Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Interviuri > Mobil |   



INTERVIU CU SCULPTORUL LIVIU MOCAN
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

mocanliviusSculptorul clujean Liviu Mocan îşi are atelierul de lucru într-o zonă liniştită a metropolei universitare, parte de suflet a casei în care locuieşte împreună cu familia sa.
Casa – aşezată mai departe de freamătul brutal şi permanent al concitadinilor săi, departe de zgomotul inevitabil al unui oraş prosper, fericit situată în liziera unei bucăţi de pădure de răşinoase – are în faţa ei, la stradă, curtea împodobită cu „stâlpi împuşcaţi” şi „seminţe”, fără de număr, lucrări care l-au făcut cunoscut pe sculptor în întreaga lume. Intrând în atelier, pentru început, am făcut câteva poze cu sculptorul aşezat la birou, meditând, sau în mijlocul lucrărilor sale aşezate fie direct pe pardoseală, fie pe rafturi, după nevoia lor de spaţiu. Multe din ele păreau că aşteaptă suflarea care să le dea „viaţă” pentru a putea umbla în lume, cum ne va mărturisi, ulterior, sculptorul. În faţa ceştii de ceai, maestrul Liviu Mocan, a avut amabilitatea de a răspunde întrebărilor mele de sondare a amintirilor şi izvoarelor operelor sale.
 

Reporter: Îţi aminteşti primele frământări care te-au dus în direcţia sculpturii, ca mod de abordare artistică şi materializare a meditaţiilor tale?  

 

Liviu Mocan: Nu eu am ales arta pentru viaţa mea, ci arta m-a ales pe mine. Cu alte cuvinte, Dumnezeu mi-a dat acest dar, această chemare. Nu a fost o ecuaţie pe care să o fi gândit eu. Nu am zis „voi face artă pentru Dumnezeu”, ci nu puteam şi nu pot să fac altfel. Lucrul pe care ştiu să-l fac cel mai bine în viaţă şi lucrul care mă bucură întotdeauna e sculptura. Şi văd că ea are un bun impact la oamenii cu care intră în contact. Cu mesajele lor – care cuprind adevăruri fundamentale şi cosmice –, prin estetică, oamenii reacţionează pozitiv şi foarte intens.
Au fost situaţii în care, vorbind unora despre o sculptură, oamenii au început chiar să plângă, dezvăluindu-li-se mai departe de ceea ce se vede. Stând de vorbă cu ei despre sculptura din faţa noastră şi despre mesajul ascuns în ea, am ajuns să simt că toată povestea asta caracterizează viaţa mea ca pe ceva ce nu eu am ales, ci ca pe ceva ce mi s-a dat încă din copilărie.
Îmi amintesc foarte bine din vremea când eram copil, probabil prin clasa a II-a, şi am făcut un desen la şcoală. Şi acum pot să ţi-l redau. Era un tânăr schior care parcă zbura cu schiurile, în orice caz se afla atârnat între cer şi pământ. Iar pe la 13 ani, când eram în clasa a VI-a, am realizat prima sculptură. O poţi vedea aici, pe raft. Este din alabastru. Cumva, dintotdeauna am făcut ceva în domeniul artei, din copilărie, fără să mai pomenim de şcoala mică de artă – Liceul de artă, studiile academice – Facultatea de Artă din Cluj şi de cele postacademice, din USA. În fapt, sculptura a constituit pentru mine cea mai puternică atracţie a vieţii, desigur, după relaţia mea cu Dumnezeu şi cu familia.
 

Reporter: Operele tale trădează un autorul grav, un profund gânditor care le-a plămădit. Dezvăluie-ne câte ceva din munca ta de laborator creativ.  

