Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Interviuri > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 311 din 07 noiembrie 2011        Toate Articolele Autorului

Interviu cu Părintele Ieromonah Savatie Baştovoi p. a II a...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Când nevoia celuilalt este nevoia mea, când bucuria celuilalt este bucuria mea, când celălalt este eu şi toţi întru toate Hristos. Asta socotesc eu că înseamnă să fim una – dialog duhovnicesc şi de suflet ziditor, cu Preacuviosul Părinte Ieromonah Savatie Baştovoi... 
  
- Da. Ce-i de făcut însă cu împietrirea inimii? Pentru că mulţi dintre noi ne simţim în această stare de împietrire. Ne simţim că nu ne putem deschide nouă, nu ne putem deschide duhovnicului, nu ne putem deschide faţă de Iisus Hristos în rugăciunea noastră. Ne simţim aşa cumva opaci faţă de toţi şi faţă de toate. De ce se ajunge la împietrirea inimii? 
  
- Pentru părăsirea vieţii bisericeşti, pentru călcarea cu bună ştiinţă a poruncilor lui Iisus Hristos. Împietrirea survine mai ales atunci când omul ştiind ce este păcatul, de bună voie calcă şi nu spovedeşte. Îndată ce ai făcut-o, ca om, de bună voie, du-te şi spune. Du-te acasă şi plângi măcar, dacă n-ajungi la duhovnic. Nu repeta o dată, de două ori păcatul cu bună ştiinţă. Vei ajunge în împietrire şi te vei întreba unde este Dumnezeu, că nu este. Să nu facem lucrul ăsta, pentru părăsirea poruncilor Domnului, pentru despărţirea de viaţa bisericească, lăsăm rugăciunea. Nu mai citim rugăciuni, nu mai citim psalmi, nu ne mai rugăm deloc, nu ne cercetăm duhovnicul, amânăm spovedania şi întâlnirea cu duhovnicul sub diverse chipuri, cum am şi spus: „Ei, am văzut că duhovnicul nu are timp, ei, ca n-am găsit un moment prielnic să-i spun tot”. Dar spune-n drum! L-ai prins de mânecă? Zii! Nu lăsa! Spune-i: părinte şi-aşa, şi-aşa, şi-aşa... Şi te-ai uşurat. Aşa că, pentru asta vine împietrirea. Şi încet-încet tot printr-o spovedanie sinceră a toată împietrirea asta: „Uite ce-am făcut. M-am ruşinat; părinte; atunci sau n-am ajuns, după aia am făcut aşa”- cu inimă simplă. Să nu ne provocăm lacrimi la spovedanie care nu ne vin atunci. Să spunem aşa cum este. Iată, părinte, asta şi asta şi asta am făcut. Şi atunci părintele dezlegându-te: „Ia şi începe din nou şi nu mai fă alea!”. Apucă-te şi puneţi un progrămel de rugăciune sau fii în rugăciune. Să nu lăsăm rugăciunea din viaţa noastră duhovnicească din care ne hrănim, ca să nu cădem în împietrire. Că după ce-am căzut în împietrire greu ieşim, greu. Dar aşa încet-încet, punându-ne program, puţină muncă şi cercetarea duhovnicului. Cine-şi părăseşte duhovnicul - de acolo vine toată suferinţa. Cine ajunge să se ruşineze de duhovnic sau să fugă cu vicleşug de el – „of ce bine că părintele nu are timp, că de fapt nu eram pregătit” - să n-avem gânduri de astea! Este un gând viclean de la vrăjmaşul şi în aşa fel va lucra încât tu mai des o să vezi că părintele n-are timp şi spui: „dar, părinte, sunteţi obosit, poate vin data viitoare”. Nu da tu sfaturi duhovnicului! Spune-i ce ai de zis. Aşa că, pentru asta ne vine împietrirea. Mai aproape de duhovnic, mai aproape de rugăciune, mai aproape de Dumnezeu! 
  
- Da. O altă meteahnă, aş putea spune a multora dintre noi, este şi cea a lenii duhovniceşti. Când nu ai chef, cum se spune, n-ai chef de nimic şi de nimeni, n-ai chef de rugăciune, de Dumnezeu, n-ai chef să mergi la Biserică. Ce înseamnă asta? 
  
