Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Interviuri > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 202 din 21 iulie 2011        Toate Articolele Autorului

Interviu - Mihail Neamtu...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Cred că Ortodoxia poate susţine o politică pentru oameni - Interviu cu Mihail Neamţu - director ştiinţific la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului, director de programe al Fundaţiei Creştin-Democrate... 
  
Peste tot în lume, ideile generoase ale conservatorismului încep să ajungă în cea mai strictă actualitate. "A fi modern sub raport tehnologic nu înseamnă să uiţi frumuseţea spiritualităţii creştine, importanţa familiei, relaţia dintre muncă şi proprietate ori lupta împotriva tiraniei", spune dl Mihail Neamţu. "Cred că Ortodoxia poate susţine o politică pentru oameni ("la firul ierbii"), un capitalism la scară umană, o valorizare a muncii şi a virtuţilor antreprenoriale, o economie de piaţă care înmulţeşte şi nu risipeşte talanţii naţiunii, o etică în afaceri care să convertească inima lui Zaheu-vameşul, o atitudine respectuoasă faţă de minorităţile etnice şi religioase, o viziune universalistă despre relaţia naţiune-confesiune. Scăpaţi de jugul turcesc, de reflexele autoritarist-etniciste ale perioadei interbelice şi de marea pacoste comunistă, poate avem şansa unei noi construcţii." 
  
- Domnule Director Mihail Neamţu, aţi scris despre conservatorismul românesc. Aş vrea să reluaţi câteva idei generale, precizându-ne în ce condiţii se va naşte la noi un curent popular, de tip conservator, ce susţine democraţia creştină? 
  
- În primul rând, aş spune că sunt un novice în acest domeniu şi poate un nevrednic slujitor al unei tradiţii cu înaintaşi iluştri (precum Iuliu Maniu sau Corneliu Coposu). Volumul la care vă refereaţi (Zeitgeist. Tipare culturale şi conflicte ideologice, Curtea Veche, 2010) caută să arate motivele pentru care ţările civilizate ale spaţiului nord-atlantic păstrează mai departe ideile conservatorismului şi pledează pentru valorile perene ale umanităţii (binele, adevărul, frumosul). Caut să arăt de ce falimentul relativismului postmodern (prin care înţeleg saltul în neant sau progresismul orb) ne obligă la redescoperirea unei eredităţi ascunse. În România, discursul oficial al "conservatorilor"este asumat de moştenitorii Securităţii şi ai Partidului Comunist. Văd aici o gravă contradicţie în termeni. De altfel, nu este singurul palier al vieţii publice unde România se confruntă cu falsificarea unor noţiuni fundamentale: în aproape toate domeniile abundă formele fără fond! 
  
- Ce ar însemna, pe scurt, conservatorismul de astăzi readus în politică? 
  
- Pentru a reveni, eu văd convergenţa între creştin-democraţie şi conservatorism plecând de la primatul tradiţiei, respectul demnităţii persoanei şi refuzul isteriei colectiviste. Nu e uşor să refuzi tentaţiile dizolvării conştiinţei individuale într-o masă indistinctă de voci ale urii! Pentru a submina această estetică a revoltei şi această mistică revoluţionară (prezentă în rândul tinerilor anarhişti din Paris-1968 sau Atena-2010 ori Madrid-2011), conservatorii nord-americani au promovat o agendă publică alternativă - prin conferinţe academice şi anuare culturale, şcoli de vară, burse pentru studenţi, voluntariat civic (mişcarea de tip Tea Party) sau publicaţii de sine stătătoare, dar şi programe de traduceri din clasici (vezi colecţia Liberty Fund), think-tanks, dezbateri media şi, mai ales, politici publice. Acest dinamism omniprezent în Statele Unite ale Americii se hrăneşte dintr-o cultură antreprenorială extraordinară, din simţul iniţiativei, din refuzul fatalismului istoric, dar şi dintr-o prosperitate materială inexistentă în estul european. 
  
Este interesant să observi numărul mare de tineri occidentali fascinaţi de valorile tradiţiei. A fi modern sub raport tehnologic nu înseamnă să uiţi frumuseţea spiritualităţii creştine, importanţa familiei, relaţia dintre muncă şi proprietate ori lupta împotriva tiraniei. În Europa, cei care se revendică de la această familie teologico-politică poartă uneori numele de "populari"(gândirea popularilor germani fiind la opusul populismului). Creştin-democraţia este un mod de-a fi fidel trecutului civilizaţiei creştine, actual în prezent şi deschis unui viitor plin de surprize. În România şi în toată Europa s-ar cuveni poate să preţuim mai mult cultura memoriei. Profilul unui conservator aduce cu cel al lui Janus: privirea orientată către turnurile viitorului este permanent dublată de atenţia faţă de moştenirea trecutului. A fi îndatorat şi recunoscător faţă de înaintaşi nu înseamnă să refuzi inovaţia. 
  
