Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Interviuri > Mobil |   


Autor: Lucreţia Berzinţu         Publicat în: Ediţia nr. 16 din 16 ianuarie 2011        Toate Articolele Autorului

Interviu cu scriitoarea Ileana Andrei Cudalb - Consul la Ambasada Romaniei din Canberra
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

Facerea unei case necesită voinţă şi pricepere, cu atât mai mult facerea unei lumi...” 

Ileana Cudalb s-a născut la 21 iunie 1951, în localitatea Cudalbi, judeţul Galaţi; este absolventă a Facultăţii Engleză - Rusă. În anul 1983 debutează literar în revista Săptămâna Culturală din Bucureşti. Debutul editorial are loc în 1993 cu romanul Sărbătoarea promisă, Ed. Porto Franco, Galaţi. Ileana Cudalb, scrie literatură, distingându-se prin stilul natural, direct - , astfel facând parte din cei mai talentaţi prozatori de azi. 
  
A publicat mai multe cărţi, printre care: 
  
·       Yitzhak Rabin. Pacea şi-a ucis soldatul, coautor poetul Shaul Carmel, Israel, Ed. Du Stil, Bucureşti, 1996; varianta în limba engleză a volumului ”Yitzhak Rabin. Pacea şi-a ucis soldatul” a fost publicată de Redacţia Publicaţiilor pentru Străinătate, 1997 
·       Shimon Peres. De la Dimona la Oslo, Ed. Institutul European din Iaşi, 2001 
·       Via Regis, roman, Ed. Libra, Bucureşti, 2002 
·       Fiica mea, America, roman, Ed. Libra, Bucureşti, 2002; varianta în limba engleză „My daughter AMERICA”, traducere de Ioana Baldea, a fost publicată de Ed. Junimea din Iaşi, 2007 
·       Baia Balkan, roman, Ed. Fundaţia Culturală Ideea Europeană, 2007 
  
A tradus din limba engleză în limba română: 
  
·       Spectacolul trebuie să continue - roman de Ricky Ski, Ed. Orizonturi, Bucureşti; 
·       Onix John - roman de Trevor Ferguson, Ed. Porto Franco, Galaţi; 
·       Diana - Biografie de Nicolas Davies, Ed. Orizonturi, Bucureşti; 
·       Îngerul maltez - roman de Catherine Cookson, Ed. Pygmalion, Ploieşti; 
·       Premii - roman de Eric Segal, Ed. Pygmalion, Ploieşti; 
·       Acte de credinţă - roman de Eric Segal, Ed. Pygmalion, Ploieşti; 
·       Viaţa şi iubirile unei diavoliţe - roman de Fay Weldon, Ed. Pygmalion, Ploieşti; 
·       Femeia în negru - roman de Susan Hill, Ed. Pygmalion, Ploieşti; 
·       Rabin. Viaţa noastră. Testamentul lui - memorialistică de Lea Rabin, Ed. Institutul European, Iaşi; 
·       Primul fiu. George W. Bush şi Dinastia Bush, publicistică de Bill Minutaglio, Ed. Orizonturi, Bucureşti. 
  
Premii: 
  
·       1997 - Premiul pentru publicistică acordat de Comitetul Naţional Român UNESCO pentru volumul Yitzhak Rabin. Pacea şi-a ucis soldatul; 
·       2001 - Trofeul Pro Amiciţia 2001 acordat de Comitetul Centrului Cultural Israeliano - Român din Tel Aviv; 
·       2003 - Premiul Internaţional Felix Aderca acordat de Asociaţia Scriitorilor Israelieni de Limbă Română (A.S.I.L.R.) din Tel Aviv 
  
