Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Scriitori > Mobil |   


Autor: Mihai Ştirbu         Publicat în: Ediţia nr. 209 din 28 iulie 2011        Toate Articolele Autorului

INSTRAINAREA partea I
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Mihai Ştirbu 
  
În memoria tatălui meu. 
  
ÎNSTRĂINAREA  
  
I. 
  
Soarele amiezii, darnic în Basarabia anului 1936, lumina clar casele din piatră, grădinile oamenilor şi viile dese din depărtare. Tânărul de statură potrivită, slăbuţ dar bine făcut, cu părul rar mai mult şaten decât blond, trase-n piept aerul tare de acasă. De acasă! Inima-i bătea grăbită, fiindcă lipsise vreo şapte ani, deşi pe acele meleaguri se născuse, într-un sat mare din apropierea Nistrului, înaintea primului război mondial, în 1914.  
  
Privi lung coasta blândă şi pădurea, cum îi spunea el pâlcului de copaci în care-i plăcea să se piardă de dimineaţa până seara, când era mic. Viaţa-l rupsese de ai lui parcă dintotdeauna şi, după şapte ani adăugaţi la cei 14 petrecuţi lângă părinţi în satul natal, anii copilăriei parcă n-ar fi existat.  
  
Privi împrejur, răscolit de sentimente confuze trezite de vederea satului, apărut nu prea departe. 
  
Se revăzu cu câteva ore mai înainte, când plecase de la Iaşi.  
  
Tulburat, febril şi surescitat, îşi scosese din şifonier costumul cel bun de croială nemţească, primul şi singurul costum de haine pe care-l avusese până atunci, pantofii negri cu talpa groasă, cămaşa bleumarin cu gulerul bine scrobit şi cravata elegantă cu dungi albastre. În geamantanul ieftin, cumpărat cu o zi înainte de la unul dintre negustorii de pe Lăpuşneanu îşi adunase tot avutul: o cămaşă, două batiste, briciul, câteva caiete din timpul şcolii, multe cărţi, un stilou, pălăria primită-n dar de ziua lui de la colegii de cameră şi diploma. Fusese clasat, după absolvirea Şcolii Normale Vasile Lupu, al treilea dintre cei 94 de absolvenţi pe centru şi primul pe şcoală, cu media 8,37 la examenul de capacitate pentru învăţători.  
  
Doamne, cum mai trecuse timpul! La vârsta lui, mulţi încă nu zburaseră de la cuib, el avusese un destin aparte, trecuse de la copilărie la maturitate deodată, fără să-şi dea seama. 
  
Se-ntreba ce-or mai fi făcând ai lui, mama şi tata?  
  
***  
  
Pe drumul plin de praf, umbra i se proiecta ciudat din cauza borurilor late ale pălăriei. Visase de multe ori întoarcerea acasă. Cât fusese elev, mereu se închipuise îmbrăcat orăşeneşte ca acum, cu pălărie, doar devenise cineva asemeni fostului său dascăl, salutat de toţi, fiindcă acum era şi el domn.  
  
Din faţă, stârnind colbul drumului uscat, apăru o căruţă. Era bădia Niculae, vecinul de peste drum.Văzându-l, uită toate gândurile despre apariţia lui triumfală în postura de învăţător în sat. Îşi aminti: cu ani în urmă, după ce sărea gardul în grădina vecinului, asemeni celorlalţi copii, se-nfrupta din perele, întotdeauna, mai bune decît cele de acasă. Deodată încântat de revederea unui chip familiar, deşi îmbătrânit cu ochii parcă mai adânciţi în orbite cu obrajii mai supţi şi părul cărunt, cu duioşie şi respect faţă de vârsta înaintată a căruţaşului, involuntar îl salută ca atunci când era mic: 
  
- Săru' mâna, nene Niculae! Săru' mâna! 
  
- Trăiţi! 
  
- Ei, cum aşa?!... Bună ziua! Nu mă mai cunoşti, eu sunt Ionică a' lui Gheorghe! 
  
- Cum? Nu cred, băiatul lui este plecat printre străini. Tu eşti, Ioane? Chiar tu? Te-ai făcut domn, da' să ştii, noi tot cu necazurile noastre... Stânjenit, îngăimă: oile nu-ş ce au, da-s cam betege... şi dădu bice cailor. Mai strigă: 
  
- Vezi că tat-tu nu-i acasă. 
  
Tânărul învăţător se-ntoarse-n loc, urmărind cu privirea căruţa hodorogită, plină cu cânepă. Tresări. Dar mama, mama o să-l recunoască? Se linişti pe loc. Cum să nu, o mamă nu-şi uită niciodată copilul. 
  
Ea cum o mai fi? Sănătoasă, sau spetită de muncile grele, fără ajutorul lui în gospodărie? Răsuflă uşurat, doar îi rămăseseră surorile acasă şi, era convins, o femeie este mai de folos decât un bărbat.  
  