- Asta înseamnă că am fost luaţi în braţe cu totul de cel care este împotriva lui Dumnezeu. Iarăşi pricinile sunt cam aceleaşi. Toate au un început şi începutul ăsta, da este lenea, este uitarea, este nepăsarea. Noi întâi uităm cine suntem şi la ce suntem chemaţi şi ne legăm cu lumea aceasta şi cădem în faptele ei. Dar după ce am căzut în faptele ei ne cuprinde o lene, aşa încât cu anevoie ne mai întoarcem la celelalte. Şi dacă zăbovim mai mult în această lene ne cuprinde deznădejdea de a ne mai întoarce la celelalte şi atunci glasul ne şopteşte că mai bine am continua astea ale lumii, măcar o bucurie să avem. Aşa că omul, iarăşi din uitare, din nepăsare şi din lene cade, dar lenea îi vine pentru că nu este profund, nu se apleacă asupra sa ca să-şi aducă aminte de moarte, ca să-şi aducă aminte de ceea ce este el şi atunci s-ar nevoi ceva mai mult şi atunci ar lăsa lenea, uitarea, uitarea de sine şi ascultarea de glasul lumii acesteia cu toate prostiile ei. Să nu ne prea amestecăm in cele ale lumii pentru că este un duh de mare trândăvie care se propovăduieşte le televizor, la radio, cu toate reclamele astea, o mare trândăvie şi curvie şi deşertăciune, dar în primul rând trândăvia asta deşartă: „Du-te... vai... reclame... merg la mare, merg la munte”. Dar din care bani mergi tu la mare şi la munte? Asta nu gândeşti tu atunci. Dar începe a visa deşertăciunile acestea şi stă în patul lui şi trândăveşte pentru că îl arată pe ăla la televizor care trândăveşte la fel ca el şi cade în duhul lumii, în duh de trândăvie ucigaşă, care să nu-l îmbrăţişăm. Toată comoditatea asta a lumii occidentale care se înfăţişează în reclame nu este nimic altceva decât o hrănire şi o întreţinere a trândăvirii care este în noi, în om, în omul leneş şi în graşi, cum este în psaltire: „Mâncat-au şi s-au închinat toţi graşii pământului, înaintea Lui vor cădea toţi cei ce se coboară în pământ” (Psalmul 36, 27). Gras nu numai în sens biologic, dar aşa ne îngrăşăm noi şi ne săturăm noi de toată spurcăciunea lumii asteia. Şi să ne mai ferim de ele, dacă tot suntem ai lui Hristos şi ne-am osebit în ceata lui. Să ne mai ferim de televizoarele astea, de porcăriile care ne stau în cale, de pretutindeni care ne asaltează şi atunci socotesc că vom mai scăpa şi de lenea asta, ca să ştim, să nu uităm ai cărui duh fii suntem, cum spune Mântuitorul: „Suntem fiii Duhului lui Hristos” care n-are nimic amestec cu lumea aceasta. Şi aşa încet-încet scăpăm: „Depărtează-te de rău şi fă binele!” (Psalmul 36, 27). Înainte de a face binele cel bisericesc, duhovnicesc, să ne depărtăm măcar de răul lumii acesteia, osebiţi-vă şi atunci să înaintăm. Dar până nu vom ieşi din răul lumii cum vom putea lupta cu lenea, cum ne vom putea ruga, dacă suntem acolo, în mijlocul lor. „Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în scaunul pierzătorilor n-a şezut” (Psalmul 1, 1). Fericiţi toţi cei care iau în serios acest cuvânt şi îl fac. 
  
- Cuvântul este foarte important, important să avem cuvintele lui Iisus Hristos, dar iată, părinte, ce vedem, dar mai ales ce auzim vorbindu-se e parcă contrariul, şi anume vorba asta in zeflemea, sau ironia care o întâlneşti la tot pasul şi la oamenii din biserică şi la oamenii care nu sunt în biserică. Ironia asta nu perverteşte puterea cuvântului şi nu te dispreţuieşte pe tine cel care ironizezi sau pe care ironizezi?  
  
- Trebuie mare atenţie cu ironia pentru că uneori ne folosim de ea, pentru că mai bine dacă vrem să ironizăm să ne învăţăm de la Iisus Hristos. În unele locuri a făcut-o şi el pentru că oamenilor s-a adresat şi le-a zis: „N-am venit să chem pe drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă” (Matei 9, 13). Adică, voi care vă credeţi drepţi, n-am venit pentru voi, staţi liniştiţi - a ironizat. Dar uitaţi-vă scopul este mântuitor. Dar noi ironizăm pentru a ne pune pe noi în valoare, pentru a ne arăta ascuţimea minţii noastre. Că noi ne-am arătat că, vai, mai ştim şi asta şi asta şi l-am batjocorit pe celălalt de lângă noi, l-am ucis, l-am ucis, pentru că nu l-am spus pentru a-l zidi. Atunci aceasta nu este de nici un folos. Să fim cu mare băgare de seamă pentru că într-adevăr toate glumele, toate ironiile pe care le facem ne deşartă cuvintele de sens, de puterea lor pe care o au şi ajungem în nimic, ajungem noi înşine o ironie, încât nici noi nu mai ştim cine suntem de fapt. Aşa că, să nu ajungem la asemenea cuvinte pentru că ceea ce vorbim socotesc că şi suntem.  
  
- Preacuvioase Părinte Savatie, o altă problemă a vremurilor noastre este împrăştierea minţii. De ce ajunge omul în situaţia aceasta şi ce e de făcut ca să se adune întru sine, să-şi facă rânduială din nou în minte? 
  
