Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Interviuri > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 752 din 21 ianuarie 2013        Toate Articolele Autorului

Interviu cu Preacuviosul Părinte Arhimandrit Melchisedec Velnic – Stareţul Mănăstirii Putna, despre
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Interviu cu Preacuviosul Părinte Arhimandrit Melchisedec Velnic – Stareţul Mănăstirii Putna, despre "Mulţi români care s-au apropiat de Dumnezeu în aceste vremuri grele" ...  
  
Preacuviosul Părinte Arhim. Melchisedec Velnic s-a născut în anul 1961, în comună Cepleniţa din judeţul Iaşi, primind la botez numele de Mihai. A urmat cursurile Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamţ în perioada anilor 1979-1984, şi ale Institutului Teologic de Grad Universitar din Bucureşti, între anii 1985-1989. Urmând chemării tainice a lui Dumnezeu, după terminarea studiilor, a îmbrăţişat viaţa monahală, parcurgând diferitele etape ale nevoinţelor şi rânduielilor călugăreşti, după cum urmează: la data de 1 iulie 1989 a fost închinoviat la Mănăstirea Putna, în data de 7 septembrie 1989 a fost tuns în monahism la Mănăstirea Putna, de către Preacuviosul Părinte Arhim. Iachint Unciuleac, cu numele Melchisedec, în ziua de 10 septembrie anul 1989 a fost hirotonit Ierodiacon de Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist, în data de 15 august anul 1990 a fost hirotonit Ieromonah de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, în data de 7 decembrie anul 1990 a fost hirotesit Protosinghel de către Preasfinţitul Părinte Gherasim Putneanul, Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor din acea vreme, în ziua de 7 decembrie anul 1992, în urma alegerii de către soborul mânăstirii, a fost numit Stareţ al Mănăstirii Putna de către Înaltpreasfinţitul Părinte Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, în data 7 martie anul 1993 a fost hirotesit Arhimandrit tot de către IPS Părinte Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, iar din ziua de 1 mai anul 1997 devine exarh al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor. 
  
Printre lucrările importante realizate de către Preacuviosul Părinte Arhim. Melchisedec Velnic la Mănăstirea Putna, se numără înfiinţarea Schitului "Sfântul Prooroc Ilie" din Sălaş şi a Schitului "Acoperământul Maicii Domnului" din Muntele Doisprezece Apostoli, continuarea şi definitivarea lucrărilor de refacerea a schiturilor Sihăstria Putnei, Daniil Sihastru, Pojorâta, redeschise în timpul stăreţiei Părintelui Arhim. Iachint Unciuleac, pictarea din nou a bisericii voievodale a mănăstirii, construirea a două corpuri de chilii pentru călugării mănăstirii, coorganizarea împreună cu Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor şi cu Consiliul Judeţean Suceava al manifestărilor din anul omagial „Ştefan 500. 1504-2004”, refacerea arhondaricului „Mitropolit Visarion Puiu” şi construirea arhondaricului şi bisericii „Sfântul Nicolae”, înfiinţarea, în anul 2005, a Centrului de Cercetare şi Documentare „Ştefan cel Mare” şi organizarea, în cadrul centrului a Simpozionului anual de istorie „Colocviile Putnei”, înfiinţarea, în anul 2006, a Fundaţiei „Credinţă şi Creaţie” şi organizarea de ediţii ale Simpozionului anual pe teme umanistice, înfiinţarea de ateliere de pictură, sculptură, de aurit şi argintat obiecte de cult, în care lucrează vieţuitorii mânăstirii, organizarea de tabere de iconografi, invitarea şi găzduirea preoţilor, monahilor, elevilor din Basarabia şi Nordul Bucovinei în pelerinaj la Mănăstirea Putna, găzduirea şi organizarea de tabere creştine de vară pentru tineret (consfătuiri naţionale ASCOR), recuperarea obiectelor de patrimoniu luate de la mănăstire în perioada comunistă şi recuperarea unor importante proprietăţi ale mănăstirii confiscate în perioada comunistă.  
  
"Pentru toţi aceşti ani care au trecut din 1992 şi până acum, mai întâi de toate îi sunt recunoscător Bunului Dumnezeu, care mi-a călăuzit paşii, Maicii Domnului, care m-a chemat în această sfântă mănăstire şi măritului Voievod Ştefan, care m-a primit ca stareţ. De s-a făcut ceva bun în aceşti 20 de ani, a fost cu mila, cu darul şi cu ajutorul lui Dumnezeu, iar de s-au făcut şi greşeli, acestea sunt ale mele. Toate le-am văzut ca pe un dar de la Dumnezeu şi gândul meu se îndreaptă cu recunoştinţă către toţi cei care mi-au fost alături, printre care Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor, Preasfinţitul Episcop-Vicar Gherasim Putneanul, şi Părintele Stareţ Iachint Unciuleac, aceştia din urmă trecuţi la Domnul, care mi-au călăuzit paşii şi mi-au dat din smerenia şi din frumuseţea vieţii lor duhovniceşti, chiar dacă eu nu m-am ridicat niciodată la măsura lor. Însă atât timp cât voi trăi, nădăjduiesc să le urmez exemplul personal pe care l-au lăsat tuturor:de smerenie, de cuminţenie, de ascultare, de slujire a Bisericii şi de jertfire pentru obştea monahală a Putnei, cât şi pentru obştea cea întreagă a neamului nostru", a declarat Stareţul Mănăstirii Putna, cu prilejul împlinirii, la 7 decembrie anul 2012, a douăzeci de ani de stăreţie a vestitei chinovii ştefaniene ...  
  
- Pentru început, aş dori să vă întreb, Preacuvioase Părinte Stareţ, cum se simte zbuciumul lumii româneşti, pe vremuri de criză, la Mănăstirea Putna? Ajunge nelinistea lumii până aici? 
  