Se apropie de biserica mare cu hramul la Sf. Mihail şi Gavril, care-şi ivea printre copaci turlele. În spate era cimitirul în care-şi dormeau somnul veşnic înaintaşii lui, Dumnezeu să-i odihnească în pace. De câte ori nu se gândise la dânşii, când hălăduise prin Iaşul devenit oraşul lui, mai ales când trecea pe lângă Mitropolie şi Trei Ierarhi! 
  
În centrul satului, deoparte şi de cealaltă a drumului pavat cu piatră de râu, casele negustorilor evrei, oameni de treabă care dădeau pe datorie, erau văruite în alb, cu aceiaşi clopoţei deasupra uşii.  
  
Ritmul bătăilor inimii i se acceleră fără voie. Se apropia de uliţa care ducea la casa părintească. Salcâmii şi stejarii cu frunze dese, gardurile, unele din piatră, scânduri sau nuiele împletite, de mirare, erau la fel ca înainte, numai că parcă mai mici. 
  
*** 
  
Firesc, primele lui amintiri erau legate de casa părintească. De fapt, în ogradă erau două clădiri. Într-una locuia el cu mama, cu fratele şi surorile mai mari, Mărioara şi Tudora, tata fiind prizonier într-un lagăr german. În cealaltă casă, în care fuseseră încartiruiţi nişte soldaţi ruşi se ducea adeseori, fiindcă-i îi dădeau zahăr şi-l aruncau în sus, spre marea lui satisfacţie.  
  
Ruşii se purtau frumos, chiar când făcea pozne păguboase.  
  
Avea vreo trei-patru ani când, desculţ fiind, îşi oprise fuga exact în covata în care ei îşi plămădiseră aluat pentru pâine. Pedeapsa a fost simbolică, unul dintre ei îl ridicase şi-l lovise cu latul săbiei la fund, în glumă. 
  
Se-ntreba dacă mai erau copacii din livadă. Da, se zăreau pe deasupra casei coroanele celor doi meri care rodeau pe rând, unul într-un an, celălalt în următorul. În acea livadă, care era în dreapta casei şi mai în spate, erau pruni şi zarzări, printre care se aranjau straturi pentru ceapă şi pătrunjel.  
  
Se apropie de poarta mare, pentru căruţe, făcută din scânduri lungi, bătute-n cuie. Privind locurile familiare odată, căruţa veche uitată în curte de ani de zile, casa, surâse.  
  
Peste gard, era fântâna. Se revăzu cu ani în urmă, aplecat peste ghizdul fântânii din piatră cu cumpăna lungă, la capătul căreia atârna ciutura grea din lemn, cu doagele năpădite de muşchi verde, fie vară fie iarnă. Se oglindea în apa clară, tulburată de picăturile prelinse de pe ciutură, care desenau cercuri concentrice. Odată ţipase privind în jos, adâncul întunecat imitându-l. Era tare încântat de ecou, credea că nimeni nu mai ştia ce fenomene ciudate se produceau acolo, în întuneric. Gândea că-i va uimi pe toţi cu descoperirea lui; ridicându-se de deasupra fântânii, tresări deodată atent. Apăruse pe drum o fetiţă de vreo unsprezece ani, cu o băsmăluţă colorată. Purta o fustă lungă, creaţă şi o bluză scurtă de stambă cu mâneci largi. Era una dintre puţinele colege de la şcoală, a cărei prezenţă o remarcase, după ce aflase despre tatăl ei, că fusese moşier. Fostul boier încă mai purta, ca semn al averilor de altă dată, o manta din doc şi o şapcă albă.Tipic pentru acea categorie de oameni! Soţia lui purta, când ieşea prin sat, o fustiţă cadrilată din pânză de casă, o cămaşă de in brodată cu cruciuliţe albe şi negre. Îşi înfigea un pieptene din metal în păr şi era încălţată în ghete strâmte, din piele de capră. Poate şi situaţia acelei familii scăpătate, care-i arătase că nimic nu se dovedea veşnic: nici bogăţia, nici tinereţea, nici frumuseţea, îl hotărâse să înveţe, singura modalitate de a-şi asigura un trai bun.  
  
Prin clasa a cincea primară, odată revenit de la şcoală, se hotărâse să scrie la Rezina (reşedinţa de plasă) şi la Orhei (reşedinţa judeţului), să întrebe ce-ar trebui să facă pentru a putea învăţa mai departe. Cu mintea de acum, se întreba cui ar fi trebuit să expedieze scrisoarea şi, cum ar fi explicat ce voia de fapt... 
  
Nu scrisese, dar îşi deschise odată sufletul în faţa preotului satului, un om înţelegător, adevărat păstor duhovnicesc. Hotărâtoare pentru viitorul lui fuseseră şi vorbele unui învăţător mai bătrân. Îl vedea în fiecare dimineaţă pe terasa casei galbene, cu cerdac în stil brâncovenesc, îmbrăcat întotdeauna în costum naţional moldovenesc, aşezat pe un scaun, mereu cu o carte în mână. Se obişnuise să-l salute, fără a-l cunoaşte. I se păruse firesc aşa, omul inspira încredere, avea o figură blândă şi-l privea cu interes. Într-o zi îl observă la şcoală, vorbind cu învăţătorul lui rus, care cu respect pentru vârsta mai înaintată, îl informase că Ionică avea tragere de inimă pentru învăţătură, era deştept, însă păcat de el dacă trebuia să rămână acolo, în sat. În altă zi îl văzuse la biserică, dar nu la slujbă ca toţi creştinii, îl văzuse vorbind cu preotul.  
  