*** 
  
Ne-am cunoscut în anul 1995 la Iaşi, cu ocazia a două evenimente culturale: Salonul Internaţional de Carte, deschis în incinta Teatrului ”Luceafărul” şi lansarea unui volum de poezii scris de poetul israelian de limbă română, Shaul Carmel, după care ne-am reîntâlnit în Israel, în anul 2003, când aţi participat la Târgul Internaţional de Carte de la Ierusalim, ca reprezentant al Ministerului Informaţiilor Publice (Departamentul pentru românii de pretutindeni) şi aţi fost onorată cu ”Premiul Internaţional Felix Aderca” din partea A.S.I.L.R.. Mi-aţi acordat atunci primul interviu, şi, printre altele, aţi spus că vă ocupaţi şi de proiectele dedicate scriitorilor de limbă română din toată lumea, din toate comunităţile româneşti. Doriţi să ne relataţi câte ceva despre realizarea acelor proiecte? 
  
Perioada cât am lucrat la Departamentul pentru românii de pretutindeni a fost cea mai rodnică din punctul de vedere al rezultatelor palpabile dar şi cea mai bună pentru evoluţia mea profesională. Dacă e să-l citez pe Maxim Gorki, activitatea făcută atunci a fost pentru mine o a doua „universitate”.  Întotdeauna am dorit să învăţ, să depăşesc limitele şi să mă îmbogăţesc sufleteşte. La departament am învăţat enorm din experienţa de viaţă a românilor care au luat calea exilului din diferite motive, din tragediile lor, din înţelepciunea lor. Numesc aici români pe toţi cei care consideră limba română, limba lor maternă, pentru că la început eu am venit în contact cu ei prin intermediul limbii române. Fiind pasionată de scris, normal că mi-am îndreptat  atenţia, în primul rând, asupra proiectelor care veneau din partea scriitorilor stabiliţi în afara graniţelor României, dar care cu sufletul rămâneau la locul naşterii lor, legaţi sau influenţaţi ireversibil de cultura română în care s-au format. Era atunci, în anii 1995-1997, o realitate surprinzătoare care se deschidea în faţa mea şi pe care o percepeam mai mult instinctiv. Am simţit că scriitorii de limbă română trăiau în noua lor patrie un nou exil, de data asta spiritual - scriau într-o limbă secretă pe care concetăţenii lor, chiar şi copiii lor, nu o puteau înţelege, nu le puteau împărtăşi emoţiile, mesajele şi, în consecinţă, nu îi puteau preţui la justa lor valoare.

Atât cât reuşeam să înţeleg, erau scriitori valoroşi, cu un discurs literar bine articulat, care stăpâneau arta de a folosi cuvintele cu aceeaşi măiestrie cu care o făceau şi scriitorii cu o bună reputaţie, din România. În plus ei veneau cu un limbaj nou, cu o experienţă proprie într-un peisaj inedit. Ca cititoare am fost întotdeauna receptivă la nou, puteam deci presupune că asta e calitatea oricărui cititor. Aşa a venit ideea de a ieşi în întâmpinarea atât a scriitorilor români din afara graniţelor, care aveau nevoie de cititori, cât şi a publicului cititor din România, doritor să cunoască universul acestor creatori. Evident, fiind mai receptivi la iniţiativă, cele mai multe proiecte au venit de la scriitorii israelieni de limbă română şi a fost un privilegiu să colaborez cu personalităţi afirmate deja în Israel care au devenit nume de prestigiu şi în România. Shaul Carmel, Eugen Campus, Solo Juster, Sonia Palty, Tuvia Juster, Nicu Horodniceanu, Solo Har, sunt doar câteva nume de autori care au publicat în România, în cadrul programului de finanţare a Guvernului României pentru promovarea scriitorilor de limbă română din afara graniţelor. Mă leagă de atunci o prietenie constantă cu aceşti creatori, şi acum când sunt atât de departe de Israel, ca şi de România, mă bucur de succesele lor şi sunt mândră că, puţin, mi se datorează şi mie deschiderea drumului lor către acasă, cealaltă casă, spirituală. Experienţa de succes cu scriitorii israelieni de origine română a dat curaj şi încredere şi altor scriitori de a se adresa departamentului guvernamental pentru susţinerea şi promovarea creaţiei lor, în România. Am susţinut proiectul domnului Jean Ţăranu, din Canada, antologii ale scriitorilor din Germania, Spania, Australia, reviste literare care au publicat în paginile lor scriitorii români din diaspora. 
       