- Ca intotdeauna, în Biserică, unde Îl avem pe Domnul nostrum Iisus Hristos, sufletul românului poate fi simţit cel mai bine, cu bucuriile şi cu necazurile lui. Sunt mulţi români care s-au apropiat mult de Dumnezeu în aceste vremuri grele, după cum sunt şi mulţi care s-au înstrăinat de El, unii într-atât de mult, încât şi-au pus capăt vieţii. Lipsa de credinţă i-a adus aici. N-au crezut în viaţa de dincolo, pentru care ne pregătim aici, nu au avut încredere că Dumnezeu îi poate ajuta, prin pocăinţă şi rugăciune. S-au gândit că lumea aceasta este totul şi, nevăzând altă scăpare, şi-au luat zilele. Unui credincios, necazul îi dă putere să se smerească şi să se plece sub scutul puternic al lui Dumnezeu, şi atunci este salvat. Cine se încrede numai în forţele sale proprii acela se pierde. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a spus foarte ferm, clar şi limpede că "Fără Mine nu puteţi face nimic", "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa". 
  
- Preacuvioase Păerinte Stareţ, ce pot face slujitorii sfintelor altare - preoţii, pentru a-i ajuta şi pe cei mai slabi în credinţă, atunci când se află în momente de grea cumpănă? 
  
- Mai întâi de toate, clerul trebuie să-i redea românului nădejdea că nu este singur, că există Cineva care îi poartă de grijă. Că dacă omul are credinţă şi-L are pe Dumnezeu înlăuntrul său, are absolut de toate. Sărăcia materială nu trebuie să determine şi o sărăcie sufletească. Credinţa face minuni. Avem nenumărate exemple în istorie când, pentru credinţa lor, românii au fost ocrotiţi de Dumnezeu, iar planurile vrăjmaşilor n-au reuşit. Spunea un professor că "În istorie se aud bubuind paşii lui Dumnezeu". Iar un cronicar, vorbind despre domnul Moldovei, Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, scria: "A fost gândul lui Dumnezeu cu el"; aceasta pentru că şi gândul lui a fost la Dumnezeu. Cred că dacă tot poporul ar spune, într-un cuget: "Doamne, ai milă de noi!", Dumnezeu ne-ar rândui conducători vrednici, care ar schimba faţa ţării, chiar şi faţa lumii. Însă nouă ne este greu să ne smerim şi să ne pocăim. În mândrie, în închipuire şi în îndreptăţirea de sine, este foarte greu să te smereşti şi să ceri ajutor de Sus. De aceea, este mare nevoie de lucrători în via Lui, adică de un cler care să arate poporului că slujeşte unui Dumnezeu Viu, care poartă de grijă turmei Sale. Căci Dumnezeu nu-şi părăseşte niciodată turma Sa, dar nici nu o ajută împotriva voinţei ei. Iar noi refuzăm ajutorul, binecuvântarea, bunătatea şi milostivirea Lui, prin modul în care trăim. 
  
- Dintre toate provinciile istorice româneşti, Moldova pare cea mai cuprinsă şi aprinsă de credinţă. Aici sunt cele mai multe mănăstiri, bisericile se umplu în fiecare duminică, de aici pleacă cei mai mulţi credincioşi în pelerinaje, în toată ţara. De unde vine această dragoste de Dumnezeu a moldovenilor? 
  
- Este adevărat că multi spun că în Moldova este mai multă credinţă. Cred că este în firea moldoveanului să fie mai apropiat de Dumnezeu, pentru că se smereşte, iar întâia faptă a credinţei este smerenia. "Dacă este să vorbim despre dumnezeire", spune Sfântul Isaac Sirul, "trebuie să vorbim despre smerenie". Iar model să ne fie smerenia Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Virtutea smereniei parcă este mai bine aşezată în sufletul moldoveanului. Cu siguranţă, şi mănăstirile au avut o influenţă în această privinţă. Dar nu numai moldovenii au în sânge credinţa, ci toţi românii. La noi credinţa este primită din moşi-strămoşi, este o lucrare lăuntrică, interioară, de sute de ani. Dacă în Muntenia şi Transilvania se vede mai puţin, este şi fiindcă acele provincii au fost încercate mai mult în istorie. Ardealul a avut Golgota lui de urcat şi nu s-a făcut de râs, ci a dat mulţi sfinţi Bisericii Ortodoxe. Câţi n-au vrut să îl abată de la credinţa cea dreaptă, să i-l scoată pe Dumnezeu din suflet şi n-au reuşit? Dacă are cicatrice, nu este de mirare, sunt vitregiile istoriei. Nădăjduim, cu darul lui Dumnezeu, ca sămânţa cea bună se va răspândi, credinţa se va înmulţi şi vom fi mai uniţi în Duh şi în iubirea de Adevar. 
  
- În altă ordine de idei, Preacuvioase Părinte Arhimandrit, după canonizarea, Voievodului şi Domnitorului Ştefan cel Mare, din anul 1992, aţi fost ales şi numit Stareţ al mănăstirii şi aţi putut simţi şi mai bine modul cum se raportează românii la Sfântul Ştefan. Aţi simţit că s-a schimbat ceva odată cu proclamarea canonizării oficiale? 
  
- Înainte de anul 1992 accentul cădea mai mult pe ziua de pomenire a Sfântului Întâi Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, pe 27 decembrie, ocrotitorul Sfântului Voievod Ştefan. În fiecare an, înainte de anul 1992, în a treia zi de Crăciun se făcea parastas şi se ţineau cuvântări la mormântul Sfântului Voievod. Din anul 1992 centrul de greutate s-a mutat pe 2 iulie, ziua trecerii la cele veşnice şi ziua de prăznuire ca sfânt. Şi de la an la an văd că poporul nu îl percepe numai ca pe un sfânt oarecare sau ca pe un domnitor important, ci îl percepe ca pe un mărturisitor al credinţei. Spun aceasta pentru că văd că vin la mormântul Sfântului Ştefan an de an tot mai mulţi români din ţară şi români şi ortodocşi din străinătate, ca odinioară primii creştini la mormintele martirilor. 
  