- Care ar fi condiţiile care generează la noi un anume tip de subdezvoltare, care ne pune într-o poziţie defavorabilă faţă de ţările occidentale, mai ales la capitolul economie? Până la urmă, şi felul cum evoluează realitatea economică, ţinând cont că suntem conectaţi deja la spaţiul Uniunii Europene, contează foarte mult. 
  
- Sunt unul dintre cei care crede, fără sfială, că spaţiul românesc ascunde nenumărate comori spirituale. Nu trebuie să nesocotim patosul vieţii care, de-a lungul istoriei, le-a scos la iveală! Sunt frumuseţi tocmite parcă în cer, mai înainte de-a fi zidite pe pământul moldav, transilvănean sau valah: Putna lui Ştefan Cel Mare şi Sfânt (atât de frumos înflorită astăzi de obştea monahală), Mănăstirea Dragomirna a Mitropolitului Anastasie Crimca, apoi ctitoria lui Mircea cel Bătrân de la Mănăstirea Cozia ori icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Nicula. În faţa acestor minunăţii trebuie să ne închinăm cu evlavie. Şi totuşi: "hronicul vârstelor"consemnează şi alte realităţi - triste, greu narabile. Ele temperează orice exces naţionalist sau trufie autohtonistă. Istoria socială a României moderne scoate la iveală grave probleme legate de subdezvoltare. Până recent, ne-am confruntat cu fenomenul analfabetismului (revenit astăzi prin intermediul barbariei vizuale). Un studiu recent al profesorului Bogdan Murgescu evocă precaritatea culturii noastre materiale la mijloc de secol XX: jumătate din locuinţele ţărăneşti investigate de echipele sociologului Dimitrie Gusti nu aveau latrine. Pare un detaliu penibil, însă direct răspunzător pentru chestiuni precum igiena precară, sănătatea corporală şubredă, nutriţia deficientă, mortalitatea infantilă ori speranţa de viaţă scăzută. Documente de arhivă mai arată că şi în anii comunismului târziu puteau fi raportate cazuri izolate de holeră (boala mizeriei şi, deci, un alt indiciu al subdezvoltării). De asemenea, România are şi astăzi un număr surprinzător de mare de pacienţi afectaţi de tuberculoză (TBC) sau malnutriţie, faţă de media europeană. De ce toate acestea? 
  
Condiţiile care generează subdezvoltarea ţin de neglijenţa unor chestiuni elementare: toaleta sau Klo-Kultur (cu o expresie nemţească), dar şi gradul de deschidere al unei societăţi faţă de achiziţiile bune ale modernităţii (medicină, ştiinţă, inovaţie). Intervine apoi chestiunea învăţământului: copiii noştri, deşi uneori foarte înzestraţi din naştere, sunt victimele unui sistem neperformant. Profesorii de liceu se plâng de apariţia unei specii noi de elevi, incapabili să se concentreze, să citească opere literare de mari dimensiuni, să se dedice cu maximă atenţie problemelor matematice. Suntem, s-ar spune, într-o recreaţie permanentă. Sistemul public de educaţie este subminat şi de ideile tot mai răspândite în societate, care spun că succesul public nu depinde de excelenţa academică individuală. Or, noi ştim că educaţia precară înseamnă mai puţine şanse în marea competiţie globală: nu numărul de diplome, ci setul concret de competenţe te fac relevant în economia de piaţă.  
  
- Subdezvoltarea, deci, este o problemă şi de învăţământ, şi de morală, nu? 
  
- Când te trădează o instrucţie precară, atunci recurgi la formule imorale precum mita, plagiatul, nepotismul. Societatea este subminată apoi de anti-selecţie şi resentiment. Dispare apoi respectul de sine şi preţuirea pentru valorile tradiţiei în beneficiul minciunii, al unei permanente dedublări. Aşa cum Elena Ceauşescu se considera "savant de renume mondial"(titlu consacrat de breasla chimiştilor), la o altă scară avem tot soiul de oameni care defilează cu titluri calpe de academicieni, doctori sau profesori. Butaforia maladivă din anii comunismului s-a prelungit şi după anul 1989... Ieşirea din subdezvoltare ar presupune aşadar utilizarea mai frecventă a săpunului şi grija pentru talanţii ascunşi în sufletul fiecărui semen al nostru. Spiritul lui Carol Davila şi Spiru Haret n-ar trebui să ne părăsească. Dar lucrurile nu se opresc aici: ne trebuie o ordine economică, socială şi politică în care valoarea, decenţa morală, excelenţa profesională, munca şi hărnicia să poată fi răsplătite. Asistenţialismul este o mentalitate încă foarte răspândită la noi - fapt vizibil în zonele sărace. 
  
