Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   


Autor: Dan Floriţa Seracin         Publicat în: Ediţia nr. 493 din 07 mai 2012        Toate Articolele Autorului

Întâlnire în zori (2)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
ÎNTÂLNIRE ÎN ZORI (2) 
  
Afară ceaţa persista, se părea chiar că, în apropierea râului, densitatea ei crescuse. Trăsura mă aştepta cuminte la marginea trotuarului, vizitiul moţăia gârbovit pe capră, parcă imitându-l, calul cel negru îşi plecase şi el capul adânc spre sol. Omul acceptase fără obiecţii să mă aştepte, imediat ce opriserăm în dreptul Casei de cultură îmi spusesem că puteam renunţa la serviciile lui, dar mă gândisem cu duioşie la porţia de hrană a bietului Corvin, îmi rămăseseră în minte cuvintele cu care stăpânul său îl îmboldise la plecarea din faţa gării: Dii, moşnege, astăzi se pare că vei avea şi tu ce să mănânci!... Apoi mai era şi pâcla aceea neobişnuită, care nu-mi îngăduia să mă simt în largul meu, încât prezenţa cuiva îmi era necesară, de parcă m-aş fi aventurat în necunoscut. 
  
Să mergem, rostisem hotărât, imediat ce mă văzusem reinstalat pe pernele trăsurii. Aşadar, pe Carpaţi 13, se întorsese spre mine vizitiul. Confirmasem doar cu jumătate de voce,  
  
nemaifiind sigur dacă îi spusesem sau nu omului unde voiam în cele din urmă să ajung. Copitele calului îşi reluaseră treapădul obosit pe asfalt. Chiar până în faţa casei n-am să vă pot duce, se răsucise şi mai mult, cu întreg trupul, vizitiul spre mine, în timp ce traversam podul de fier, a cărui structură metalică răspundea ca un ecou ţăcănitului paşilor bătrânului patruped, asta din pricina haitei de câini ce bântuie pe aici. Se reped la bietul cal, de nu o mai pot scoate la capăt cu ei. Dar am un loc unde vă pot lăsa la o aruncătură de băţ. Nu de puţine ori întâmpin acolo clienţi înainte de a face cale întoarsă ... Nu trebuie să-mi plătiţi aşteptarea.  
  
Întâlnirea cu câinii se produsese curând. La început, îmi ieşiseră în cale câţiva puiandri, parcă puşi pe joacă, schelălăind. Grosul haitei, începeam să disting prin pâclă, pe măsură ce înaintam, zăcea pe caldarâm chiar în faţa casei cu numărul 13. Era o clădire cu parter înalt, în stil Bauhaus, cum îşi construiau unii oameni cu dare de mână prin anii '40 ai veacului trecut. Pereţii ei exteriori erau traşi în terranovă galbenă, care, însă, din păcate, începuse să se umfle, ba chiar să cadă, descoperind cărămida, mai cu seamă în jurul ferestrelor.  
  
Câinii erau de toate mărimile, de la javre mărunte, în aparenţă inofensive, până la dulăi fioroşi, ce-şi întorceau, vizibil deranjaţi de venirea mea, capul, urmărindu-mă din ochi. Mârâituri duşmănoase li se ridicau unora din gâtlej. Îmi făceam curaj, căutându-mi drum spre intrare, încercând să creez impresia că le ignoram prezenţa. În dreptul uşii de acces în casa scărilor mă oprisem derutat, acolo existase cândva o sonerie din ebonită lucioasă, în locul ei rămăseseră doar două fire spânzurând în afară. Lemnul uşii, din stejar masiv, era înnegrit de intemperii şi adânc scobit de gheare.  
  