Liviu Mocan: Eu nu sculptez. Eu reverberez, eu vibrez. Pentru mine, actul de creaţie este o reverberare, un ecou al creaţiei divine în mine, eu sunt în primul rând o sculptură şi abia apoi un sculptor. Pe mine, sculptura care sunt, mă modelează Marele Sculptor, zi de zi, clipă de clipă, El face ceva în această creaţie, care sunt: sculptura Liviu Mocan. Apoi, ca ecou al acestor lucrări pe care le face Sculptorul, cu majusculă – Marele Sculptor – în mine, eu reverberez. Astfel, am pus chiar într-un poem această realitate care ţine de actul meu de creaţie:
„Ecouri ale propriei mele dăltuiri, îmi sunt dăltuirile,
Sărmane întruchipări, galbene, albe.
Eu nu sculptez, eu reverberez,
Şoaptele iubirii se împiedică şi în mine, sărmanul.
Ţi dacă astfel e dat, ce alta pot face sub soare,
A face mai bun decât marelui flutur şi alb,
Cutie de rezonanta, eu sunt.”
Dacă actul de creaţie ar fi o expresie a lumii mele – aşa cum cei mai mulţi artişti încearcă să-şi creeze o lume şi ei sunt împăraţii acelei lumi – profunzimea lucrărilor mele, ca fiinţă umană, ar merge, probabil, maximum până la sexualitate, dar, pentru că eu nu vorbesc-sculptez mai întâi despre lumea mea, ci despre lumea Lui, nevăzută, căreia eu însumi îi aparţin, atunci lucruri extrem de profunde şi extrem de grave, intră în reverberaţia sufletului meu, lucruri care ţin de adevăr, de frumos, de bine, lucruri la scară cosmică, lucruri care depăşesc cu mult capacitatea mea de percepere, şi, astfel, arta, pentru mine, este acel loc în care eu mă integrez unei lumi superioare mie, pe care încerc s-o înţeleg şi să intru în armoniile ei.
 

Reporter: Creaţia divină joacă un rol primordial în opera ta, cum şi vorbeşti. Ce-ţi aminteşti? Care au fost primele tale frământări duhovniceşti, în acest sens?  

Liviu Mocan: Primele încercări pe care le-am făcut în domeniul sculpturii au fost portretele celor dragi. Eram foarte tânăr când am făcut portretele bunicilor mei, din partea mamei, Oltean Petru şi Oltean Ana, lucrări de foarte mari dimensiuni. Apoi, am realizat un portret a lui Viorel, fratele meu. Apoi, după ce Dumnezeu mi-a dat familie, am încercat să-i portretizez pe ei, pe soţia mea şi pe copiii mei.
De ce consider că aceste lucrări răspund întrebării tale? Pentru că înţeleg din ce în ce mai mult, cu cât îmbătrânesc, că relaţiile sunt pietrele de temelie ale existentei umane: relaţia cu Dumnezeu şi relaţia cu semenii. Ca artist, foarte uşor te izolezi în propriul tău turn, în turnul de fildeş, şi acolo intri în dialog cu piatra, cu lemnul, cu bronzul şi stai de vorbă cu materialele întâlnite şi atât de frumoase! Uiţi de semenii tăi, te izolezi şi, într-un sens, mori. Pentru că eşti viu atât timp cât eşti într-o relaţie. Universul nostru este un univers relaţional. De aceea cele două porunci fundamentale, în care se adună absolut tot, ţin de condiţia umană. Prima: iubeşte-L pe Domnul Dumnezeu, şi a doua: iubeşte-i pe semeni. Şi ce sunt acestea? Sunt relaţii. Încă tot învăţ şi acum să ies din turnul meu şi să iubesc. să-mi iubesc soţia, să-mi iubesc copiii, să-mi iubesc vecinii, să stau de vorbă cu ei, să am o relaţie cu ei. De aceea, faptul că am făcut portretele celor din familie consider că este un act de spiritualitate, şi anume una de esenţă, pentru că, altfel, eu, prin natura mea, prin firea mea, nu aş căuta în mod natural aceste lucruri.
 

Reporter: Ce anume îţi inspiră creaţia? Nichita Stănescu spunea, în poemul Nod 28, că „Daïmonul meu vine de departe / în gazda făpturii mele”. E o inspiraţie de moment ceea ce o determină?  

Liviu Mocan: Aici, de fapt, prin întrebarea aceasta, reintrăm în turnul de fildeş, pentru că această supă, acest lichid, această apă vie care favorizează actul de creaţie este relaţia mea intimă cu Dumnezeul meu. Stau cu El într-o stare de vorbă, într-o încercare de a-L simţi, de a-L înţelege, de a-L trăi. Şi, din aceasta stare, curg ideile, curg motivele de inspiraţie.  

Reporter: Cercetând istoria operelor tale, vedem că mai toate au mai mulţi ani până sunt finalizate. Ce anume face diferenţa timpului scurs până la finalizarea unei lucrări?  