- Am mai zis, eu cred că prima treaptă, şi asta ne-o spune David, asta ne-o spune Scriptura, este să ne îndepărtăm de la rău. Înainte de a încerca a face binele, acest mare bine care este în neîmprăştierea minţii, când neîmprăştierea minţii vine din regăsirea şi restabilirea integrităţii noastre ca făptură care suntem alcătuiţi din trup şi din duh şi când duhul stăpânitor îşi reia locul lui cel drept în alcătuirea noastră, când nu se mai împrăştie devine ceea ce este el, devine puternic, devine stăpânitor. Aşa că până a ajunge la acest mare bine trebuie să ne îndepărtăm de răul în care ne aflăm, în mijlocul căruia trăim şi zăcem, răul lumii acesteia din care şi noi facem parte pentru că şi noi suntem în lumea aceasta şi mai ales noi suntem lumea aceasta. Să nu uităm să ne îndepărtăm, am zis simplu vorbind, de la toate lucrurile astea care nu ne aduc nici un folos. Primul lucru să întrebăm la ce ne folosesc şi zic aici ceasurile pe care le petrecem la televizor. Întreabă-te la ce-ţi folosesc şi dacă nu le găseşti vreo utilitate, nu mai fă. Când te duci încolo sau încoace, întreabă-te de ce mergi şi unde mergi şi până la urmă care este finalitatea. Nu este nici o finalitate. Nu le mai fă şi adună-ţi tu timpul tău, fii stăpân pe timpul tău. Tot timpul ăsta umple-l cu ceva, dă hrană bună minţii, pentru că mintea ta cu ce o vei hrăni, aceea va fi, că este ca o moară, dar este şi liberă şi are puterea de la Dumnezeu, ca dovadă a nemuririi şi stăpânirii sufletului nostru, are puterea de a umbla într-o clipită: acuma-i la stele, acuma-i la mare, acuma-i la capătul lumii, acuma-i la un om sau la celălalt. Are flexibilitatea şi puterea de a umbla unde vrea. Ăsta este sufletul nostru şi socotesc că acolo unde este mintea noastră, acolo este sufletul nostru, şi acolo unde este sufletul nostru suntem noi. Aşa că să fim cu băgare de seamă. Tocmai din această cauză cu atâta asprime vorbesc Părinţii despre împrăştierea minţii, tocmai din această cauză Iisus Hristos ne spune că cel care a fost cu mintea după o femeie a şi păcătuit cu ea, tocmai pentru că mintea noastră este din sufletul nostru şi unde umblă mintea noastră acolo sufletul nostru şi noi întregi suntem. Din cauza asta ce hrană dăm minţii noastre, mintea noastră are puterea şi însuşirea de a se mula după toate ce le vede şi le trăieşte atunci să scoatem din ea toată spurcăciunea, să nu mai hrănim pentru că noi înşine avem destulă spurcăciune, care va hrăni mult timp mintea noastră în aşa fel încât nu o vom putea stăpâni, chiar de ne vom duce în pustie. Ce să mai zic dacă noi tot timpul hrănim cu cele din jurul nostru. Să scoatem cât putem toată prostia televizoarelor. După asta, cu oamenii deşerţi să nu ne mai întâlnim, să n-avem amestec cu oamenii deşerţi care nu ne vorbesc nouă cele bune, care caută deşertăciunea lumii acesteia, pentru că la fel ca şi ei vom fi. „Cu cel înţelept, înţelept vei fi, cu cel cuvios, cuvios vei fi, cu cel îndărătnic te vei îndărătnici”. Şi asta o vedem noi. Oamenii răi, prieteşugurile rele strică obiceiurile bune, spune Apostolul Pavel. Dar era o zicală încă de la grecii vechi, aşa încât să urmăm acest drum şi aşa să ne regăsim pe noi şi să avem confort psihologic, duhovnicesc pentru a ne păzi mintea noastră în cele bune hrănind-o în locul hranei vechi cu cuvinte din Sfânta Scriptură. 
  
Să citim Sfânta Evanghelie zilnic, să citim din Psalmi, să citim din tâlcuirile la Sfânta Evanghelie, pentru că nevoie este minţii păcătoase şi minţii robite de patimi să înţeleagă cuvântul Evangheliei. Să citim tâlcuirea Părinţilor care au făcut-o pentru noi, cei mai greoi la minte. Şi aşa hrănindu-ne mintea, făcând prietenii duhovniceşti cu oameni duhovniceşti, în primul rând apropiindu-ne de duhovnic, fiind mai des în Biserică, dar şi acasă în Scriptură, dar încet, încet osebindu-ne, însingurându-ne, în aşa fel încât şi mintea noastră urmând voinţei noastre se va unifica şi va ajunge la neîmprăştierea, cea care nu este altceva decât distrugere şi această împrăştiere este moarte sufletului, descompunerea sufletului, aşa cum putrezirea trupului este descompunerea trupului, aşa împrăştierea minţii este descompunerea şi ceea ce ar putea fi putrezirea sufletului, a duhului nostru. Să nu lăsăm viermişorii ăştia să ne ia, ci să-i smulgem şi să-i aruncăm, să-i băgăm la oţet sau la ce ştim, care este postul, nevoinţa, toată asprimea şi în aşa fel ne vom salva duhurile noastre şi cu alifia împărtăşaniei, ele îşi vor reveni şi vor fi vii. 
  
- Da aşa este. Însă ne atrage atenţia Sfântul Serafim şi Cuviosul Siluan, mai aproape de noi, că şi postul şi nevoinţa şi privegherile nu-s decât mijloace pentru dobândirea Duhului Sfânt. Vreau să vă întreb, părinte, pentru că resimt lucrul ăsta la tot pasul, în mine, la cei de lângă mine: De ce creştinul, fie creştinul ortodox, nu mai caută Duhul Sfânt, nu-l cunoaşte pe Duhul Sfânt. 
  
