Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Interviuri > Mobil |   


Autor: Cornelia Vîju         Publicat în: Ediţia nr. 1073 din 08 decembrie 2013        Toate Articolele Autorului

Interviu cu scriitorul Sterian Vicol -partea I
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Absolvent al Facultăţii de Litere a Universităţii Bucureşti, Sterian Vicol a publicat 15 volume de poezie şi este fondator al Festivalurilor "Costache Conachi", "Grigore Hagiu" şi "Hortensia Papadat Bengescu". Este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi deţinătorul a numeroase premii literare.  

S-a născut la 9 mai 1943, în satul Ţuscani, din judeţul Vaslui şi este tatăl a doi copii minunaţi, după cum declară, o fată şi un băiat.  

În 1990 a fondat revista “Porto Franco”, iar din 2000 este redactor-şef al acesteia. Actualmente este preşedintele Societăţii Scriitorilor ,,Costache Negri” din Galaţi şi unul din numele reprezentative ale literaturii române, participant activ al vieţii literare gălăţene şi nu numai.De câţiva ani a deschis Cafeneaua Literară ,,Porto Franco”, la restaurantul Casa Românească şi-şi doreşte să multiplice această cafenea şi la un alt restaurant gălăţean, pentru a dedica mai mult timp prietenilor şi prieteniilor sale, pentru a continua acele dialoguri despre şi pentru literatură.  

L-am găsit astăzi la redacţia Revistei ,,Porto Franco” şi l-am rugat să ne povestească câte ceva din viaţa scriitoricească, pe măsura numelui cu care sfinţeşte aceşti ani în care a mânuit condeiul, cu ajutorul căruia a lăsat însemne de aur în istoria culturii româneşti. Cu eleganţa-i binecunoscută,  

m-a impresionat iarăşi când am primit acceptul său pentru interviu. Poate şi pentru că, chiar mă bucur de statutul de prietenă al acestui scriitor dunărean, pentru care nutresc sentimente de stimă şi constantă preţuire. Pe care, cu ani în urmă, mi-a fost dat să-l cunosc la un festival de poezie brăilean, moment catalogat de mine drept ,,o întâlnire... întâmplătoare a destinului.”  

Dintre cărţile ce poartă semnătura lui Sterian Vicol amintim:  

Harfele grâului, apărută în 1976, Corabia seminţei, 1978, Edena, 1981, Vânătoare nocturnă, 1981, Sigiliul grădinii, 1983, Lacrima învingătorului, 1984, Repausul focului, 1985, Vindecare în păcat, 1991, Daimonia, 1995, Corabia – labirintul celălalt, ediţie bilingvă, 1996, Sunt putred de tine, 1998, Domnişoara Cucută, 2001, Clipa tăind subţire hohotul zăpezii, 2003.  

A debutat şi în proză cu microromanul autobiografic Memoria lui Femios, apărut la Editura Timpul, Iaşi, 2011, pe care l-a semnat: Sterian Dumitru Vicol.  

- Mi-am propus, prin acest interviu, să vorbim despre activitatea dumneavoastră, despre reuşitele din cariera dumneavoastră, de aceea, vă invit să facem un periplu al paşilor care v-au făcut să creşteţi în fiecare zi. Să descoperim, domnule Sterian Vicol, primul pas către lumea scriitoricească! Când s-a întâmplat lucrul acesta?  

