Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   


Autor: Dan Floriţa Seracin         Publicat în: Ediţia nr. 493 din 07 mai 2012        Toate Articolele Autorului

Întâlnire în zori (1)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
ÎNTÂLNIRE ÎN ZORI (1) 
  
Dimineaţa era ceţoasă. Moţăiam în compartimentul abia încălzit şi neluminat al vagonului, când zgomotul frânelor acestuia mă făcuse să tresar. Posibil să fi ajuns. Câteva lumini roşietice se perindaseră cu repeziciune prin faţa ferestrei, opacă din pricina condensului, făcându-mă să-mi ridic în dreptul ochilor ceasul. Se pare că da, îmi spusesem. Mă gândeam să obţin confirmarea presupunerii mele de la individul cu care împărţisem o bucată de vreme spaţiul compartimentului, dar acesta dispăruse. Scrâşnetul tot mai strident al frânelor trenului mă îndemnase să mă ridic de pe banchetă şi să ies pe culoar. Culoarul era pustiu. Trenul încetinise mult şi îşi curmase, în cele din urmă, cu hurducături, mersul. Mă zorisem să cobor chiar în dreptul unei pasarele, ai cărei piloni se profilau fantomatic în faţa uşii vagonului. Ca de obicei, aceasta se lăsase anevoie deschisă.  
  
Garnitura se oprise la oarecare distanţă de peron, astfel că trebuise să-mi găsesc pe orbecăite drumul spre clădirea gării, călcând printre pietrele colţuroase ale terasamentului. Ceaţa deasă nu-mi îngăduia să disting altceva, privind în direcţia ei, decât lumina lăptoasă unor lămpi fluorescente. Frigul dimineţii şi o vagă nelinişte mă determinau să grăbesc paşii, împiedecându-mă de şine şi traverse. Inima îmi venise la loc abia când, în sfârşit, începusem să recunosc unele detalii ale zonei. Nimic nu părea să se fi schimbat. Clădirea scundă a gării se ivise brusc din negură, cu copertina ei disproporţionat de mare, sprijinită pe nişte coloane de fontă. Între acestea, le puteam distinge pe măsură ce mă apropiam, atârnau ca odinioară, suspendate cu lanţuri, mai multe ghivece de flori. Binecunoscutul pavaj galben al peronului, aveam să constat curând, se denivelase, iar pe alocuri fusese înlocuit cu dale hidoase din beton. Lămpile fluorescente, montate, probabil, recent, distonau cu ambianţa vetustă.  
  
După câteva minute, trenul din care descinsesem se pusese în mişcare. Stăruisem cu privirea în urma lui, până când mă făcuse să tresar zgomotul unei uşi trântite. Insistasem să privesc în urma trenului, ca spre o punte ce se ridica în grabă, izolându-mă de lumea din care venisem. Zgomotul uşii mă smulsese din contemplare – de fapt, doar punctul roşu al lanternei din capătul garniturii se mai lăsase văzut oarecare vreme – , determinându-mă să mă îndrept spre Eşire, cum scria mare, cu litere albe pe o tablă albastră. Albastrul intens, de altfel, cu tentă liliachie, era culoarea ce se lăfăia peste toate câte putuseră fi vopsite de-a lungul şi de-a latul peronului, inclusiv pe stâlpii din fontă cu capiteluri corintice care susţineau copertina acestuia.  
  
Trecusem prin dreptul ceasului cu cifre romane, imens, cu arătătoarele de grosimea braţului unui bărbat vânjos, indicau trei fără ceva, întârzie, îmi spusesem, intrând în holul gării. Holul era şi el pustiu, iar cele două ghişee pentru vânzarea biletelor, închise. Dacă lumina lămpilor peronului n-ar fi pătruns înăuntru prin ferestrele aproape mătuite din cauza prafului şi urmelor de muscă, mi-aş fi găsit cu greu drum printre băncile lungi, dispuse la întâmplare de cei ce le folosiseră cu o zi în urmă. Pe una din ele, în apropierea uşii, zăcea uitată o manta din postav gros cu însemnele cefereului. Renunţasem să consult mersul trenurilor, afişat pe un panou sub fâşii de sticlă, amplasat lateral, pe un perete opus ghişeelor, cu indicaţiile aproape imposibil de desluşit în semiobscuritate, şi ieşisem în stradă.  
  