- Tocmai pentru că, am zis, oamenii s-au amestecat cu lumea şi cu faptele lumii acesteia şi-n loc să ducă biserica în lume - „Cu pace să ieşim” - în loc să ducă ei duhul păcii pe care îl primim de la Iisus Hristos în Sfânta Liturghie, să-l ducă-n lume, au adus lumea în biserică. Şi în acest fel ne-am încălzit aşa de binişor cu toată spurcăciunea lumii, încât neavând învăţători care să ne spună că nu aceasta este vieţuirea pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu, am luat de bună şi am considerat că ăsta este creştinismul, dar creştinismul este ceva mult mai adânc, mai răscolitor. Aşa că dacă oamenii au ajuns să nu mai caute pe Duhul Sfânt, este pentru că socotesc că ceea ce au ei este suficient, şi că ce fac ei este chiar creştinismul şi viaţa bisericească. Dar se înşeală amarnic. Pentru că sunt mulţi aşa, da sunt mulţi aşa, dar Ioan Gură de Aur atunci când a fost întrebat: „Dar ce noi nu ne vom mântui? Numai călugării cei din munţi?”. Şi Ioan Gură de Aur cu multă ironie duhovnicească le spune: „Dar cine-a zis că toţi se vor mântui?”. Aşa şi noi, să nu cădem în ispita autosuficienţei, că ceea ce facem noi este ceea ce trebuie chiar dintru început, să lăsăm la o parte sfinţii, să lăsăm la o parte Sfânta Evanghelie şi să nu cădem în ispita de a spune: „Aceasta a fost cândva, astăzi nu se poate, sunt alte vremuri. Atmosfera culturală ne impune un alt fel de trai şi de a vedea lucrurile şi credem că şi Biserica este timpul să se adapteze şi să nu mai fie aşa de închistată”. Aşa că din cauza ispitei acesteia prosteşti, oamenii ajung să nu mai caute pe Duhul Sfânt şi ajung să-şi irosească viaţa. Se ostenesc, se scoală dimineaţa, merg la biserică, măcar singura osteneală pe care o fac, dar o fac degeaba pentru că nu ştiu de ce o fac. Aşa că să ne întoarcem, să lepădăm prostiile astea de la noi şi să primim Evanghelia şi sfinţii chiar dacă noi vedem că nu facem ceea ce citim, vedem că ne mustră ceea ce citim, şi chiar dacă nu vrem să începem a face, dar măcar să nu spunem: „Astea-s prostii din patericuri, poveşti, aşa ceva nu se poate face”. Dar să spunem: „Eu nu pot face, dar fericiţi cei care au făcut. Rugaţi-vă pentru mine, sfinţilor Macarie, Arsenie, care puteaţi să staţi în stările astea. Eu nu pot”. Dar cinsteşte pe Sfinţii lui Dumnezeu. Nu da cu piciorul, aşa încât ajungi pe la facultate şi sunt profesori care spun că patericurile astea-s invenţii. „Cum nu poate face aşa? Ce-s cu proştii ăia că or stat în Lavra la Pecerska şi s-or închis aşa? Oare Dumnezeu vrea aşa ceva?”. Bine tu nu poţi face asta, dar nu huli. Şi zic, este un bun început că „duhul umilit şi smerit Dumnezeu nu-l va urgisi”. Nu zic acuma ca toţi să ne apucăm să facem, bine ar fi, dar totuşi Dumnezeu nu ne-a cerut să stăm pe stâlpi. Este adevărat că nu ne-a cerut să stăm pe stâlp, e adevărat că nu ne-a cerut să stăm zece ceasuri în picioare. Toate astea sunt adevărate şi nimeni nu ne cere şi nici până astăzi nu le cere. Omul le-a făcut de bună voie, dar să nu-l hulesc pe cel care le-a făcut. Când am văzut că Dumnezeu a binevoit în el, îi văd moaştele, mă închin la ele, să nu hulesc Duhul Sfânt, chiar dacă eu nu voiesc să fac (urmez) asta. Şi este un bun început şi socotesc că Dumnezeu va căuta la inima smerită. Asta-i viaţa. Şi Dumnezeu dă Duhul Sfânt, Cel pe care nu-l caută creştinii noştri, pentru o astfel de atitudine decentă măcar, cuvioasă. Pentru că este moştenirea Bisericii la care tu mergi, moştenire de mii de ani şi dacă tu aşa de uşor o calci în picioare, de ce mai mergi la biserica asta? Dacă socoteşti că ea 2000 de ani a greşit, de ce mai mergi la ea?  
  
- Aţi pomenit de Sfinţi şi îmi vine în acum în minte un cuvânt de la Cuviosul Paisie Aghioritul, un sfânt al zilelor noastre, care spunea că mulţi sfinţi ar fi dorit să trăiască în vremurile noastre ca să se nevoiască. La ce credeţi că făcea referire Cuviosul Paisie? 
  
- Tocmai la starea pe care am descris-o, că a intrat duhul lumesc în Biserică, că ni se vorbeşte despre împărtăşanie ca despre un pericol pentru viaţa noastră. „Vă împărtăşiţi şi o să vă îndrăciţi” - auzi astfel de expresii de la preoţi. „Să nu se împărtăşească aşa des să nu se îndrăcească”. Şi astfel de nebunie care bântuie în minţile noastre, timpul nostru şi cu adevărat este o mare nevoinţă să faci cele ale Domnului astăzi în Biserică şi să rabzi toată tensiunea celor îndreptaţi cu antenele lor de nici nu ştiu cum să-i numesc, care te văd şi cum ai păşit, cum te-ai întors: „Ăsta-i ăla care se împărtăşeşte, ăsta-i ăla care ce l-o apucat, se roagă noaptea. Sunt nebuni ăştia. Ăsta e aşa...” socotesc că asta este o nevoinţă ca să rabzi toate, să vezi toate astea, să duci durerea asta în inima ta pentru că este Biserica pe care a lăsat-o Hristos oamenilor, este Biserica pe care Iisus Hristos a agonisit-o cu scump sângele Său. Şi această Biserică ce-am făcut noi dintr-însa şi ce facem? Durerea pe care o duci în vremurile noastre, tocmai pentru vederea a ceea în ce trăim este nevoinţa la care cred că se referea Sfântul Paisie Aghioritul. Pentru că, cu adevărat, şi aceasta este mai mare, ne spun părinţii, decât toate nevoinţele şi pustniciile celor vechi, care trăind într-un oarecare confort bisericesc erau păziţi de episcopii care făceau sinoade în care luau nişte hotărâri bune, în care erau atâţia sfinţi adunaţi la o grămadă în toate pustiile, pe care noi îi cinstim acuma. Şi îi cinstim: cei 20.000 de mucenici. Mă gândesc acum să vină o prigoană, de unde scoatem noi 20.000 de mii de mucenici? Vă daţi seama ce vremuri. Nu zic că erau mai bune, dar se vede că era altă atmosferă. Nu zic că era o Biserică mai bună, era o atmosferă care noi astăzi n-o mai avem şi vieţuirea astăzi ni se socoate nouă nevoinţă desăvârşită şi suficientă dacă nu vom cârti, dacă nu ne vom sminti şi dacă nu ne vom ridica împotriva Bisericii şi nu ne vom osebi de adunarea din care facem parte, cu toate smintelile acestei adunări, că mulţi au ispita de a se osebi văzând păcatele preoţilor şi ale ierarhilor, cad în ispita de a se osebi şi de a face biserică aparte. Şi avem din astea.  
  