În sfârşit, ne mai punem următoarea întrebare: nu sunt şi decidenţi care au interesul de-a menţine milioane de oameni în starea de dependenţă financiară (ceea ce îi vulnerabilizează în faţa mitei electorale)? Nu cumva în ultimii douăzeci de ani s-au produs privatizări frauduloase menite să alimenteze discursul anticapitalist al stângii şi să adâncească sărăcia endemică, resentimentul social (mineriadele şi luptele de clasă) ori dependenţa de alocaţii? Asemenea întâmplări au condus la polarizarea excesivă a României: pe de-o parte, clasa oligarhilor, cu irezistibilul apetit pentru opulenţă, lux şi dominare; pe de altă parte, milioanele de oameni aproape de pragul sărăciei. În acest fel a fost sufocată tocmai clasa de mijloc, mulţimea oamenilor onorabili care menţin vitalitatea unei societăţi. 
  
- Este proiectul creştin-democrat unul compatibil cu România, marcată de prezenţa Ortodoxiei şi, mult mai puţin, a protestantismului sau a catolicismului? 
  
- Întrebarea este legitimă, dar aş răspunde printr-o altă întrebare: este proiectul liberalismului sau al socialismului propice Balcanilor? De ce oare o Constituţie după model american a putut fi aplicată cu succes în Japonia? Cum a putut Bavaria, adică o lume fundamental ţărănească, să devină din cel mai sărac stat german al anului 1945 unul dintre cele mai prospere? 
  
Da, transferul de norme dintr-un spaţiu cultural într-altul e dificil şi reprezintă o provocare în sine. Dar nu cred că Ortodoxia este un impediment în calea creştin-democraţiei care reprezintă un proiect politic, nu confesional. Există în Ortodoxia românească precedente luminoase care vorbesc despre compatibilitatea între tradiţie şi modernitate. Să ne gândim la Mitropolitul Andrei Şaguna în Transilvania secolului al XIX-lea. În condiţiile în care românii ortodocşi reprezentau o minoritate în Statul austro-ungar, clerul şi laicatul transilvănean s-au implicat masiv în viaţa comunităţii. Asociaţii şi organizaţii bisericeşti au oferit burse pentru tineri, asistenţă medicală, cantine pentru cei nevoiaşi, alfabetizare şi instrucţie şcolară (limbi străine), oportunităţi pentru dezvoltarea personală şi profesională (coruri de copii, artizanat) sau chiar elemente de cunoaştere ştiinţifică sau tehnică (reguli de igienă, utilaje pentru micii agricultori etc.). Fără contribuţia magnatului Emanoil Gojdu - pentru a da exemplul cel mai frapant - oameni ca Traian Vuia, Octavian Goga sau Părintele Dumitru Stăniloae n-ar fi făcut şcoală în Apus. Văd în parteneriatul Andrei Şaguna-Emanuel Gojdu sinergia perfectă de tip creştin-democrat, tematizată ulterior de doctrinari precum Lugi Sturzo, Jacques Maritain & co. 
  
Cred că Ortodoxia poate susţine o politică pentru oameni ("la firul ierbii"), un capitalism la scară umană, o valorizare a muncii şi a virtuţilor antreprenoriale, o economie de piaţă care înmulţeşte şi nu risipeşte talanţii naţiunii, o etică în afaceri care să convertească inima lui Zaheu-vameşul, o atitudine respectuoasă faţă de minorităţile etnice şi religioase, o viziune universalistă despre relaţia naţiune-confesiune. Scăpaţi de jugul turcesc, de reflexele autoritarist-etniciste ale perioadei interbelice şi de marea pacoste comunistă, poate avem şansa unei noi construcţii. 
  
- Care ar fi "nevoile secundare", nevoi, pe care şi omul sărac, nu numai cel bogat, le simte că-i sunt proprii, necesare? 
  
- Una dintre bolile tranziţiei este aceea că nu mai putem distinge între nevoile primare, nevoile secundare şi nevoile terţiare ale societăţii. Când praful, glodul şi absenţa dispensarelor înghit sute de comune la noi, există politicieni care propun investiţia banului public în tractoare cu GPS sau expediţii pe lună ale cosmonauţilor. Ar trebui deci să restaurăm ordinea priorităţilor: nu vrem să investim mai curând în educaţie (ceea ce înseamnă cunoaştere, nu clădiri faraonice în sate părăsite), în sănătate, în patrimoniu, în infrastructură. Mi se pare greu de justificat o investiţie cu bani publici în emisiuni distractive, excursii de documentare în Miami sau Thailanda. Şi totuşi, lucrurile acestea se întâmplă sub ochii noştri neputincioşi... Creştinii trebuie să intervină pentru a pleda pentru restabilirea bunului-simţ. Să mai observăm un lucru. În România sunt meserii practice care au fost uitate: este greu să găseşti un dulgher profesionist, bunăoară, deşi piaţa o cere. Politicile etatiste (promovate de la Bruxelles sau Bucureşti) inventează false nevoi şi bulversează deci raportul cerere-ofertă.  
  
