Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Interviuri > Mobil |   


Autor: Cornelia Vîju         Publicat în: Ediţia nr. 1075 din 10 decembrie 2013        Toate Articolele Autorului

Interviu cu scriitorul Sterian Vicol -partea a II-a
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

- Învăţăturile creştine ne amintesc că întotdeauna i se va da celui ce cere şi i se va deschide celui ce bate. Cât de uşor i s-au deschis uşile lui Sterian Vicol, de-a lungul vieţii?  

- Trebuie să vă spun că eu sunt nepot de preot, de protopop. Fratele tatălui meu, Nicolae Vicol, a fost protopop de Galaţi timp de 13 ani, iar bunica mea Sanda, când eram copil, mă lua de mânuţă şi mă ducea la biserică încă de la o vârstă fragedă. Eu mergeam în Casa Domnului ca-n casa bucuriei, a copilăriei de a trăi zilele de Paşti sau alte sărbători mari din an, cu multă sfială şi rugăciune. Eram prezent la slujbele religioase alături de bunicuţa mea. Mama şi tata se duceau mai rar, fiindcă mergeau la muncă, iar duminica, mai ales, se odihneau fiind frânţi de oboseală, de la secere. Seceratul se făcea manual pe atunci. Deci am bătut la uşile Domnului de mic, vreau să spun, iar asta a contribuit un pic la acea ordonare în relaţiile umane, relaţii pe care le modelează biserica. Nu spun că sunt un credincios habotnic, nu! Ce-am moştenit de la bunici şi de la părinţii mei, obiceiurile pe care le-am văzut la ei le-am preluat şi eu. Astfel am reuşit să discern încă de copil ce e bine şi ce e rău. Ştiu foarte clar unde-i una şi unde-i cealaltă, iar toate aceste influenţe au contribuit la înfăptuirea unui profil, al lui Sterian Vicol de azi. V-am spus şi mai înainte, în cartea mea de proză, există acele capitole despre biserică, întâmplări adevărate, când l-am înmormântat pe tata, cum în ziua aceea a venit o ploaie cu vijelie, trăsnind biserica. Şi a căzut biserica, arzând până-n temelii. Atunci am văzut eu, cu ochii mei de copil adolescent, cum oamenii cu lopeţi în mâini, aruncau, ca să stingă flăcările, pământul reavăn de pe mormântul tatălui meu. Tata fiind înmormântat, după cum am mai zis în curtea bisericii, dat fiind faptul că era frate de preot a avut acestă onoare de a fi înhumat aici. Observaţi şi o interpretare formidabilă, cum în caz de forţă majoră, eşti nevoit să sacrifici ceva ca să iasă bine altceva. La urma urmei şi noi scriitorii ne sacrificăm viaţa, clipele, orele, zilele scriind, dar ne bucurăm când la final iese ceva bun.  

Uşile vieţii, uneori, mi s-au deschis uşor, alteori mai greu, trebuie să recunosc. Şi totuşi, privind în decursul anilor pe care i-am străbătut, am avut destule momente când am fost răsfăţat de soartă, când în drumul meu s-au ivit oameni importanţi, valoroşi pentru cariera mea. Eu cred că nu întâmplător în perioada liceului am debutat la gazeta literară a şcolii. Nu întâmplător mi-am scris debutul încă din 1968, când eram student, în revista Amfiteatru. Apoi în Luceafărul, în Convorbiri literare şi am avut şi nişte mentori deosebiţi. De exemplu, pe Ioanid Romanescu care m-a publicat şi a scris despre mine, întâia dată în Convorbiri literare, când era tabloiod.  

Am avut bucuria şi m-a publicat un poet important, Geo Dumitrescu, la Gazeta literară se numea publicaţia şi apoi a trecut în România literară. Am avut bucuria să mă publice un poet important, în Amfiteatru, Gheorghe Tomozei, precum şi Ion Gheorghe care trăieşte şi care era redactor la revista Luceafărul. Deci, iată, patru oameni, patru piloni importanţi ai carierei mele scriitoriceşti. Apoi, bineînţeles că devenind cunoscut m-au publicat şi ceilalţi, mai ales că am avut bucuria să fiu în preajma şi să mă bucur de prietenia lui Fănuş Neagu. Cărţile lui, pe care i-am cerut autografe, îmi sunt dedicate astfel: ,,Cu prietenie, lui Sterian Vicol”. Da, pot spune că am fost răsfăţat de soartă, că uşile vieţii, prin munca şi harul meu, mi s-au deschis de fiecare dată fără să mă lupt. Reamintesc celor care nu ştiu că prima mea carte, Harfele grâului, am scos-o prin concurs, la Editura Eminescu în 1976 când aveam 31-32 de ani. Abia la acestă vârstă eu am publicat carte, până la momentul acela deci, publicând doar în reviste literare. Cum era şi de aşteptat, ulterior m-a luat în vizor critica de specialitate. Alexandru Piru, Nicolae Manolescu, de la Iaşi - Virgil Cuţitaru, Nicolae Turtureanu, Constantin Dram m-au criticat, m-au lăudat pe alocuri, pentru că intrasem în lumea scriitoricească care - de ce să nu recunoaştem?- este frumoasă, dar este şi un câmp de bătaie teritoriul literaturii, după cum ştim cu toţii. Uneori te ridică, alteori te coboară... De exemplu, la prima carte, ţin minte cuvintele din Luceafărul ale lui Alexandru Piru, celebrul critic şi istoric literar : ,,(...) Îl dorim pe Sterian Vicol mai frust”, deci la prima cronică, la prima carte au fost aceste cuvinte. Apoi a mai scris despre mine, la timpul acela şi Laurenţiu Ulici. Există aceste pagini în cărţi de istorie şi critică literară. Liviu Grăsoiu, Ana Dobre, Virgil Ţigănuş, Constantin Dram, Constantin Trandafir, Geo Vasile sunt alte nume care m-au criticat şi susţinut în cariera mea scriitoricească, dar cu uneltele şi cu scrisul meu, să nu uităm.  