Dar cei care înfruntă şi rabdă cu smerenie şi cu rugăciune şi cu dragoste, tot ceea ce noi facem şi cei din jurul nostru, această nevoinţa pe care mulţi sfinţi poate şi-ar fi dorit-o şi de aceea socotesc că trăim un timp care nu este lipsit de sfinţi. Avem mulţi sfinţi pe care nu-i cunoaştem, tocmai pentru că trăim în vremea în care sfinţii nu sunt cinstiţi, pentru că dacă Sfântul Simeon Noul Teologul şi l-a cinstit deodată, încă nu murise bine părintele lui duhovnicesc, Simeon a şi început să-i facă slujba. Noi astăzi avem mulţi sfinţi printre noi şi moaştele de acuma le ştim, şi totuşi nu cinstim şi spunem: „Numai nu sfinţi la noi astăzi, noi suntem cei mai mari sfinţi. Cutare, cutare şi cutare. Noi vă arătăm etalonul sfinţeniei... domn profesor şi aşa mai departe”. Aşa că este un timp în care trebuie mare nevoinţă în care să rabzi cu înţelepciune.  
  
- Cum vedeţi vremurile astea pe care le-aţi descris şi caracterizat atât de bine? Seamănă ele cu vremurile de pe urmă, cu vremea cernerii?  
  
- Fără îndoială că este o vreme a cernerii. Văd toţi şi ne spun şi părinţii noştri care-i mai avem şi bătrânul meu Selafiil (trecut între timp la cele veşnice) şi Părintele Rafail Noica mi-a zis că a fost în Sfântul Munte Athos la Părintele Iosif Vatopedinul (născut şi el între timp, în viaţa cea cerească şi veşnică) şi acelaşi lucru spune, că nu mai este vremea pentru a lucra nimic. Este vremea pentru a ne ruga şi a ne păzi, a aştepta, pentru că fără îndoială este vremea cernerii şi fiecare dintre noi să se simtă în această sită care-l clatină de colo în colo. Iaca-iaca o gaură prin care poate cade şi tot ne ridicăm iarăşi şi iarăşi, pentru că se cerne şi noi vedem pe noi înşine şi pe fraţii noştri câţi cad din Biserică, câţi cad în plasele lumii acesteia. Şi fiecare dintre noi ştie şi cunoaşte astfel de oameni. Aşa că se ne rugăm şi să ne păzim. Este vreme grea, este vremea libertăţii în care fiecare este lăsat să facă ceea ce vrea şi de va voi să facă bine, bine va face, dar va voi să facă rău, rău va face, nu-l opreşte nimic. Înainte erau legi care-l opreau. Acuma legile se ridică chiar şi a lumii acesteia pentru că se îngăduie lucruri pentru care mai înainte se făcea puşcărie (nota autorului: cum ar fi avortul, homosexualitatea şi pedofilia. În Republica Moldova, de exemplu, vârsta permisă a relaţiilor sexuale liber consimţite a coborât de la 16 la 13 ani, ş.a.), acuma iată nu se mai face şi cred că încet-încet se vor ajunge la libertăţi şi mai mari încât cine va voi să facă rău îl va face şi cine va voi să facă bine, va face, după cum avem şi în Sfânta Scriptură la Apocalipsă: „Cine vrea să se spurce, mai spurcă-se şi cine să se sfinţească, mai sfinţească-se”. Aşa că şi pe noi Dumnezeu să ne ajute să vedem în care parte mergem, veghind asupra noastră înşine să lucrăm pentru că liberi suntem şi de la Dumnezeu şi de la oameni să lucrăm ce vrem. 
  
- Aţi spus că este vremea de rugăciune. Ori spuneaţi mai înainte, constatăm şi noi că totuşi omul nu-şi face vreme de rugăciune. Cum poate totuşi omul acesta al veacului XXI care putem să-l caracterizăm ca omul cu agendă plină, are o agendă în fiecare zi, cumva impusă de context sau el şi-o umple şi spune nu mai am timp. Dimineaţa nu am timp că de abia mă pot trezi, seara sunt frânt de obosit. Totuşi cum se poate ruga? Există o şansă, o posibilitate, o alternativă pentru omul prins în atâtea lucruri să se roage. Şi cum să se roage? 
  