În niciun an nu am trimis invitaţii clericilor ori altcuiva pentru a participa la sărbătoarea din 2 iulie, ci doar ierarhilor. Cu toate acestea, în anul 2012, de exemplu, în zi de luni, au fost mii de credincioşi, iar slujitori la Sfântul Altar au fost nu mai puţin de 106, dintre care patru ierarhi. Au liturghisit împreună clerici din ţara noastră, din Basarabia, din Italia, din Anglia, din nordul Bucovinei. Au venit un număr foarte mare de preoţi români, dar şi ucraineni, monahi şi monahii din nordul Bucovinei, căci ei simt sfinţenia voievodului. 
  
Când vezi un creştin, când vezi un ierarh, un demnitar că îngenunchează în faţa mormântului Sfântului Voievod Ştefan aceasta arată că acest popor, că cei care îngenunchează au nevoie de puterea şi de ajutorul Sfântului Voievod Ştefan. Sunt conştienţi că Ştefan a avut o putere deosebită, că în el, că prin el s-a împlinit o lucrare a lui Dumnezeu, şi că, într-adevăr, „a fost gândul lui Dumnezeu cu Ştefan”, cum se spune într-o cronică, adică a fost o lucrare deosebită cu acest om hărăzit, chemat şi aşezat de Dumnezeu la locul necesar pentru acele vremuri. Iar el a răspuns chemării şi s-a dovedit pe deplin a fi cu adevărat omul lui Dumnezeu, cu toate greşelile, cu toate păcatele sale, cele care au fost, nu cele pe care încearcă unii să i le pună în cârcă. 
  
– Cum vă explicaţi această polarizare, pe de o parte români care atât de mult îl cinstesc, îl simt ca părinte, îl iubesc, îl văd pe Sfântul Voievod şi Domnitor Ştefan cel Mare ca sfânt, în timp ce alţii, din contră, îl văd nici măcar ca pe un personaj major al istoriei noastre, darămite ca pe un mare sfânt? 
  
- Fiecare îl judecă după a sa putere, după a sa pricepere şi ale sale simţuri şi simţăminte. Fiecare îl percepe după ceea ce are înlăuntrul lui. Cei care iubesc valorile, adevărul, frumosul, binele şi virtuţile, aceia le găsesc pe toate acestea în Sfântul Ştefan. Dar cei care sunt stăpâniţi de anumite patimi se agaţă de patimi şi se opresc la cele ale omului. Voievodul Ştefan a fost şi el supus greşelii, ca om de rând, dar a lăsat greşeala şi păcatul în spate, le-a părăsit, nu s-a oprit la ele, ci şi-a îndreptat cugetul către Iisus Hristos Domnul, care este modelul nostru desăvârşit, care mereu ne arată calea şi ne dă putere. Şi astfel prin el s-a săvârşit o lucrare a lui Dumnezeu pentru ţările române şi pentru întreaga Europă. Şi, fie că naţia română este conştientă sau nu, fie că naţiile europene sunt conştiente sau nu, cu el s-a împlinit o lucrare a lui Dumnezeu, lucru dovedit în tot ceea ce au scris istoricii români şi străini despre cine a fost Domnitorul Ştefan cel Mare şi ce a însemnat el pentru neam, pentru ţară, pentru Europa şi creştinătate. 
  
Legat de atribuirea eronată a mai multor copii, există un studiu special al istoricului Sorin Iftimi în care se arată că nu există niciun document ferm care să ateste că Ştefan ar mai fi avut şi alţi copii în afară de Petru Rareş din relaţii nelegitime. Este cunoscută o singură astfel de relaţie, cu Maria Rareş, din care, în urma pocăinţei şi a smereniei pentru greşeală, fără îndoială, s-a născut un vrednic vlăstar. Căci Petru Rareş a fost cel care a ştiut să pună stavilă valului de schimbări în credinţă care veneau din Occident, în urma Renaşterii şi Reformei, acel duh lumesc care despuia biserica de icoane, ori înlocuia frumoasele fresce bizantine cu chipurile realiste în care se vedea doar omul carnal, nu sfântul, omul îndumnezeit, transfigurat de Duhul cel Preasfânt. Acest fiu al Voievodului Ştefan cel Mare, singurul care este atestat ca nelegitim, a stat în faţa acestui val care venea să distrugă relaţia omului cu Dumnezeu. Şi iată chipul la care trebuie să ajungă omul pe pământ, chipul înduhovnicit, pictat la Mănăstirile Voroneţ, Moldoviţa, Probota, şi în interior, dar mai ales în exterior. Aici avem Biblia tâlcuită în imagini, viaţa Bisericii în imagini, pentru a sluji omului în drumul său către Dumnezeu. Prin adevărul şi frumuseţea lor, aceste fresce au spus în culori că nu ceea ce se întâmplă în Occident este adevărat şi important, ci important este să te menţii pe verticală, în strânsă legătură şi unire cu Dumnezeu prin sfinţii Lui. 
  
- Străinii care vin la Mănăstirea Putna pleacă îmbogăţiţi şi mărturisesc că întâlnirea cu Sfântul Ştefan cel Mare, cu epoca sa, este o valoare care îi îmbogăţeşte. Oare statul nu are datoria de a reliefa identitatea şi valorile româneşti în lume? 
  
- Lipsa de credinţă, lipsa de voinţă bună şi curată, lipsa de dragoste de neam şi de valorile strămoşeşti, toate acesta fac ca politicile şi programele culturale să nu vorbească lumii despre Măria Sa Ştefan. Oamenii de cultură care sunt adânc înrădăcinaţi şi cunosc foarte bine istoria neamului, oamenii care au o aşezare, un echilibru, cu toţii vor vorbi cu evlavie şi vor avea cuvinte alese la adresa Măriei Sale Ştefan Vodă. 
  