Păşisem, de fapt, într-o piaţetă, dincolo de care, îmi aminteam, într-un parc de platani, trebuia să se afle cimitirul ostaşilor sovietici. Se pare că se dăduseră lupte acolo cu nemţii în retragere pentru ocuparea nodului de cale ferată. După război, a fost ridicat în acel parc un obelisc de beton cu stea roşie în vârf. Cu ocazia sărbătoririi zilei de 9 Mai se organizau acolo ceremonii, la care luam şi eu cu mândrie parte, purtând cravată de pionier la gât. Cu timpul, festivităţile acestea au căzut în desuetudine.  
  
Obeliscul nu se putea distinge în ceaţă. În schimb, îşi făcuseră apariţia primii oameni. Mai întâi văzusem o femeie îndepărtându-se grăbită, purta pardesiu lung şi o pălărioară neagră cu boruri înguste. Îşi grăbea paşii spre cele două automobile Warszawa, probabil taxiuri, ce staţionau în vecinătate. Apoi privirea îmi căzuse asupra vizitiului ce moţăia pe capra unei trăsuri, învelit cu un pled până la brâu. Trăsura îmi aducea aminte de vremurile când maşini nu se aflau în oraş deloc. După ocupaţie, pe toate le ridicaseră sovieticii, indiferent cât de bine le dosiseră proprietarii lor. Atunci îşi pierduse şi uica Livi mândreţe de Buick, deşi îl ascunsese în garajul unităţii de pompieri, cu al cărei comandant fusese prieten.  
  
Trăsura era dintre cele confortabile, cu cobără din piele, cam scorojită ea pe alocuri, arcuri din foi de oţel şi roţi cu bandă de cauciuc. Nemaiavând maşină, uica Livi, medic de profesie, îşi inspecta circumscripţia sanitară cu trăsura, luându-mă uneori şi pe mine, un ţânc de vreo zece ani, însoţitor. Dacă-mi îngăduia să şed pe capra trăsurii, lângă conducătorul ei, eram fericit.  
  
Vizitiul tresărise din moţăială simţindu-mi apropierea şi îşi ridicase uşor, elegant, pălăria cu calotă ovală şi borurile răsfrânte. Avea ochi roşii, poate de nesomn, şi mult păr cărunt în dreptul tâmplelor. Favoriţii stufoşi îi coborau până sub pomeţii obrajilor. Figura lui mi se păruse cunoscută, ceea ce nu mă mirase deloc, fiindcă odinioară avusesem destule cunoştinţe printre birjari. Uica Livi obişnuia, când mai răsărisem puţin, să mă trimită pe mine să-i aduc trăsura de care avea nevoie în deplasările sale. Mai mult rămăsesem surprins văzând calul, un exemplar cu desăvârşire negru, dar cu botul înspicat, fapt care îi trăda vârsta înaintată. Pe crupa lui sesizasem înfierate literele AC, datorită cărora mi-l reamintisem numaidecât, răspundea cândva la numele Corvin şi provenea din legendara herghelie a lui Cionca, un geambaş îmbogăţit din Herendeşti, curând risipită, ca atâtea altele, după instaurarea regimului filosovietic. Pe cei mai mulţi dintre cai puseseră mâna diverşi bulibaşi, cumpărându-i la preţ de nimic, Corvin însă, un trăpaş cu nări largi şi pasul lung, numai bun să concureze pe hipodrom, ajunsese să târâie după el fiacre prin oraş.  
  
Alegeam de câte ori mi se ivea ocazia, pentru călătoriile lui uica Livi, trăsura la care era înhămat Corvin, ce mă impresiona cu corpul lui suplu, cu gâtul încordat şi coama lungă, în care i se împleteau panglicuţe colorate. Dar timpul îşi pusese necruţător amprenta şi pe înfăţişarea lui Corvin. Gâtul lui mândru de altădată se înclina, susţinând un cap prea greu, spre pământ. Buza inferioară a gurii, care cândva muşca fără istov zăbala înspumată, atârna flască, iar ochii, odată atât de vii, cu sclipiri sălbatice, îi erau albicioşi, lipsiţi de lumina văzului.  
  