Imediat după aceea, preotul îl chemă la dânsul. 
  
- Cum îţi place cartea, măi băiete? îl cercetase părintele, după ce-l invitase în odaia mare pentru oaspeţi. 
  
Băiatul era nedumerit şi puţin speriat. 
  
- Păi cum să-mi placă? Îmi place să citesc, lecţiile sunt tare uşoare şi simt că aş putea face mai mult la şcoală, numai că... 
  
- Nu ştii cum, aşa-i? 
  
Era chiar în perioada în care se hotărâse să scrie la Rezina. 
  
- Da. 
  
La câteva zile după aceea, fu rândul tatălui său să fie chemat de preot. De faţă era şi învăţătorul. Ioan n-a ştiut niciodată ce-or fi discutat ei acolo, însă seara auzise dinspre bucătărie frânturi din dialogul părinţilor. Tata iritat, o întreba pe mama şi se întreba şi pe el însuşi: 
  
- Bine, să zicem că-l trimitem la Iaşi. Bine! Dar eu, cu cine-o să mă mai ajut la treburi? Grădina, cine-o s-o mai păzească ziua? 
  
- Da' las-o-ncolo de grădină, măi Gheorghe, că nu ne-om îmbogăţi noi de pe urma ei! Altceva mă frământă. Dacă pleacă la Iaşi, va avea nevoie de bani mulţi. După ce se gândi o clipă, răsuflă greu: Da' n-om fi nici noi chiar aşa calici! 
  
- Nu Evdochio, însă eu mă gândesc la gospodăria noastră... 
  
Mama îi pregăti o legătură din pânză de casă cu două rânduri de schimburi, mâncare şi ceva bani de cheltuială. Cu noaptea-n cap, într-o zi a lui septembrie 1928, însoţit de mama merse la gară, cumpără biletul de tren Mateuţi - Iaşi. Îngrijorată în ultimul moment, gata să cedeze impulsurilor greu de controlat ale inimii, mama l-ar fi oprit acasă, însă dorinţa pentru binele lui se dovedi mai puternică. 
  
Îl dădu în grija unei femei care mergea tot acolo, îl sărută. O văzuse, după aceea, privind lung după trenul care gemea greu, luându-şi avânt fără chef, parcă. Privind prin geam casele, drumurile, pădurile şi oamenii, constată că păreau altfel din goana trenului. Altfel, dar băiatul îşi invinse cu greu strângerea de inimă pe care-o simţise când lăsase în urmă gara mică, apoi trecând de satul vecin în care se ducea deseori. Doar când trenul se puse din nou în mişcare, realiză ce se întâmpla de fapt. Nu, nu putea coborî, locul lui nu mai avea să fie pe acolo niciodată, pornise pe un drum fără întoarcere. 
  
Odată ajuns la Iaşi, privea lung peroanele lungi, forfota oamenilor grăbiţi s-ajungă pe la casele lor, sau la cine-i aştepta. Numai el se simţea mai singur decât oricine. Derutat, speriat chiar, se aşeză pe o bancă din fier forjat în faţa gării, gândind intens, încercând să-şi domolească bătăile grăbite ale inimii. “Trebuie să merg la Şcoala Normală, trebuie să aflu cum ajung acolo ş-apoi, voi mai vedea!“ se încuraja, privind oamenii care treceau atât de nepăsători pe lângă el. Cum, chiar nimeni nu vedea că el nu era decît un copil străin de acele locuri, şi că nu ştia ce să facă?! Cum, doar el trăia intens clipele acelea, importante pentru viitorul său? 
  
Într-un târziu, întrebă cum se ajunge la şcoală. Un tânăr scund, dar binefăcut, îl măsură din priviri din cap până-n picioare şi-l sfătui să ia tramvaiul pe care scria Copou, ş-apoi să mai întrebe. Oarecum lămurit, o luă pe jos pe lângă pe strada îngustă din faţa gării tot înainte, o luă la dreapta urcând o pantă abruptă, până-n dreptul unei clădiri cu adevărat frumoase, pe faţada căreia remarcă înscrisul cu litere aurii: ,,Hotel Traian”. Doi bărbaţi înalţi, eleganţi, discutau privind porumbeii care ciuguleau fărmăturile de pâine aruncate de copiii care-i fugăreau, iar şi iar. Auzi:  
  
- Hotelul ăsta select este o bijuterie a arhitecturii; ştii de ce? Fiindcă structura lui de rezistenţă este realizată din metal de către Effel, inginerul care a făcut turnul din oţel în capitala Franţei. Ştiai?“ Celălalt bărbat nu ştia, dar Ionică era mulţumit că aflase un fapt care, probabil, avea să-l ridice în ochii viitorilor colegi.  
  