- Fără îndoială, de aceea am şi zis, oamenii aceştia cu agenda plină, îi vedem stând la televizor câte două ceasuri, patru ceasuri, cinci ceasuri, fără să bage de seamă şi zic destul îi este să scoată televizorul şi timpul ăla de la televizor. Un ceas, jumătate de ceas pe zi să se roage şi socotesc că, cu timpul vom vedeam că avem mult mai mult timp pentru rugăciune. Sunt o mulţime de lucruri pe care noi le putem scoate din viaţa noastră fără ca viaţa noastră să devină mai săracă. Şi dacă vom umple aceste goluri lăsate de lucrurile deşarte cu o rugăciune, viaţa noastră va fi şi mai plină şi vom avea şi limpezimea de a alege şi de a cunoaşte ce trebuie să facem în toată ziua, aşa fel încât nu vom mai avea nevoie de agendă, vom şti ce trebuie să facem şi nu va mai fi împrăştierea asta. Din cauza împrăştierii omul are nevoie de toate astea. Să cunoască mai bine ce are de făcut. Dar asta şi prin rugăciune, puţină rugăciune. Să nu lase chiar nimic. Dimineaţa dacă s-a sculat, nimeni nu-i spune să facă jumătate de oră de rugăciune. Cinci minute, dar trei minute, dar un minut să spui: „Binecuvântat eşti Dumnezeul nostru”. Să facă o închinăciune din toată inima lui, să-i facă o spovedanie: „Doamne lumea aceasta o aleg în loc de Tine, că iată te las şi ies în lume, şi iarăşi nu mă rog. Binecuvintează Tu toate intrările şi ieşirile mele şi cunoaşte cine sunt eu şi neputinţa mea şi ajută-mă să ies odată din toate astea în care mă aflu”. Destul îi este lui jumătate de minut de va face o spovedanie de-asta din inima lui şi va ieşi, socotesc că Domnul şi peste zi îi va trezi suspinul ăsta în inimă şi seara când ajunge să spună: „Doamne toată ziua am dat-o lumii acesteia şi în deşert am cheltuit ziua că am putut să stau cu un om la vorbă două ceasuri şi în stradă m-am întâlnit cu unul şi jumătate de oră am vorbit. Nici nu am băgat de seamă cum o trecut, dar Ţie nici trei minute nu ţi le dau, pentru că aşa sunt eu. Caută spre mine, învaţă-mă, ajută-mă să ies odată şi odată şi să nu mor aşa”. Zii aşa şi fă cruce la pat cu toată neputinţa ta, cunoscându-ţi smerenia, nu ascunzându-te de Dumnezeu cu ruşine îngâmfată ca Adam, că „vai iar nu-mi fac pravila”. N-o vrut Dumnezeu pravilă de la tine, dar spune ce-ai mai făcut, zii ce mai simţi şi cere binecuvântare peste tine. Nu te ruşina.  
  
Nu zi că Domnul nu mă va binecuvânta pe mine care nu-mi fac pravila. Cere şi Domnul te va binecuvânta şi când vei cunoaşte asta, vei suspina şi vei plânge şi vei binecuvânta pe El şi aşa încet vei ajunge să simţi nevoia să mai stai cu acest Dumnezeu bun şi iubitor de oameni care toate ţi le iartă şi te aşteaptă cu blândeţe adâncă şi înduioşătoare, pe tine cel care nu-i acorzi nici o importanţă şi vei sta cu El şi atunci aceasta nu va mai fi o problemă şi astfel de întrebări vor dispărea, că Duhul te va învăţa ce este rugăciunea. Asta să facem. Lăsaţi, scoateţi de tot pravile din mintea voastră dacă ele vă împovărează şi vă despart de Dumnezeu şi „mărturisiţi-vă Domnului că este bun, că în veac este mila Lui”. Faceţi asta dimineaţa, seara şi de câte ori vă aduceţi aminte de El şi El nu ne va uita.  
  
- Preacuvioase Părinte Savatie, credinţa noastră este o credinţă a bucuriei şi cu toate astea vedem că marea majoritate a creştinilor noştri sunt aşa mai posaci, mai posomorâţi, trişti aş putea spune. Cum poate un creştin, sau ce trebuie să facă ca să redescopere bucuria credinţei în Hristos, bucuria vieţii în Hristos? 
  
- Trebuie să-l cunoască pe Hristos şi să nu mai trăiască în închipuirile minţii sale, ca şi aseară când a afirmat cineva că „în Ortodoxie eu deznădăjduiesc, mă duc la alte confesiuni” ... . Asta pentru că n-ai cunoscut ce este Ortodoxia. Nici nu ştii în care Biserică mergi şi de ce mergi acolo, pentru trândăvirea şi trăirea, înţepenirea în mintea noastră, în formele noastre, ne apropiem de biserică pradă de aceste forme. 
  
Să-l cunoaştem pe Iisus Hristos Cel care a sfărâmat legea pentru a ne da nouă vremea harului şi a dragostei şi dacă şi aşa te împovărează şi oboseşti şi nu-ţi este de nici un folos, încearcă şi fă ceea ce vrei tu să faci. Cum vrei să te rogi? Vreau aşa că uneori părinte citesc mai bine din psalmi. Dar citeşte mai bine din psalmi. Fă ceea ce-ţi este în duh. Azi aşa, mâine aşa şi vei avea bucurie, vei avea bucurie. Cunoaşte pe Iisus Hristos, apropie-te de El! Te obosesc formele, dar roagă-te şi mergi, mergi cum ştii. Să nu cazi! Cum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „Aţi luat un duh al slobozeniei, un duh al libertăţii. Numai că libertatea voastră să nu fie spre păcat, spre plinirea patimilor trupeşti”.  
  