Liviu Mocan: Dumnezeu este sculptor. Când Dumnezeu a creat din lut, din pământ moale, fiinţa umană, i-a dat formă exterioară, a creat sculptură din pământ, dar nu s-a oprit aici. Pasul următor a fost să-i dea duh de viaţă.
Noi, sculptorii mărunţi, cum sunt eu însumi şi oricare dintre cei ai lumii şi ai istoriei, în comparaţie cu marele, totalul sculptor, facem la fel, creăm obiectul de artă, dar el nu e gata până în momentul în care are suflet, până în momentul în care reuşim, creând ceva, o emoţie, un reflex, o mişcare, o patină, ceva care să-i dea viaţă. Ceva, în alte cuvinte, care să-i creeze emoţia artistică. Să nu priveşti la obiectul acela ca la un obiect utilitar, ca la un pahar, de pildă, pe care îl iei, îl umpli şi-l foloseşti, ci ca la un obiect de artă. Privitorului, când îl vede, trebuie să-i trezească o emoţie. Atunci e gata o lucrare de artă, când are suflet. De aceea, în atelierul meu sunt lucrări gata, unele de ani de zile, dar care nu sunt vii, nu au suflet şi probabil vor rămâne pentru totdeauna nenăscute. Vor muri, rămân moarte în atelierul meu şi nu vor ajunge să aibă viaţă, adică să părăsească atelierul, să se mute să locuiască într-un muzeu, în casa cuiva, într-un oraş, pentru că nu au viaţă.
 

Reporter: Care e relaţia ta cu Dumnezeu în timpul elaborării unei opere? Unde e El în acest timp? Cum vezi implicarea Sa?  

Liviu Mocan: Eu nu sunt sculptor, eu sunt ucenic. Pe mine mă interesează extraordinar sculptura. Toată viata m-a interesat. Şi studiez, şi observ, şi învăţ despre sculptură, continuu. Dar sculptura este regina piesei mele de şah, nu regele. Regele este Dumnezeu. Pentru mine, arta este doar modalitatea în care mă apropii de rege. Este vehiculul meu, este fereastra mea prin care privesc universul, îl privesc pe Dumnezeu. Încerc să înţeleg ceva despre lume, despre viaţă, despre mine însumi. Arta este de la Dumnezeu care mi-a dăruit-o ca fereastră, un spaţiu prin care El comunică cu mine. Când ajung la Atelier, primul lucru pe care încerc să-l fac, nu este să mă apuc de lucru, ci să mă apuc de rugăciune, să stau de vorbă cu Maestrul meu. Sunt ucenicul, în acel atelier, El e maestrul şi, rugându-mă, îl întreb: „Maestre, ce planuri ai Tu astăzi de lucru? Ce vrei să realizam? Ce vrei să facem?” Îmi deschid, inima, îmi deschid urechea şi încerc să aud şoapta Lui şi în ziua respectivă mă ocup de lucruri care simt că vin de la El, că El vrea să le realizeze.  

Reporter: Cum se face că operele tale tind mereu în sus, spre înalt?  

Liviu Mocan: Esenţa Evangheliei este verticalitatea. Opera de mântuire se realizează de Isus Cristos şi prin imaginile lucrării sale, de vizualizare, care sunt verticale, extrem de expresive. La ce mă refer? Mântuitorul Cristos a murit înălţat între cer şi pământ. A murit vertical. Ar fi putut alege un alt tip de moarte, cum de altfel contemporanii lui au şi încercat s-o facă: să arunce cu pietre în El, încât ar fi murit orizontal. Dar Isus a murit vertical, legând pământul de cer. Apoi, după ce a fost îngropat şi a înviat din morţi, S-a înălţat la cer, S-a înălţat, S-a înălţat până ce ucenici l-au pierdut din ochi, când îngerii au acoperit intrarea în celelalte dimensiuni ale universului. Nu vi se pare interesant că Mântuitorul, când a părăsit lumea aceasta, S-a înălţat, adică a urcat la cer? El ne-a lăsat pentru totdeauna o imagine vizuală a plecării Lui de pe pământ. Ne-a lăsat verticala cosmică, axul lumii, învierea din morţi. Aceste lucruri fundamentale privitoare la moartea şi învierea Mântuitorului inspiră verticalitatea lucrărilor mele.  

Reporter: Am participat împreună la Conferinţa „Creşterea în har”, din 25-28 octombrie 2010, de la sala Romană a hotelului „Napoca” din Cluj, la care invitatul principal a fost scriitorul Philip Yancey. Pentru acea sărbătoare, ai pregătit două lucrări foarte importante. Pe una ai „ridicat-o” pe loc, împreună cu un coleg şi fiul tău (cred), în ritmul unei piese de teatru foarte bine regizate. Sincere felicitări! E vorba, mai întâi, de „Piatra din capul unghiului”, apoi, de lucrarea „Invitation/Decalogue”, Vorbeşte-ne, te rog, despre aceste lucrări.  

