 31, 1028 bc. 
  
[220] Ibidem, 2, PG 31, 908 b. 
  
[221] Cf. Despre credinţă, 1, PG 31, 676 c. 
  
[222] Cf. Conciziunea termenilor, 157, PG 31, 1185 a b. 
  
[223] Cf. Extensiunea termenilor, 33, PG 31, 1004 a. Cuvânt ascetic, PG 31, 632 b. 
  
[224] Ibidem, 3, PG 31, 917 c. 
  
[225] I Cor. 4, 15. 
  
[226] Ibidem, 7, PG 31, 929 a. 
  
[227] Principiul eticilor, 80, 15, 16, PG 31, 865 bc. 
  
[228] Cf. Despre smerenie, 2, 3, PG 31, 529 bc. 
  
[229] Κωνσταντίνος Μουρατίδης, Η μοναχική υπακοή εν τη αρχαία Εκκλησία, Αθήνα, 1956, p. 41. Θεόδωρος Ζήσης, Μοναχισμός μορφές και θέματα, Θεσσαλονίκη, 1998, p. 43. 
  
[230] Cf. Extensiunea termenilor, 43, PG 31, 1028 b. 
  
[231] Ibidem, 43, PG 31, 1029 a. 
  
[232] Ibidem, 32 şi 43, PG 31, 996 c, 1029 ab. 
  
[233] Conciziunea termenilor, 184, PG 31, 1205 a b. 
  
[234] Κωνσταντίνος Μπόνης, Μεγάλου Βασιλείου εις το «πρόσεχε σεαυτώ», ΕΕΘΣΠΑ, Αθήνα, 1958, p. 233-234. 
  
[235] Cf. Despre credinţă, 1, PG 31, 677 b c. 
  
[236] Principiul eticilor, 80, PG 31, 868 c şi 864 b. 
  
[237] Cf. La Exaimeron, Omilia 6, 7, PG 29, 133 c. 
  
[238] Omilia 3, Pregătire la sfântul botez, 3, PG 31, 429 b. 
  
[239] BEΠ 53, 154. 
  
[240] Cf. Extensiunea termenilor, 2, PG 31, 909 a. 
  
[241] Cf. Reguli ascetice, 7, PG 31, 1360 bc. 
  
[242] Principiul eticilor, PG 31, 732 a. Conciziunea termenilor, 76, PG 31, 1136 d. 
  
[243] Κωνσταντίνος Μουρατίδης, Ποιμαντικαί αρχαί και μέθοδοι εν τη ασκητική διδασκαλία του Μ. Βασιλείου, p. 985-986. 
  
[244] Κωνσταντίνος Μουρατίδης, Ποιμαντικαί αρχαί και μέθοδοι εν τη ασκητική διδασκαλία του Μ. Βασιλείου, p. 109. 
  
[245] Extensiunea termenilor, 54, PG 31, 1044 a b. 
  
[246] Ιωάννης Κορναράκης, Το πρόβλημα των σχέσεων ποιμαντικής φροντίδος και ψυχοθεραπείας εξ επόψεως Ορθοδόξου, Θεσσαλονίκη, 1986, p. 27. 
  
[247] Didim Alexandrinul, Comentariu la Psalmi, 40, 4, BEΠ 45, 133. 
  
[248] BEΠ 45, 133. În realitate, Părinţii răsăriteni înţeleg păcatul mai mult cu un duh medical (al bolii) şi mai puţin legalist. La Augustin, termenii crimen şi peccatum se deosebesc cantitativ şi nu calitativ (vezi: H.C. Lea, A History of Auricular Confession an Indulgeness in Latin Church, vol. I-III, Philadelphia: Lea Brothers Co, London, 1986, p. 1896, p. 13. 
  
[249] Sf. Grigore de Nissa, Epistole, 3 BEΠ 70, 25. 
  
[250] Sf. Ioan Gură de Aur, La Efeseni, Omilia 2, 4, PG 62, 21. 
  
[251] Conciziunea termenilor, 13, PG 31, 1089. 
  
[252] Βασίλειος Θερμός, Ποιμαίνοντες μετ’ επιστήμης, Αθήνα, 1996, p. 33, 34.  
  
[253] Despre nevoia conlucrării păstorilor cu psihiatri vezi Wilhelm Bitter, Psychotherapie und Seelsorge. Eine Einführung in die Tiefenpsychologie. Gesammelte vorträge, Stuttgart, 1954.  
  
[254] Extensiunea termenilor, 2, PG 31, 916 a. vezi Κωνσταντίνος Μουρατίδης, Ποιμαντικαί αρχαί και μέθοδοι εν τη ασκητική διδασκαλία του Μ. Βασιλείου, p. 1014. 
  
[255] II Cor. 3, 17. vezi Βασίλειος Θερμός, op. cit., p. 34. 
  
[256] Βασίλειος Θερμός, op. cit., p. 33-34. 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Învăţătura Sfântului Vasile cel Mare despre educaţia tinerilor şi pastoraţia creştinilor / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 30, Anul I, 30 ianuarie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!