Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Compozitii > Mobil |   


Autor: Ştefan Popa         Publicat în: Ediţia nr. 1107 din 11 ianuarie 2014        Toate Articolele Autorului

Învaţă să vezi!
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

“Să vedem, Doamne, Cerurile, lucrul Mâinilor Tale, împrăştie norul de pe ochii noştri, norul cu care i-ai acoperit…”, îndrăzneşte să spună în ruga sa unul dintre cei mai mari gânditori creştini, Fericitul Augustin. De asemenea, în una din cărţile sale, Sfântul Augustin surprinde cititorul: “Adevărul este ceea ce se vede!” Şi este destul de evident acest lucru, deoarece în afara acestui spaţiu limitat se desfăşoară plăsmuirile închipuirii şi speculaţiile goale de adevăr ale raţiunii, ducătoare la nimic, chiar dacă uneori sunt relativ utile. Omul vine de nicăieri şi merge nicăieri. Omul nu ştie despre el mai mult decât ştia înainte, adică nimic.  

În literatura mai mult sau mai puţin populară, despre rugăciune, se vorbeşte adesea că rugăciunea este o călătorie captivantă. Nu rareori se poate auzi: "Învăţaţi‑vă să vedeţi! A te ruga să vezi e aşa de interesant, aşa de atrăgător, acest lucru e descoperirea unei lumi noi; voi vă veţi întâlni cu Dumnezeu, veţi afla calea spre viaţa cea duhovnicească". Într‑un sens oarecare acest lucru, se înţelege, e adevărat; însă odată cu acestea se uită ceva mult mai serios: că rugăciunea este o călătorie primejdioasă şi noi putem să o începem fără a ne da seama de risc. Apostolul Pavel zice că "e grozav lucru să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu" (Evr. 10, 31).  

De aceea, a ieşi conştient întru întâmpinarea Dumnezeului Celui Viu înseamnă a porni la o călătorie grozavă; într‑un sens oarecare fiecare întâlnire cu Dumnezeu e înfricoşată Judecată. Orişicând ne‑am arăta noi în faţa lui Dumnezeu, fie acest lucru în taină sau în rugăciune, noi facem ceva foarte primejdios, pentru că, după cuvântul Scripturii, Dumnezeu este foc. Şi dacă nu suntem întru totul gata de a ne preda fără rezerve flăcării dumnezeieşti şi să devenim un rug arzând în pustie, care ardea şi nu se mistuia, această flacăra ne va mistui, pentru că experienţa rugăciunii o putem cunoaşte numai dinlăuntru, şi a glumi cu ea nu se poate.  

Apropierea de Dumnezeu este întotdeauna atât o descoperire a frumuseţii lui Dumnezeu cât şi a distanţei care ne desparte pe noi de El. Distanţa e un cuvânt inexact, pentru că el nu se determină prin faptul că Dumnezeu e sfânt, iar noi păcătoşi. Distanţa se determină de relaţia păcătosului cu Dumnezeu. Noi putem să ne apropiem de Dumnezeu numai dacă facem acest lucru cu conştiinţa că venim la judecată. Dacă noi venim osândindu‑ne pe noi, dacă venim iubindu‑L în ciuda infidelităţii noastre proprii; dacă noi venim iubindu‑L pe El mai mult decât confortul nostru, în care El lipseşte, atunci noi suntem deschişi pentru El şi El e deschis pentru noi, şi distanţa nu e, Domnul vine cu totul aproape, în dragoste şi compătimire.  

Dar dacă noi stăm în faţa lui Dumnezeu pironiţi în cuiul mândriei noastre, întru încrederea noastră în sine, dacă noi stăm în faţa Lui de parcă avem drept la acest lucru, dacă stăm şi pretindem de la El răspuns, apoi distanţa care desparte creatura de Creator devine infinită. C.S.Lewis îşi exprima gândul, că în acest sens, distanţa e relativă: “când Lucifer s‑a înfăţişat înaintea lui Dumnezeu întrebându‑L, în aceeaşi clipă când el şi‑a pus întrebarea nu ca să o înţeleagă întru smerenie, ci să‑L silească pe Dumnezeu să răspundă, el s‑a aflat la o distanţă infinită de Dumnezeu. Dumnezeu nu s‑a mişcat, nu s‑a mişcat nici Satana, însă şi fără nici o mişcare ei s‑au aflat infinit depărtaţi unul de altul".  

Oricât ne‑am apropia de Dumnezeu, contrastul dintre ceea ce este El şi ceea ce reprezentăm noi, devine îngrozitor de clar. Noi putem să nu ne dăm seama de aceasta tot timpul acela cât trăim parcă departe de Dumnezeu, tot timpul acela când prezenţa Lui şi chipul Lui rămân palide în percepţia şi în gândurile noastre; însă cu cât ne apropiem de Dumnezeu, cu atât ne izbeşte contrastul. Nu gândul permanent despre păcatele noastre, ci vederea sfinţeniei lui Dumnezeu îngăduie sfinţilor să‑şi cunoască păcătoşenia lor. Când noi ne privim pe noi fără fondul bine‑nmiresmat al prezenţei lui Dumnezeu, păcatele şi faptele bune ne par ceva mărunt şi, într‑un sens oarecare, neesenţial; numai pe fondul prezenţei dumnezeieşti ele apar cu tot relieful lor şi‑şi află adâncimea şi tragicul lor.  