- Pentru a răspunde la întrebarea aceasta, trebuie să fac clar o întoarcere în timp şi să spun că paşii către scris i-am făcut încă din copilărie. Primele cărţi pe care le-am citit, plus buna şi blânda natură, eu fiind născut într-un sat din Moldova cu coline, păduri, pomi fructiferi, minunate veri însorite, dar şi cu ierni frumoase, în care mergeam cu copiii la săniuş, toate acestea cred, astăzi, şi-au pus amprenta în pasiunea mea pentru scris. O copilărie minunată, bogată în amintiri, este întotdeauna un izvor nesecat de inspiraţie. Mi-amintesc cu drag chiar şi acele clipe când, pe la vârsta de 12- 13 ani, mama venea la mine în cameră, pe la miezul nopţii şi sufla în lampa cu gaz ce-mi lumina încăperea, pe vremea aceea în satul nostru neexistând electricitate, pentru că, obişnuiam adesea să adorm citind şi să uit să sting lumina lămpii. Cel mai teribil, pot să spun că a fost momentul când am intrat în posesia cărţii Primele iubiri, a lui Nicolae Labiş, asta se întâmpla prin 1956, când nu mă săturam să citesc poemele sale, ce mi se păreau extraordinare. Toate acestea m-au deschis către scris, deja sămânţa aceea pe care o are un scriitor, germina în mine, în străfundurile fiinţei mele şi era nevoie acum doar de a începe să aştern pe hârtie ceea ce se năştea în fiinţa mea. De asemenea, un rol important în a mă apleca asupra condeiului, ar fi faptul că am avut norocul de un profesor de liceu, Ion Cârlan -Dumnezeu să-l odihnească! - care a văzut că era ceva în mine, acel dat cum se spune şi mi-a împrumutat din biblioteca lui personală, cărţi care erau interzise în acei ani, '60. Mi-a dat Lucian Blaga spre exemplu, o carte pe care am citit-o şi răscitit-o, atât de dragă mi-a fost. Ba chiar, întorcându-mă la perioada când deja m-am consacrat, unii critici au spus că chiar am ceva influenţe din Blaga. S-ar putea, pentru că şi eu cred că Veşnicia s-a născut la sat, cum spunea el. De altfel, sunt convins că dacă nu m-aş fi născut în satul meu, Ţuscani, în judeţul Vaslui, acolo între colinele dulci ale Moldovei, dar şi locul cu râpi şi dealuri care şi-au lăsat amprenta asupra mea, cred că nu aş fi ajuns scriitor. Sau poate ajungeam scriitor, dar nu cum sunt şi cum îmi place să cred că reprezint azi. Căci rădăcinile mele sunt acolo, în satul meu şi sunt foarte adânci.  

Eu am urmat cursurile Liceului pedagogic, deoarece era mai sigur pentru părinţii mei care-şi doreau să ies cu o meserie, să îmi pot câştiga pâinea singur, acesta fiind argumentul în alegerea acestei şcoli. După aceea, bineînţeles că am urmat şi cusurile Facultăţii de Litere la Universitatea din Bucureşti. Apoi a urmat legătura cu profesorul meu, Ion Cârlan care a simţit din scrisul meu la teze că mă exprimam bine, îl impresionasem şi astfel m-a luat sub aripa sa ocrotitoare şi a început să se implice mai mult în formarea mea. Îmi spunea ce şi cum să citesc, mă lua în excursii la Iaşi, iarăşi un alt reper în formarea mea. Imaginaţi-vă cât de impresionat am fost când am văzut cu ochii mei Parcul Copou, statuia lui Eminescu, mănăstirile şi bisericile din Iaşi! Mi-amintesc că, atunci, când ne-am întors din excursie, călătoream cu trenul toţi copiii, alături de domnul profesor Cârlan, care ne era un fel de diriginte, atât de mult ne iubea. Şi noi pe el, desigur! Ne-a rugat pe toţi, ca în urma acestei excursii, să facem câte o compoziţie, în care să aşternem pe hârtie tot ce ne-a plăcut, sentimentele şi trăirile care ne-au traversat şi ne-au răscolit inimile. Mi-amintesc că eu am scris un caiet întreg, iar domnul profesor m-a pus să-i citesc câteva pagini în timp ce mergeam prin curtea şcolii, înconjurând clădirea Şcolii Normale unde eram elev. Tot citind eu şi ascultându-mă atent el, nu ne-am dat seama că trecuse cam o oră şi jumătate, iar cei care ne vedeau, probabil nu-şi dădeau seama de ce făceam noi acea plimbare, eu citindu-i continuu, iar el răspunzându-mi de fiecare dată încurajator: da! da! da! Ce mai, într-un final am terminat de citit tot caietul acela cu impresiile mele, moment decisiv în dezvăluirea talentului meu pentru scris. Aceasta ar fi o mică întâmplare, semnificativă aş spune, cu primele scrieri. După aceia, a urmat episodul cu Dan Iorga, un elev în anul IV, eu fiind în anul I atunci, care era redactor-şef la Gazeta de perete şi care mi-a publicat primele poezii în gazeta respectivă. Aşadar, acesta a fost debutul meu, la Gazeta literară a liceului.  

