Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Interviuri > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 311 din 07 noiembrie 2011        Toate Articolele Autorului

Interviu cu Părintele Ieromonah Savatie Baştovoi p. I...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Când nevoia celuilalt este nevoia mea, când bucuria celuilalt este bucuria mea, când celălalt este eu şi toţi întru toate Hristos. Asta socotesc eu că înseamnă să fim una – dialog duhovnicesc şi de suflet ziditor, cu Preacuviosul Părinte Ieromonah Savatie Baştovoi... 
  
Părintele Savatie Baştovoi este o personalitate cunoscută în mediile bisericeşti şi în cele intelectuale, cărţile sale fiind apreciate cu mai multe distincţii prestigioase cum ar fi Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova (1996), Premiul salonului naţional de carte de la Iaşi (1996), premiul Fundaţiei Soros pentru debut, premiul revistelor „Timpul” şi „Convorbiri literare” din România. Din anul 1996, este membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. S-a născut pe 4 august anul 1976, în Chişinău, tatăl său Valentin Baştovoi fiind profesor de logică la Universitatea „Ion Creangă”, iar mama Claudia, absolventă a Institutului de Arte, secţia regie. Are studii de pictură, filozofie şi teologie şi a predat iconografia la Seminarul teologic din Chişinău. O vreme a fost consilier cultural al Arhiepiscopiei Tomisului, unde a fost ridicat în rangul de protosinghel (egumen) de arhiepiscopul Teodosie al Tomisului. În anul 2005 a făcut parte din Comisia pentru validarea textelor liturgice de pe lângă Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, unde a contribuit la scrierea slujbelor pentru doi sfinţi români: Grigorie Dascălul şi Gheorghe de la Mănăstirea Cernica. În România a susţinut foarte multe conferinţe şi seri duhovniceşti, în special dedicate tinerilor, a acordat multe interviuri, a publicat foarte multe cărţi şi broşuri, mereu actuale, realiste şi ziditoare de suflet creştinesc, autentic.  
  
Vorbind mai puţin oficial, s-ar cuveni să spunem că Părintele Savatie Baştovoi, chiar dacă este sfios din fire, aşa cum îi şede bine unui călugăr, este genul de om căruia, dacă îi intră o idee în cap, nu se lasă până când n-o vede înfăptuită. I-a venit să scoată un ziar şi a ieşit „Ekklezia”, una din primele publicaţii creştine serioase din Republica Moldova. Şi-a pus în gând că ar merita să facă o editură de carte ortodoxă şi, iată, la Bucureşti, a apărut „Cathisma” care, în doar jumătate de an de la înfiinţare, a lansat nouă titluri. Curtat cu insistenţă de multe organizaţii ortodoxe din România care îl tot invită în continuare să vorbească la conferinţe pe teme creştine, părintele mai scapă câte o glumă faţă de fraţii lui de mănăstire de la Noul Neamţ „Ei, poftim, băieţii iştia vor să facă din mine un Michael Jackson...”. Dacă o să auziţi cumva de o expoziţie de icoane sculptate în lemn de Părintele Savatie Baştovoi, să nu vă miraţi. Vorbind pe înţelesul ex-sovieticilor, Părintele Savatie Baştovoi este o „personalitate multilateral dezvoltată”. Să nu credeţi însă că am pomenit întâmplător despre sovietici.  
  
Ştefan Baştovoi avea vreo doi ani pe când taică-său îl învăţa să călărească. Îl deprindea să privească lumea de la înălţimea unui cavaler al ateismului ştiinţific şi nu scăpa nici o ocazie de a-i da câte o lecţie anticlericală. Când întâlneau în calea lor preoţi sau călugări, tatăl oprea calul în dreptul acestora şi, arătând dispreţuitor la ei cu degetul, îi spunea: „Îl vezi? Ăştia sunt dintre acei bandiţi cu fustă care l-au ars pe rug pe Giordano Bruno!”. Evident, propaganda continua şi atunci când gospodăreau în doi pe lângă casă. Astfel, în timp ce stivuia lemnele despicate de taică-său, viitorul călugăr afla cât de absurde şi rupte de realitate sunt cele scrise în Sfânta Scriptură: „Cum putea Noe să facă o corabie atât de mare încât să încapă toate fiarele pământului într-însa? Poveşti, asta-i imposibil!” Sau: „Iaca deştepţi, să-mi spună ei mie că Iona a fost înghiţit de o balenă, că a stat în stomacul acesteia trei zile şi încă s-a şi rugat acolo şi că, la urmă, jivina l-a aruncat afară din ea?! Poveşti pentru proşti. Păi, fiziologic aşa ceva nu este posibil! Pentru că balena are o „gâtiţă” subţire şi nu poate înghiţi ceva de dimensiunile unui om, fie el şi prooroc...”  
  