- Universul iubeşte oamenii recunoscători. Sunteţi un astfel de om? Povestiţi-mi un episod din viaţa scriitorului Sterian Vicol când aţi adus un dar de recunoştinţă cuiva!  

- În primul rând, cel mai frumos dar l-am adus mamei mele, prin ceea ce am devenit. Am fost vlăstarul ei şi ştia că prin tot ceea ce scriam eu, fiul ei, îi aduceam în dar recunoştinţa. Mi-amintesc un episod din tinereţea mea, când eram învăţător la Pechea, de altfel, acolo am stat trei luni apoi am plecat în armată, dar...să reiau ideea, din primul meu salariu de învăţător i-am cumpărat mamei nişte şoşoni, o căciuliţă (uite, mi-au dat şi lacrimile când îmi amintesc!), iar ea s-a bucurat extraordinar. Tot în semn de preţuire, părinţilor am dedicat prima mea carte publicată. Când le-am dus-o, ei fiind oameni simpli, ţărani, sigur că au răsfoit-o, au văzut poza mea acolo pe coperta patru şi s-au convins că e cartea mea. A citit mama şi tot gândindu-se la vremea când eram copil, mi-a spus: ,,- Hei, acum îmi amintesc eu de ce citeai tu aşa mult, până la doisprezece noaptea! Ca să înveţi să scrii şi tu cărţi, dragul mamei!” Eu, dormind după sobă, tupilam lampa ca ei să nu observe că-s încă treaz, iar ei stând în camera din faţă, soba fiind dublă, după ce adormeau, eu ridicam iar lumina lămpii şi continuam să citesc. Uneori adormeam cu lampa aprinsă, iar mama, care se mai trezea peste noapte, venea în camera mea şi o stingea. Hei, toate astea, bună prietenă, s-au reunit, s-au conjugat în ceea ce la urma urmei reprezint eu astăzi. Mult... puţin... acesta e Sterian Vicol.  

-Are scriitorul Sterian Vicol vicii? Există vreun lucru care nu este indicat, dar totuşi îl faceţi?  

- Am vicii, sigur că da, obişnuiesc să mai beau un pahar, mă cinstesc cu prietenii, însă niciodată singur. Îmi place boema clar, eu am înfiinţat în Galaţi Cafeneaua literară Porto Franco la restaurantul Casa Românească de pe strada Cuza. Aceasta este o stradă istorică fiindcă aici, unde este Muzeul de Istorie, a locuit Alexandru Ioan Cuza când a fost pârcălab de Galaţi. Şi întotdeauna îmi închipuiam, chiar am scris un sonet despre strada Cuza, cum mergea pe această stradă domnitorul, alături de femei frumoase, fiindcă lui Cuza îi plăceau femeile frumoase, se ştie asta. Uneori, aud parcă în străfundul memoriei caleştile din vremea aceea. Am vicii, dar las prietenii să le descopere dacă e cazul, însă repet, la masa prieteniei sunt mereu sincer şi deschis. Recunosc că mi-au plăcut şi mie femeile frumoase, cărţile bune, oamenii deştepţi, dar nu înfumuraţi. Nu mi-au plăcut partidele politice niciodată. Chiar dacă înainte eu chiar am beneficiat de unele avantaje în acest sens, pentru că am fost corespondent AGERPRESS ( agenţia naţională de presă), am fost 12 ani în funcţia aceasta. Am scris pentru Brăila, Galaţi, Tulcea şi Vrancea. De aceea mi-am făcut prieteni şi în Brăila, Nicolae Grigore Mărăşanu, Vasile Rusescu, care nu mai e - Dumnezeu să-l ierte!- cu ziaristul şi scriitorul, Corneliu Ifrim, Gheorghe Lupaşcu, Aurel Buricea şi mulţi alţii. Deci cam cu aceşti oameni mi-am împărtăşit eu viciile la masa prieteniei. Cititorii trebuie să le descopere printre rânduri, sunt şi eu om, sunt şi eu predispus ispitelor dar, recunosc, nu sunt grave, sunt doar vicii scriitoriceşti.  