Oare de ce Zoe Dumitrescu-Buşulenga, academicianul, a scris în testament să fie îngropată la Mănăstirea Putna, lângă Ştefan şi Eminescu? Pentru că ea a iubit valorile şi a fost un om de o cultură şi de o spiritualitate deosebite. Oare un creştin autentic iubeşte non-valorile? Ea a cunoscut foarte bine valoarea Sfântului Ştefan şi a lui Eminescu, care, iată, s-au întâlnit aici, şi a cerut să fie şi ea la streaşina Putnei, lângă Ştefan şi Eminescu, lângă sfinţii, lângă domnitorii, lângă părinţii iubitori de neam şi de credinţă strămoşească. 
  
Închipuirea de sine a unora i-a făcut să îi denigreze pe Ştefan, pe Eminescu, pe Creangă şi pe alţi oameni cu adevărat importanţi din istoria noastră. Omul care are echilibru înlăuntrul său şi nu este stăpânit de patima închipuirii de sine nu va critica, nu îl va vorbi de rău pe celălalt. Omul valoros se pleacă smerit şi atunci este apreciat şi iubit mai mult. Cine grăieşte de rău, cine se ridică împotriva neamului şi a valorilor noastre naţionale? Cei care nu au puţină smerenie, care nu recunosc că ce au creat înaintaşii noştri sunt cu adevărat valori şi că ceea ce au lăsat înaintaşii noştri este seva din care ne tragem, din care ne hrănim, şi că fără de ea nu vom dăinui ca neam şi ca ţară. Închipuirea de sine face mult rău în societatea de astăzi. Limpezimea minţii, curăţia minţii nu o poate avea oricine. Un om plin de închipuire de sine nu va putea dobândi niciodată o minte curată, nu va putea pătrunde tainele cele adânci ale cunoaşterii de sine şi ale cunoaşterii lui Dumnezeu, ale cunoaşterii adâncurilor sufletelor celor ce vieţuiesc în Dumnezeu. 
  
- Părinte Stareţ, care este diferenţa dintre a vorbi cu mândrie şi a vorbi cu demnitate despre Sfântul Ştefan cel Mare? 
  
- Omul care are demnitate înlăuntrul său este omul care este cinstit cu sine, este cinstit faţă de aproapele şi faţă de Dumnezeu. Este cel care nu acceptă compromisul: astăzi binele şi mâine răul, astăzi gândesc într-un fel, mâine gândesc în alt fel. Omul cinstit este omul smerit, omul modest, omul care nu va accepta niciodată să fie ipocrit, duplicitar, fariseu. Acesta este omul cu demnitate, care nu poate să spună binelui rău şi răului bine, să spună că lucrul acesta este alb când el este negru. În ziua de astăzi, cei care au un anumit echilibru lăuntric şi nu acceptă compromisul în viaţa lor ştiu să îl prezinte pe Măria Sa Ştefan. 
  
Să dea Domnul să avem cât mai mulţi demnitari demni, căci avem nevoie de astfel de demnitari necorupţi, cinstiţi, oneşti, care să aibă o anumită verticalitate, să aibă o anumită ţinută, o anumită conduită. Să cugete: chiar dacă toţi din tagma mea nu merg bine, eu să nu merg după ei! Trebuie să ştim să punem punct la ceea ce este rău, să ne înnoim în primul rând pe noi înşine, noi să fim demni şi astfel să îi atragem şi pe alţii alături de noi şi să fim lumină celor din jur, precum Măria Sa Ştefan a fost lumină. Nu a acceptat compromisul, nu a acceptat să fie duplicitar: când ne iubim ţara, când nu ne iubim ţara, când iubim Biserica, când nu o iubim, când ne închinăm, când nu o facem, când ascultăm de Dumnezeu, când nu ascultăm. 
  
Această demnitate vine şi din educaţia primită de fiecare, din cei şapte ani de acasă, din familie, dacă avem o familie sănătoasă. Şi o vor avea copiii când vor fi mari dacă ştim să îi educăm sănătos şi nu îi învăţăm să fie duplicitari. Dar atunci când mama îi spune că se duce pentru o săptămână la lucru în Italia şi stă trei luni, sau se desparte de soţ şi nu se mai întoarce, atunci copilul nu mai are un model bun, sănătos; vede că până şi părinţii lui au un comportament duplicitar: una spun şi alta fac. După cum spunea Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu, în primul rând trebuie să fie unitate între minte şi inimă, între gând, cuvânt şi faptă, şi atunci vom fi demni cu adevărat. 
  
- Altfel spus, de pildă, cu ce gânduri aţi rămas după hramul anului 2012?  
  
- Am rămas cu o dorinţă sinceră şi curată de a fi mai recunoscător celor care m-au ales, m-au primit aici şi m-au rânduit ca stareţ aici, la Mănăstirea Putna: Maicii Domnului şi Sfântului Voievod Ştefan cel Mare. Şi să mă străduiesc ca floarea recunoştinţei să o reînnoiesc mereu, în fiecare clipă, faţă de Măria Sa şi faţă de toţi înaintaşii mei din mănăstirea aceasta, stareţi şi călugări, cât şi faţă de aceşti sfinţi ctitori care au zidit şi ne-au dat această moştenire spirituală şi culturală care este Mănăstirea Putna. Rămân, aşadar, cu un gând şi o dorinţă fierbinte de recunoştinţă şi de a nu precupeţi nimic, de a nu mă cruţa întru nimic când este vorba de tot ceea ce înseamnă Mănăstirea Putna, de a mă jertfi pe acest altar curat al conştiinţei naţionale. Şi prin aceasta înţeleg să caut să simt bucuria şi lacrima tuturor celor din jur, să simt bucuria şi lacrima acestor înaintaşi, a locului acestuia, cu toată încărcătura lui spirituală, care simte pulsul neamului şi al ţării. Să simt bucuria şi lacrima tuturor şi în felul acesta să mă dăruiesc şi să pot duce mai departe crucea încredinţată, căci o cruce ni se dă fiecăruia, dar de pe cruce nu ne dăm jos noi, ci alţii ne coboară. 
  