Tatăl său, om citit, absolvent al Şcolii de Filozofie de la Leningrad, cunoştea Biblia sau Sfânta Scriptură mai bine decât mulţi dintre preoţii din acea vreme, pentru că aşa cerea statutul lui de propagandist al ateismului. Mergea pe la brigăzi, prin colhozuri ca să combată cu argumente darwiniste, ideologice sau lumeşti credinţa în Dumnezeu şi adevărurile creştine. Îl lua uneori şi pe Ştefan, căruia îi inocula convingerile sale ateiste, astfel încât copilul creştea meditând la cât de „mincinoşi”, „perfizi”, „fanatici” şi „criminali” pot fi slujitorii Bisericii şi cât de ignoranţi sunt oamenii din popor care nu l-au citit niciodată pe Marx, Hegel, Kant sau pe Lenin. Înverşunarea antireligioasă a lui Baştovoi senior ceda doar în faţa morţii cu care, se pare, avea o relaţie aparte. Zic aparte, pentru că, nu se ştie de ce, ori de câte ori murea cineva din sat, ateul-ideolog se oferea să-i sape mortului groapa. „De ce să nu-i ajut pe oameni? Sunt voinic, am destulă putere”, spunea el şi punea mâna pe hârleţ. Vedea, probabil, un rost ascuns în a le săpa groapa consătenilor plecaţi „dincolo”. Cu toate acestea, aşa materialist cum era, tatăl îi acorda lui Ştefan toată libertatea pentru a se ocupa cu tot ce-i plăcea şi nu o dată s-a întâmplat să sape el grădina în locul fiului sau să trebăluiască doar el în gospodărie dacă îl vedea desenând sau citind ceva cu un aer concentrat. Avea respect pentru arte. „Lasă-l să creeze”, îşi zicea. 
  
Uşile casei Baştovoi erau întotdeauna deschise îndeosebi pentru o categorie mai selectă din care făceau parte prietenii de la Leningrad, ideologi şi conducători de rang raional ai Partidului Comunist, învăţători şi muzicanţi. Baştovoi-tatăl era un mare cântăreţ, unul din cântecele sale preferate fiind „Căsuţa noastră”. Casa lor din Oricova, Călăraşi, era una dintre cele mai „gălăgioase” din sat, din cauza sindrofiilor şi chefurilor care se terminau noaptea târziu, când obosea acordeonistul. Visul ateistului era să-şi vadă feciorul puternic, frumos şi deştept şi el a făcut tot ce se putea omeneşte face pentru a realiza acest vis: l-a învăţat să boxeze, s-a îngrijit să-i lase timp pentru lecturi şi alte preocupări intelectuale sau artistice, l-a obişnuit să trăiască împreună cu prietenii şi binele, şi răul. Mai mult, din dragoste părintească, trecea cu vederea unele năzbâtii, pentru care ar fi trebuit să-l chelfănească, dar care, totuşi, dădeau bine la un CV de „bărbat puternic”. Aşa se întâmpla când Ştefan împreună cu ceata sa fura cai, meşterea arme de foc sau „demonta” cartuşe.  
  
Valentin Baştovoi s-a înţeles perfect cu fiul Ştefan. Dar asta doar până în momentul când între ei a intervenit Dumnezeu. Într-o bună zi, când familia Baştovoi era preocupată până peste cap de nunta întâiului născut, Ştefan a plecat să-şi facă paşaport la Bălţi şi nu s-a mai întors. Mireasa l-a mai aşteptat un an-doi, după care şi-a călcat pe inimă şi s-a măritat cu altul. „Mirele” s-a întors acasă în rasă de călugăr şi cu un alt nume – Savatie. Baştovoi-tatăl n-a suportat să-şi vadă fiul „înrolat” în rândul celor împotriva cărora a luptat conştient toată viaţa. „Erai băiet ca toţi băieţii, beai votcă, fumai, umblai cu femei, dar acum ai tâmpit! Dacă vrei să mai vii la mine, scoate-ţi fusta şi fii cel care ai fost, altfel nu-mi eşti fecior”, i-a spus pe un ton tăios şi i-a întors spatele. Nu putea suferi faptul că băiatul său a ales să asculte de autoritatea Aceluia pe ai căror slujitori el i-a dispreţuit, i-a combătut şi i-a blamat o viaţă. Nu l-a iertat pentru că a ales să asculte de chemarea Mântuitorului care i-a săpat în inimă cuvintele: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze...”  
  
Şi acum să nu vă închipuiţi că o să vă dumiresc de ce un bărbat tânăr şi destul de atrăgător, cu succese remarcabile în literatură, care nu era deloc ocolit de fete, ca să nu zic mai mult; de ce un astfel de om care a fost „educat” să urască popimea îşi lasă iubita în pragul nunţii şi merge să se călugărească şi să-şi consacre viaţa lui Dumnezeu, căruia taică-său i s-a opus toată viaţa. Nu cred că multă lume poate înţelege acest lucru, pentru că nu orişicui îi este dat să simtă dragostea lui Iisus Hristos arzându-i în inimă. Dar, poate vom putea limpezi anumite lucruri din discuţia cu părintele Savatie. Însă, înainte de a începe dialogul, trebuie să vă spun că părintele Savatie este unul dintre cei mai îndrăgiţi scriitori ortodocşi din România şi Republica Moldova. Cărţile sale „În căutarea aproapelui pierdut”, „Între Freud şi Hristos”, „A iubi înseamnă a ierta” şi, mai nou, romanul „Nebunul”, „Pentru cine bat clopotele la Tanacu?” se vând în zeci de mii de exemplare în România, unde sunt foarte apreciate pentru maniera nonconformistă, simplă şi captivantă de a le vorbi oamenilor despre Hristos şi despre sfinţii plăcuţi Lui 
  
- Preacuvioase Părinte Savatie, regretaţi ceva? 
  
