Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Interviuri > Mobil |   


Autor: Cornelia Vîju         Publicat în: Ediţia nr. 737 din 06 ianuarie 2013        Toate Articolele Autorului

Interviu cu un aviator, Marian Covache
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Capitolul I 
  
Orizontul mai aproape între o decolare şi o aterizare 
  
A deschis poarta Raiului pământesc, în a zecea zi a lunii lui Cuptor a anului 1956, risipindu-şi mireasma dulce a dorinţelor în iarba meleagurilor buzoiene, fiind primul prunc al familiei Covache. Copilăria şi-a petrecut-o pe plaiurile ieşene, grădiştene dar şi în actualul oraş Ianca (de care s-a simţit adoptat pentru totdeauna), din judeţul Brăila unde a urmat şi cursurile Liceului Teoretic, făcând parte din elita generaţiilor ce-au absolvit aici, despre care spunea : 
  
Perioada liceului a fost minunată. Acum se ţesea cu fir de aur visele cu maşini zburătoare din timpul copilăriei, iar inima îmi bătea cât pentru doi, nerăbdătoare de a mă înscrie la şcoala militară de aviaţie, decizie pe care o aveam înrădăcinată deja în suflet. Aşa că... am râs, am plâns, am visat şi... la un moment dat m-am trezit în buzunar cu diploma de absolvent al liceului.  
  
În anul 1977 se înscrie la Şcoala Militară de Ofiţeri de Aviaţie Aurel Vlaicu de la Bobocu, din judeţul Buzău pe care o va absolvi cu bine în anul 1980. 
  
Este perioada unor începuturi visate nu doar cu ochii minţii, ci şi cu cei ai sufletului. Când firul acela ce se prindea de capătul începuturilor mă trăgea cu aviditate spre cer, spre lumea aerului, când pasiunea zborului trecea sfioasă prin sita trupului meu şi îşi acumula colbul în suflet. Când visele nopţilor mele erau bântuite de legenda zburătorului Icar, doar că penele mele nu erau confecţionate din ceară, ca să se topească sub fierbinţeala soarelui, ci din o putere lăuntrică ce transforma imposibilul în posibil. 
  
Voiam să-mi iau revanşa acolo, sus, să dovedesc încă o dată că nimic nu a fost în zadar şi că-n istoria aviaţiei fiecare pas, fiecare descoperire făcută poate cu sacrificiul vieţii de multe ori, a meritat. Simţeam această sete permanent şi decisesem să merg pe drumul ales, iar toate aceste sentimente ce mă animau, mă făcea să simt cum zilnic din mine porneau aripi. Şi mi-au tot crescut... până la sfârşitul studiilor primului an al Institutului Militar, când pentru prima dată mi-a fost dat să scriu cu pala avionului apartenenţa mea pe tărâmul cerului.  
  
Iată cum pista nesfârşită a visurilor i s-a întins înaintea ochilor invitându-l să o străbată de câte ori voia să decoleze de pe Pământ. 
  
Cariera de aviator l-a purtat pe braţele sale, în perioada anilor septembrie 1980 - iunie 1996, de pe aerodromurile Bobocu şi Focşani - unde a zburat în timpul şcolii - la cele din Tuzla, Clinceni, Băneasa, Galaţi şi, nu de puţine ori, la Ianca. Actualmente s-a pensionat, însă dorul aprins pentru o meserie ce implică măiestria zborului, în care şi-a ascuns visurile de mii de ori, nu pot fi uitate uşor. 
  
Dau timpul înapoi alături de Marian Covache şi-mi strecor privirea prin tumultul vieţii sale ca să dezleg firul tinereţii ascuns într-o stea din afara lumii reale, acolo, departe, unde orizontul se risipeşte şi se amestecă cu mătasea zborului. 
  