Fără voie, entuziasmat de frumuseţea clădirilor care-i apăreau mereu în faţă, lăsă-n urmă linia tramvaiului, apropiindu-se de o clădire imensă, cu turnuri şi geamuri multe, dinspre care se auzea un cântec de clopote, cunoscut lui de la şcoala de acasă, “Hora Unirii“. Încântarea produsă de vederea ,,Palatului Culturii” îi fu sporită apoi de imaginea ,,Teatrului Naţional” şi-a multor altor clădiri. Însă, încet-încet, sentimentul de care era cuprins, lăsa pe nesimţite locul îngrijorării, odată cu lăsarea întunericului.  
  
Unde avea să doarmă la noapte? Crezuse că se va culca la şcoală, doar pentru asta ajunsese acolo; mereu îşi închipuise că odată ajuns la Iaşi, toate se vor aşeza în matca firească, numai că în realitate, Şcoala Normală era departe. Dezamăgit aşa deodată, făcu calea întoarsă spre gară. Acolo, asemeni altor călători ocazionali se aşeză pe un scaun, unde adormi, toropit de oboseala drumului, de noianul de noutăţi, de grija a ceea ce va fi a doua zi. 
  
Dimineaţa, după ce mâncă din ce-i pregătise mama, urcă-n tramvaiul despre care ştia că-l va duce la capătul călătoriei lui, care era de fapt începutul unui destin, începutul unei vieţi ghidate de principii şi reguli noi, cu totul străine de ceea ce trăise până atunci.  
  
Era emoţionat de prezenţa în Iaşi şi, puţin îngrijorat. Îl aştepta examenul de admitere la o instituţie de învăţământ de prestigiu din capitala Moldovei, iar el venea dintr-o zonă tare vitregită, conştient de pregătirea lui şcolară precară faţă de a ieşenilor sau a celor din alte oraşe, care nu aveau acasă altă grijă decât învăţatul. Odată coborât din tramvai, întrebă un băiat cam de vârsta lui, despre drumul spre Şcoala Normală Vasile Lupu.  
  
- Păi eu, tot acolo merg şi tot pentru examen! 
  
Secretar al şcolii era Jean Livescu, viitor rector al Universităţii Alexandru Ioan Cuza, care citi la poartă un anunţ:  
  
- Candidaţii la concursul de admitere vor prezenta la secretariat cererea de înscriere, însoţită de actele ce vor fi lăsate secretarului. După achitarea taxei de una sută lei, se vor întoarce la gazde sau acasă, urmând ca a doua zi, pe 16 septembrie, să fie prezenţi la şcoală la orele 7,30 cu cele necesare pentru scris.“ 
  
Ioan simţea că i se tăiau picioarele. Cum adică ,,a doua zi"? Ce va face până atunci? Păi, el crezuse că va da examenul şi, gata. 
  
Fără a şti cum îşi va petrece ziua, merse iar spre sala de aşteptare a gării care, se pare, avea să-i fie domiciliul pentru un termen nedeterminat.  
  
Urmând linia tramvaiului în sens invers, îşi aminti că după ce plătise taxa îi mai rămăseseră încă 50 de lei, şi asta era o problemă.  
  
De la gară, linia tramvaiului trecea prin Piaţa Unirii, se ridica spre nord-est spre strada I. C. Brătianu, care trecea prin faţa Spitalului Sf. Spiridon, apoi prin dreptul Palatului Tufli spre Copou, până la Grădina Restaurant Vidraşcu, de unde se întorcea. Neştiind de scurtătura pe la Râpa Galbenă, merse pe linia tramvaiului.  
  
În gangul dintre strada Lăpuşneanu şi str. I. C. Brătianu era un şantier. Un om aşezat pe un scaun îl măsură din priviri şi-l opri, îl lămuri după aceea pentru ce. După cizme, dedusese că era basarabean, ca şi dânsul. Auzindu-l, îi veni inima la loc. Dacă departe de casă, printre necunoscuţi, m-a găsit un conaţional, înseamnă că lumea nu-i chiar aşa mare, gândi.  
  
Omul îl iscodi voind să afle din ce zonă a Basarabiei se trăgea, cum de ajunsese în Iaşi, şi evident unde mergea. Odată lămurit, auzind că după ce plătise taxa de înscriere la examen, nu-i rămăseseră bani pentru o eventuală gazdă, deveni sincer îngândurat. Avea în faţă un băiat cuminte, şi n-ar fi vrut să-l ştie dormind în gară, sau mai rău, pe străzi. Îl invită să rămână la el fiindcă, fiind maistru pe şantier, avea o cameră locuibilă în clădirea care tocmai se ridica. Practic, îi propuse să mănânce ce mai avea el în bagaj, urmând ca după aceea să termine, tot împreună şi rezervele lui. Întâlnirea cu maistrul îl făcu pe băiat să simtă altfel prezenţa sa în acel oraş mare şi străin, devenit pe neaşteptate, ospitalier.  
  