Liviu Mocan: „Piatra din capul unghiului”, ca de altfel şi „Invitatie/Decalog”, este o lucrare colectivă, este o realizare a vecinului şi prietenului meu Daniel Veja, a fiului meu, David Mocan, şi a mea. Am încercat să exprimăm împreună faptul că Domnul Isus Cristos este piatra de boltă a universului, piatra de boltă a mântuirii noastre. Pietrarii care construiau templul au neglijat această piatră fundamentală, neglijând-o adesea şi azi. Daniel Veja este constructor. El înţelege foarte bine cât de importantă, pentru o boltă, e piatra aceea care adună şi tine bolta, cheia bolţii cum se mai cheamă. Dacă acea cheie nu există, dacă piatra aceea pe care se sprijină de fapt ambele jumătăţi ale bolţii nu există, tot eşafodajul se prăbuşeşte. Isus e fundamental. În piesa noastră, David, băiatul meu, este copilul creţ, frumos, inocent, în alte cuvinte, îngerul, lumea spirituală care ne oferea această piatră lui Daniel şi mie, constructori în salopete care ridicam bolta, dar am refuzat-o mereu. Pentru că nu-i vedeam locul, nici nu semăna cu niciuna dintre celelalte pietre. De abia când am dat să terminăm bolta şi am văzut că ne lipseşte o piatră, când a reapărut Îngerul cu ea, ne-am dat seama că aceea este piatra necesară. „Invitatie/Decalog” este o lucrare extrem de importantă pentru viaţa mea, este foarte importantă pentru condiţia umană şi este foarte importantă pentru generaţia noastră. În contemporaneitate, civilizaţia vestică, în mod special, a devenit relativistă, consideră că nu mai exista absolutul. Că absolutul îl fixam noi, fiecare, după buna plăcere a cărnii şi a firii noastre, a idealurilor, a dorinţelor noastre. Pe când creatorul nostru, creatorul fiinţelor umane, ne-a dăruit codul moral, ne-a dăruit cele zece porunci. Şi ni le-a dăruit la modul în care ni se cuvine din partea lui, ca Împărat al unei împărăţii în care noi suntem cetăţeni. El ne-a dat poruncile Lui şi ne spune ce să facem şi ce să nu facem, ce e voie şi ce nu e voie. Dar toate acestea ne sunt de folos nouă, nu Lui. Astfel s-a întâmplat că am creat această lucrare despre Cele zece porunci, aici în estul Europei şi Dumnezeu a destinat-o într-un mod foarte, foarte interesant să călătorească prin lume. Si, din Estul Europei, acum un an, când lumea noastră protestantă sărbătorea 500 de ani de la naşterea lui Calvin, la Geneva (vezi şi http://vimeo.com/9614663, pentru vernisajul lucrării expuse la Geneva), această lucrare despre cele zece porunci a fost parte a manifestărilor respective, din iulie 2009. Şi a stat la Geneva mai multe luni, a iernat acolo, apoi Dumnezeu a dus-o, prin alţi fraţi lângă Los Angeles, la Bellflower, de acolo a plecat mai departe, în Michigan. Acum străjuieşte – pentru un an – la Calvin College, National Liberal Arts College, în Grand Rapids, Michigan. Eu nu am plănuit să fac această sculptură. Mie mi-a dat Dumnezeu ideea aceasta, acum 17 ani, şi o aveam, ca schiţă, în atelier. Atât am putut face, atât mi s-a dat. Dar mai pe urmă, Domnul a trimis diverşi oameni, unul după altul, cărora le-a dat alte obligaţii şi alte misiuni (unul a fost Jonathan Tame, misionar evanghelic englez, care a adunat bani s-o realizăm la scară mare, circa 5 etri înălţime, fiecare componentă; apoi Adrian Gocan, Apoiray Verwise şi foarte mulţi alţii).
Aceasta sculptură este o metaforă. O metaforă care exprimă mesajul sculpturii „Invitaţie/Decalog” – acela că cele zece porunci sunt mâinile lui Dumnezeu care ne protejează sau ne pedepsesc, în funcţie de poziţionarea noastră faţă de El.
(Mai multe informaţii despre acest grup statuar puteţi găsi pe websitul acestuia:
http://www.liviumocan.com/ sau pe www.invitationsculpture.com şi pe pagina facebook invitation sculpture decalogue).  

Sursa: www.saltmin.com  

Referinţă Bibliografică:
INTERVIU CU SCULPTORUL LIVIU MOCAN / Octavian Curpaş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 265, Anul I, 22 septembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Octavian Curpaş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Octavian Curpaş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!