- Foarte mulţi oameni au ajuns să simtă că au devenit victime ale lumii de astăzi, victime ale bogăţiei exclusive, proprie câtorva persoane, victime ale unui sistem de valori - culturale, morale - care nu le sunt proprii, care-i subjugă, îi dezumanizează. Victimizarea, ca stare, aduce cumva cu acea relaţie faţă de comunism, stare exprimată după ce a căzut sistemul comunist. Cum explicaţi acest tip de victimizare? 
  
- Victimizarea are forme şi comportamente diferite. Există oameni cu adevărat nenorociţi de soartă - cobaii tranziţiei de la totalitarism către democraţie. Există însă şi specia victimelor de serviciu - oamenii care îşi plâng mereu de milă, care cerşesc atenţia celorlalţi, care practică autoflagelarea simbolică în contexte publice, cu scopul atingerii unor avantaje materiale. Acest gen de autovictimizare (mai ales combinat cu discursul colectivist) mi se pare un instrument facil, chiar pervers. Victima este prin definiţie minoritară, iar membrul majorităţii - cum altfel? - un agent al violenţei structurale. Să acceptăm că "ochelariştii"sunt o minoritate, social vorbind: nu vom rezolva problema miopiei sau a strabismului declarând "imoral"termenul de ochelarist (şi vorbesc aici în cunoştinţă de cauză)... Mă tem ca lupta de clasă să nu fi fost înlocuită de lupta între minorităţi şi majorităţi, după modelul dialecticii marxiste. Victimizarea este, s-o recunoaştem, un eficient mijloc de propagandă (sau marketing). Să nu-i dăm mereu crezare şi să practicăm discernământul! În mass-media contemporană există reacţii care trăiesc din nevoia de-a inventa subiecte şocante, false revelaţii sau teme urgente de dezbatere. De asemenea, sunt ONG-uri pentru care alarmismul, fobiile sau panica sunt raţiunea lor de a fi. Autovictimizarea face tărăboi, abuzează de hiperbole şi plonjează în absurd. Aşa apar comparaţiile între discriminarea comunităţii rrome şi teribilul Holocaust destinat evreilor.  
  
- Politicile corectitudinii, promovate mai ales în campusurile universitare din Occident amestecă deja criteriile într-un stil neomarxist. 
  
- Victimologia este chiar o meserie bănoasă din care trăiesc baronii antidiscriminărilor de tot soiul - pseudointelectuali care sfidează statistica matematică ori principiul adevărului-corespondenţă. În Occident mai ales, apostolii corectitudinii politice au otrăvit deja apele cercetării umaniste, răspândind în mai toate campusurile universitare canonul neomarxist al suspiciunii. Aşa se face că unii literaţi de stânga pot compara moartea tinerilor din anul 1989 pentru cauza libertăţii antitotalitare cu anarhismul străzii din Spania sau Grecia de astăzi. 
  
Este imoral şi chiar obscen să faci analogia între un aşa-zis "Glamour Gulag"(expresia aparţine lui Vasile Ernu) cu suferinţa deţinuţilor politici din Vorkuta sau Solovki. Este aberant, cred, să faci o paralelă între datoriile la bănci angajate pentru un televizor cu plasmă şi atrocitatea sau bestialitatea tratamentului aplicat disidenţilor anticomunişti din Sighet, Râmnicu-Sărat ori Piteşti. Victimologia facilă şi generalizările anistorice aduc devalorizarea semantică a unor termeni precum Holocaust, Gulag sau genocid. Poţi compara exterminarea sistematică a evreilor cu suferinţa pensionarilor din Europa statului social? O ipotecă pentru un automobil 4x4 te înlănţuie oare faţă de sistemul capitalit cu aceeaşi forţă sau "violenţă structurală"cu care te maltrata odinioară Miliţia ori Securitatea? Iată întrebări la care merită să răspundem din perspectiva unei teologii politice inspirate de harul şi discernământul spiritual al tradiţiei ortodoxe... 
  
- Domnule Mihail Neamţu, vă mulţumesc pentru acest dialog, dorindu-vă mult succes în continuare!... 
  
- Cu multă plăcere... 
  
Stelian Gomboş 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Interviu - Mihail Neamtu... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 202, Anul I, 21 iulie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!