Dar uşa era întredeschisă. O împinsesem precaut, cu speranţa că, odată intrat, voi scăpa de ameninţarea fioroaselor animale. Şi în casa scărilor însă, pe trepte, erau aciuate potăi, care începuseră să latre sălbatic, provocând un zgomot asurzitor. De afară, alte urlete le răspunseseră, sporind vacarmul. Simţeam că vlaga îmi părăseşte picioarele, că panica pune stăpânire pe mine, împiedicându-mă să găsesc o soluţie de ieşire din impas. Nu-mi mai rămăsese decât firava nădejde a unui miraculos ajutor din partea puterilor cereşti. De obicei, în momente de cumpănă, în tanti Pipi îmi puneam speranţa, cea mai vajnică ocrotitoare a mea din copilărie, căreia, din obişnuinţă, căutam să-i cer sprijin multă vreme după ce, biata de ea, murise. O invocam cu vorbe anume ticluite, încrezător în forţa lor magică, de pe când, după moartea sa, simţind ostilitatea crescândă a celor din jur, căutam aliaţi împotriva lor. Ajunsesem să mă rog ei ca unei sfinte, stăruind până la anii maturităţii în convingerea că veghea supra mea şi mă putea scoate, ca pe atâţia alţii în timpul vieţii, din necaz. Fusese medic pediatru şi asistasem cândva la o scenă cutremurătoare, o mamă, căreia îi scăpase copilul de la moarte, îngenunchease în faţa ei şi, înălţându-şi faţa extaziată, cu mâinile împreunate, îi spusese: Doamnă doctor, sunteţi trimisa cerului pe pământ!  
  
De această dată, ajutorul se lăsa aşteptat. Haita mă prinsese la mijloc, chiar în cadrul uşii, nelăsându-mă nici să înaintez, nici să mă retrag. Durată de secunde, îmi spuneam, până când cea mai apropiată jivină, cu botul negru rânjit şi coama zbârlită, mai feroce decât toate celelalte, spre care îmi ţineam geanta de voiaj, precar paravan, avea să dea semnalul atacului.  
  
Atunci se auzise o voce spartă de femeie de la una din ferestrele parterului: Hector, Polux, Leto, gura!... 
  
Ca prin minune, haita începuse să dea înapoi, câinii din casa scărilor se retrăseseră pe treptele de sus, iar cei din stradă îşi reocupaseră locurile dinainte. În cele din urmă, încă buimac de teamă, ieşisem şi eu la vedere. În deschizătura largă a ferestrei celei mai apropiate îşi făcuse apariţia tanti Drina. 
  
Femeia, între două vârste, purta un prosop alb, legat în chip de turban pe cap şi era îmbrăcată într-un halat de baie roz. Se vedea că n-o trezisem din somn şi că, în pofida orei matinale, apucase să-şi facă toaleta de dimineaţă. Pielea feţei îi strălucea din pricina unei loţiuni aplicate de curând. Mă privea cu nişte ochi imobili, căutătură bine ştiută mie, în care intuiam de mult o aversiune bine disimulată.  
  
Tu erai?... răspunsese cu vocea ei spartă, inconfundabilă, salutului meu, tanti Drina. Stai să-ţi dau drumul. Nicio vorbă de venirea mea prea timpurie, de deranjul inerent, de parcă ar fi ştiut fără greş când urma să ajung. De altfel, nu o dată mă uimise cu darul ei de a anticipa faptele. Asta umblă cu necuratul, obişnuia să-mi spună mama, când îmi exprimam admiraţia faţă de harul de prezicătoare al celei de a doua soţii a lui uica Livi. Altfel nu se explică cum a izbutit să-i tulbure minţile lui Livius în aşa măsură, încât s-o ia de nevastă în locul surorii mele, doctor în medicină de Strasbourg! În ce hal a ajuns omul acesta, atât de pretenţios altădată, să se înjosească!...  
  
Tanti Drina se ivise curând în capul casei scărilor, domolind câinii adăpostiţi acolo, care se gudurau la picioarele ei ca nişte mieluşei. Mă izbise încă de la intrare mirosul specific al casei, ce-mi fusese atât de familiar cândva, provenind de la tutunul fin al ţigărilor lui uica Livi şi de la medicamentele depozitate într-o mică debara de sub scările holului, îmbinat însă, mai nou, cu un iz pronunţat de câine.  
  
Ce nume nostime au căţeluşii ăştia, nu mă putusem abţine să observ, trecând pe lângă tanti Drina pentru a intra în hol, Polux, Leto!...  
  
Alcmeon, Agenor, Belus, Dione ... , completase stăpâna casei, astea sunt născocirile lui Livi!  
  
După ce tanti Pipi murise, uica Livi şi-o adusese în casă pe tanti Drina, cu care coabitase vreo şase ani înainte de a o lua în căsătorie. Modul în care mă îndepărtase, nu mult după ce tanti Drina se instalase menajeră, chipurile, în casă, mă surprinsese, fiindcă nutream convingerea că legătura noastră afectivă e trainică. Ţineam bine minte că, într-o seară, pe când eu citeam în pat, iar uica Livi se plimba prin dormitorul spaţios cu mâna strecurată la Napoleon sub reverul halatului, mă oprise din lectură aproape strigând, ca sub imperiul unei subite revelaţii: Stai!... Ia creionul şi scrie! 
  