Aşa că în acest duh al slobozeniei trebuie să umblăm. Citiţi. Eu văd, creştinii noştri nu citesc deloc, sau foarte rar, Epistolele lui Pavel, Epistolele Apostolilor care ne învaţă viaţa duhovnicească şi bisericească. Asta sunt Epistolele: felul de-a ne ruga, felul de-a ne purta, felul de-a posti, cum postim, cum facem. Ne spune Apostolul Pavel: „Cine posteşte pentru Domnul posteşte, cine nu posteşte pentru Domnul nu posteşte”, cine face una, dar vezi cugetul tău ce spune. Fă înainte de a face un lucru înţelegere cu Dumnezeu, un legământ: „Doamne Tu ştii că mă duc la omul acesta sau că gust din această mâncare, dar asta ca să nu-l supăr pe el”. Dar vezi cugetul tău. Dacă aşa este în cugetul tău fă-o, dar nu te mai tulbura şi orice alt lucru de la oameni care nu mai fac legământ cu Dumnezeu, dar cu cărticelele de sfaturi duhovniceşti pe care le citesc şi atunci suferă, pentru că într-un loc scrie aşa, dar în alt loc scrie aşa. Şi de ce părintele cutare zice aşa, dar părintele aşa, pentru că sunt în duhul libertăţii, cel al noului legământ. Unul are dreptate şi celălalt are dreptate, dar tu ce alegi? Problema este de tine. Tu, cine eşti? Care sfat ţi se potriveşte ţie? Tocmai, iarăşi ne întoarcem, pentru că nu te cunoşti pe tine, suferi, pentru că nu ştii care sfat să alegi, pentru că nu ştii cine eşti tu. Aşa că să ne întoarcem la noi şi vom avea bucurie, mergând cu mai multă îndrăzneală, îndrăzneală pe care am avut-o în lume, până la a veni în Biserică când am lăsat-o la poartă şi am îmbrăcat toată uscăciunea asta, care este străină de Ortodoxie. Asta nu este Ortodoxie. Nu aşa a fost Biserica. Am moştenit acum câteva secole, tocmai de care nu ne sunt proprii nouă şi vin şi se bat cu pumnul în piept şi zic: „Uite ăştia aduc modernism şi ne calcă nouă ceea ce ne-or lăsat părinţii noştri. Da părinţii noştri ne-or lăsat, avem de două sute de ani toată moştenirea asta, uscăciunea asta”. 
  
Să ne întoarcem la Sfânta Evanghelie, la Sfinţii Apostoli, la slujbele noastre bisericeşti. Dacă le vom citi, vom fi mai atenţi la Liturghie, chiar şi la Vecernie şi la rugăciunile care le avem. Sunt minunate şi să ne învăţăm din ele. Să mai citim din Sfinţii Părinţi, din Ioan Gură de Aur, din Grigorie de Nyssa, din toţi care-i avem. Să nu-i lăsăm. Ortodoxia are o mare bogăţie. Nu se termină prin a învăţa să pui lumânare în partea dreaptă sau în stânga. Nu s-a terminat Ortodoxia cu un carneţel din ăsta. Aşa fac ăştia cu sectişoarele lor care fac cursuri şi într-o lună eşti propovăduitor, poţi să vesteşti Evanghelia la toată lumea. Dar la noi nu se termină. Noi toată viaţa avem ce învăţa, avem o moştenire, avem Sfânta Scriptură. Să le cercetăm şi socotesc că de acolo multă bucurie vom trage. Vom căpăta libertatea pentru că autorităţile la care vom face referinţă nu vor fi părintele cutare sau cutare, vor fi Sfântul Apostol Pavel, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile şi mai presus de toate, Iisus Hristos. Dar pentru că nu ştim Scriptura, nu citim, pentru că nu ştim, atunci ne poticnim în diferite sfaturi şi practici care le vedem în jurul nostru şi ele atunci când nu se potrivesc sufletului nostru suferim şi nu avem cu ce să ne apărăm. Nu avem replică, pentru că noi am fost obişnuiţi şi trăim într-o lume în care întotdeauna trebuie să ai o replică. Gata trebuie să ai un as în mânecă. Aşa că asul în mânecă îl vom avea dacă vom citi şi vom cunoaşte şi vom fi mai odihniţi, dar nedespărţiţi de duhovnic, ca duhovnicul să acopere toate. Şi dacă vrei să ai bucurie, roagă-te Domnului ca să-ţi dea un duhovnic pe bucuria inimii tale, pe voia inimii tale, căci aceasta ne învaţă şi aceasta este duhovnicie. Aşa făceau părinţii, se duceau şi-şi căutau duhovnic şi se lipeau de duhovnic. Nu veneau şi nu erau mâhniţi aşa, nu erau obligaţi să se spovedească la cineva anume. Aşa că să ne întoarcem la ceea ce este Biserica şi să nu mai rămânem în mustrările noastre de cuget că nu ne sunt de folos. 
  
- Preacuvioase Părinte Savatie aţi spus la un moment dat că în zilele noastre Sfinţii nu mai sunt cinstiţi. Însă tot în dialogul nostru aţi spus că există sfinţi printre noi şi credem că există şi pentru aceşti sfinţi, ştim că Dumnezeu ţine lumea şi ne ţine şi pe noi în viaţă. Acum aş vrea să vă întreb, este o întrebare poate personală: De ce sfânt sau sfinţi sunteţi Sfinţia voastră mai apropiat şi ce folos aveţi din această apropiere, această legătură pe care o aveţi cu aceşti Sfinţi? 
  