- Şi aveţi sau aţi păstrat un gând (şi) pentru oamenii acestui popor? 
  
- Îi văd suferind, îi văd că au nevoie de un Ştefan cel Mare, au nevoie de gândirea, de cugetarea, de aşezarea Voievodului şi Domnitorului Ştefan cel Mare, îi văd că doresc ceva înlăuntrul lor. Poate că unii sunt conştienţi de boala lor sufletească, alţii sunt mai puţin conştienţi de ea, căci parcă întreaga naţie suferă de lipsa de dragoste pentru valorile adevărate, de cele care sunt cu adevărat valori şi nu non-valori: de adevăr, de frumos, de dreptate, de credinţă, de statornicie în albia curată şi sfântă a neamului nostru. Îi văd că suferă, pentru că nu se regăsesc pe deplin în această matcă, în această albie limpede, nu se regăsesc pe urmele sfinţilor înaintaşi şi ei simt acest lucru, simt acest gol înlăuntrul lor, şi golul acesta se transformă în ei în suferinţă. Aceasta este boala sufletului nostru, iar primul pas spre îndreptare este ca fiecare să înceapă înnoirea, dar nu cu cel de lângă el, ci cu sine însuşi. 
  
- Revenind, sau întorcându-ne într-un alt registru al discuţiei noastre, Preacuviose Părinte Arhimandrit, s-au împlinit de curând douăzeci de ani de când aţi fost ales pe scaunul stăreţiei de la Mănăstirea Putna. Cum aţi ajuns aici? Aici însemnând Putna, dar şi hotarul cu numărul 20? 
  
- După ce am terminat Facultatea de Teologie din Bucureşti, în anul 1989, am plecat spre Mănăstire şi am ales Putna. Aici, sub blândul păstor Iachint, s-au mai adunat vreo patru-cinci părinţi cu studii teologice. Erau Părintele Tudor Pavlo, Părintele Teofilact Ciobâcă - trecuţi la Domnul amândoi, Părintele Timotei Aioanei de la Bucureşti, Părintele Calinic Dumitriu, actualul Episcop-vicar de la Iaşi, Părintele Antonie Ştirban, Părintele Vartolomeu Chira - stareţul de la Mănăstirea "Sfântul Ioan cel Nou din Suceava". Blândeţea Părintelui Stareţ Iachint şi bunătatea lui m-au atras, aşa încât am rămas aici, la Mănăstirea Putna, din 12 august 1989. Iar la 7 decembrie 1992 am fost instalat ca Stareţ al Mănăstirii, după ce, desigur, cu câteva zile înainte a avut loc alegerea de stareţ. Dintre primii trei candidaţi care au avut cele mai multe voturi, IPS Părinte Arhiepiscop Pimen m-a numit pe mine. S-au împlinit anul trecut, la 7 decembrie, douăzeci de ani de stăreţie, un număr frumos, unii spun cu multe realizări. Dar este un cuvânt la Părinţi care spune aşa: "Ştiu eu, din cât am făcut, cât este plăcut înaintea lui Dumnezeu?" De multe ori, noi, ca oameni, punem accentul pe cele materiale, pe cele care se văd, pe cele palpabile, dar nu le ştim pe cele duhovniceşti, nu ştim cât sunt de plăcute toate acestea înaintea lui Dumnezeu. De aceea, am socotit că, dacă s-a făcut ceva bun, a fost din mila şi din bunătatea lui Dumnezeu şi din lucrarea Lui întru noi, iar celelalte, greşelile, căci s-au făcut şi greşeli, sunt convins, am mai supărat poate pe unul, poate pe altul, acelea sunt din neatenţia şi din nelucrarea mea interioară, lăuntrică. 
  
- Care au fost Părinţii care v-au marcat cel mai mult viaţa şi v-au fost mai dragi? 
  
- Aici este mult de vorbit. Chiar astăzi, la pomenirea Sfântului Serafim de Sarov, citind dimineaţa, înainte de a merge la biserică, un fragment din viaţa Sfântului Serafim (2 ianuarie 2013), mi-am amintit de întâlnirea mea cu Părintele Paisie Olaru, pe când acesta era sus la Schitul Sihla - se întâmpla în toamna anului 1979. Atunci când am intrat în chilia lui, în jurul său era o pace atât de adâncă, încât pur şi simplu m-am simţit copleşit. Chipul blând şi smerit al Părintelui Paisie m-a marcat, m-a mişcat şi mi-am dat seama că sunt în prezenţa harului Duhului Sfânt. Peste ani aveam să-mi aduc aminte cu bucurie acest moment al întâlnirii cu Părintele Paisie, cu bunătatea şi cu blândeţea lui, cu dragostea lui fără margini. 
  
Un alt părinte cu chipul blând şi smerit a fost Părintele Arhim. Sofian Boghiu, pe care l-am avut duhovnic în timpul anilor de facultate, din anul 1985 până în anul 1989. Şi după aceea l-am mai cercetat, iar după trecerea la Domnul a Părintelui Stareţ Iachint l-am mai cercetat şi ca Stareţ al Putnei. 
  