- Da, desigur.  
  
- Ce anume regretaţi? 
  
- Îmi pare rău că nu am făcut ceea ce ar fi trebuit să fac. Mă refer, bineînţeles, la binele pe care aş fi putut să-l fac. Dar mai mult decât toate regret că nu m-am ridicat la demnitatea cuvenită în faţa celor care mă iubesc şi m-au iubit. 
  
- Nu vă pare rău că v-aţi călugărit? 
  
- Nu, asta nu. Niciodată. 
  
- Credeţi că suntem datori celor care ne iubesc? Oare dragostea nu trebuie să fie dezinteresată? 
  
- Da, dragostea adevărată este întotdeauna dezinteresată. Şi tocmai pentru asta trebuie să o preţuim. Acest preţ este demnitatea noastră. Trebuie să ne ridicăm la măsura aşteptărilor celui care ne iubeşte. Să căutăm şi să întreţinem dragostea. Dragostea se împlineşte atunci când este reciprocă, iar această reciprocitate are nevoie de jertfire de sine. Capacitatea de a ne jertfi este demnitatea la care mă refer. 
  
- Călugăria v-a adus vreo satisfacţie deosebită? 
  
- Călugăria îţi descoperă viaţa dintr-un unghi la care un om obişnuit nu are acces. Am văzut şi am trăit lucruri pe care sunt convins că nu le-aş fi cunoscut niciodată dacă rămâneam „în lume”. Cu toate acestea, călugăria nu este un culcuş şi nici măcar un turn în care te stabileşti. Este o continuă strădanie de a escalada un munte. Şi dacă Sisif, în chinul său de a urca muntele, cădea de fiecare dată sub greutatea pietrei pe care era condamnat să o care, eu cad neîncetat sub propria greutate. Aceasta însă mă face conştient de greutatea pe care o port. Credinţa că într-o zi voi învinge şi voi ajunge acolo, sus, mă însufleţeşte. Mă bucur că nu am rămas un simplu bolovan la poalele muntelui. Chiar dacă sunt un bolovan, vreau să fiu un bolovan care se rostogoleşte. 
  
- Este greu să fii călugăr? 
  
- Foarte greu, dar merită. 
  
- Nu aţi crezut dintotdeauna în Dumnezeu: aţi crescut în casa unui propagandist al ateismului ştiinţific. Pe când eraţi copil, la ce argumente apela tatăl dvs. pentru a vă convinge că Dumnezeu nu există? 
  
- Făcea uz de nişte argumente tipice. Mai întâi: Dumnezeu nu poate sta pe nori, deoarece norii nu sunt decât nişte vapori. Pe urmă: pe proorocul Iona n-ar fi putut să-l înghită o balenă, deoarece gâtiţa acesteia nu este mai largă decât un pahar de două sute de grame. Pe urmă, faptul că în corabia lui Noe n-ar fi putut să încapă toate vietăţile din lume. Cam atât, în mare. Dar cred că, înainte de toate, m-a convins autoritatea tatălui, ca pe orice copil. El credea că Dumnezeu nu există şi această credinţă a lui se baza pe astfel de argumente. 
  
- Acum, că aţi ajuns călugăr şi preot (ieromonah), aţi găsit răspunsul la aceste întrebări? 
  
- Nu. Eu nu am ajuns la Dumnezeu prin raţionamente. Am cunoscut un Dumnezeu viu şi plin de iubire care poate să intre în viaţa ta şi să te învăluie aşa cum te învăluie mireasma unui parfum. 
  
- Aţi putea să mă convingeţi că Dumnezeu există? 
  
- Nu. 
  
- Dar aţi vrea? 
  
- Vreau şi nu vreau. Vreau pentru că asta îl face pe om fericit şi nu vreau pentru că nu-mi place să-L discut pe Dumnezeu în sensul că există sau nu există. El e prea mare şi, mai ales, prea plin de iubire ca să fie nevoie să-L discut în faţa unui pământean. Lui Dumnezeu nu-i place când i se pun condiţii, nu-i plac pariurile, dar îi plac învingătorii. Dacă cineva este un învingător, un învingător al propriei micimi, al propriului egoism şi orgoliu, Dumnezeu i se descoperă negreşit. 
  
- Şi totuşi, cum aţi ajuns la credinţă? 
  
- Nu vreau să vorbesc despre asta. Este ca şi cum m-aţi întreba cum mi-am sărutat prima dragoste. 
  
- Apropo de dragoste. Cum aţi putut să renunţaţi la toate cele lumeşti? 
  