Aveţi o bogată experienţă privind viaţa şi cultura israeliană iar originarii din România vă preţuiesc pentru ceea ce aţi realizat. La un moment dat apăruse un zvon precum că urmează să ocupaţi funcţia de director la Institutul Cultural Român din Tel Aviv. Prietenii şi colaboratorii vă aşteptau cu braţele deschise. N-a fost să fie.  
  
Nu a fost doar zvon, a fost o realitate. Am avut Ordinul ministrului de externe de numire în funcţia de director al Institutului Cultural din Tel Aviv, numai ca înainte de a urca în avion şi a porni spre noul loc de muncă s-a schimbat conducerea de la Bucureşti şi în buna tradiţie românească - cine nu e cu noi e împotriva noastră -,  a fost numită o persoană care făcea parte din anturaj. 
  
A urmat o perioada de tacere. Apoi, surpriza - a venit pe calea internetului -, de a vă regăsi în funcţia de ataşat cultural la Ambasada României din Coreea de Sud. Ce ne puteţi împărtăşi din această experienţă şi din cultura acestei ţări? 
  
Până la urmă s-a făcut dreptate, nu-i aşa? La vremea aceea aş fi putut să aleg funcţia de ataşat cultural în cadrul ambasadei de la Tel Aviv dar cred că am ales Seulul din orgoliu şi, de ce să nu recunosc, din spirit de aventură. Era un loc unde cu greu puteam ajunge ca turist sau în delegaţie guvernamentală şi apoi întotdeauna am fost interesată de Extremul Orient. Alegerea s-a dovedit foarte inspirată şi pot spune că am petrecut aici cei mai frumoşi ani din cariera mea de funcţionar guvernamental. După experienţa israeliană, credeam că nu există alt popor care să fie mai receptiv la cultura altor popoare şi care să dorească mai mult să îşi promoveze propriile valori. Ei bine, în Coreea, globalizarea nu este doar o vorbă lipsită de conţinut. De altfel miracolul coreean ca şi miracolul israelian are în comun tocmai această îmbinare perfectă între tradiţie şi modernitate. Pot spune că în cei aproape patru ani cât am fost ataşat cultural al Ambasadei României la Seul, am cunoscut viaţa culturală a Coreei sub toate aspectele ei, de la manifestări de masă, gen festivaluri populare dedicate evenimentelor din calendarul sărbătorilor laice şi religioase, până la festivaluri naţionale şi internaţionale de artă teatrală, cinematografică, muzică, dans, expoziţii de artă sau spectacole susţinute de invitaţi străini, întotdeauna dublaţi de interpreţi de valoare coreeni. Mai puţin am venit în contact cu literatura coreeană din cauză că nu cunosc limba. Puţinele traduceri făcute de profesorii coreeni de la Catedra de limbă română din cadrul Universităţii de Studii Străine, Hankuk, mi-au prilejuit însă revelaţia unui univers poetic inedit, de o sensibilitate aparte, în care trăirile umane sunt estompate până la surdină, venind ca un ecou din timpuri ancestrale şi contopindu-se cu relieful învăluit de ceţurile opalescente ce învăluie perpetuu peisajul coreean, conferindu-i o aură de mister.