La examen, mulţime de copii, majoritatea mai mici decît el.Toţi aveau emoţii, însă, măcar erau însoţiţi de părinţi. El, neavând cu cine împărţi grijile, fu calm. Liniştit, scrise câteva pagini, răspunse întrebărilor profesorilor din comisie şi, plecă. Dacă l-ar fi întrebat cineva de-i fusese greu, rezultatele urmând a fi anunţate prin poştă până pe întâi octombrie, ar fi răspuns evaziv: “Mai mult aşa, decît aşa...“  
  
Excluzând posibilitatea de a mai rămâne în Iaşi încă vreo două săptămâni până la afişarea rezultatelor, se hotărî să plece acasă pe jos. Era o decizie importantă, voia s-o pună în practică, însă nu fără a-i mulţumi maistrului care-l găzduise. Strecurându-se printre grămezi de moloz şi cărămizi împrăştiate la tot pasul, trecu de nişte schele metalice înalte. Lucrătorii cu tichii din hârtie de ziar, umpleau din căldări de tablă, mortarul.  
  
- Unde-i nea' Pascaru, maistrul? 
  
Când îl văzu, maistrul coborî de undeva de la etaj. Se şterse cu o cârpă, îi întinse mâna şi-l întrebă: 
  
- Cum a mers la examen? I-ai dat gata pe ieşeni? Hai, nu te bosumfla, c-am glumit. Nu, serios, cum a decurs examenul, când vei afla rezultatul? 
  
- Ştiu şi eu... Cât m-am priceput, cât ştiam de la şcoală, am scris. Necazul e că rezultatele vor fi afişate peste două săptămâni, eu trebuie să plec acasă pe jos, fiindcă banii nu-mi ajung pentru tren.  
  
Omul îl privi viclean-ironic, apoi după o clipă de gândire îl sfătui: 
  
- Bine, să zicem c-o porneşti pe linia de cale ferată, să zicem c-o să te descurci cu mâncarea, pentru dormit sunt pădurile, dar ce-o să faci de te-or opri jandarmii pentru acte? Cred c-ar trebui să mergi, mai întâi la şcoală, să-ţi ceri certificatul de naştere sau măcar vreo adeverinţă.  
  
- La şcoală cui să-i cer? Adică lasă, m-oi descurca eu.  
  
- Bun. Noaptea asta dormi tot la mine, mâine dimineaţă mergi la ,,Vasile Lupu''.  
  
Dimineaţa următoare urcă tot pe jos dealul Copoului, efectiv înfiorat la vederea zidurilor masive ale Universităţii. Privea copacii grădinii Copou, în care poposise cândva Eminescu, apoi casele boiereşti de mâna întâi.  
  
N-avea nici un zor şi-şi mişca încet picioarele deprinse cu mersul pe jos; însă nu pe piatră cubică, ci mai mult pe pământul gol sau pe iarbă. În dreptul Grădinii Expoziţiei, profită de desişul teilor boltiţi peste strada lată, îşi scoase cizmele după ce se asigurase că nici un trecător nu-l vedea.  
  
Apropiindu-se de şcoală, străbătu aleea cunoscută deja, mărginită de-o parte şi de cealaltă de castani.  
  
Cu o zi înainte fusese luat de valul celorlalţi colegi spre clasa de examen, acum trebuia să se descurce singur. În cabina portarului îl luă în primire un băiat îmbrăcat în uniforma maro, cu petliţe aurii la guler, cu o banderolă roşie pe mâna stângă, pe care scria “Elev de serviciu“. 
  
- Bună ziua! Vreau să vorbesc cu domnul director. 
  
- Nu zău! Chiar cu directorul? Ce doreşti, de fapt? Elevul de serviciu se simţea, o persoană foarte însemnată şi-l privea de sus.  
  
- Care-i problema ta? 
  
Ioan derutat, explică cu glasul tremurat: 
  
- Am participat ieri la examen şi, pentru a mă întoarce acasă îmi sunt necesare actele, o adeverinţă, ceva să am pe drum. 
  
- Aşa da, numai că domnul director nu-i în şcoală. Poate te ajută domnul subdirector. Hai să te conduc. 
  
În curtea mare a şcolii se auzea o chitară. Într-acolo merseră. Elevul de serviciu bătu în uşă o dată, apoi încă o dată. Sunetul strunelor se stinse, apoi în uşă apăru silueta înaltă a unui bărbat într-un costum elegant, cu cămaşă albă şi papion. 
  
- Despre ce-i vorba, băiete?  
  
- Păi am dat ieri examen la şcoala dumneavoastră, n-am unde sta până se anunţă rezultatele şi ca să pot merge acasă pe jos, îmi trebuie actele – spuse el dintr-o suflare. 
  
Bărbatul lăsă ghitara deoparte şi-l invită în holul mare de la intrare. Voia să afle unde stătuse până atunci în Iaşi, cum se descurcase cu masa şi de unde se trăgea. Auzind că din judeţul Orhei, îl privi lung şi, mai în glumă mai în serios îi zise: 
  
- Da... Păi să ştii, pe jos vei ajunge, numai bine pe la Crăciun! 
  
Simţindu-se dezamăgit, asta fiind realitatea, băiatul reacţionă, neaşteptat pentru subdirector, dar firesc pentru vârsta şi situaţia lui: izbucni într-un plâns de nestăpânit. 
  