- Un pom este judecat după rodul pe care-l dă şi nu neapărat după frunza umbroasă. Rădăcinile sănătoase hrănesc, se ştie, o coroană sănătoasă. Care sunt rădăcinile lui Sterian Vicol? Sub cerul cărui tărâm a văzut lumina zilei un om al condeiului de talia dumneavoastră?  

- Poate aţi observat că pe cartea de proză am semnat şi Dumitru, asta pentru că pe tatăl meu îl chema Dumitru. Am zis să fac o distincţie între poezie şi proză. Memoriile lui Femios,cu subtitlulJurnalul lui Terian, am spus, de altfel, că reprezintă chiar plaiurile mele natale. Acele locuri unde eu am crescut şi am visat. Rădăcinile mele erau acolo unde mă scăldam, şi la propriu, şi la figurat. Chiar dacă nu prea aveam ape curgătoare, aveam şuvoaie de ape care curgeau atunci când ploua abundent. Mă scăldam alături de prietenii mei din copilărie în lanurile de grâu şi floarea- soarelui, făceam întreceri de genul: cine ajunge primul la cărare, în vârful plopului, la izvorul din fundul râpei unde adăpam vitele! Am avut o copilărie formidabilă, un leagăn plin de amintiri. Sigur că mă întorc cu nostalgie acolo şi astăzi, pentru că mă duc, cel puţin o dată pe an, la fratele meu Ştefan care locuieşe acolo şi care este bolnav, din nefericire. Obişnuiesc să mă duc şi de Sfântul Ilie, când este sărbătoarea hramului bisericii, zi în care este horă mare, căci se adună toţi fiii satului. Este o sărbătoare mare, încă a mai rămas acestă sărbătoare tradiţională căci, ca să fac o paranteză, oamenii lângă care am copilărit eu acolo, sunt plecaţi la Domnul. Cei tineri sunt la oraşe, mai vin sau nu mai vin . Porţile curţilor sunt căzute pe alocuri, sunt sărite din ţâţâni. Unele au lacăte iar satul, ca să fiu sincer, se pare că se macină şi încet, încet dispare.  

Satul meu, Ţuscani, este situat într-o covată. Pe acolo eu nu am văzut tren până la vârsta de 14 ani, maşini nu veneau, exista doar o caravană care venea şi dădea film la o lună, parcă. Toate astea le-am cuprins şi-n cartea mea de proză, secvenţele cu caravana, cu filmele, cu colectivizarea forţată. Repet încă o dată, rădăcinile mele scriitoriceşti sunt în satul meu şi recunosc că de fiecare dată când merg acolo, mă încarc cu energie pozitivă. O adun de pe Râpa Zbancului, de pe colinele Zoiţana, de pe Coasta Purcariului, Valea Rediului, locurile dragi mie, unde hălăduiam cândva cu copiii de vârsta mea, pe la 10,11, 12 ani.  

- Vă invit să ne povestiţi despre ultima dumneavoastră carte publicată!  

- De fapt sunt două. Prima, Memoria lui Femios cu subtitlul Jurnalul lui Terian şi cartea a doua, tot Memoria lui Femios, dar cu subtitlul Manuscrisele lui Terian. Prima este de proză, este un microroman autobiografic, este despre copilăria şi viaţa mea, este dedicat bunicilor şi părinţilor mei, iar cartea a doua este o carte a prieteniei, o carte cu prieteni, pentru că este o carte cu 40 de dedicaţii pentru prietenii mei, cu scriitori care, din nefericire, unii dintre ei nu mai sunt, Ioanid Romanescu, Ioan Florea, Geo Dumitrescu, dar şi alţi importanţi poeţi contemporani, cărora le-am dedicat câte un poem. Pentru că am simţit acea legătură secretă, care există între noi, căci o prietenie se leagă şi se consolidează pe măsură ce simţi că ai nişte lucruri în comun. Când ai, poate, aceeaşi viziune asupra lucrurilor, cănd împărtăşeşti aceleaşi trăiri iubind natura, Dunărea, marea, muntele. Această plăcere pe care o simţi în preajma naturii devine un numitor comun pentru scrisul multor poeţi. De asemenea, în cuvântul meu lămuritor spuneam că va veni şi o carte a treia, cu Memoria lui Femios pe care o consider de pe acum o carte de căpătâi, în sensul că va cuprinde şi proza, şi poezia mea toată.  