Aici frumosul nu este ostentativ, este indus prin armonia forţelor care dau viaţa. Ying şi Yang. Aş fi vrut să am timp să învăţ limba coreeană ca să mă bucur deplin de bogăţia literaturii acestui popor, dar poate cei care deja vorbesc cele două limbi, şi sunt din ce în ce mai mulţi, pe măsură ce se înmulţesc absolvenţii de limbă română, ne vor dărui cu mai multe traduceri. Şi cred că va fi aşa pentru că în Coreea interesul pentru România este foarte mare, nu doar în învăţământul universitar şi în economie, ci şi la cetăţenii simpli, de pe stradă. Nicăieri nu am întâlnit oameni care să reacţioneze atât de prompt şi atât de admirativ la numele de România pe care ei îl asociază automat cu numele Nadia Comaneci. E firesc să fie completat acest interes şi de cunoaşterea reciprocă a valorilor care fac bogăţia popoarelor noastre. Şi din nou revin la comparaţia cu Israelul. M-am considerat, şi mă consider încă, un ambasador al Israelului prin admiraţia pe care o împărtăşesc, ori de câte ori am ocazia, pentru această ţară. Ei bine, acum mă pot considera şi un ambasador al Coreei de sud. Tot ce spun despre această ţară nu este este de complezenţă, o simplă incursiune pe internet o poate demonstra.  
  
Comunitatea de români din Coreea de Sud e mare? Ce ne puteţi spune despre românii de acolo? 
  
Nu. Practic nu avem o comunitate românească în Coreea. Distanţa, bariera de limbă, specificul asiatic, sunt tot atâtea bariere care îi împiedică pe români să se stabilească în Coreea. În plus aici nu se admite dubla cetăţenie fapt care implică lipsa unor drepturi civile. Asta nu înseamnă că nu sunt români totuşi. Câteva femei căsătorite cu coreeni, care au şi copii, câţiva specialişti din industria navală cu contracte de muncă pe termen limitat, studenţi, profesori români care predau la universităţile coreene. Toţi aceşti oameni trăiesc însă izolaţi unii de alţii, mai puţin cele două, trei femei căsătorite în Seul care socializează împreună şi care sunt şi foarte apropiate de ambasadă. Restul, din cauza distanţelor şi din cauza programului de lucru - acolo disciplina muncii nu este o vorbă în vânt – se deplasează mai greu şi nu au timp să participe la diferite acţiuni care i-ar putea apropia. Sunt însă recompensaţi de câştigul material şi de faptul că despărţirea de ţară este pe termen scurt. 
  
A lucra în diplomaţie înseamnă şi anumite sacrificii privind aşa-zisele obligaţii familiare? 
  
Din fericire obligaţiile mele familiare nu sunt aşa de mari. Nu mai am copii de crescut, nepoţii încă nu s-au anunţat, nici măcar în perspectivă, iar soţul meu s-a pensionat şi mă urmează. Cred că şi pentru el diplomaţia este o experienţă interesantă. Ca însoţitor de diplomat are ocazia să participe alături de mine la evenimenele la care sunt invitată, întâlneşte o mulţime de oameni, vizităm împreună locuri pe care nu s-ar fi gândit vreodată că le poate vizita. Sunt multe lucruri bune în viaţa lui de pensionar dar şi sacrificii, dacă tot vorbim despre asta. Faptul că viaţa lui ordonată de finanţist s-a schimbat brusc şi el a trebuit să se adapteze la lucruri care îi erau străine, la oameni cu care nu se poate înţelege pentru că nu are un limbaj comun cu ei, la condiţii de climă diferite – aici şi eu am suferit din plin -, la alimentaţie diferită, toate acestea au însemnat un sacrificiu. Dar l-a făcut cu graţie şi asta ne-a ajutat pe amândoi. 
  
Iar acum vă aflaţi în Australia. Cu ce prilej? 
  
Sunt consul la Ambasada României din Canberra. Un alt gen de activitate, pe cât de dificil pe atât de interesant. O nouă provocare. 
  
Cu aproximaţie, câţi români sunt în Australia?  
  