Anii de viaţă disciplinată l-au învăţat ce înseamnă punctualitatea, tenacitatea şi i-au deschis clar perspectivele viitorului. Purtător al însemnelor aviaţiei, a ştiut timp de 16 ani să deseneze pe cer spectacolele păsărilor de oţel pe care le-a pilotat, purtând în suflet meleagurile brăilene, legat de ele cu firul magic al rădăcinilor. A provocat destinul în cel mai frumos mod cu putinţă atunci când a făgăduit inimii că va atinge limita de sus a norilor şi-o va aduna pe altarul carierei sale. La streaşina valorilor morale şi-a adăpostit sufletul mereu, iar meseria aleasă l-a ajutat să-şi etaleze calităţi nebănuite chiar de propria fiinţă. 
  
Şi fiindcă timpul trece neiertător de repede, prin vieţile noastre, asemenea unui zbor lin deasupra orizontului, am decis să repornesc motorul păsării de oţel ce-o simt încă în braţele lui Marian Covache. Să-i simt foşnetul gândurilor la decolare, la aterizare şi să-mi însuşesc, cum spuneam, propria lecţie de zbor. 
  
Apăs play pe butonul reportofonului şi las să curgă prima întrebare: 
  
- Când s-a născut dorinţa pentru zbor ? Care a fost momentul în care ţi-ai auzit gândurile rostind cu putere :Vreau să devin aviator! 
  
- Orice om are visuri încă din copilărie. Visuri în care crede cu tărie până la o anumită vârstă. Visuri care i se par realizabile de cum le naşte în gânduri şi pentru care este dispus să plătească orice preţ. 
  
Eram fascinat din copilărie de povestirile despre ilustrul aviator Horia Agarici, cel ce a băgat moartea-n bolşevici, în Al Doilea Război Mondial, despre Henri Coandă, inventatorul necontestat - cu un secol în urmă - al primului avion cu reacţie din lume, de Aurel Vlaicu şi Traian Vuia, aceşti titani care au creat premisele dezvoltării aeronauticii româneşti. Cred că pasiunea mea pentru zbor s-a aprins pe la vârsta de 10-12 ani. Îmi plăcea să privesc avioanele care împânzeau cerul mai ales în zilele senine, atunci când zburau atât de jos încât aveam impresia că ating acoperişul casei, eu aflându-mă în curtea bunicilor mei din Ianca. Vrăjit fiind întrutotul, îmi spuneam atunci cât de minunat trebuie să fie să dau mâna cu norii, acolo, în înălţimile cerului. Îmi plăcea să cred că aviatorii sunt cei mai puternici oameni, aproape de Divinitate, mai ales că bunica - femeie credincioasă - de câte ori avea vreo problemă, îşi ridica privirea spre Cer şi îşi făcea semnul crucii cu evlavie! Atunci, în sinea mea, îmi doream ca într-o zi să ajung acolo, sus, să-i fac cu mâna bunicii ( împlinire realizată peste ani, numai că locul acesteia era luat de mama şi soţia mea) şi să mă considere mânuitor de destine, culegător de stele - cum îmi plăcea să mă numesc câteodată ! Doamne, cât îmi doream ! Şi cât de intens simţeam această dorinţă ! 
  
Tot la 12 ani am cunoscut un pilot comandant, Anton Slobodnic, într-o misiune de salvare cu un avion sanitar, pe terenul (improvizat) de zbor, de la Ianca. Acesta aştepta un pacient pe care trebuia să-l transporte, chiar cu un avion IAR 818. Profitând de acest moment, în care aştepta să sosească acel bolnav, aveam să fac, alături de acest minunat pilot, primul zbor din viaţa mea ce a constat doar într-un tur de pistă. Am fost fascinat, nu am avut timp să mă uit la pilot: m-am uitat doar la aparatura de bord care mi se părea ruptă din poveşti. Pe nea Antonică aveam să-l întâlnesc, ulterior, la unitatea aviatică din Galaţi, tot în calitatea lui de comandant şi instructor dar şi coleg de cabină. Din păcate... s-a stins ! Dumnezeu să-l odihnească în pace ! 
  