Corvin, şoptisem, apropiindu-mă de patrupedul împovărat de hamuri, Corvin, băiatule! Animalul şi umflase uşor nările şi un răsuflet prelung i se urcase, ca un oftat, din adâncul pieptului.  
  
Câţi ani să aibă calul ăsta? îl întrebasem, stăruind în uimire, pe vizitiul ce-mi urmărea cu privirea lui injectată mişcările, căci începusem să mângâi uşor coama rărită a mândrului exemplar cabalin de altădată. Nu se ştie, domnule, îmi spusese vizitiul, a trecut prin multe mâini până să ajungă la mine. Da' nici eu nu mai am de gând să-l ţin, fiindcă abia aduce bani pentru cât mănâncă ... Doreşte domnul să fie dus undeva?  
  
Mi se adresa vorbind la persoana a treia, după salutul deferent de mai înainte, părea stilat omul, avea cu siguranţă şcoală vieneză. Aşa spunea uica Livi, când vreun birjar ştia, în pofida meseriei, să se poarte, că avea şcoală vieneză şi-i plătea o sumă rotundă la despărţire.  
  
Mai zăbovisem câteva clipe, privind calul la a cărui vedere mi se buluciseră în minte atâtea imagini ale trecutului. Da, da, îi răspunsesem vizitiului, căutând să-mi reprim emoţia, din cauza căreia un frison mă făcuse să dârdâi câteva clipe din tot trupul. E cam frig astăzi, adăugasem, încercând să-mi stăpânesc tremurul vocii. Dacă domnul doreşte, îi pot oferi o pătură, se arătase atent vizitiul, în timp ce îmi puneam piciorul pe treapta din metal striat a trăsurii.  
  
Halo, halo!... se auzise atunci o voce, era a femeii în pardesiu care se întorcea, venea într-un suflet, agitându-şi energic una din mâini, ajunsese lângă noi abia trăgându-şi respiraţia. Naiba să le ia de taximetre ... , nu e niciun şofer acolo, rostise apăsându-şi pieptul. Nu pot suporta ceaţa, explicase, sunt puţin astmatică ... Nu mă luaţi şi pe mine până în centru? se adresase apoi vizitiului, care se ridicase de pe capră pentru a mă dota cu pătura promisă. Îmi pare rău, se scuzase el, mimând dezolarea, numai domnul poate hotărî dacă ... Femeia se întorsese spre mine, vă rog mult, mă implorase, nu merg decât până în centru, e în drum, în caz că traversaţi podul de fier, nu sunteţi din partea locului?  
  
Era de o frumuseţe cam ofilită, gen Danielle Darieux în Le Rouge et le Noir, dar, lucru demn de tot respectul, ştia cum să-şi atenueze pe chip efectul trecerii anilor. Deşi călătorise noaptea, presupuneam, la fel ca mine, îşi păstrase impecabil machiajul, discret, abia sesizabil. Negrul pălărioarei contrasta plăcut cu părul vopsit în culoarea frunzei veştede, un fular de mătase, negru şi el, întărea impresia de sobrietate a ţinutei sale. Frapantă îi era paloarea pronunţată a obrazului, proprie îndeobşte oamenilor care petrec prea puţin timp în aer liber.  
  
Am trăit o vreme aici, doamnă, răspunsesem. Fireşte, puteţi veni cu noi, vă conduc indiferent unde doriţi să ajungeţi. E un oraş atât de mic, încât ... Vai, stimate domn, îmi spusese ea, în timp ce o ajutam să urce, nu atât distanţa ar fi un inconvenient, cât pustietatea străzilor la această oră matinală, iar ceaţa asta, s-o tai cu cuţitul, aţi sesizat, desigur, nu-mi prieşte deloc ... Parcă pentru a-şi întări spusele, imediat ce se instalase pe pernele trăsurii scosese o batistă albă din poşeta cu miros de lavandă, tuşind discret între cutele ei. Şi eu mi-am petrecut o bună parte a anilor tinereţii în acest orăşel, continuase, punându-şi la adăpost batista, apoi şi mănuşile, pe care le scosese graţios, trăgându-le de fiecare deget în parte, în poşeta mică, dar încăpătoare, tatăl meu a fost farmacist, unul dintre farmaciştii cu renume pe-aici. Köpetzy se numea, dacă aţi auzit. Avea farmacie în colţ, vizavi de hotelul Dacia.  
  