Statisticile spun că sunt în jur de douăzeci de mii de români în Australia şi Noua Zeelandă, ţară pe care o gestionez, de asemenea, în calitate de consul la Canberra. Eu cred însă, că sunt mai mulţi: unii, din motive personale, care ţin de istorie, nu doresc să se mai declare români, iar alţii, din ce în ce mai mulţi, au venit în ultimii ani şi nu au fost incluşi în aceste statistici. Putem vorbi de o diasporă românească, organizată în comunităţi, în marile oraşe ale Australiei şi Noii Zeelande. Sunt români de foarte bună calitate, mulţi dintre cei cu studii universitare sunt plasaţi în cele mai bune posturi din economie, sunt şi oameni care conduc afaceri de succes. Nu-i regăsim însă în politică. La fel ca şi în celelalte ţări unde trăiesc mari comunităţi de români, aceştia fie nu sunt interesaţi de politică, fie nu au destul curaj de a se avânta pe acest teren. 
  
Ce proiecte de viitor aveţi? 
  
Să termin romanul „Insula Şerpei”, să călătoresc, să vizitez cât pot locurile de interes turistic din zona Asia Pacific, să continui cu traducerea în limba engleză a romanelor apărute deja şi, pe cât posibil, să le lansez în lumea literară de la antipozi. 
  
Dacă am în vedere cărţile pe care le-aţi scris despre personalităţi din Israel şi viaţa de aici, sigur că se vede ataşamentul pe care-l aveţi faţă de Ţara Sfântă şi Poporul Cărţii. Să scrieţi o carte despre Shimon Peres, titular al Premiului Nobel pentru Pace (1994), fost ministru al apărării, fost ministru de externe, fost prim - ministru, ministru pentru dezvoltare regională în Guvernul Barak, Doctor Honoris Causa (titlu acordat în Aula Magna a Universităţii din Bucureşti la 4 decembrie 2001), în prezent Preşedintele statului Israel, e un curaj şi o muncă enormă! Se poate spune că este o carte document. Ce v-a determinat să scrieţi această carte?  
  
Cartea am scris-o din admiraţie profundă pentru un creator. Vedeţi dumneavoastră, şi scriitorii şi politicienii folosesc în munca lor cuvintele pentru a construi o operă care să dureze. Dar în timp ce scriitorul se gândeşte mai degrabă să îşi satisfacă un orgoliu reuşind cel mult să creeze un curent literar, politicianul, cu aceleaşi cuvinte, dacă are o viziune corectă, remodelează o lume. Şi aici el se deosebeşte net de ceilalţi creatori: prin altruismul cu care îşi dedică munca semenilor săi, contemporani şi urmaşii lor. Nu-i nici o urmă de narcisim la un om de talia lui Shimon Peres. Premiul Nobel pentru Pace nu este o ţintă pentru care luptă el - nu-i decât recunoaşterea meritelor sale -, satisfacţia pe care o caută este bucuria de a-şi vedea proiectele puse în pagină şi care dau rezultatele dorite spre binele tuturor celor pe care îi reprezintă. 
  
V-aţi gândit câtuşi de puţin la faptul că peste ani, Shimon Peres va ajunge Preşedintele Israelului? Cred că a fost şi o premoniţie, când aţi scris undeva, ”Unul dintre conducătorii acestui popor, Shimon Peres...”  
  
Cred că m-am gâdit, aşa cum au gândit toţi cei care l-au iubit şi preţuit de-a lungul timpului şi care m-au influenţat şi pe mine. Invoc aici doi prieteni dragi care nu mai sunt şi care mi-au ghidat paşii pe timpul scrierii acestei cărţi, Yitzhak Artzi şi Sandu David. Fie memoria lor binecuvântată! Chiar şi fără premoniţia mea, Shimon Peres avea să ajungă Preşedintele Israelului, avea să-şi încheie cariera politică îndeplinind funcţia supremă în statul pe care l-a slujit cu credinţă, întreaga lui viaţă. 
  
Ce înseamnă Israelul pentru dumneavoastră? 
  
Un Templu. Un loc de referinţă unde ştiu că pot veni să mă simt aproape de Dumnezeu, unde pot vedea miracolul reînvierii nu doar din punct de vedere religios ci şi laic. Un loc unde poţi rosti cu încredere: şi totuşi, se poate! 
  