Apropo de cunoaştere şi de oamenii importanţi care ne apar în cale la momentul potrivit; diriginta mea, Niculina Mereuţă, pe vremea când eram în clasa a X-a, m-a invitat alături de ea să scriu despre o activitate care avea loc la Cinematograful Vlahuţă, o întâlnire cu scriitori printre care era şi Fănuş Neagu. Fănuş fusese şi el elev al doamnei Mereuţă care mi-a zis:  

,, - Hai să te prezint lui zvăpăiatul ăla de Fănuş care citea în timpul orelor aşa cum faci şi tu!” Citeam pe sub bancă romane şi alte cărţi ce mă interesau. Într-adevăr, atunci l-am cunoscut pe Fănuş Neagu, pe Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu şi încă vreo doi scriitori. Această întâlnire m-a ambiţionat, m-a motivat să continui a scrie. Pentru că, aşa cum am mai subliniat, nimic nu e întâmplător în viaţă şi toate evenimentele ce ne ies în cale au atingere între ele, deci se leagă între ele cu nişte legături invizibile.  

- În lume sunt două categorii de oameni, cei care dau şi cei care primesc de la viaţă daruri. Sterian Vicol în care categorie se înscrie?  

- Mulţumesc providenţei şi profesorilor mei în primul rând, care mi-au înlesnit acestă întâlnire. Ion Cârlan, profesorul de literatură care ne-a dus pe urmele lui Eminescu, Creangă şi a altor locuri pline de semnificaţii; doamnei Mereuţă care era profesoară de psiho-pedagogie, o persoană cu mult tact de protecţia căreia am beneficiat din plin. Mi-amintesc că atunci când am fost propuşi să ne elimine, pe mine şi alţi copii alături de care mai făceam năzdrăvănii pe la şcoală, ea ne-a susţinut şi a spus directorului că dacă vom fi eliminaţi pentru 7-10 zile cum cerea regulamentul, riscam să ne rătăcim de tot calea. Aşa că... de fiecare dată ea era salvarea noastră. Asta ar fi partea bună. Am dăruit şi am şi primit după cum v-am mărturisit, mai înainte. Este în firea mea să dăruiesc din sufletul meu semenilor, de la prieteni la necunoscuţi, atunci când am ocazia. Dacă simt că cineva are nevoie de ajutor şi stă în puterea mea să i-l ofer, nu ezit şi ajut mereu.  

Hai să vă povestesc şi o întâmplare hazlie, dar care, pe undeva, face atingere tot la ocazia de a dărui cuiva acel bănuţ cu care poţi cuceri cerul, cum spun scrierile creştine. Cu ani în urmă, am fost cu un grup de scriitori la Barcelona. Mergând pe una din marile artere ale acestui oraş, care părea o adevărată grădină botanică, era enorm de mare, cu pomi seculari, o frumuseţe, ce mai! Din loc în loc erau nişte personaje din cărţile şi din tradiţia spaniolă printre care şi Don Quijote. Sub masca acelor personaje, erau oameni care cerşeau, îmbrăcaţi în armură şi cu lance, dar gândită bine cerşetoria aceasta. Lângă personaj era o cutie, unde cei care voiau să se fotografieze cu personajul respectiv, lăsau acolo un bănuţ. La un moment dat, ne-am oprit şi noi lângă armura lui Don Quijote şi am decis să facem o poză cu grupul nostru, gândind că astfel avem şi ocazia să dăruim un bănuţ celui care juca acel rol, de statuie. La un moment dat, am observat că începe să zâmbească, cel care se ascundea dincolo de acel costum. Era un român din Urziceni, care auzindu-şi graiul, a reacţionat şi a intrat în vorbă cu noi, povestindu-ne pe scurt istoricul său. Am lăsat acel bănuţ, desigur, dar ne-am şi distrat un pic de această întâmplare şi de protagonistul ei. În altă zi, pe altă arteră, lângă zidul unei mănăstiri, am observat un om cu picioarele tăiate şi la fel am simţit cu toţii, să-l ajutăm, aşa din puţinul nostru, că nici noi nu dispuneam de cine ştie ce sume, iar el auzindu-ne că vorbim româneşte a început să ne vorbească şi să ne povestească cum ajunsese acolo, tocmai din Craiova. Vedeţi ce mică e lumea uneori şi cum le aşează universul pe toate încât îţi oferă posibilitatea de a ajuta tot un semăn de-al tău, chiar departe de casă. Tot întâmplare scriitoricească am considerat-o şi pe aceasta...  

Referinţă Bibliografică:
Interviu cu scriitorul Sterian Vicol -partea a II-a / Cornelia Vîju : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1075, Anul III, 10 decembrie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Cornelia Vîju : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cornelia Vîju
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!