Părintele Cleopa Ilie, prin verticalitatea şi demnitatea pe care le avea, dar totodată şi prin bunătatea sa, prin cuvântul răspicat pe care l-a avut din adânc, venit de la Părinţi, din lucrarea lăuntrică pe care o avea, dobândise o anumită clarviziune a lucrurilor. Pe lângă aceşti părinţi, nu în ultimul rând, ci pentru că este ultimul care a trecut la Domnul, Părintele Arsenie Papacioc, cel care a dat şi mai multă frumuseţe vieţii duhovniceşti. El a fost acela care a pus accentul mai mult pe trăirea prezenţei lui Dumnezeu. 
  
Lor li se adaugă, desigur, Părintele Arhim. Iachint Unciuleac, care mi-a fost stareţ şi care m-a primit în Mănăstire la 12 august 1989, după toată rânduiala călugărească, spovedindu-mă în acelaşi moment când am ajuns şi a doua zi împărtăşindu-mă. Atunci mi-a spus doar atât: "Frate Mihai, la drumul acesta plecăm doar cu Hristos şi cu Hristos călătorim". El a avut un cuvânt de spus şi în anul 1992, când IPS Părinte Arhiepiscop Pimen mi-a încredinţat ascultarea de Stareţ. Părintele Iachint mi-a fost povăţuitor şi duhovnic până la cea din urmă suflare a sa. Dacă ceilalţi părinţi au avut blândeţe, verticalitate, demnitate, Părintele Iachint s-a remarcat ca Stareţ printr-o răbdare fără margini. 
  
Totodată, Stareţul Iachint Unciuleac a rămas în istoria Mănăstirii Putna şi a Bisericii din Moldova ca un îndrumător de obşte harnic, bun chivernisitor al bunurilor mănăstirii încât chinovia putneană a îmbrăcat haină nouă în timpul stăreţirii sale. La această vrednică realizare au contribuit mai mulţi ctitori. În primul rând, prin rânduiala lui Dumnezeu, Mitropolitul de atunci al Moldovei, Teoctist, a rânduit din visteria Mitropoliei fonduri trebuincioase pentru reconstruirea palatului ştefanian pe vechiul amplasament. Şantierul de la Mănăstirea Putna a fost vizitat de zeci de ori de ierarhul care şi-a înscris numele alături de marii şi slăviţii ctitori ai acestei mănăstirii. Ţinutul Sucevei nu are astăzi o construcţie mai frumoasă ca aceasta. Numele Stareţului Iachint a fost dăltuit pe pisanie alături de numele Mitropolitului ctitor, Teoctist, intrând aşadar în şirul celor care au vegheat la înfrumuseţarea acestei mănăstiri cu rezonanţe profunde ca şi a clopotului de argint curat, în istoria Moldovei. Pe de altă parte, pentru a păstra adevărul istoric, trebuie să amintim că Stareţul Iachint Unciuleac a fost permanent ajutat de câţiva călugări din obştea pe care o conducea. Arhimandritul Teodor Pavlo (Tudor), responsabil cu lucrările de construcţie, ostenitor neobosit pe şantierul palatului ştefanian, apoi eclesiarhul mănăstirii, Părintele Calinic Dumitriu, care răspundea de biserică, de muzeu, (unde a funcţionat ca ghid împreună cu monahul Constantin Chirilă), Părintele Sebastian economul, Părintele Chesarie duhovnicul, Părintele Teofilact, secretarul şi alţii. Împreună cu aceşti părinţi a sporit lucrarea Stareţului Iachint. Ei toţi au fost martori la osteneala părintelui Iachint, ei înşişi trudind alături de el pentru înfrumuseţarea mănăstirii. Cei care încă condamnă ierarhia Bisericii noastre, să meargă la Mănăstirea Putna şi să vadă cât a lucrat Patriarhul Teoctist (pe atunci mitropolit) în cei mai grei ani ai regimului comunist, ostil Bisericii. Realizările din acele vremuri de la Mănăstirea Putna au fost o biruinţă într-o vreme de mare restrişte. 
  
Prin urmare, pe toţi aceşti părinţi a rânduit bunul Dumnezeu să-i întâlnesc în viaţă şi chipul lor blând mi-a adus aminte de Părinţii Patericului, de părinţii de altădată. Astăzi, când ei au plecat şi parcă nu mai avem îndrumători, povăţuitori, ne aducem aminte de ei cu recunoştinţă şi cu mulţumire că ni i-a dat Preabunul Dumnezeu măcar ca să-i vedem, să-i cunoaştem. Iar vederea şi cunoaşterea lor ne pun în legătură cu Părintele Ceresc, căci sunt convins că ei dincolo se roagă pentru noi, mijlocesc pentru noi, ca şi noi să putem depăşi ispitele şi încercările acestei vieţi, căci fără de ispite şi încercări suntem uitaţi de Dumnezeu. 
  
Desigur, au avut o influenţă şi profesorii din seminar. Cu drag îmi amintesc de Părintele Profesor Mihai Vizitiu, de Părintele Profesor Hanibal Panţâru de la Seminarul de la Mănăstirea Neamţ, de Părintele Constantin Cojocaru de la Lunca, de Părintele Constantin localitatea Mosor, care, prin verticalitatea lor, prin demnitatea lor, prin dorinţa lor de a ne forma pe noi buni slujitori ai Bisericii, au aşezat înlăuntrul nostru acea dorinţă de a-L sluji cu adevărat pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos. 
  
Că m-am ridicat sau nu m-am ridicat în înălţimea lor, aceasta nu-mi este dat mie să judec. Eu constat, şi vă spun sincer, răspicat, că nu m-am ridicat la înălţimea acestor părinţi pe care i-am cunoscut. Ei rămân modelele pe care le-am avut şi pe care le am şi acum pentru viaţa mea duhovnicească. Mă străduiesc să le ating. Mă străduiesc să ating aceste modele, căci altfel, dacă nu tindem mereu spre Dumnezeu, pentru a ajunge modelele pe care le avem în viaţă, ne plafonăm. 
  