Atunci când aţi scris: ”Facerea unei case necesită voinţă şi pricepere, cu atât mai mult facerea unei lumi...”, la care lume v-aţi referit? 
  
La lumea în care trăim. E singura pe care o avem, nu? Viaţa ne dă dreptul de a exista în această lume dar avem şi obligaţia de a o face mai bună, de a o lăsa urmaşilor mai bogată, privind spre viitor, fără să uităm trecutul. Dar şi fără să exegerăm. 
  
Ce ar trebui făcut pentru a fi o lume mai bună? 
  
Un singur lucru, să fim noi mai buni. Să ne repoziţionăm în raport cu ceilalţi din jurul nostru, cu oamenii, cu lucrurile. Să ne reamintim în permanenţă o învăţătură simplă: nimeni nu ia nimic cu el. Nechibziunţa duce la dezechilibru şi asta nu îi afectează doar pe cei apropiaţi ci şi întreaga comunitate, întreaga omenire, în final. 
  
Dar pentru o Diasporă românească mai bună şi mai unită? 
  
Diaspora românească se află acum la o răscruce, îşi caută drumul spre „acasă”, asta însemnând nu revenirea în graniţa statului român ci revenirea în universul interior, în propria conştiinţă pentru a-şi recupera identitatea. Ei caută să se repoziţioneze în raport cu cei rămaşi în ţară, aşa cum şi societatea românească, în ansamblu, caută să reevalueze relaţia  cu cei plecaţi. Este impresionant să îi vezi pe românii care trăiesc de zeci de ani în SUA, Canada sau Australia, că sunt la fel de afectaţi de instabilitatea politică de la Bucureşti, că doresc să voteze nu pentru că ar avea vreun folos direct de pe urma votului lor, ci pentru că vor ca lucrurile să se schimbe în România, că suferă alături de categoriile de defavorizaţi, că fac acţiuni de într-ajutorare. Din păcate românii din diaspora nu sunt dispuşi să îşi acorde credit unii altora, să recunoască atuurile semenilor, care să îi reprezinte atât în faţa statului român cât şi în faţa statului de reşedinţă, consolidând în felul acesta organizaţiile lor. Am spus-o şi o repet fără nici o teamă de a greşi: românii nu au exerciţiul comunităţii. Nici nu au cum. În cei cincizeci, şaizeci de ani de când s-au înregistrat deplasări masive de populaţie din graniţele statului, românii nu puteau crea o tradiţie care să opereze de acum cu putere de lege. Ne uităm cu admiraţie şi invidie la comunităţile de armeni, ucrainieni, greci, evrei, italieni, ruşi, din SUA, Canada, Australia dar uităm că ei au altă mentalitate şi de ce nu, altă orientare. În plus, în cazul românilor se adaugă acţiunea distructivă a statului comunist care a dorit să atomizeze comunitatea românească şi nu s-o încurajeze să se organizeze, să fie unită. Suspiciunea creată atunci, în rândul oamenilor, încă are o influenţă negativă şi încă întreţine dihonia în rândul vechilor imigranţi români, fapt care îi ţine la distanţă pe noii veniţi.   
  
Dacă ar fi să faceţi o comparaţie între lumea fiecărui continent pe care aţi cunoscut-o, ce asemănări ar fi? 
  
Vă referiţi la lumea românească? 
  
Da! 
  