Îmi amintisem numaidecât de Köpetzy, cum să nu-l fi cunoscut? Uica Livi îl socotea un preţios colaborator: medicul şi farmacistul!... Köpetzy avusese o fată, fusese una din frumuseţile, defel numeroase, ale orăşelului, toţi liceenii o sorbeam din priviri, oriunde îşi făcea apariţia. Cu câţiva ani mai în vârstă decât noi însă, Esthera Köpetzy nici nu ne băga în seamă, admiraţia noastră şi, în genere, a tuturor celor ce îşi delectau ochii privind-o, i se părea, pesemne, lucrul cel mai firesc din lume.  
  
Da, da, îi spusesem femeii de lângă mine, puţin stânjenită fiindcă birjarul ne întinsese amândurora peste genunchi pledul său mirosind a grajd, cum să nu-l fi ştiut pe domnul Köpetzy, se poate?... Ea tăcuse însă, gândindu-se probabil că vorbise prea îndeajuns cu un bărbat necunoscut. Cu care ajunsese, poftim, să mai împartă şi aceeaşi pătură!  
  
La un moment dat, îmi aminteam, frumoasa fiică a farmacistului Köpetzy începuse să iasă la braţul unui individ cu oarecare faimă printre concitadini. Era un tip înalt, cu statură atletică, veşnic jovial şi curtenitor, într-o ţinută mereu în ton cu moda. Nimeni nu bănuia cum de-şi poate permite, în vremuri grele, totuşi, acest lux. Unii spuneau că familia sa avea oarece resurse, de care el profita din plin, alţii, nu tocmai puţini, avansau supoziţia că ar întreţine, pe căi oculte, relaţii cu structurile puterii. Un prieten îmi mărturisise, cu spaimă în glas, că i-ar fi putut distinge, prin ţesătura fină, conturul unui pistolet în buzunarul pantalonilor de vară. 
  
Prietenul Estherei Köpetzy se numea Alexandru Bucşan şi nutrea mari veleităţi literare. Din această pricină l-am şi cunoscut mai îndeaproape. Se întâmplase ca un bine ştiut autor de romane istorice, ostracizat în micuţa noastră urbe fiindcă, se zvonea, făcuse parte dintr-o grupare literară neagreată de noul regim, din cauza îndărătniciei cu care unii dintre membrii săi s-au opus politicii sale culturale, să înfiinţeze un cenaclu, cu acordul greu obţinut al autorităţilor locale, la ale cărui întruniri fusese chemată să participe şi tinerimea dornică să se iniţieze într-ale scrisului. Acolo l-am întâlnit pe Alexandru Bucşan, care a catadicsit să ia de câteva ori cuvântul, pomenind numele unor scriitori străini de care nu prea auzisem. De altfel, nu atât nouă ni se adresa, junişcanilor, cum eram numiţi de conducătorul cenaclului, cât altor feţe, mai simandicoase, intelectuali cu merite în branşa lor unii, care, din snobism pesemne, s-au găsit să pună mâna pe condei. În cele din urmă, a citit din creaţia proprie Bucşan însuşi, moment onorat de o numeroasă prezenţă. Atunci am zărit-o şi pe Esthera, care se aşezase discret la capătul şirurilor de bănci ale sălii, tulburător de frumoasă. Bucşan a dat citire unui fragment dintr-o piesă de teatru, mediocră, mi s-a părut, de care nu am mai auzit ulterior. S-a dedicat mai târziu prozei, domeniu în care a dobândit, după publicarea primei cărţi, o consacrare fulgerătoare.  
  