Pe ce să scriu? îl întrebasem contrariat. Chiar pe cartea pe care o citeşti! îmi poruncise el. Ţineam în mână romanul Povestea unui om adevărat de Boris Polevoi. Eu, uica Livi şi sufletul lui tanti Pipi formăm o trinitate de nedespărţit! îmi dictase ritos uica Livi, iar eu caligrafiasem acest text pe ultima pagină a cărţii, chiar dedesubtul cuvântului Sfârşit.  
  
Holul în care fusesem condus era o încăpere întunecoasă, din pricina draperiei grele din brocart aurit, ce acoperea aproape în întregime fereastra, foarte înaltă şi îngustă. Aici îmi poruncise tanti Drina să aştept, ca să-l anunţ pe Livi de venirea ta, îmi explicase, şi ca să-l pregătesc. Nicio problemă, e treaz, adăugase, văzându-mi gestul prin care o invitam să nu precipite lucrurile, dar trebuie pregătit, orişicum!... 
  
Holul suferise de la plecarea mea din casă transformări importante. Spre exemplu, scara interioară din stejar, folosită pentru accesul la etaj, cu balustradă admirabil sculptată, dispăruse. Constatarea asta mă făcuse să-mi amintesc de o scrisoare a lui uica Livi, singura, de altfel, trimisă de el după despărţirea noastră, în care, între altele, scria: Îţi aduc la cunoştinţă că scara interioară am desfiinţat-o. Coproprietar fiind, trebuie să afli asta, cu explicaţiile de rigoare: nu mai puteam suporta ca, noaptea târziu, Zeno să îşi plimbe râzând curvele prin faţa uşilor mele. Iar când nu venea cu curve, tropăia pe scară şi fluiera, mizerabilul!  
  
Vino, mă întrerupsese tanti Drina din depănarea amintirilor, te aşteaptă.  
  
Fiindcă cei de la spaţiul locativ îi impusese să cedeze unui chiriaş etajul, socotit suprafaţă excedentară, uica Livi îşi mutase dormitorul la parterul casei, în vechea sufragerie. Era adunată aici, într-un talmeş-balmeş, mobilă de toate felurile. Câtă nu putuse îngrămădi în spaţiul ce-i rămăsese la dispoziţie, uica Livi înstrăinase, ori lăsase în folosinţa chiriaşului, cu care iniţial avusese relaţii bune, ceva funcţionar la Sfatul Popular, omul. Cu fiul acestuia, Zeno, fusesem coleg de facultate la T. E nebun, se apărase Zeno, când, cu menajamente, îi vorbisem de conţinutul scrisorii lui uica Livi. Mai aduceam şi eu, e drept, un prieten, o prietenă acasă, vezi ceva rău în asta? Nici el nu mi se părea că vede. Dar după ce s-a însurat cu individa aia, de vorbeşte cu voce spartă ca o patroană de bordel din vestul sălbatic, a luat-o razna. A modificat scările, mai exact, a improvizat unele în exterior, o mizerie, să ne rupem gâtul urcându-le, ne-a intentat procese ... Ne acuza între altele, auzi tu, că i se ardeau lui becurile la parter fiindcă noi tropăiam prin casă! Ceva de groază cu obsesia tropăitului ăstuia!... 
  
Uica Livi zăcea într-un pat mult prea larg pentru colţul de cameră unde fusese amplasat, vizibil marcat de boală, faţa i se scofâlcise şi căpătase tenta galben-pământie a suferinzilor fără leac. Totuşi, în aer stăruia izul inconfundabil al ţigărilor Virginia (neapărat în pachet verde învelit cu celofan, mă avertiza când mă trimitea odinioară să i le cumpăr), cărora uica Livi le rămăsese fidel până la bătrâneţe, cum se vedea, sfidând orice riscuri. Mă cântărise lung din priviri, ca de fiecare dată când altădată intenţiona să mă dojenească, nici urmă de bucurie pe chipul său revăzându-mă. Tanti Drina îi mai potrivise o pernă sub cap, apoi ieşise la semnul său abia schiţat în direcţia uşii. Presupuneam că rămăsese însă îndărătul acesteia. 
  