Dacă aş face o comparaţie, aş face-o ţinând cont de etapele istoriei care au determinat exodul românilor. Cei care au emigrat în perioada dintre cele două războaie mondiale, în special în SUA, aproape au pierdut legăturile cu ţara, au fost asimilaţi, ei şi urmaşii lor. Cei care au emigrat după cel de-al doilea război mondial, indiferent de orientarea lor politică, liberali, monarhişti, ţărănişti, legionari, şi indiferent de ţara unde şi-au găsit refugiu, în SUA, Europa, Australia, au fost trecuţi automat pe lista neagră a duşmanilor poporului şi supuşi unui atac concentrat de anihilare, sub toate aspectele. Atunci când conducerea comunistă găsea, totuşi, că se pot trage foloase de pe urma acestor „proscrişi” se încerca atragerea lor spre colaborare în numele unui deziderat luminos, dragostea de patrie. Se ştie că reticenţii, când nu aveau norocul să intre sub protecţia statului de reşedinţă, erau aspru pedepsiţi. Mai vrea cineva ca aceşti oameni să privească binevoitori spre liderii de la Bucureşti, şi să nu facă o legătură între generaţii, chiar dacă au avut loc schimbări profunde atât în structura cât şi în mentalitatea politicienilor de astăzi? Eu aş zice că mai degrabă să nu conteze nimeni pe uitare. Şi cine doreşte sincer să construiască un pod solid de comunicare cu diapora să ţină cont de sensibilităţile oamenilor şi aibă un program bazat pe realitate, nu doar pe bune intenţii.

Cât priveşte noul val de emigranţi, de după 1989, aceştia au părăsit ţara din motive economice şi constituie categoria cea mai bine pregătită profesional, cu un înalt nivel de educaţie, care şi-a făcut repede loc, peste tot, în economia societăţilor care i-au primit. Desigur, mai sunt şi excepţii. În ţările neolatine din Europa, Italia, Spania, Portugalia, Franţa au năvălit o serie de români sau ţigani din România, de o calitate îndoielnică şi care prin faptele lor antisociale aduc prejudicii întregii comunităţi. Nici Australia, la capătul celălalt de lume, nu a scăpat de invazia acestor bande de rău-făcători, în special cei orientaţi către fraudele bancare sau traficul de droguri, şi care atunci când sunt prinşi – şi nu durează mult, pentru că globalizarea are şi acest aspect pozitiv, ajută la urmărirea deplasării infractorilor - fac titlul articolelor de presă, în majoritatea cotidienelor din marile oraşe. Spre luarea aminte a celor interesaţi!     
  
Din lumea copilăriei dumneavoastră, a existat un moment mai deosebit, care v-a marcat ulterior? 
  
Da. Îmi aduc aminte, ca şi cum aş avea o peliculă de film în faţa ochilor, cum perceptorii, aşa se numeau agenţii fiscali prin anii cincizeci, au venit cu camionul şi au încărcat din ogradă tot porumbul cules de părinţii mei, tineri sub treizeci de ani, cu doi copii de hrănit. Mai târziu am înţeles că tata avea de dat cote la stat şi sărac fiind nu putea răspunde cerinţelor, aşa că au venit cu „măturoiul” şi au luat tot ce au găsit. Plânsul de atunci al mamei m-a urmărit toată viaţa. Am descris acel moment în romanul „Fiica mea America” 
  
Vă rog să ne spuneţi ceva despre familia dumneavoastră; părinţi, fraţi, surori, copii. 
  
Părinţii mei au fost oameni cinstiţi care nu au ştiut alceva să ne înveţe, pe mine şi pe fratele şi sora mea, decât munca şi respectul faţă de oameni. Au fost extrem de săraci, pentru că bunicii noştri, deşi nu aveau averi mari, erau consideraţi chiaburi. Şi pentru că erau bătrâni trebuiau pedepsiţii fii lor, aşa că tata a făcut armata la un batalion de muncă, la săpat în piatră tunelul de cale ferată de la Ghimeş-Palanca iar mama a rămas să muncească singură, timp de câţiva ani, pământul pe care încă nu-l luase statul la colhoz, cu un copil pe care îl alăpta, adică eu, şi care o urma la munca câmpului sub soarele de foc sau în ploaie, după cum era vremea. Au fost vremuri grele pe care ei le-au înfruntat curajos şi nu i-am auzit vreodată învinuind pe cineva pentru soarta lor. Probabil că din cauza asta nici eu nu am o fire revanşardă. Am învăţat să fac faţă încercărilor fără să vreau să mă răzbun.  
  