În perioada copilăriei mi-amintesc că, atunci când era vreme rea iar fulgerele săpau urme adânci în cer, îmi doream să pot merge prin nori şi să văd toate acele semne ce rămâneau acolo. Era un fel de magie pe care nu o putea descifra oricine, ci doar aleşii. Iar eu mă consideram unul dintre ei. Acum ştiu că pasiunile se nasc singure şi câteodată se lasă mărturisite greu de către noi. 
  
Aşadar, când copilăria îţi mestecă visurile prin crăpăturile norilor, pot spune că se nasc posibili aviatori. Iată, eu sunt unul dintre ei ! 
  
-Care a fost prima poveste de aviaţie pe care ai auzit-o, copil fiind? Cum te-a marcat? A avut vreun rol în decizia ta de a ajunge pilot ? 
  
Prima poveste a fost cu inegalabilul Agarici, erou român, pilot de vânătoare. Iar primele poveşti le-am auzit de la bunicul meu, cunoscutul profesor Vasile Dorneanu, întemeietorul Liceului de la Ianca. Pe crucea lui Horia Agarici îmi spunea bunicul că stau scrise nişte cuvinte răscolitoare cărora abia acum le înţeleg adevărata expresivitate. Acestea sunt: Să nu uitaţi că: Cerul l-am iubit ca un fanatic/ Beat de înălţime cu trup şi duh/ În fulger de mişcare /Zvârlind cu corp spre infinit. 
  
Recunosc că unul din imboldurile ce le-am avut atunci când am ales aviaţia, a fost Ianca, leagănul aviaţiei reactive româneşti, al cărui cer era zilnic brăzdat de păsările de oţel. 
  
Totuşi, primul meu contact cu o poveste fascinantă despre zbor, a fost una ce 
  
s-a scris chiar sub privirea mea de copil. În perioada vacanţelor de vară mergeam la o mătuşă din partea mamei, care locuia în Iaşi, aproape de Ciric şi de aeroport. Aici, privirea îmi era răsfăţată zilnic de zborul planoarelor şi al avioanelor, în perioada şederii mele acolo. Mai mult decât atât, am văzut multe morminte de aviatori la Iaşi, în Cimitirul Eternitatea unde îmi plăcea să merg şi să citesc, silabisind bineînţeles, cuvintele scrise pe pietrele funerare de acolo. Am atins morminte de eroi ruşi înmormântaţi în acest cimitir, cu pală de avion şi cu stema sovietică la căpătâi. Fiind curios din fire îmi plăcea să descopăr tot ce era altfel decât... acasă. Ştiu că mă căuta de multe ori mătuşa speriată, pentru că dispăream pur şi simplu de prin curtea casei şi era cumva uimită de ceea ce se întâmpla cu mine. I se părea o ciudăţenie înclinaţia mea, a unui copil de şase-şapte ani pentru aceste lucruri serioase, adică nu făceau parte din universul de joacă al unui copil. 
  
Îmi mai amintesc că, după ce am crescut, am citit undeva că România este prima ţară din lume ce a construit avioane. Această informaţie mi-a stârnit curiozitatea şi am început să caut. Am citit - după cum am zis şi mai înainte- despre Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Henri Coandă. Am descoperit că a existat chiar şi o femeie- pilot, încă de la începuturi, Smaranda Brăescu, şi, cred că m-am ambiţionat un pic: mi-am zis în sine că, dacă o femeie a reuşit să cucerească aerul, eu, băiat cu aspiraţii înalte, de ce nu aş face acest lucru? 
  
În naivitatea mea mă certam chiar şi cu Dumnezeu câteodată, atunci când întâmpinam vreun obstacol şi simţeam eu că El n-ar fi de acord să mă contopesc cu aripile maşinăriei zburătoare. Deh, viziune de copil! Abia târziu am înţeles! Şi-atunci visul meu nu mai era un joc: era o responsabilitate ce impunea o instruire temeinică. 
  