Ei, ei, ai devenit bărbat în lege, constatase uica Livi cu o voce sugrumată, aproape de nerecunoscut, imediat ce rămăseserăm singur. Când ai fost prima dată la femei? 
  
Avea obiceiul să mă pună des în încurcătură cu întrebări cărora nu le puteam lesne găsi un răspuns, apoi îmi imputa că aveam reţineri faţă de el şi gânduri ascunse. Uite de ce te-am chemat, trecuse de data aceasta fără reproşuri la subiect, după ce îmi indicase, cu un gest asemănător celui cu care o expediase pe tanti Drina afară din cameră să mă aşez într-un fotoliu din apropiere. Era binecunoscutul fotoliu în care eu, pe timpuri, îi aşteptam până noaptea târziu. Uica Livi şi tanti Pipi obişnuiau să meargă să joace, în cercul lor de prieteni, pocher. Iar mie îmi era frică să mă culc singur, fiindcă visam urât, şi atunci aşteptam moţăind în acel fotoliu până la venirea lor.  
  
Te-am chemat fiindcă Cronos se pare că m-a trecut în meniul său. Înţelegi ce vreau să spun. Cu ceva timp în urmă am fost diagnosticat cu un cancer al vezicii, mi s-au făcut de toate, cistectomie şi alte rahaturi care doar amână puţin momentul când ajungi în pântecele nesăţiosului fiu al Gaiei. Îmi vorbise pe un ton neutru, diagnosticul mi-l comunicase ca şi cum ar fi vorbit despre o terţă persoană, descriind cu mâna nişte icsuri în aer. Nu, nu, lasă, mă împiedicase să intervin, compătimirile de circumstanţă ştii că îmi displac. Sigur, niciodată nu ţi-e de ajuns cât ai trăit, dar asta e. După cum vezi, ai fost scutit să-mi pui ştreangul la gât.  
  
Pufnisem uşor pe nări, parabola asta mi-o tot repeta în ultima perioadă a convieţuirii noastre, cu individul condamnat la moarte, fără vină, fireşte, căruia, negăsindu-i-se călău, fiul adoptiv se oferise să-i pună ştreangul la gât. 
  
Uica Livi şi tanti Pipi mă adoptaseră pe când aveam vreo patru ani. Soţul fiindu-i plecat pe front, mama, însărcinată cu mine, se gândea să facă raclaj, cum toate prietenele ei, aflate în aceeaşi situaţie, făcuseră. Lasă-l, Zinucă, auzisem că i-ar fi spus tanti Pipi, sora ei mai mare, mamei, că dac-o fi, Doamne fereşte!, să-ţi pierzi bărbatul în război, eu îl cresc. Tata nu murise, se întorsese însă grav rănit, cu precare şanse de a se salva, poate că de aceea ideea adopţiei mele nu fusese abandonată.  
  
Şi te-am mai chemat, îşi reluase uica Livi explicaţia, încreţindu-şi fruntea, ca să te rog să renunţi la moştenirea din partea mea. Sunt gata să ascult şi ce pretenţii ai ca să renunţi la această moştenire. Cuvintele ca să te rog le rostise uica Livi cam în silă. Să ajungă, curată umilinţă, să mă roage să renunţ la un lucru asupra căruia firesc ar fi fost numai el să poată hotărî dacă mi se cuvine sau nu!...  
  
Se lăsase tăcerea, încât auzisem limpede zgomotul parchetului scârţâind îndărătul uşii. Uica Livi îşi închisese ochii şi rămăsese aşa o vreme, ca într-o adâncă reculegere. El este în preajmă, prinsese apoi să zică, ridicând cu gravitate un deget, când se apropie, când se depărtează. Degetul lui uica Livi indica oscilând apropierea şi depărtarea misteriosului personaj de care vorbea. Îi simt prezenţa, şi câinii i-o simt, ei îl ţin încă la distanţă. Ştiu că el te-a adus aici!... Când catadicsise să mă privească din nou, în ochii intens albaştri ai lui uica Livi scăpărau luciri de mânie.  
  