Am deja o sută de poezii la care lucrez şi care vor fi cuprinse în această carte de care vă vorbesc. De ce Memoria lui Femios? Pentru cei care nu mă cunosc, mărturisesc că m-a obsedat întotdeauna istoria Greciei. Am citit şi recitit încă din liceu Homer. Odiseea cu eroul principal, Ulise, (eu îi spun că e aventurierul Ulise) care venea din lupte. Ştiţi cu toţii povestea, cum el zece ani a hălăduit pe mările şi oceanele lumii, întorcându-se la Itaca lui după 20 de ani, unde îl aştepta Penelopa. Penelopa, în aşteptarea sa continuă, este curtată de mulţi prinţi care îi cereau mâna, dar ea, ca să câştige timp, împletea şi despletea lucrul mâinilor sale. Pentru a-i alina dorul, ea avea alături un trubadur, un cântăreţ, poetul de curte, pe nume Femios. Acesta îi cânta permanent din liră, iar când a venit soţul său, aventurierul, după cei douăzeci de ani ( zece petrecuţi în războaie şi zece pe mare) povestea spune că după i-a ucis pe toţi peţitorii l-a văzut şi pe Femios, ascuns acolo, sub tron, iar când a vrut să-l ucidă, Penelopa l-a oprit. Căci el, Femios, era cel ce i-a ţinut de urât în anii când el a fost plecat, iar cu ajutorul cântecelor ce i le cânta, ea a reuşit să-l aştepte. Simbolic vorbind, cântăreţul nu poate fi ucis de nimeni, căci el este cel care ştie mersul istoriei. Iar Femios a zis:“un zeu stă deasupra cântecelor mele”; aşadar divinul stă deasupra cântecelor poetului inspirat. Este acel personaj dăruit de puterea divină, care ştie de cine şi cum să se apropie, cine are sufletul deschis spre a pluti pe notele slovelor sale. Femios a ştiut, a simţit sufletul curat al Penelopei, de aceea i-a fost alături în toată perioada absenţei soţului său, Ulise. Sigur că prin deformaţia mea profesională, sunt un umanist înrăit aş spune, un iubitor de viaţă, oameni, copii. Mai vreau să vă destăinui un secret de-al meu, ca să-l numesc astfel. Eu fiind copil de ţară, trăitor într-o gospodărie în care păsările sunt crescute pentru carne, nu am tăiat în viaţa mea o pasăre. Mă opreşte ceva, e ca şi cum aş ucide zborul. Poate exagerez, dar să ştiţi că uneori am avut şi visuri în sensul acesta, cu pasărea care vine pe umăr şi-mi vorbeşte şi, cred că, gândindu-mă că nu ucid le-am considerat nişte mesaje, aceste visuri. Iar când am fost invitat la vânătoare, le stricam vânătoarea prietenilor, făcând zgomot atunci când iepurii, de exemplu, veneau în bătaia puştii. Şi astea s-au întâmplat până s-au convins prietenii că eu nu pot ucide, nu pot privi nici cum cineva ucide, chiar dacă era o vânătoare organizată. Astfel că au decis să nu mă mai invite. Poate pentru unii par poveşti, dar sunt adevărate.  

-De care dintre cărţile scrise sunteţi cel mai mândru?  