Profesorul Cortez, impresionat de lacrimile la care nu-şi închipuia că se va ajunge, pe un ton deodată grav, încercă să-l liniştească: 
  
- Stai, nu vezi c-am glumit? Cel mai bine ar fi să-l aştepţi pe domnul director, să vedem ce va spune dumnealui. 
  
Fu luat din nou în primire de către elevul de serviciu care-l conduse spre intrarea şcolii. Înainte de a se aşeza în hol, întrebă timid: 
  
- Cum se numeşte domnul director, ce fel de om este? 
  
Surprinzător, elevul devenise mai îngăduitor, dovedindu-se bine informat:  
  
- Am auzit de la domnul subdirector că d-l. Mitrea G. a ajuns în această funcţie printr-un concurs de împrejurări, cel puţin ciudat. Nimic de spus, este un cadru didactic de excepţie, a fost student la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Iaşi, şi ce-i mai important, a făcut studii de specialitate în Germania. Interesant este cum a fost numit aici ca director. Un pedagog - unul înalt, cu o faţă de salahor, care dintr-un impuls de neexplicat s-a apucat cu de la sine putere să-i tundă pe toţi elevii din ultima clasă, chiar înaintea vacanţei de iarnă. Urmarea, elevii au făcut un gest pe care nu ştiu cum să-l calific: l-au imobilizat pe pedagog şi, la rândul lor l-au tuns în faţa întregului internat. 
  
- Cum aşa... Dar pedagogul nu-i tot un fel de profesor?  
  
Adevărul este că era puţin îngrijorat. Văzuse uniforma impresionantă a elevului, cu petliţe, şi nu-şi putea închipui un altul asemeni lui în postura de frizer adhoc. Imaginea cea mai realistă a prototipului de elev trebuia să fie după mintea lui, a unui băiat stând disciplinat în bancă, cu o carte sau un caiet în faţă sau în sala de meditaţii, făcându-şi temele.  
  
- Ce legătura are domnul director Mitrea cu acest fapt? 
  
- După incident Ministerul a intervenit, pentru că nici pedagogul nici elevii nu fuseseră pedepsiţi, prin schimbarea directorului. 
  
- Aha, deci atunci a fost numit d-l. Mitrea... 
  
- Nu, atunci a fost numit un domn din Huşi care n-a fost acceptat. Ministerul s-a oprit asupra d-lui Mitrea, care era inspector general al învăţământului normal-primar. 
  
Se apropiase subdirectorul care, după ce ascultase interesat un timp, interveni: 
  
- A venit în şcoală în martie 1925, numai că, pe scurt, atmosfera nu-i era prielnică. Cu toate astea nu s-a sfiit nici un moment şi, din prima zi îl concedie pe pedagog şi-i elimină pe elevii frizeri. A modernizat cantina, a construit anexele şcolii, l-a numit secretar la bibliotecă pe Jean Livescu. 
  
- Cel care ne-a citit anunţul despre desfăşurarea examenului de admitere! 
  
Ioan ascultase atent, însă pe măsură ce afla mai multe cu atât hotărârea de a-i vorbi directorului scădea. Gândea: “Cum îi voi explica eu, ce vreau, unui om care a studiat în străinătate, care a fost inspector general - nu ştia prea bine ce însemna această funcţie care impunea prin sonoritate - eu, care am venit la şcoala asta mare singur?“. Nu avu când să-şi răspundă fiindcă uşa mare din lemn se deschise energic, ivindu-se un om un om înalt, cu părul scurt, cu mustaţa neagră în furculiţă, impunătoare. Toţi se ridicară în picioare şi-l însoţiră la cabinet.  
  
Din nou povesti cum de ajunsese acolo de peste Prut, dar şi despre hotărârea lui de a pleca pe jos spre casă. Directorul îl privi lung, întorcându-se apoi spre subdirector: 
  
- Vezi, te rog, care-i situaţia băiatului dar, fii discret.  
  
Înţelesese, va afla în curând dacă a reuşit sau nu. Numai că după vreo zece minute când reveni, subdirectorul cu o faţă ca de gheaţă, de pe care nu se putea citi nimic, şopti ceva la ureche directorului. 
  
Toate neliniştile, oboseala drumului dintr-un colţ de ţară până acolo, noutatea oraşului, a şcolii, examenul însuşi, cunoştinţa cu atâţia oameni noi, se concentraseră, eliberându-se după câteva clipe când directorul se apropie şi-l privi în ochi zâmbindu-i discret. 
  
- Te felicit, băiete! Ai reuşit la şcoala noastră şi fiind de-al nostru, de acum ai un regim special, vei fi bursier! 
  
- Ce înseamnă asta? reuşi să îngăime, bucuros cum nu-şi amintea să mai fi fost vreodată în viaţa lui de 14 ani.  
  