- Fiecare din noi, mai devreme sau mai târziu, este pus în situaţia de a renunţa la ceva. Bătrâneţea, boala şi, în cele din urmă, moartea ne desparte de această lume cu tot ce are ea frumos sau urât în ea. De vreme ce L-am descoperit pe Dumnezeu şi am crezut în tot ce zice El, am simţit că îndemnul „ia-ţi crucea şi urmează-Mă” se referă şi la mine. Am vrut să-L urmez pe Iisus Hristos nu atunci când mă vor întoarce în pat cu cearşaful, nu atunci când nu voi mai trebui nimănui, ci acum. Fericitul Augustin zicea: „Nu vreau să-i dau lui Dumnezeu ceea de ce eu însumi nu mai am nevoie”, adică bătrâneţea şi boala. Nici în jocul de cărţi nu intri fără să plăteşti şi cu cât miza e mai mare, cu atât taxa de intrare e mai mare. Când eram copil, jucam şi eu cărţi la club şi prin beciuri ca Pavel Stratan şi chiar dacă pierdeam mai de fiecare dată, jocul în sine mă captiva şi astfel uitam de pierderi. În relaţia cu Dumnezeu există o înflăcărare care te face să treci peste multe din cele pe care mai înainte le considerai o mare pierdere. 
  
- Vă vedeţi des cu părinţii, fraţii, prietenii? 
  
- Depinde. Cu tata s-a întîmplat să nu mă văd şapte ani. Ne-am întâlnit nu demult, fără mare entuziasm din partea lui. Cu mama şi fraţii m-am văzut mai des. Am o soră, avocat în Iaşi, şi un frate, student în acelaşi oraş. În afară de tata, care nu suportă să mă vadă în negru, am cu toţii o relaţie normală. 
  
- În ce relaţie sunteţi cu mama? 
  
- Într-o relaţie de cea mai mare dragoste. Pentru mine, mama a fost şi este dragostea întruchipată. Când eram mic, tata mă trimitea să aduc buruian la porc sau să fac alte treburi, nu grele, dar obligatorii. De multe ori, fugeam la joacă cu băieţii, la furat cai sau la scăldat şi veneam tocmai noaptea. Mama făcea treaba în locul meu şi zicea că eu am făcut-o. Pentru aceasta şi pentru alte atâtea lucruri o voi iubi toată viaţa. 
  
- Aţi făcut şcoala de pictură pentru copii pe timpul sovieticilor şi Liceul de Artă la Iaşi. După ce v-aţi călugărit, aţi predat iconografia la Seminarul Teologic din Chişinău. Ce părere aveţi despre scandalul iscat împotriva icoanelor în România, în anii trecuţi? 
  
- Lupta împotriva icoanelor nu este nouă, deşi a început o dată cu instituţionalizarea creştinismului. În Imperiul Bizantin s-au purtat cele mai crunte lupte împotriva icoanelor. Scopul era mai mult unul politic decât dogmatic, desigur, deşi împăraţi ca Leon Isaurul au încercat să dea acestei campanii iconoclaste un temei doctrinar. Argumentele iconoclaştilor bizantini au fost preluate mai târziu de către protestanţi. În Imperiul Bizantin, ca şi în zilele noastre, convieţuiau creştini, musulmani şi iudei. Spun musulmani şi iudei, deoarece doar aceste două religii neagă reprezentarea lui Dumnezeu. Iconoclasmul bizantin a venit şi dintr-o nevoie politică de a-i împăca pe toţi. Iudeii şi musulmanii au dreptate în acest sens, deoarece icoana este posibilă doar după întruparea lui Dumnezeu, întrupare în care ei nu cred. În Vechiul Testament nu putea fi vorba de o neprezentare a lui Dumnezeu. Dar din moment ce Dumnezeu S-a întrupat în Iisus Hristos, El poate fi pictat în firea Sa omenească, dumnezeirea rămânând nevăzută şi cu neputinţă de reprezentat. Oamenii care resping icoana resping, de fapt, prezenţa lui Dumnezeu în lume. Lepădarea de icoane aduce cu sine o mare sărăcie spirituală. Priviţi experienţa protestantismului care în cinci secole nu a mai contribuit cu nimic la îmbogăţirea istoriei artelor. 
  
- Aţi practicat sportul? 
  
- Da, am făcut tenis de masă. Era singura distracţie în sătucul în care am copilărit. Tata mi-a luat palete bune, vietnameze, şi m-a învăţat să joc. Am fost chiar campion raional vreme de câţiva ani la competiţiile între elevi. 
  
- Când eraţi în clasa întâi, tata v-a dat bani ca să vă cumpăraţi două perechi de mănuşi de box. V-a plăcut boxul? 
  
- Da, mi-a plăcut, dar n-am mers prea departe cu pugilismul. Am rămas la pumnelile pe care le făceam în scârta cu fân. 
  
- Care sunt filmele dumneavoastră preferate? 
  
- „Zbor deasupra unui cuib de cuci” cu Jack Nicolson şi „Andrei Rubliov” al lui Tarkovski. 
  
- Sunteţi autorul unui roman despre copilăria sovietică, roman ce va apărea în vara aceasta la Editura „Polirom” din România – „Iepurii nu mor”. Ce sugerează acest titlu? 
  