- Preacuvioase Părinte Stareţ, ce gust are viaţa petrecută între zidurile unei mănăstiri? În cazul sfinţiei voastre, Putna? 
  
- Probabil mă întrebaţi ca stareţ, pentru că cea mai mare parte a vieţii mele din monahism am petrecut-o ca stareţ. Aş zice că viaţa în mănăstire pentru mine a fost grijă şi purtare de grijă faţă de ceea ce Dumnezeu mi-a dat, faţă de moştenirea primită, căci am primit o moştenire culturală, spirituală, un simţământ patriotic, dorinţa înaintaşilor de a păstra şi de a da celor care vin după noi făgaşul, linia pe care ei trebuie să meargă. Cred că acesta este cuvântul: o părintească purtare de grijă, aceasta m-a frământat şi mă frământă întotdeauna; m-a frământat de la început cum să fac pentru a fi bine înaintea lui Dumnezeu atât obştea mică a acestei mănăstiri, cât şi obştea mare a Mănăstirii Putna, şi aici îi includ pe toţi aceia care vin şi îşi pleacă genunchii la mormântul Măriei Sale şi în faţa icoanei Maicii Domnului făcătoare de minuni. Cum să-i îndrum, cum să-i primesc şi să le dau cuvânt care zideşte, cuvânt care vine de la Dumnezeu, cuvânt care vine de la Părinţi, să le insuflu dragostea de neam şi de ţară, dragostea faţă de valorile noastre creştine, faţă de tot ceea ce este bun şi sfânt. 
  
- Ca stareţ, care ar fi răspunsul la întrebarea cum se formează un monah? Părintele Cleopa Ilie mărturisea, privind lucrările bisericii celei mari de la Mănăstirea Sihăstria, că mai uşor se construieşte o biserică de zid decât se formează un monah. Unde sunt dificultăţile? 
  
- Dificultăţile cele mari în formarea unui monah se întâlnesc la noi, stareţii. Pentru că noi, stareţii, nu avem răbdarea necesară, răbdarea şi discernământul de care este atâta nevoie în ziua de astăzi. Pentru formarea unui monah, mai întâi de toate avem nevoie de stareţi răbdători, cu discernământ duhovnicesc, prin care monahul să cunoască firea lucrurilor. Dacă un stareţ întruneşte aceste condiţii, atunci uşor îl poate forma pe un călugăr. Dar dacă el nu are răbdare cu ucenicul şi dacă la ucenic nu este ascultare deplină şi tăierea voii, atunci este greu. De aceea a spus Părintele Ilie Cleopa că mai uşor construieşti o biserică, o catedrală decât să formezi un monah. Tocmai pentru că aici este de lucru cu partea spirituală, cu sufletul omului pe care trebuie să-l formezi. A forma pe cineva nu este un lucru la îndemâna oricui. Sunt puţini secerători, secerişul este mult, dar puţini sunt secerătorii, spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Ei bine, în secerători îi văd pe acei părinţi, pe acei clerici care cunosc firea lucrurilor, acei părinţi harismatici, adică purtători de duh, care au înlăuntrul lor Duhul Sfânt şi care lucrează aşa cum le dictează El - ca să ne amintim de Sfântul Serafim, pe care îl pomenim astăzi. De aceea, când un ucenic merge să ia cuvânt de la părintele său, este bine ca înainte să se roage, cum spunea frumos părintele Rafail Noica: "Doamne, dă-i cuvânt părintelui meu şi deschide-mi inima ca să primesc cuvântul lui ca de la Tine". Ei bine, când este această lucrare frumoasă atât în interiorul ucenicului, cât şi în interiorul stareţului, atunci este uşor de format un călugăr. Dar dacă nu este răbdare şi clarviziune din partea stareţului, şi dacă nu este ascultare deplină şi alergare la ţintă din partea ucenicului, atunci apar dificultăţi. 
  
- Eu am mai întrebat şi pe alţi Părinţi, Profesori şi Ierarhi, aici şi acum vă întreb şi pe Cuvioşia Voastră: cum pot rosti rugăciunea minţii mirenii? Toţi Părinţii Bisericii îndeamnă ca această rugăciune să se practice sub îndrumarea duhovnicului. Dacă nici duhovnicul nu cunoaşte acest meşteşug, ce este de făcut? 
  
- Rugăciunea lui Iisus este bine să o spunem cu toţii, dar să nu o lucrăm cu scopul de a dobândi rugăciunea neîncetată, ci scopul rugăciunii trebuie să fie unul singur: iertarea păcatelor şi preamărirea numelui lui Dumnezeu. Dacă eu rostesc rugăciunea lui Iisus, să o fac în chip smerit, să pun accentul pe păcătoşenia mea când cer "miluieşte-mă pe mine, păcătosul", şi când am zis lucrul acesta să cred că eu sunt cel mai păcătos. Frumos cugeta Părintele Sofian Boghiu când era torturat în temniţă de potrivnicii lui, de potrivnicii adevărului: "Aceştia se comportă astfel din cauza păcatelor mele. Eu, cu păcatele mele, îi influenţez negativ pe ei şi ei se comportă aşa din cauza păcatelor mele". Aceasta este cugetarea cea mai smerită. Smerita cugetare, aşa cum ne învaţă Părinţii şi cum ne putem da bine seama, este un dar de la Dumnezeu pe care omul îl dobândeşte în lupta sa pentru a căpăta smerenia. Omul trebuie să se lupte să câştige smerenia; pe ea o cerem şi în rugăciunea de dimineaţă, în care găsim cererea pentru ceasurile zilei: "Doamne, dă-mi smerenie, ascultare, blândeţe..." Dacă-I cerem lui Dumnezeu sincer, Dumnezeu ne dă, şi când dă, nu mai ia înapoi. Numai că noi nu ştim să păstrăm. Rugăciunea să o rostim cu toţii, dar numai cu scopul de a obţine iertarea păcatelor şi de a slăvi numele lui Dumnezeu. Pentru că Iisus Hristos Domnul a spus că vor veni ispite şi încercări, dar şi că tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui. Chemând numele Lui, aşa ne vom mântui. 
  