- Asta înseamnă că vei locui în internat, vei mânca la cantina şcolii, îţi vei face lecţiile în sălile noastre de meditaţie şi vei primi haine. Mă refer la uniformă, dacă bineînţeles, îţi vei menţine bursa. Dar, cum vei fi învăţător deci educator ai altor copii, ştiind efortul pe care l-ai făcut pentru a reuşi, nu cred să mă dezamăgeşti şi nici pe părinţii tăi. Urmărindu-i reacţia, adăugă: 
  
- În noul context, nu-i obligatoriu să mergi acasă, până la începerea cursurilor poţi sta la Infirmerie. Acolo vei cunoaşte alţi elevi care preferă să rămână, fiindcă noi avem o livadă cu mere şi vie cu struguri care trebuie culeşi. Dacă vrei totuşi să te întorci, îţi pot elibera o adeverinţă... 
  
- Nu, nu! Şi acasă avem vie, avem livadă. Numai că... numai că trebuie să le comunic alor mei reuşita. 
  
Scrise acasă. Îşi închipuia bucuria mamei primind scrisoarea care-i anunţa împlinirea viselor comune, devenind elev al Şcolii Normale din Iaşi şi-i bănuia încântarea firească cu care-şi va împărtăşi bucuria tuturor cunoştinţelor şi neamurilor. Ce satisfacţie vor trăi învăţătorul şi preotul! Într-un fel, lor le datora reuşita. Surorile, desigur vor fi încântate iar tata, tata... va fi şi el bucuros.  
  
*** 
  
Primi un pat, cu toate cele necesare traiului acolo. Merse-n recunoaştere prin clădirea mare a şcolii, apoi prin curte şi grădină, seara căzând istovit într-un somn profund.  
  
La infirmerie stătea mai mult noaptea, fiindcă munca la culesul merelor, la cositul şi strânsul strugurilor brumaţi din vie, îl acapară. Trăia într-o stare de beatitudine continuă, încercând să-şi închipuie viitorul apropiat de elev şi, mai îndepărtat, de învăţător..  
  
După începerea şcolii, primi un pat în dormitorul celor de clasa a - I - a. Nu întâmpină greutăţi la asimilarea noţiunilor şi a cunoştinţelor noi, însă mereu la “Limba română“ nu se simţea în largul lui, probabil din cauză că ultimului său învăţător rus din Mateuţi, nu i se putea cere prea mult la acest capitol. Când timpul era urât - ploua fiind septembrie - citea cărţi de la bibliotecă. Clasicii francezi, ruşi, marile romane ale secolului XIX şi contemporane îi deveniră cunoscute, fiindcă-i plăcea să evadeze din realitate în acea lume mirifică a cărţilor. Simţea că pentru a face faţă noii posturi trebuia să se autoinstruiască, să citească. 
  
Urmare a scrisorii trimise acasă în prima zi de şcoală, pe neaşteptate tatăl său, îngândurat şi plin de griji ca mai întotdeauna, îl vizită. Numai că acolo, într-un loc în care nu era în largul lui, se simţea nesigur pe el, stânjenit, marcat de imensitatea clădirii în care fiul său îşi câştigase un loc fără nici un ajutor din partea lui. Îi întinsese lucrurile pe care mama le considerase indispensabile unui elev intern: schimburi curate, cearşafuri, şervete, ciorapi şi mâncare.  
  
Auzind de bursă, bărbatul oftase uşurat. Încercă totuşi, de mai multe, ori să-i spună ceva. Neîndrăznind până la urmă, mohorât de sfiiciunea care-l încurca, plecă la gară după ce văzu şcoala şi ferma. Ioan îl însoţise, ghicind că tata l-ar fi vrut întors la Mateuţi, dar n-o putuse spune fiindcă sclipirea din ochii lui pe când îi arăta sălile de clasă îi anulase, înainte de a-l începe, discursul pregătit încă din tren. 
  
În acea zi băiatul fu tulburat, nu era obişnuit cu tata în postura de om stânjenit, nesigur pe el. Şi asta-l marcă, chiar dacă recunoştea, nu avea o mare afecţiune faţă dânsul, fapt explicabil fiindcă lipsise mult din copilăria lui cât fusese prizonier. 
  
Îl privea pe când urca în tren. Fără a fi bătrân la cei nici patruzeci de ani, îi stârnea nişte sentimente greu de definit. Şi-l închipuia în război în faţa gloanţelor, poate înfricoşat dar îmbărbătat de comandanţi, înfrângându-şi teama atacând sau ţinând piept inamicilor, mânuind armele de foc şi baioneta. Îi era tare greu să alăture acea imagine bărbatului care ducea acasă eşecul suferit în faţa propriului copil.  
  
Când plecase de la Mateuţi era sigur că-l va readuce acasă, dar la Iaşi nici nu îndrăznise să pomenească despre intenţia lui. 
  
*** 
  
Primul an de şcoală trecu relativ repede.  
  
Atenţia la ore, după amiezele petrecute cu încordarea sporită în sălile de meditaţii, lucrul intens în livadă, contactul cu alt gen de discipline de învăţământ, severitatea profesorilor, îl acaparară total.  
  
Carnetul de călătorie C. F. R. cu 50 % reducere îi uşurase mult efortul bănesc pentru deplasări. Când, în vacanţa mare se hotărî să ajungă acasă, merse la grădină s-o păzească după vechiul obicei, dar numai mama văzuse că luase cu el teancuri de cărţi, împrumutate de la învăţătorul şi preotul bătrân.  
  