- Este un roman scris în anii studenţiei mele la Timişoara care a şi fost publicat la Braşov, dar care a avut o circulaţie restrânsă. Este imperiul văzut cu ochii unui copil. De-a lungul cărţii, ca o ţesătură de păianjen, revine o discuţie absurdă dintre Lenin şi Felix Edmundovici în care răsună frânturi de lozinci, care în mintea copilului se transformă în fantasme de eroism sau de teamă. La un moment dat, faptul că iepurii nu mor devine la fel de evident ca şi dăinuirea Uniunii Sovietice. Există oameni care încă mai cred că iepurii nu mor. 
  
- Vă gândiţi des la moarte? 
  
- Da. 
  
- De ce? Vă este frică? 
  
- Şi da, şi nu, dar asta mă face să fiu om. Omul este singurul „animal” care se gândeşte la moarte, care îşi aşteaptă sfârşitul. Conştiinţa morţii ne face viaţa mai vie, ne aduce aminte că nu am fost lăsaţi zadarnic pe acest pământ. Trebuie să ne grăbim să umplem viaţa noastră de rost, un rost pentru care ar merita să trăieşti şi să mori. 
  
- În altă ordine de idei, aş dori să continuăm dialogul nostru de suflet cu o întrebare care cred eu că frământă pe mulţi dintre tineri, şi nu doar pe tineri, şi anume: De ce Evanghelia, de ce Iisus Hristos prin viaţa Lui, prin cuvintele Lui ne sminteşte pe noi? 
  
- Iisus Hristos de multe ori şi-a atenţionat ucenicii, şi prin ei pe noi, că El este sminteală. Spune Iisus Hristos: „Fericiţi cei care nu se vor sminti întru Mine” (Matei 11, 6). Aceasta o spune, vedem şi în Evanghelia lui Ioan, după ce le vorbeşte despre Taina Bisericii, despre jertfa Sa, când le spune ucenicilor că ei de acum nu vor mai mânca mana pe care au mâncat-o părinţii lor, cea care s-a coborât din cer, ci vor mânca Însuşi Trupul şi Sângele Lui. Atunci, ne spune Ioan că mulţi dintre iudeii care erau de faţă s-au smintit şi chiar dintre ucenicii Lui s-au întors şi au plecat (Ioan 6, 66). Astfel încât Iisus Hristos Îl întreabă pe Petru: „Petre, ce faci? Nu pleci şi tu?”. Şi spune (Petru): „Nu, unde voi pleca? La Tine sunt cuvintele vieţii veşnice” (Ioan 6, 68). Şi atunci Iisus Hristos le spune: „Fericiţi cei care vor crede cuvintele acestea şi vor face. Fericiţi cei ce nu se vor sminti întru Mine”. Aşa că, dintru bun început Iisus Hristos este sminteală lumii. Pentru că ceea ce ne aduce El ne scoate pe noi din comoditatea noastră, din ceea ce am fost obişnuiţi. Ne scoate pe noi din noi înşine pentru a ne face asemenea Lui, pentru ca noi, prin moartea noastră, pe care de bună voie o îmbrăţişăm în Botez, să ne îmbrăcăm în Învierea Lui. Şi aceasta este o mare sminteală, pentru că este cu totul străină nouă şi „ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit şi la inima omului celui vechi nu s-au suit” toate acestea (I Corinteni 2, 9), motiv pentru care el se sminteşte.  
  
- Aţi spus că Iisus Hristos ne este străin. Totuşi cei mai mulţi dintre noi suntem botezaţi, suntem oameni care mărturisim pe Iisus Hristos sau spunem că noi suntem credincioşi, suntem creştini. Cum adică Iisus Hristos ne este străin? Ce înseamnă că ne este străin? 
  
- Ne spune Iisus Hristos că după roadele lor îi veţi cunoaşte. Să ne uităm la faptele noastre, la reacţiile noastre şi vom înţelege că Cel pe care zicem că-L mărturisim, de fapt ne este străin nouă, pentru că ceea ce a smintit pe iudei, pe vechii oameni, care nu primiseră încă harul Botezului cel care ne deschide ochii cei duhovniceşti „spre înţelegerea evangheliceştilor propovăduiri”, aşa cum ne rugăm înainte de Evanghelie în Liturghie. Ceea ce smintea pe omul vechi, ne sminteşte şi pe noi. Ne sminteşte viaţa noastră duhovnicească, viaţa noastră bisericească, care începe din altar, care începe din potir, pentru că uitaţi-vă câtă vâlvă şi zâzanie se face în Biserică pe marginea împărtăşaniei, de parcă aceasta ar fi un subiect de discuţii în biserică, de parcă în Liturghie nu ne rugăm „ca toţi cu o gură şi cu o inimă” să slăvim pe Dumnezeu, ca toţi să fim un cuget. De unde s-au luat discuţii pe astfel de teme? Înseamnă că noi suntem în afara Duhului lui Dumnezeu şi ceea ce mărturisim în Liturghie nu trăim în fapt pentru că, cu multă seninătate mergem în Liturghia în care ne rugăm „ca toţi cu o gură şi cu o inimă să mărturisim” şi ieşim afară şi ne certăm şi facem cu totul altceva şi prin asta dovedim că noi nu mărturisim ceea ce este în Liturghie. Dar asta nu înseamnă că nouă ne este Liturghia străină? Dar dacă ne este Liturghia străină, nu ne este străin şi Cel care este Marele Liturghisitor şi jertfă, Iisus Hristos? Atunci semnele şi faptele noastre ne arată că Iisus Hristos este marele străin care încă nu a fost primit cum se cuvine de către noi, de către cei din Biserică care spunem că-L mărturisim pe El. Nu mă refer la cei care încă nu au aflat despre venirea Lui. 
  