- Ştiţi cum e, ca şi cu un copil! De ultima sunt cel mai mândru, a avut zeci de cronici, zeci de însemnări, consemnări, interpretări în reviste din Iaşi, Bucureşti, Piteşti, Timişoara şi alte oraşe. Am pătruns în lumea literară pe intrarea principală, după cum se poate observa. Iar acei redactori-şefi de reviste, m-au publicat nu doar pentru că-mi erau prieteni. Da, contează uneori şi prieteniile, însă nimeni nu te poate publica dacă ceea ce scrii n-ar avea valoare literară. Aşa cum şi mie mi se solicită la ,,Revista Porto Franco” să le public creaţiile, însă dacă aceste nu mi se par potrivite nu le public, indiferent dacă solicitarea vine din partea unui prieten sau nu. Au existat chiar situaţii în care unii vin cu pretenţii şi le-am zis mereu: ,, Mă iertaţi, dar materialul dumneavoastră poate fi genial, însă eu nu mă pricep la genii, de aceea, cu respect trebuie să vi-l înapoiez”. Sunt oameni şi oameni, unii ajung la un moment să se apuce de scris, din varii motive şi se consideră geniali fără ca talentul lor să fie confirmat de ceea ce scriu. E doar părerea lor subiectivă, uneori exagerată la extrem.  

- Astăzi, în 2013, vă consideraţi un scriitor de nota zece? Dacă cititorul v-ar întreba astăzi care este diferenţa între un scriitor bun şi unul mai puţin bun, ce i-aţi răspunde?  

- În primul rând, nu există scriitor bun şi mai puţin bun, în opinia mea. Cum spunea şi Nichita Stănescu, scriitorii nu se compară între ei, fiecare are lumea lui, universul lui, rădăcinile lui care diferă de la unii la ceilalţi. De unde vine, cine-i sunt părinţii, bunicii, care are altă influenţă în privinţa creşterii de ţânc, ca să zic aşa. Deci nu există scriitori buni şi slabi. Este o treabă a criticii literare care face munca aceasta. Nu poţi spune care sunt cărţile de rafturile unu, doi sau trei. Fiindcă nimeni, decât Dumnezeu poate şti dacă o carte va rezista peste timp. Şi astfel, cei care vor veni în urma noastră pot alege ce cărţi să prefere, ce cărţi să le încarce rafturile bibliotecilor personale. Iată, noi avem scriitorii ce au rezistat în timp, care sunt preferaţii multor citiori, cum ar fi: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Mihail Sadoveanu - făuritorul de limbă românească, Fănuş Neagu, Panait Istrati, Marin Preda, Hortensia Papadat Bengescu, Augustin Buzura, Nicolae Breban şi mulţi alţii. Noi avem o literatură extraordinară, trebuie să amintim.  

Am avut o tristeţe mare, pentru că speram ca măcar anul acesta un scriitor român va obţine Premiul Nobel . L-a luat o scriitoare necunoscută aproape total, din Canada, în vârstă de 82 de ani. L-a obţinut pentru zece cărţi publicate. Nu ştiu de ce s-a întâmplat astfel, poate că în spate a fost politicul, poate că nu. Eu îmi exprim regretul că nu a obţinut acest premiu un român de-al nostru, pentru că avem poezie mare, valoroasă. Ana Blandiana, mai tinerii Andrei Coşovei, Lucian Vasiliu, Cassian Maria Spiridon, ca să spun doar din zona noastră. De la Brăila îi pot aminti pe Gheorghe Lupaşcu, pe Aurel Buricea şi vin alţii din urmă, la fel de talentaţi. În istoria literaturii avem şi poeţi medici sau matematicieni cum ar fi Ion Barbu, Vasile Voiculescu, un mare poet care, din nefericire, a stat şi prin puşcăriile comuniste, dar medic de profesie. Şi alţi, şi alţi scriitori, Ion Vinea de exemplu. Mari scriitori căci noi avem o literatură puternică şi mă bucur că-s şi eu un scriitor mic în această literatură mare. Am mai spus şi cu altă ocazie că, în marele manuscris al literaturii române, sunt mândru că am şi eu un cuvânt scris, un rând ce-mi poartă semnătura. În acestă literatură a ţării noastre, noi păcătuim că nu am avut şcoli de traducători în limbile de circulaţie: franceză, engleză, rusă chiar. Căci poţi fi genial, dar dacă nu te faci cunoscut şi, eventual, ajungi să te aplauzi unul pe altul, dar nu ştie nimeni din afară, nimeni din afara cercului scriitoricesc, aproape că nu exişti. La urma urmei, literatura ar trebui să fie ambasadorul unei ţări în toate domeniile. Trecem peste rele, peste războaie, oameni ce mor sau n-au ce mânca, literatura încearcă să armonizeze şi să întindă o punte de flori pe sufletul omului. Ca să nu mai fie oameni răi, căci din nefericire aceştia există. Ca să mă întorc la întrebarea ta, nu există scriitori răi. Cel care a scris o carte, care a publicat ceva din sufletul său nu poate fi rău. Uite, de exemplu Miron Radu Paraschivescu pe care l-am cunoscut şi i-am publicat un poem, îmi spunea, când m-am dus la Vălenii de Munte, chiar în 1971, înainte de a muri: ,, Dragul meu, eu dacă aş afla că la Satu Mare e un om căruia îi place o poezie de-a mea, m-aş duce să-i sărut mâna”, metaforic vorbind. E clar, un om, un poet, care scrie, care are o operă, nu se poate ca măcar un cititor dintr-un colţ al lumii să nu tresară, să nu simtă că şi pe el îl încearcă acel sentiment, de mamă, sentimentul de copii, de iubire într-un final. Căci, la urma urmei, marea temă a literaturii s-a bazat pe iubire, iubirea inspiră întotdeauna, este izvor nesecat de creaţie.  