Bucşan a părăsit orăşelul nu mult după lectura acelei încropiri dramatice şi, lăsând la o parte o mulţime de amănunte picante despre existenţa lui în capitală, intrate în folclorul locurilor sale de baştină, fapt era că s-a impus ca romancier, director de revistă şi, în fine, ca membru al Comitetului Central! Pe la sfârşitul anilor optzeci a cochetat cu dizidenţa, lucru de pe urma căruia n-a tras prea multe ponoase, s-a stabilit pentru scurtă vreme în străinătate, apoi s-a întors, a fost luat în braţe de regimul emanaţilor şi aşezat într-un fotoliu al Academiei. Ţineam minte că şeful nostru de cenaclu, care mă încurajase mult în a stărui să scriu, intuind probabil că era ceva de capul meu, se arătase entuziasmat de ascensiunea lui Bucşan şi nutrise o vreme speranţa deşartă a unei grabnice reabilitări prin intermediul acestuia. Cu ocazia unei convorbiri îmi spusese, frecându-şi satisfăcut mâinile, ascultă ce-ţi zic acum, junişcane, va veni curând momentul când toţi aceia care mi-au făcut zile fripte se vor da pe lângă mine, rugându-mă, tovarăşe T., n-aţi vrea să vă daţi jos pantalonii ca să vă pupăm un pic în cur?  
  
Trăsura se pusese în mişcare, legănându-se pe arcuri, în timp ce roţile îi uruiau uşor pe pavaj, apoi, părăsind piaţeta gării şi ajungând pe asfalt, prinsese să alunece lin, nemaiauzindu-se decât ţăcănitul molatic al potcoavelor calului. Mă mirase faptul că vizitiul se abătuse destul de mult de la drumul cel mai scurt spre destinaţia pe care i-o indicasem. S-a interzis circulaţia vehiculelor pe strada principală, domnule, găsise de cuviinţă el să-mi explice, ca şi cum mi-ar fi ghicit nedumerirea, aplecându-se îndărăt. Bag de seamă că n-aţi mai fost de curând pe aici ... Îmi sprijinisem mai bine spatele de speteaza trăsurii, aceasta înainta fără grabă, cu cobăra înălţată, fapt ce mă stânjenea în observarea detaliilor drumului. Mai era şi ceaţa, care, persistând, îmi zădărnicise de asemenea cele câteva încercări de recunoaştere a locurilor străbătute.  
  
Şi nici nu rămâneţi prea mult, precum se vede, rupsese femeia de lângă mine tăcerea. La privirea mea întrebătoare, pe ce se baza adică presupunerea ei, ţinuse să-şi completeze supoziţia: Dimensiunea bagajului dumneavoastră mă îndreptăţeşte să cred că ... Aşa era, nu purtam cu mine decât o minusculă geantă de voiaj, pe care mi-o plasasem grijuliu la picioare. Dar însoţitoarea mea nu adusese cu sine nici măcar atât, nu avea asupra ei decât poşeta, din care îşi mai extrăsese între timp de câteva ori batista. 
  
Da, nici eu nu rămân, se simţise datoare să explice, dornică se pare să reia conversaţia, poate că îi trezisem încrederea prin felul meu rezervat de a mă comporta, am venit pentru a-mi îndeplini o obligaţie, pentru a asista la o înmormântare ... Imediat după aceea voi lua trenul de întoarcere. Tăcuse, respirând adânc, încercată de o emoţie subită, de altfel, sesizasem, cercetând-o cu coada ochiului, că obrajii i se coloraseră puţin în dreptul pomeţilor, în timp ce poşeta începuse uşor să i se deformeze sub strânsoarea degetelor.  
  
Încercam să găsesc câteva cuvinte adecvate împrejurării, când ea se întorsese brusc spre mine, l-aţi cunoscut pe Alexandru Bucşan, scriitorul? întrebase precipitată. A murit alaltăieri. N-aţi aflat?... S-a transmis şi un necrolog la radio!  
  
Alexandru Bucşan! Murise ... Habar n-aveam, cu o zi înainte, sâmbătă fiind, mă luasem cu una, cu alta, pierdusem buletinele de ştiri.  
  
Familia a insistat să fie adus acasă, are o criptă monumentală în cimitirul ortodox de pe strada Făgetului. Cei de la primăria de-aici s-au oferit să se ocupe de funeralii, cu câţiva ani înainte îl declaraseră cetăţean de onoare. Femeia se simţise datoare să-mi dezvăluie aceste detalii, observând, probabil, că mă pusese în dificultate. Să nu aflu eu până la ora aceea de decesul celui despre care un reputat critic literar afirmase, mai deunăzi, că e singurul scriitor român îndreptăţit să aspire la Premiul Nobel! 
  