- Ce înseamnă ca toţi să fim una? 
  
- Ca toţi să fim una înseamnă să nu mai avem nevoie de cuvinte străine, înseamnă ca cele pe care le cântăm în psalmi şi în toate slujbele noastre să spună totul pentru noi şi despre noi, ca aceste cuvinte să ne reprezinte pe noi pentru că socotesc că sunt cuvintele, unicele care ar trebui să le rostim, după cum şi Apostolul Pavel ne spune că: „Cei cu inimă bună să cânte în psalmi” (Iacov 5, 13), „Vorbiţi între voi în psalmi şi în cântări”, în aşa fel încât ele ne vor unifica, după cum unul este Dumnezeu Cel care a insuflat aceste cuvinte şi după chipul acestui Dumnezeu. Dacă vom ajunge ca aceste cuvinte să ne reprezinte pre noi, aşa cum pre El îl reprezintă, una vom fi. Când nevoia celuilalt este nevoia mea, când bucuria celuilalt este bucuria mea, când celălalt este eu şi toţi întru toate Iisus Hristos. Asta socotesc eu că înseamnă să fim una. 
  
- Este tare greu să fi una în cugetul tău. Noi suntem tare împrăştiaţi şi mă gândesc acum la cuvântul pe care-l aflăm tot din Evanghelie, de la Iisus Hristos, când îi spune Martei că una trebuieşte, un singur lucru trebuieşte. Care este acel lucru de căpetenie pe care noi trebuie să-l căutăm fiecare în parte?  
  
- Socotesc eu că trebuie mai întâi să ne aplecăm asupra noastră. De ce zic asta? Pentru că drept ar fi ca noi mai întâi să ne îndreptăm cugetul către Dumnezeu. Mai întâi să iubim pe Dumnezeu „din tot cugetul şi din toată inima noastră”, dar lucrul acesta este străin nouă, pentru că noi nu L-am cunoscut încă pe Dumnezeu. Şi anevoios este omului păcătos să se ridice la această cunoaştere. Tocmai de aceea ne spune Iisus Hristos că asemenea acesteia (porunci) şi nu mai mică, este porunca de a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Dar cum vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi, dacă tu însuţi pe tine nu te cunoşti. Dar dacă tu pe tine nu te cunoşti, cum te poţi iubi? Şi atunci, de asta zic, că iarăşi începutul este să ne aplecăm asupra noastră, şi aplecându-ne asupra noastră vom descoperi un mare hău şi-o mare prăpastie plină cu toată urâciunea şi pustiirea a ceea ce este omul în starea lui de părăsire. Şi dacă fiecare vom descoperi ceea ce suntem noi de fapt, noi vom ierta prea grabnic pe cel care ne greşeşte nouă, iar această iertare este de acum un început al dragostei faţă de aproapele. Şi acest început al dragostei faţă de aproapele este un început al dragostei faţă de Dumnezeu. Şi iată cum cunoscându-ne pe noi înşine, cunoscând că noi suntem ceea ce suntem, noi îl descoperim pe Dumnezeu, pentru că până şi „întunericul la el este lumină”. Până şi întunericul acesta din noi devine lumină atunci când îl descoperim şi-L vedem şi ni-L asumăm.  
  
Asta zic eu că este primul lucru care trebuieşte, acel „unu care trebuieşte”, acel unu care devine toate mai târziu, pentru că neasumându-ne pe noi nu facem nimic. Iisus Hristos a venit şi ne-a smintit tocmai prin faptul că ne-a propus să ne asumăm pe noi înşine, să fim noi înşine, căci până la aceasta a fost legea care te învăţa ce trebuie să faci, care-ţi dicta, care-ţi poruncea ce trebuie să faci. Şi această lege te făcea pe tine şi tu te făceai asemenea acestei legi şi erai scutit de truda de a te descoperi şi lucra pe tine însuţi. De aceea oamenii în această căldicime, omul vechi, omul trupesc întotdeauna cere reguli care să-l scutească pe el de responsabilitate. Şi astăzi vine: „Părinte da cum să mă rog? Da cât să citesc?” Vrea o praviluţă exactă, fixă, care să-l elibereze pe el de răspundere, de responsabilitate, care să-l scoată pe el din coşmarul asumării de sine, pentru că acesta este un iad pe care fiecare trebuie să ni-l asumăm la început. Iisus Hristos face această sminteală şi vine şi spune iudeilor că în două porunci stă de fapt toată legea şi proorocii, şi acestea două până la urmă sunt una: „Iubiţi-vă unii pre alţii!”. Aşa că una singură trebuieşte, uitându-ne la păcătoşenia noastră să ne-o asumăm. Şi aceasta este ce a spus Iisus Hristos Sfântului Siluan: „Ţine mintea în iad” - adică cunoaşte că eşti iad, dar „nu deznădăjdui!”. A ţine mintea în iad înseamnă a te întoarce în tine însuţi şi a cunoaşte cine eşti, că tu de fapt, că tot omul este iad. Dar nu deznădăjdui pentru că Dumnezeu până la iad s-a pogorât. Şi unde nu este El?... şi ne poate ridica şi de acolo! Aceasta una singură trebuieşte.  
  