Când v-aţi descoperit talentul de scriitoare? 
  
Prin clasa a cincea. Eram sub influenţa lui Alecsandri şi am făcut o compunere la limba română despre iarnă ...cu multe sclipiciuri şi horboţele. Profesorul meu de atunci - era tânăr şi frumos, eram şi rude, şi eu eram foarte sensibilă la laude -, cu care am rămas într-o prietenie plină de recunoştinţă pe tot restul vieţii, a fost primul care m-a descoperit, ca să spun aşa, mi-a spus că am talent şi m-a încurajat să scriu.  
  
V-a influenţat cineva în ale scrisului? Dar părinţii, au avut vreun rol în acest sens? 
  
Cineva anume, nu. Lectura, pasiunea mea de toată viaţa - pentru care mama nu avea deloc înţelegere, ştiind că viaţa nu e chiar o poezie -, poate că da, m-a influenţat. Şi şcoala. Altă influenţă nu am avut. Nu m-am format în cadrul unui cenaclu, nu am avut maeştri, nu am avut critici care să mă aducă pe drumul cel bun. Am crescut liberă de norme şi m-am însoţit numai cu talentul pe care mi l-a dat Dumnezeu, pentru că întotdeauna am fost convinsă că am talent. Asta m-a făcut să nu renunţ niciodată la scris, iar acum este refugiul meu din lumea reală atunci când simt nevoia să rămân cu mine însămi.    
  
Care va fi viitorul literaturii române? 
  
Viitorul literaturii române va fi condiţionat în primul rând de existenţa cititorului de limbă română. Câtă vreme vor mai trăi românii pe acest pământ va exista şi literatura lor. Sigur, succesul acestei literaturi, propăşirea ei, depinde de relaţia cerere şi ofertă. Câtă vreme scriitorul îşi va adapta stilul şi modul de prezentare la condiţiile cititorului, relaţia va fi una profitabilă pentru ambele părţi. În caz că nu, să nu ne aşteptăm la concesii din partea unui public grăbit, asaltat de nou, din ce în ce mai chivernisit cu resursele. Personal nu cred în literatura care aduce profituri uriaşe autorului, după cum nu cred nici în literatura suvenţionată. E ceva nefiresc în această relaţie. 
  
După terminarea studiilor, unde aţi lucrat? 
  
În domeniul sănătăţii unde am făcut o experienţă de viaţă formidabilă; în Radiodifuziunea Română, la Programul III, emisiunile pentru tineret şi copii;  la Guvernul României, în Departamentul Informaţiilor Publice şi apoi la Departamentul pentru românii de pretutindeni; la Ministerul Afacerilor Externe, secretar I, ataşat cultural, în cadrul Ambasadei României la Seul şi acum, consul la Ambasada României la Canberra. 
  
Ce pasiuni aveţi? 
  
În ordinea de precădere: lectura, scrisul şi călătorile. 
  
Dacă aţi lua viaţa de la capăt, aţi schimba ceva făţă de ceea ce a fost până acum? 
  
Nu. Ar însemna să mă neg pe mine însămi. 
  
Dacă ar fi să vă stabiliţi undeva în lume, ce ţară aţi alege? 
  
O ţară cu ieşire la mare şi cu patru anotimpuri. În Asia am înţeles ce mult înseamnă să nu te depărtezi prea mult de meridianul naşterii tale. 
  
Aveţi un mesaj pentru cititorii români de pretutindeni? 
  
Să rămână români şi să-şi preţuiască identitatea. 
  
Vă mulţumesc şi vă doresc mult succes în noua funcţie şi realizări pe toate planurile! 
  
Lucreţia BERZINTU – Israel 

Lucretia Berzintu – Israel
Referinţă Bibliografică:
Interviu cu scriitoarea Ileana Andrei Cudalb - Consul la Ambasada Romaniei din Canberra / Lucreţia Berzinţu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 16, Anul I, 16 ianuarie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Lucreţia Berzinţu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Lucreţia Berzinţu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!