- Mai întâi cu Apostolul Pavel şi cu Sfântul Ioan Gură de Aur, apostolul pentru învăţătura dragostei şi a libertăţii, Pavel care ne-o dă atât de clar şi de limpede şi cu atâta putere, pe înţelesul nostru, dacă vom citi Epistolele vom găsi. Pentru că a fost iubit şi a iubit pe Iisus Hristos. Şi pe Ioan Gură de Aur pentru Liturghie şi pentru că este în acelaşi duh şi de acelaşi legământ şi prietenie cu Pavel, pentru că-i avem şi împreună îi cinstesc pentru Liturghie şi pentru dragoste, şi pentru pogorământul şi înţelepciunea cu care au lucrat cu păcătoşii, care reieşea din dragostea pe care-o aveau şi dragostea era de la Iisus Hristos, care a venit să ne mântuiască pe noi, pentru jertfa cu care s-au jertfit pentru Biserică şi pentru aproapele lor, şi pentru că ceea ce au vorbit au şi făcut şi ne sunt nouă pildă tuturor. Socotesc că strălucesc în Biserică marii noştri luminători şi nu în zadar Iisus Hristos ne-a lăsat Liturghia de la Ioan, în felul în care el ne-a potrivit-o. Acesta este mare, mare sfânt şi stâlp al Bisericii dacă Iisus Hristos a binevoit ca jertfa Lui să fie adusă aşa cum a rostit-o şi a trăit-o în inima lui Ioan, în multe locuri. În primul rând. După asta mulţi călugări: Antonie cel Mare, Sfinţii Părinţi din Pateric, Antonie, Pahomie sau alţii pe care-i pomenesc cu multă dragoste. Mai am şi câţiva Sfinţi nebuni (pentru Hristos): Sfântul Simeon cel nebun, Alexie, Andrei cel Nebun, toţi sfinţii ăştia, Moise Arapul, toţi sfinţii ăştia mari, am o mulţime, mai ales din cei care de multe ori, stau şi mă gândesc, lumea îi lasă la o parte, pentru că pe Sfântul Ioan puţini îl cinstesc, deşi merg la Liturghia lui. Tocmai pentru că ne-am ferit de Liturghie îl pomenim dar nu ştim cine a fost şi ce-a făcut. Sfântul Apostol Pavel, da Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel îi prăsnuim vara şi atunci mergem la multe hramuri. Dar nu-i citeşte nimeni Epistolele. Sfinţii pustiei şi Antonie, şi toţi sfinţii, puţini le ştiu. Avem alţii câţiva, dar eu i-am iubit şi m-or ajutat în toată viaţa mea şi în tot ceea ce fac şi mulţumesc lui Dumnezeu că ni i-a lăsat şi pentru învăţătura pe care ne-au lăsat-o ei şi felul de-a înţelege drept Biserica şi Evanghelia, moştenire fără de care eu nu ştiu ce-ar fi fost astăzi dacă n-am fi avut pe Pavel care să ne tâlcuiască viaţa noastră bisericească, şi pe Ioan să o ducă mai departe şi pe toţi care din duhul lor şi duhul lor, pentru că este acelaşi duh al lui Iisus Hristos, trăiesc în lumea asta. 
  
- Dintre Sfinţii şi Părinţii contemporani care vă sunt cei mai apropiaţi de suflet?  
  
- Sfântul Siluan, Părintele Sofronie, pentru că este acelaşi duh, de fapt e acelaşi şi alţii nu prea ştiu eu mulţi. Dar mai întâi de toate, părintele meu, pentru că eu socotesc că e un părinte mare şi un sfânt al lui Dumnezeu deopotrivă cu sfinţii cei care sunt în ceruri şi ca unul trecut printre ei e bătrânul meu Selafiil, pe care-l iubesc deşi pentru mulţi este sminteală pentru că oamenii au încetat să mai trăiască duhovnicia aşa cum trebuie. Fiecare dacă-l va vedea pe duhovnicul său ca pe un sfânt, ca pe cei din ceruri, nu va greşi, dimpotrivă bine va face şi dacă va lua cuvântul lui ca din gura lui Dumnezeu. De aceea o zic cu toată dragostea şi că asta mi-i părintele unul dintre sfinţii care trăiesc astăzi şi pe care eu îl cinstesc şi mulţumesc lui Dumnezeu de binecuvântarea de a mi-l fi dat în cale şi cel mai mare dintre toate darurile care mi le-o dat Dumnezeu este că mi l-a dat pe părintele Selafiil care să mă binecuvinteze şi să mă călăuzească. Cel mai mare dar al nostru să-l ştim este ca Dumnezeu să ne dea un părinte duhovnicesc care să ne nască în duh, căci spune Sfântul Simeon Noul Teolog, care mult vorbeşte despre duhovnicie că aşa cum în viaţa trupească nimeni nu se poate naşte fără un părinte (trupesc), în viaţa duhovnicească tot nimeni nu se poate naşte fără un părinte (duhovnicesc). Cine s-a născut, în duhul s-a născut, pentru că un părinte care avea duh le-a dat acest duh şi i-a născut. De aceea cel mai mare dar este, spune Sfântul Simeon, cred ca chiar mai mare decât Botezul, căci mulţi s-au botezat, dar neavând călăuzitori s-au pierdut, deşi pare smintitor, dar acesta este botezul cel adevărat şi naşterea în duh adevărat este de la părintele duhovnicesc, spune Sfântul Simeon, care nu este altceva sau ceva mai mult decât Botezul, dar reiese din el şi împlineşte şi împreună lucrează pentru că aşa este Biserica şi Iisus Hristos nu ne-a lăsat Botezul fără duhovnic şi duhovnicii fără botez. De aceea asta zic şi mulţumesc lui Dumnezeu. Şi alţii am văzut, am ştiut, dar lumea se sminteşte să audă de sfinţi printre noi. Dar mai sunt alţii pe care eu îi cinstesc, dar despre care încă, poate nu pot spune. 
  
- Preacuvioase Părinte Savatie, acum, la finalul dialogului nostru, pentru care vă mulţumesc in mod deosebit, dorindu-vă să aveţi în continuare perte de mult spor şi de multe împliniri duhovniceşti, aş vrea să vă întreb dacă cineva dintre cei care ne citesc aceste rânduri, ziditoare de suflet, şi-ar pune întrebarea şi v-ar pune întrebarea în duh: „Ce să fac părinte ca să mă mântuiesc?”. Ce aţi răspunde? 
  
- Iubeşte pe Dumnezeu din toată inima ta şi din tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi şi te vei mântui!... 
  
Dialog de suflet, realizat la Chişinău de Stelian Gomboş 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Interviu cu Părintele Ieromonah Savatie Baştovoi p. a II a... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 311, Anul I, 07 noiembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!