- Preacuvioase Părinte Savatie aţi spus că pentru a cunoaşte pe Dumnezeu trebuie mai întâi să ne cunoaştem pe noi înşine. Eu cred că tocmai aici este problema cea mai delicată. Cum putem noi să ne cunoaştem pe noi înşine? Cum putem noi să ne vedem păcătoşenia noastră, să ne vedem urâţenia sufletului nostru? Cu ce ochi? Că ochii noştri de cele mai multe ori sunt astupaţi, cum se spune, cu o foiţă de aur, la unii poate de plumb. 
  
- Cu ochii noştri care în Botez s-au deschis, sunt acoperiţi, deşi sunt acoperiţi, dar tocmai uitându-ne la noi înşine, va cădea această placă. Va cădea. Dar cum o vom deschide şi mai bine? Ceea ce descoperim în noi înşine să spovedim Domnului, să spovedim preotului, duhovnicului şi cerând puterea lui Dumnezeu de a vedea altele şi de a lupta cu ele. Pentru că omul păcătos, prin păcatele sale, îşi ştirbeşte încet-încet şi limpezimea dăruită lui şi ascuţimea dăruită lui de Botez, astfel încât pecetea pe care o primim noi se acoperă încet, ca orice altă pecete peste care cade praful, peste care cade orice altceva. Dar ea poate fi curăţită. Poate fi curăţită. Şi socotesc că spovedind nu ceea ce scrie în cărţi că ar fi un mare păcat, ci ceea ce-l mustră pe el, atunci în ceasul în care se află el, cu păcatele lui, cu necunoştinţa şi orbirea lui, fie că astăzi nu înţelege că curvia este un păcat sau orice altceva, dar a înţeles şi a simţit că n-a făcut bine când a greşit faţă de mama lui, sau faţă de orice altceva, sau a furat.  
  
Spovedeşte ceea ce ai simţit tu şi ceea ce tu ai considerat că este păcat şi Domnul te va învăţa şi îţi va deschide ochii şi pentru altceva. Dar să nu facă un mare efort de a-şi forţa mintea să considere păcat ceea ce Duhul încă nu i-a descoperit lui. Că şi acesta este un drum spre împietrire şi spre falsificarea vieţii noastre duhovniceşti în care deschizând cărţile de spovedanie ajungem să numim păcate pe care noi încă noi nu le-am simţit. În acest fel îmi aduc aminte de o întâmplare a unui tânăr de la noi de acolo, un „novy russki”. A vrut să se spovedească şi intră la părintele. Spovedania asta a făcut-o altcuiva pe urmă. Şi spune: „Părinte vreau să mă spovedesc”. Zice: „Bine, dar te-ai mai spovedit vreodată?” Zice: „Nu”. „Du-te şi ia o foaie de acolo cu păcate”. La noi la pangar sunt foi cu listă cu păcate. Şi tânărul s-a întors şi a plecat. Şi spune apoi asta altcuiva: „Măi, eu aveam ceva să-i spun lui Dumnezeu. Ce-mi dă mie foaia aia?”. Şi el a înţeles mai bine ce este spovedania decât preotul. Pentru că el avea „ceva anume” să-i spună Domnului. Acest „ceva anume”, care poate să fie o ciudăţenie de spovedanie, nu după carte, dar care îl frământa pe el îi va descoperi inima lui, o va limpezi şi Domnul îi va da vederea altora, dar să-şi urmeze glasul lăuntric şi aşa să crească întru acest glas, care este glasul Duhului Sfânt din Botez, care strigă în multe inimi dintre tinerii noştri botezaţi, care fac păcatele şi trăiesc în lumea asta, dar au Botezul asupra lor. Şi mulţi care vin după asta la Iisus Hristos spun: „Eee, de câte ori întorcându-mă de la discotecă să mă culc simţeam că parcă nu-i chiar bine ce fac eu”. Acest care-ţi pare ţie „nu chiar bine”, du-te şi spune-l. 
  
La un părinte bun, un prieten, vin doi tineri care spovedesc: „părinte noi am făcut legământ ca să nu mâncăm de frupt (dulce) atunci şi atunci. Uite am încălcat. Vino şi dezleagă-ne!”. „Dar voi ce mai faceţi?” Ei trăiau în curvie liniştiţi, fără să bage de seamă. Dar acest legământ l-au încălcat şi au simţit că au greşit. Şi părintele zice: ”Am văzut curăţenia lor”. Ei nu şi-au dat seama, dar au socotit şi au simţit ce este păcat. Domnul, socotesc şi cred, că pentru aceasta, pentru blagoslovenia şi pentru dezlegarea spovedaniei lor, au aflat şi altceva şi socotesc că-i va îndrepta pe calea cea bună. Aşa să facem şi noi. Să ne apropiem. Să ne apropiem de Iisus Hristos, ascultând de glasul care suflă în noi, smintitor de multe ori pentru regulile pe care le avem noi. Dar este un glas care duce spre Iisus Hristos.  
  