Îi cunoşteam această privire, mi-o arunca tot mai des după ce, aducându-şi-o pe tanti Drina în casă, prezenţa mea începuse evident să-l stânjenească. Încercasem o vreme să salvez relaţia noastră, cuvintele acelea despre trinitatea de nedespărţit nu le socoteam vorbe în vânt. Lucrurile au mers însă din rău în mai rău, până când tensiunea dintre noi ajunsese de nesuportat, astfel încât un fapt, ce n-ar fi trebuit în mod normal să aibă consecinţe, făcuse paharul să se reverse. Într-o zi, tanti Drina servise la masă găluşte cu prune, mâncarea mea preferată. Observând că zaharniţa nu era, ca de obicei, la locul său, cerusem să mi se dea puţin zahăr. Noi nu avem zahăr, suntem săraci de-acum, răbufnise tanti Drina, deşi menajeră încă. Să te duci la mă-ta şi la tat-tu să-ţi dea, dacă au, zahăr!... Privisem uimit spre uica Livi, acesta plecase ochii şi mesteca încet găluştele fade, foarte preocupat să înşire sâmburii prunelor pe marginea farfuriei sale. Era evident, trinitatea se destrămase! Da, spusesem atunci, înţelegând că nu mai era nimic de făcut, vă rog să-l anunţaţi pe tata că doresc să plec acasă.  
  
El te-a adus! Ştiu asta! insistase uica Livi cu un semiton mai sus. Miroşi a el!... Câinii ar fi putut să te sfâşie. Ha, ha! Mai ţii minte cine a fost Acteon? Râdea forţat, sugerând că ar fi fost peste măsură de satisfăcut de găsirea acestei aproximative similitudini.  
  
Uica Livi nutrea o mare admiraţie faţă de civilizaţiile vechi, mai ales pentru aceea a anticei Elade, pe care în bună măsură mi-o insuflase şi mie, şi îşi împăna mereu discursul cu exemple din mitologie. Acolo se află in nuce toată înţelepciunea noastră, a celor de azi, obişnuia să explice. Aveam doar câţiva ani când m-a obligat, aşa, din senin venindu-i ideea, să învăţ alfabetul grecesc: alfa, beta, gama, delta ... Apoi m-a pus să-l înşir fără greş în faţa partenerilor săi de pocher, medici ca dânsul, de obicei. Aceştia au rămas uimiţi. E o capacitate, i-a lămurit uica Livi, învăluit în fumul ţigării sale Virginia. Va ajunge departe!... 
  
Dar să nu ne abatem de la subiect, îşi domolise uica Livi glasul, parcă reproşându-mi, agitându-şi degetul, propria-i divagaţie. Nu-mi spune că nu te-ai gândit ce să-mi ceri în schimbul renunţării la moştenire!... Că prost nu eşti. Drina m-a ajutat mult, ar fi nedrept să nu se aleagă cu mai nimic. De altfel, dacă nu cădem la învoială, am hotărât să ne dăm în ţinere. Actele sunt făcute, urmează doar să le semnăm, în cazul că, repet, nu ne înţelegem ...  
  
Nu pricepeam despre ce înţelegere putea fi vorba, îmi pusese problema tranşant, ori accepţi, ori, dacă nu, asta şi asta!... Nu-mi rămânea nicio alternativă. Aşadar, ce naiba voia, de fapt? 
  
Metron! Metron! rostise zicala sa preferată uica Livi, pe care n-am înţeles niciodată dacă şi-o adresa sieşi ori interlocutorului, auzindu-mi, pronunţată cu uşoară iritare, părerea. Îşi însoţise cuvintele cu câteva bătăi în tăblia patului, era un îndemn la măsură, la cumpătare. Nu iei aminte la detalii, continuase el, şi nici la nuanţe ... Ţi-am spus asta încă pe când mă ocupam de educaţia ta! 
  
Tăcerea se lăsase din nou în încăpere. Privirea lui uica Livi se întorsese spre fereastră, atentă, ca şi cum ar fi putut distinge prin ceaţă imagini invizibile altora.  
  
Erebus, rostise în cele din urmă ca pentru sine, dar ştiu că v-am cam încurcat socotelile ...  
  
Erebus? întrebasem nedumerit. 
  
Fireşte el, explicase, fără să-şi abată privirile de la fereastră uica Livi. Fiindcă divina Hecate a decis să-l păstreze pe frumosul Endymion veşnic în viaţă, a dat puteri câinilor acestuia să-l ţină pe Erebus mereu la distanţă. Dar astăzi şi câinii trebuie feriţi, adăugase cu voce gravă. De cine? nu mă putusem să întreb, contrar obiceiului meu, dobândit de mic, de a-mi reprima curiozitatea. Asta fiindcă lipsa mea de perspicacitate câteodată, pe care mi-o sancţiona prompt, îl scotea pe uiva Livi din sărite. Cum de cine? se întorsese el mimând exasperarea. De hingheri!... 
  