Corpul defunctului e depus la Casa de cultură. Poate doriţi să ... , adăugase cu o voce stingându-se treptat însoţitoarea mea. Da, da, mă grăbisem să accept, mulţumit că, procedând astfel, nu mă mai simţeam dator să găsesc scuze şi justificări pentru ignorarea evenimentului, aşa s-ar cuveni!... 
  
Casei de Cultură i se găsise un sediu la etajul celei mai răsărite clădiri din centrul oraşului, care cândva mi se păruse deosebit de frumoasă şi impunătoare. Aşezată pe două străzi, la intersecţia splaiului B. cu strada principală, se bucura de o poziţie privilegiată între edificiile zonei, atrăgând atenţia trecătorilor din indiferent ce parte s-ar fi apropiat de ea. Îmi plăcuse cândva cu deosebire micul bovindou cu care îi fusese împodobit colţul, deasupra intrării principale, înzestrat cu ciubucărie barocă şi nişte însemne heraldice în partea inferioară, din nefericire, ca toate decoraţiile exterioare, din belşug stropite cu zugrăveală în timpul reparaţiilor de după naţionalizare. La parterul clădirii, îmi aminteam, fiinţa un magazin, după specificul produselor preponderent comercializate numit La Electrice. De aici uica Livi îmi cumpărase o bicicletă, made in Czechoslovakia, făcându-mă, pentru scurtă vreme, din păcate, cel mai fericit copil din lume.  
  
Accesul la etajul clădirii, sediul Casei de cultură, era permis printr-o uşă laterală, aflată la extremitatea aripii sale de pe splaiul B. Nişte scări largi, de marmură albă, anunţau somptuozitatea interioară a imobilului. Ele sfârşeau la capătul unui hol imens, lambrisat în lemn de nuc şi luminat prin patru ferestre mari, toate dând spre curtea interioară a casei, înfăţişând fiecare, prin tulburătoare întruchipări feminine, câte unul din cele patru anotimpuri. Îmi aminteam că, atunci când aveau loc activităţi la Casa de cultură, la care de voie, de nevoie trebuia să particip, ca să ascult inepte cuvântări, pe aceste vitralii îmi poposea privirea. Mai cu seamă contemplam frumoasa vară, cu straiul mult decoltat, purtând pe cap o cunună de spice pârguite, amintindu-mi de înfăţişarea tinerei noastre profesoare de franceză, căci din clasa a VIII-a începând studiam şi franceza, pe lângă limba rusă. 
  
În holul spaţios al Casei de cultură, catafalcul înalt şi sicriul acoperit cu o imensă horbotă albă, de sub care se înălţau protuberanţele trupeşti ale defunctului, te ţintuiau locului încă de la intrare prin prezenţa lor masivă. Pe peretele dinainte, flancat de aplice susţinând fiecare câte un bec electric aprins, fusese atârnat un portret uriaş, din tinereţe, al celui plecat dintre noi. Chipul îmi era bine cunoscut, cu privirea lui piezişă, alunecoasă şi zâmbetul dispreţuitor, păstrat, indiferent de împrejurări în colţul gurii. Era surâsul celui ce se ştia predestinat să izbândească în viaţă, afişat înaintea semenilor becisnici. Era imaginea acelui Bucşan care, la şedinţa cenaclului de care amintisem, aştepta, după lectura piesei sale, reacţia auditorilor, cei mai mulţi contrariaţi de maniera neconvenţională a textului dramatic.  
  
Uşor panicat de insolitul situaţiei, căutasem cu privirea chipul senin al zeiţei mele încununată cu spice de aur, dar vitraliile fuseseră drapate cu pânză neagră. De altfel, observasem când privirea mi s-a mai obişnuit cu lumina scăzută, toate tablourile ori alte obiecte decorative fuseseră îndepărtate, rămăsese însă la locul său afişul, aidoma unui semn de circulaţie, prin care se interzicea fumatul. La căpătâiul mortului, într-un sfeşnic înalt, ardea pe sfârşite o lumânare groasă care, datorită şuvoaielor de ceară ce i se scurseseră cu timpul din vârf, părea un mic vulcan în erupţie. 
  