- Cum trebuie, pentru că aţi amintit de spovedanie, este bine să ne pregătim pentru spovedanie, sau pur şi simplu atunci când simţim, aşa cum spuneaţi, atunci când ne mustră conştiinţa să mergem la părintele duhovnic. Sau mai trebuie să facem şi altceva mai mult decât atât?  
  
- Eu socotesc că este bine să te duci să spovedeşti ceea pentru ce te mustră cugetul. Aşa am trăit-o şi aşa am văzut că rodeşte bine. Pentru că eu făcându-mi spovedania ca frate (de mănăstire) întru început, având şi experienţa scrierii de mai înainte, m-am trezit odată după ce mi-am tocmit spovedania: „Măi, părintele o să-mi rupă spovedania asta, n-ar fi bine s-o copiez, s-o am şi eu, s-o trag la xerox, că aşa o spovedanie extraordinară cum am făcut-o eu poate folosi şi la alţii să-i înveţe cum să se spovedească”. Foarte uşor, şi de fiecare dată când îmi făceam spovedania de acasă, cădeam în ispită, căci glasul cel străin îmi spunea: „Vai ce frumos te pocăieşti, vai cum ai putut s-o vezi şi pe asta, şi pe asta ai văzut-o, şi pe cealaltă, vai, dar acum nu te mândri şi spune: părinte m-am mândrit în timp ce-mi făceam spovedania şi chiar şi acuma când spun cad în slavă deşartă”. 
  
Să fim atenţi la gândurile care ne suflă că în aşa fel ne împrăştiem încât ajungem la nimic, batjocoriţi. De asta Iisus Hristos ne spune: „Una singură trebuieşte”. Vezi ceea ce te mustră pentru început şi nu asculta de glasul care uşor te aruncă-n mustrarea cugetului pentru tot fleacul; că ţi-ai suflat nasul şi nu departe era nu ştiu ce, că ai simţit că ai fost aşa, sau altcumva. Vezi ce este şi toate păcatele şi greşealele, pentru că noi greşim ca oameni şi să nu uităm că în tot ceasul greşim, dar spune înaintea Domnului în tot ceasul şi socotesc că Domnul dezleagă. Şi tocmai cele pentru care cugetul nu te mai mustră, deşi le-ai făcut, cunoaşte că Domnul ţi le-a iertat, tocmai pentru că nu te mai mustră, dacă tu eşti un om îmbisericit, mergi întotdeauna, păzeşti legătura cu duhovnicul, te împărtăşeşti, dacă te trezeşti că pentru unele nu te mai mustră cugetul, este pentru că te-ai rugat, ai cerut la Dumnezeu iertare, seara în rugăciune (acolo sunt spovedanii). În toate rugăciunile noastre, în majoritatea sunt spovedanii, aşa că să nu te miri că nu mai simţi cutare sau cutare, sau cutare. Domnul ştie să te ierte, dar cele ce te mustră spune-le şi mergi la duhovnicul tău.  
  
Aşa făceau şi părinţii noştri. Nu ne putem închipui în ceata Sfântului Pahomie cel Mare, care avea peste 7.000 de călugări că veneau toţi cu spovedanii de-astea de două ceasuri. Închipuiţi-vă ce este că până astăzi n-ar fi avut voie să moară toţi călugării aceia, pentru că n-ar fi terminat toţi de spovedit de atunci până acum, că astea durau sute de ani, dac-ar fi aşa. Înseamnă că ei îşi spuneau gândurile lor: asta am greşit părinte, asta am gândit, un gând, două, nu multe, dar mai des, mai bine. Decât să faci o spovedanie la cinci luni în care să-i povesteşti istorii şi biografii, autobiografii, mai bine du-te la părintele tău şi spune-i: părinte asta mi-o fost şi asta, şi îi uşurezi şi lui munca şi ţie obsesia că uiţi păcatele. Nu uiţi. Dacă te spovedeşti o dată pe an mai uiţi. Dar eu zic că nu greşeşti dacă te duci când te mustră cugetul şi spui: „Părinte asta am făcut”. Când merge părintele pe alee, sau pe unde-l vezi. Poate nu-l găseşti că este totdeauna ocupat, dar tu când l-ai găsit spune-i: am făcut aşa şi aşa. Domnul să blagoslovească. Şi când vii atunci la spovedanie nu mai eşti mustrat că l-ai uitat. Tu ai spus-o părintelui şi în dezlegarea pe care o primeşti, acolo sub epitrahil, se numără şi toate celelalte pe care le-ai spus pe drum sau în oricare alt loc. Aşa că socotesc că bine face cel care-şi cercetează duhovnicul când intră în maşină şi când vede că iese din biserică şi îi spune un cuget dacă-l mustră, bine va face decât să le poarte cu sine. 
  
Dialog de suflet, realizat la Chişinău de Stelian Gomboş 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Interviu cu Părintele Ieromonah Savatie Baştovoi p. I... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 311, Anul I, 07 noiembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!