Şi-a luat obiceiul să adăpostească o mulţime de câini în subsolul casei, îmi povestise Zeno. Cum apar hingherii, toată haita se buluceşte acolo. Codoaşa se ia în gură cu hingherii pentru fiecare potaie pe care aceştia o prind. 
  
Când îi spusesem că renunţ la moştenire, necondiţionat, cum desigur voia, în fond era lucrul său, facă ce voia cu el, mai ales că fusese o vreme când mereu asta insinua, că doar la moştenire îmi era gândul, în ochii lui uica Livi scăpărase iarăşi scânteia mâniei. Nu aşa te-am învăţat eu, mârâise, să te dai bătut cu una, cu două!... 
  
Înţelesesem că tatăl meu adoptiv îşi pregătise o întreagă pledoarie, în caz că aş fi avut obiecţii faţă de cererea sa, un discurs înţesat cu pilde şi aluzii, după modelul lui Demostene, îl privasem de plăcerea exercitării puterii sale de convingere, la sfârşitul căreia să obţină victoria, poate ultima pe această lume. De enervare, îl apucase sughiţul. 
  
Drina! strigase uica Livi în direcţia uşii. Uşa se deschisese ca împinsă de un resort. Tanti Drina intrase triumfătoare, purtând în mână un pahar ce conţinea un lichid roşiatic şi o felie de lămâie. Înainta solemnă, cu paharul ţinut la o anumită înălţime, ca o preoteasă care oficia un ceremonial religios. Doi cockeri bălţaţi dăduseră năvală pe urma ei, gudurându-se la marginea patului. Observându-mi zâmbetul subţire, uica Livi se enervase şi mai mult. Du-te şi dă raportul! îmi spusese. 
  
Cuvintele acestea nu păreau să aibă nicio noimă, dar cândva avuseseră una. Ele îmi erau adresate, însoţite de un gest teatral, când îl surprindeam pe uica Livi, seara, ascultând la Blaupunkt-ul său Europa liberă sau Vocea Americii. O singură dată îl întrebasem unde să dau raportul de care mereu vorbea. Cum unde? se prefăcuse mirat la culme. Pe strada Comuna din Paris! La multă vreme după aceea, am aflat că acolo fusese sediul Securităţii.  
  
În noul context, cuvintele lui uica Livi puteau fi luate drept indiciu că hotărâse întreruperea întrevederii noastre. Că le interpretasem corect semnificaţia, o dovedea faptul că nu făcuse nimic să-mi curme pregătirile de plecare. În timp ce mă retrăgeam, ţinuse, totuşi, să mai adauge ceva. Băiete, mi se adresase, în loc de răspuns la salutul meu de despărţire, cu vocea mai sugrumată decât îi fusese la început, finita est la comoedia! Cu aceste cuvinte îmi anunţase, când mă întorsesem într-o zi a începutului de vară de la şcoală, ţinându-şi braţele larg deschise în pragul casei, moartea primei sale soţii.  
  
În sala de aşteptare a gării nu părea să se fi schimbat ceva. Stăruia aceeaşi lumină difuză, acelaşi miros greu de mahorcă, până şi mantaua de ceferist, trântită pe bancheta de la intrare, rămăsese la locul său.  
  
Pe neaşteptate, ferestruica unuia din ghişeele pentru vânzarea biletelor se luminase. În dreptul ei se conturase brusc silueta unei femei. Nu mă îndoiam că este ea. Se apropiase de mine cu bucuria unei îndrăgostite care-şi revede iubitul după o îndelungată absenţă. Ce bine că vă reîntâlnesc! îmi şoptise, răsuflând uşurată, ca şi cum s-ar fi văzut scăpată dintr-un mare pericol. Am plecat. Venisem pentru înmormântare, dar am plecat. Îmi era peste putinţă să rămân. Vă datorez ...  
  
O întrerupsesem, strângându-i uşor braţul. 
  
Pe peron aflându-ne, văzusem locomotiva trenului de departe. Abia atunci ne dăduserăm seama că ceaţa începuse să se ridice.  
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Întâlnire în zori (2) / Dan Floriţa Seracin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 493, Anul II, 07 mai 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Dan Floriţa Seracin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dan Floriţa Seracin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!