Iar despre nota pe care mi-o atribui, nu-mi pot da zece. Îi las pe cititori şi pe critici să-mi evalueze scrierile. Aş fi lipsit de modestie dacă mi-aş acorda singur nota maximă. Întotdeauna este loc de mai bine. Ce valoare îmi dau în sinea mea, veţi descoperi singuri, pe parcursul acestui interviu.  

- Cum arată o zi din viaţa scriitorului Sterian Vicol ? Este Sterian Vicol un om împăcat cu sine în fiecare zi?  

- Nu cred că sunt împăcat, fiindcă am şi eu nişte nemulţumiri făcându-mi autocritica. Aş zice că mi-am propus să fac ceva mâine şi... vine mâine care devine azi, iar eu nu am reuşit să rezolv. Toate aceste lucruri pe care-mi propun să le realizez şi nu reuşesc atunci când vreau, se adună şi de aceea sunt cam neîmpăcat şi supărat pe mine, în privinţa acesta. Vine acea zi... iar eu am de acum o vârstă rotundă! Sigur că tata avea 85 de ani, mama 89 când au plecat la Domnul, poate de aceea sper să trăiesc măcar o vârstă ca a lor. Ca să mai scriu în primul rând, pentru că eu chiar am multe lucruri de scris, multe rânduri de dăruit cititorului. Uneori am aceste neglijenţe cu mine însumi, cu activitatea mea, ori poate-mi propun prea multe şi de aceea nu le pot cuprinde pe toate. Dar... nu-s neglijent cu ceilalti, în sensul că eu chiar organizez nişte activităţi cu rezonanţă naţională, cum sunt cele două festivaluri de poezie - poezie premodernă - e vorba de Festivalul Costache Conachi de la Tecuci şi cel de poezie contemporană - Festivalul Grigore Hagiu de la Târgu Bujor din Galaţi. Şi Zilele Hortensia Papadat Bengescu care de ziua naşterii ei, pe 8 decembrie, în fiecare an, de ani buni, de vreo 7-8 ani sunt sărbătorite cum se cuvine la Casa Memorială din Iveşti.  

Întotdeauna îmi place să primesc oamenii cu căldură şi prietenie. Vorbeam mai înainte, fiecare om are locul lui şi nu ia locul altuia, dar sunt şi unii mai răutăcioşi, la scriitori mă refer, care se manifestă astfel. Eu sunt de părere că Dumnezeu iartă şi ne dă puterea să mergem mai departe, aşa cum spunea chiar Laurenţiu Ulici, mai scriind o carte, mai iubind o fată... Metaforic vorbind, iubind o fată, ajungi apoi să şi scrii o carte. Cam asta era ideea lui.  

Cornelia Vîju  

Referinţă Bibliografică:
Interviu cu scriitorul Sterian Vicol -partea I / Cornelia Vîju : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1073, Anul III, 08 decembrie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Cornelia Vîju : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cornelia Vîju
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!