Dacă nu găseşti un preot ca să te îndrume, dacă nu ai găsit încă un povăţuitor, mai caută-l. Sunt convins că Dumnezeu ţi-l va scoate în cale. Dacă omul Îl caută sincer pe Dumnezeu, Dumnezeu îi dă instrumentele prin care el să se formeze şi să se aşeze în mângâierea Dumnezeului celui Preasfânt. Pentru că mâna lui Dumnezeu este deschisă spre cel care tinde către El. Mâna lui Dumnezeu este deschisă şi braţele Lui îmbrăţişează pe oricine se predă Lui, şi Dumnezeu îi va da şi duhovnic, şi părinte, şi îndrumător, şi tot ceea ce are nevoie. Cu o singură condiţie: să caute sincer, şi nu iscoditor. 
  
- Părinte Arhimandrit, pe ce anume se întemeiază relaţia părinte - fiu duhovnicesc? 
  
- Pe răbdare şi pe discernământ din partea părintelui, şi pe ascultare şi sinceritate din partea fiului. Aş adăuga, pentru fiul duhovnicesc, şi statornicie. Statornicia este necesară pentru toţi: şi pentru părinţi, şi pentru fiul duhovnicesc. Statornicia în bine; nu astăzi să vrei binele, iar mâine să vrei răul. Părintele stareţ Iachint avea o vorbă: să rămâi constant, vertical, demn în statura pe care o ai. Fiecare dintre noi are o chemare şi în chemarea aceasta să te aşezi şi să lucrezi, căci Dumnezeu a avut un gând şi are o lucrare de îndeplinit cu fiecare dintre noi. Nu ne-am născut întâmplător, nu ne-am născut oricum în lumea aceasta, numai dintr-o întâlnire pătimaşă dintre tată şi mamă, ci Dumnezeu a fost acela care a dat sufletul. Când a dat sufletul, Dumnezeu a avut un gând şi apoi are o lucrare de îndeplinit în lume cu acel suflet. Eu trebuie să fiu conştient de această lucrare a lui Dumnezeu. De fapt, nu e nimic altceva decât împlinirea cuvântului din "Tatăl nostru": "Facă-se voia Ta". "Fie voia Ta, Doamne, întru mine". Când m-am pus la dispoziţia lui Dumnezeu, m-am aşezat în palma lui Dumnezeu, iar El lucrează şi astfel eu mă aşez în lucrarea lui Dumnezeu, mă aşez acolo unde trebuie să fiu, acolo unde am fost chemat să-mi găsesc scopul, menirea mea, talantul, şi atunci este bine. 
  
- Preacuvioase Părinte Stareţ, revenind şi insistând puţin, la primele noastre întrebări, dacă aţi face o radiografie a sufletului românului la ora aceasta, cum l-aţi surprinde? 
  
- Este greu de spus, fiindcă trebuie să nu criticăm, să nu vorbim de rău, dar să ne vedem adevărata faţă. Avem şi români buni, români care-şi iubesc valorile, români care sunt conştienţi că neamul şi ţara parcă se clatină şi nu mai stau pe pilonii cei tari ai credinţei, pe adevăr, pe dreptate şi pe muncă. Cred că dacă aceşti piloni tari stau la temelia societăţii şi dacă ne cunoaştem istoria, atunci neamul stă bine. Şi românul se aşază în valorile lui. Dar dacă lipsesc aceşti piloni, dacă punem în locul adevărului minciuna, în loc de interesul naţional punem interesul de grup şi de buzunar, şi în loc de muncă umblăm cu viclenii şi pe lângă toate acestea uităm de istoria neamului, de strămoşii noştri, de modelele mari pe care le-am avut, atunci vom avea parte numai de rău, atunci vom fi mereu pe muchie de cuţit şi la margine de prăpastie. 
  
Părintele Sofian spunea că omul are demnitate şi este unitate în interiorul lui, între cuvânt şi faptă, atât timp cât este unitate între minte şi inimă. Dacă nu vom reuşi să facem unitate între minte şi inimă, adică ce gândim să şi facem, şi aceasta numai în Dumnezeu şi numai cu Iisus Hristos, nu ne putem numi oameni. Oameni cu adevărat. Nu eşti om dacă nu-L ai pe Iisus Hristos cu tine. "Dacă nu trăieşte înlăuntrul tău Hristos, nu poţi înţelege corect lucrurile în viaţă. Inima să-ţi bată cu Hristos, să-L respiri pe Hristos! Numai atunci eşti om adevărat", spune părintele Sofronie Saharov. Nădăjduim, cu ajutorul lui Dumnezeu, ca românul, cel de azi, dar şi cel de mâine, să se aşeze în propria matcă şi să vadă că fără aceste valori nu poţi merge mai departe nici ca neam, nici ca ţară. Nădăjduim, privind la strămoşi şi având valorile acestea, că vom vieţui ca neam şi ca ţară aşa cum se cuvine. Căci un neam dăinuieşte numai prin cunoaşterea rădăcinilor şi prin urmarea modelelor bune. Fără această cunoaştere este greu să mergem mai departe. 
  
- Preacuvioase Părinte Melchisedec, vă mulţumim din suflet pentru tot!... 
  
- Să aveţi parte de multă binecuvântare şi sporită bucurie!... 
  
Stelian Gomboş 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Interviu cu Preacuviosul Părinte Arhimandrit Melchisedec Velnic – Stareţul Mănăstirii Putna, despre Mulţi români care s-au apropiat de Dumnezeu în aceste vremuri grele ... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 752, Anul III, 21 ianuarie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!