Îmi revenisem mult mai repede după şocul primei impresii decât femeia pe care o conduceam, o simţeam şovăind, gata să se prăbuşească, astfel că îi strecurasem o mână sub braţ. Ea apreciase gestul meu, privindu-mă fugar cu recunoştinţă. O ajutasem să facă paşii până la marginea sicriului, unde se oprise, sfârşită de puteri, cu trupul, mai firav decât mi-l închipuiam, zguduit de hohote reţinute de plâns.  
  
Abia atunci descoperisem la poalele catafalcului, greu de desluşit în ţinuta lor de doliu pe fondul negru al îmbrăcătoarei acestuia, trei femei cuibărite pe nişte scaune pliante, cu capetele adunate, ca şi cum ar fi rostit împreună, în surdină, rugăciuni. În jurul scaunelor erau risipite, călcate în picioare, frunze de ferigă şi petale de flori. Simţindu-ne prezenţa, una dintre ele, cea mai în vârstă pesemne, se ridicase anevoie de pe scaunul său şi se apropiase de noi cu mâinile întinse şi degetele răsfirate. Îmi simţisem braţul puternic solicitat de femeia pe care o susţineam, încercată, se pare, de o altă, mai pronunţată, criză de slăbiciune.  
  
Nu, rostise cu glas şuierat bătrâna, agitându-şi degetele diforme înspre ochii noştri, nu aveţi ce căuta aici! 
  
Sub privirile mele mirate, strania fiinţă care încerca, dintr-un inexplicabil motiv, să ne alunge, îşi retrăsese tremurând mâinile descărnate şi începuse să-şi ridice de pe chip voalul nesfârşit de lung, dezvăluind o faţă ridată, descompusă de furie. Rictusul buzelor ei vineţii semăna cu surâsul dispreţuitor al defunctului.  
  
Voi l-aţi ucis, ticăloşilor! răcnise baba, împroşcând picături de salivă. Voi!... Aţi uneltit mereu împotriva lui! Mi-a scris nu o dată ce aţi fost în stare să-i faceţi. Ti-că-lo-şi-lor!... Căci vă avea la mână, nu-i aşa? Pe toţi!... Iar tu, târfă, te-ai folosit de el până te-ai ajuns!... Şi mai aveţi obrazul să vă înfăţişaţi aici?!... 
  
Trebuie să recunosc că, de obicei, îmi pierdeam în situaţiile mai delicate uşor cumpătul. Atunci însă, poate revolta din pricina imputărilor nedrepte, ori poate faptul că ţineam de braţ o femeie înspăimântată, ce se agăţase de mine şi cu a doua mână, mă făcuseră să-mi adun surprinzător de repede energia pentru a replica. Doamnă, îi tăiasem babei vituperaţia, cred că la mijloc e o neînţelegere. Noi, eu ... Ce să vă spun?... E aberant să credeţi că am fi implicaţi în ... Şi-apoi acesta e un loc cu liber acces, doamnă, spaţiu public, nu puteţi, indiferent de considerente să ... Înţelegem că, dar în anumite limite!... 
  
Ce n-aş fi dat ca, după imensul efort ce-l făcusem rostind frânturile de fraze care mi se urcaseră, nici eu nu ştiu cum, pe buze, să-mi fi putut odihni, măcar şi câteva clipe, privirea pe chipul plin de lumină al zeiţei mele. Dintre celelalte femei îndoliate rămase la locul lor se ridicase una şi, grăbită, cuprinzând-o de umeri, o oprise pe bătrână să-mi riposteze. Cocârjată, cu paşi târşâiţi, aceasta se lăsase condusă la locul ei.  
  
Vai, îmi şoptise fiica farmacistului Köpetzy, privindu-mă cu ochii înlăcrimaţi şi supuşi ai Daniellei Darieux, nu ştiu cum să vă mulţumesc, fără dumneavoastră m-aş fi pierdut cu totul. Nu găsesc cuvinte să-mi exprim recunoştinţa!...  
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Întâlnire în zori (1) / Dan Floriţa Seracin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 493, Anul II, 07 mai 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Dan Floriţa Seracin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dan Floriţa Seracin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!