-Aşadar, minunea s-a înfăptuit. Suntem în anul 1980. Ai absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Aviaţie Aurel Vlaicu. Ce simte acum tânărul care a trecut de primul, de marele pas în cariera visată ? Ce frământări mistuie interiorul sufletesc al unui novice aviator ? 
  
Mă faci să râd un pic ! O să te uimesc, cred, cu răspunsul la această întrebare ! Primul imbold după ce am terminat şcoala a fost să sar gardul ! Să plec în libertatea pe care mulţi ne-o doream, să scap de controale, de arcul caschetei, de nodul de la cravată, de pantofii lustruiţi. Imaginează-ţi că, după trei ani în care urmasem strict nişte reguli, în care ordinele trebuiau respectate întocmai şi pe care - de ce să n-o recunosc ? - nu întotdeauna le urmam cu plăcere; absolvirea era confundată şi cu libertatea, cu stilul acela de viaţă lejer, al cotidianului de dinainte de-a fi student al acestei şcoli. Aşa că... a sări gardul, în acele vremuri, era o plăcere extraordinară . Este un fel de... fruct oprit, pe care eşti tentat mereu să-l guşti ! Chiar dacă eram sancţionaţi apoi, recunosc că o făceam destul de des, ca să nu spun că în fiecare zi de sâmbătă. Şi... la absolvire chiar am reuşit performanţa, alături de alţi zece colegi de-ai mei, am trecut chiar prin faţa ofiţerului de serviciu, ce părea ocupat cu masa festivă organizată cu ocazia absolvirii noastre, în frumoasă zi de 23 August a anului 1980. 
  
Şi... ca să continui cu un răspuns pe care, poate, tu îl aştepţi de la mine, pot să-ţi spun că, dacă până mai ieri, jarul pasiunii îmi frigea doar sufletul în imaginaţie, abia de acum greul începea ! Sosise timpul să îmbrac haina aviaţiei cu o mare responsabilite şi simţeam că-s pregătit să mi-o asum. Perioada şcolii şi-a pus adânc amprenta asupra personalităţii mele: devenisem încrezător în forţele şi talentul meu. Eram un tânăr ambiţios care îşi dorea succesul şi pentru care eram dispus să lupt cu toate forţele. Îmi alesesem o meserie riscantă, frumoasă care îmi făcea inima să bată într-un ritm accelerat, plăcut care cerea cea mai înaltă competenţă a unui om. Sosise timpul certitudinilor. 
  
Iar dintre emoţiile ce mă mistuiau ! Da, mă traversau emoţii constructive care mă impulsionau şi-mi întăreau convingerea că drumul ales este cel potrivit. Acum nu se mai ţeseau basmele copilăriei, acum mâinile mele erau pregătite să îmbrăţişeze norii cu manşa aeronavei ca să scormonească prin misterele cerului plin de neprevăzut. Chiar dacă ştiam că sacul meu de începător era gol în compartimentul experienţei, mizam pe buzunarul norocului care speram să fie plin. 
  
Deţineam foarte multe informaţii despre aparatele de zbor la momentul absolvirii. Date preţioase pe care mi le însuşisem cu temeinicie. Ştiam din ce este alcătuită o aeronavă, cum funcţionează aerodinamica, greutatea, tracţiunea, rezistenţa la înaintare, portanţa. Eram un pilot de elicoptere şi eram tare mândru de titulatura aceasta a profesiei mele. 
  
Experienţa fiecărei zile mi-o notam lacom în memorie la început, indiferent dacă era o zi de zbor, ori una la sol, când starea vremii mă lăsa să zbor ori îmi găsea de lucru la bază. Îmi făuream deja propria carte de vizită, specifică unui om al aerului. Aterizasem deja în lumea aviatorilor. 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Interviu cu un aviator, Marian Covache / Cornelia Vîju : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 737, Anul III, 06 ianuarie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Cornelia Vîju : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cornelia Vîju
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!