De fiecare dată, când ne apropiem de Dumnezeu, ne aflăm în faţa vieţii, sau a morţii. Aceasta e viaţă dacă venim la El într‑un duh cuvenit şi ne înnoim prin El, e moarte, dacă ne apropiem de El fără duh evlavios şi inima zdrobită, aceasta e pierzare dacă venim cu mândrie sau încredere în sine, de aceea înainte de a porni la aşa-zisa "călătorie captivantă a rugăciunii", nici o clipă nu trebuie să uităm, că nu se poate întâmpla nimic mai însemnat, care să ne arunce într‑un mai mare cutremur, decât întâlnirea cu Dumnezeu, la care am ieşit.  

Noi trebuie să ne dăm seama că în acest proces vom pierde viaţa: Adam cel vechi din noi trebuie să moară. Noi ne ţinem tare de omul cel vechi, ne temem pentru el şi e aşa de greu ‑ nu numai la începutul drumului, ci şi după ce vor trece ani ‑ să ne dăm seama că suntem pe deplin de partea lui Hristos şi împotriva lui Adam cel vechi.  

Nu e de ajuns, aşezându‑te comod în fotoliu, să zici: "iată mă apropii de închinarea lui Dumnezeu înaintea feţii lui Dumnezeu". Noi trebuie să înţelegem că dacă Hristos ar sta înaintea noastră, noi ne‑am comporta altfel şi noi trebuie să ne învăţăm a ne comporta astfel în prezenţa Domului nevăzut, cum ne‑am comporta în prezenţa Domnului devenit văzut pentru noi.  

Acest lucru presupune înainte de toate o anumită stare a minţii, care se oglindeşte şi asupra stării trupului. Dacă Hristos ar fi aici înaintea noastră şi noi am sta cu desăvârşire transparenţi, cu mintea şi cu trupul pentru privirea Lui, apoi am încerca aceeaşi evlavie, frică de Dumnezeu, dragoste, poate chiar groază, însă nu ne‑am ţinea atât de liberi, cum facem aceasta de obicei, lumea contemporană a pierdut în mare măsură duhul de rugăciune şi disciplina trupului a devenit ceva secundar în închipuirea oamenilor, pe când în realitate ea nu e nici pe departe secundară. Noi uităm că nu suntem suflet ce locuieşte în trup, ci om ‑ alcătuit din trup şi suflet ‑ şi după Apostolul Pavel, noi suntem chemaţi să proslăvim pe Dumnezeu şi în trupurile şi în sufletele noastre, trupurile ca şi sufletele noastre sunt chemate spre slavă împărăţiei lui Dumnezeu.  

Foarte des rugăciunea nu are în viaţa noastră o astfel de însemnătate, încât toate celelalte să se dea la o parte, cedându‑i locul. Rugăciunea pentru noi este un adaos la o mulţime de lucruri. Noi vrem ca Dumnezeu să fie aici nu pentru că El este suprema valoare, ci pentru că ar fi aşa de plăcut ca pe lângă marile binefaceri ale lui Dumnezeu, să mai avem şi prezenţa Lui. El este un supliment la confortul nostru. Când îl căutăm într‑o astfel de aşezare, apoi nu‑L întâlnim.  

Totuşi, cu toate cele spuse, rugăciunea oricât ar fi de primejdioasă, este calea cea mai bună de a merge înainte, spre împlinirea chemării noastre şi a deveni până la sfârşit omeneşti, adică a intra într‑o unire deplină cu Dumnezeu şi a ne face, la urma urmelor lor, părtaşi a ceea ce Apostolul Petru numeşte "părtaşi ai dumnezeieştii firi".  

Dragostea şi prietenia nu sporesc, dacă noi nu suntem gata să jertfim pentru ele multe; la fel trebuie să fim gata a ne lepăda de multe pentru ca primul loc să‑L dăm lui Dumnezeu. Iar în privinţa iubirii lui Dumnezeu din toată inima noastră, acest lucru îl putem realiza numai dacă printr‑o intenţie conştientă noi rupem de la noi tot ceea ce în noi nu este a lui Dumnezeu, cu un efort al voinţei, noi trebuie să ne întoarcem mereu pe noi înşine către Dumnezeu, şi când facem ceva ‑ ceea ce pretinde un antrenament ‑ căci în acest caz noi suntem concentraţi la oarecare realizare materială, pe care trebuie s‑o închinăm (afierosim) lui Dumnezeu printr‑un anumit efort.  

Totul poate fi luat de la noi, afară de dragoste, şi acest lucru face ca dragostea să fie acel unic lucru, pe care noi să‑l putem da. Toate celelalte ‑ membrele trupului nostru, inteligenţa, averea ‑ pot fi luate de la noi cu sila, însă dragostea nu poate nicicum să se dobândească din partea noastră, decât dacă noi singuri o vom da. În privinţa dragostei noi suntem tot atât de liberi, pe cât nu suntem însă faţă de nici una din manifestările sufletului sau ale trupului nostru.  

De altfel, şi dragostea este un dar al lui Dumnezeu ‑ pentru că noi nu suntem în măsură de a o provoca în noi ‑ totuşi, când o avem, ea este singurul lucru pe care îl putem fie refuza, fie dărui. În privinţa vederii, Apostolul Pavel este cel care alungă norii: “omul firesc nu reuşeşte să vadă decât în “ghicitură”, în timp ce omul duhovnicesc vede în duh şi adevăr”.  

Doamne, ajută!  

Ştefan Popa  

 

 

 

Referinţă Bibliografică:
Învaţă să vezi! / Ştefan Popa : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1107, Anul IV, 11 ianuarie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Ştefan Popa : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ştefan Popa
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!