Fratele mai mare Anton fiind încorporat, tata îi amintea prea des că el rămăsese singurul sprijin pe care-l mai avea în gospodărie, că probabil va trebui să rămână acolo! Din cauza asta, Ioan nu dormea noaptea, se trezea la gândul că-n septembrie, când profesorii vor striga catalogul la litera Ş, cineva va răspunde “absent“ o dată, de două, de trei ori... până va fi exmatriculat.  
  
Dar cu visurile lui cum rămânea? La o adică, putea păzi grădina şi adăpa caii, chiar după terminarea şcolii... Nu? Păi nu, în nici un caz! 
  
Cam fără voia lui tata, mama îi pregătise bagajele şi-l conduse iar la gară. Ioan simţise o bucurie imensă când trenul se puse în mişcare, dar şi o strângere de inimă când îl zărise în spatele mamei care-i făcea semne cu mâna, pe tata cu un chip împietrit, de pe care nu se putea citi nimic. Şi el îi făcea semne de drum bun.  
  
Revederea Iaşului, oraşul care-l adoptase, îl bucura. Cunoştea bine drumul până-n Copou, iar clădirea mare a şcolii părea proaspăt văruită, anume pentru el. Copacii de pe marginea aleii, cu frunzele stând să ruginească sub bruma toamnei, fremătau odihnitor.  
  
Îşi lăsă bagajele pe pat şi fugi în livadă. Nevăzut de nimeni, mângâie cu privirea crengile nucilor tineri. Tăcut se aşeză sub pomul lui, copacul cu crengile torsionate la fel ca ale unui măr de acasă, sub care se refugia duminica c-o carte în mână, când era cald afară şi soarele îl făcea să iasă din monotonia sălii de meditaţii. 
  
În clasa a doua se simţi atras mai mult de matematică şi de fizică, mai ales datorită profesorului Vasile T., un dascăl înzestrat cu har. Avea să-i rămână în minte pentru totdeauna lecţia despre ,,Propagarea căldurii prin metale”, pentru că în final, la fixarea cunoştinţelor predate, profesorul întrebase:  
  
- În viaţa de zi cu zi, aveţi idee la ce v-ar putea fi de folos aceste noţiuni? 
  
Imediat îşi aminti cum aprindea mama focul. Ridică mâna: 
  
- Aşa, datorită faptului că prin unele materiale căldura se propagă mai greu sau deloc în timp scurt, vom şti să construim şi să folosim instrumente sau obiecte casnice, de umblat în foc, cu mânere din materiale rele conducătoare de căldură! 
  
În acea zi, în catalogul clasei, în dreptul numelui său, la rubrica pentru fizică fu trecut primul lui 10, datorită căruia îl îndrăgise pe profesorul T. Profesorul aflase că provenea din Basarabia, unde limba română avusese de suferit, îl remarcase şi-l urmărea în mod deosebit. Când le aduse tezele corectate, ţinu să-l atenţioneze: 
  
- Măi băiete, să ştii că tu, pe cât de bine răspunzi la oral, pe atât de prost te exprimi în scris.  
  
Simţi că i se tăiară picioarele: 
  
- Te voi ajuta eu, dacă doreşti cu adevărat, să te corectezi. La fiecare oră de fizică voi sublinia câte un pasaj din manual, pe care-l vei copia atent într-un caiet. Te voi corecta şi-ţi voi atrage atenţia asupra greşelilor.  
  
În fiecare zi după aceea, după ce-şi termina temele, indiferent de oboseală, se retrăgea în sala de meditaţii să copie pasajele o dată, de două ori, până când considera că se apropiase cel mai mult de forma originală.  
  
Prin clasa a treia, tata îi scrise de câteva ori, cerându-i obsedant să revină acasă. 
  
Răspunse, numai că pentru el însuşi: 
  
- Trebuie să-i fie într-adevăr greu, dar cale de întoarcere, eu n-am. Să las totul baltă acum, cu trei ani înainte de absolvire? Nu, nu se poate! 
  
Deja ştia că erau mulţi elevi care rămâneau permanent acolo. Înaintea vacanţei de Crăciun se înscrise la elevul de serviciu pe lista interniştilor pentru următorii ani. Îşi motiva lui însuşi decizia: ,,Mama mă va înţelege cu siguranţă, tata mă va ierta pentru că în final va fi mândru de mine!” 
  
Toţi cei de pe listă fură chemaţi la director, pentru analizarea fiecărui caz în parte. Pe el, directorul Titus H. îl opri în cabinet.  
  
- Ce se întâmplă, de ce nu vrei să mergi la ai tăi? 
  
Îi povesti cum ajunsese acolo, că se simţea la şcoală ca la el acasă, iar tata îl voia înapoi în sat. Directorul îl ascultă cu atenţie, şi-i destăinui cu o voce gravă: 
  
- Nu intenţionam să-ţi spun, dar după ce te-am ascultat, m-am convis că trebuie să ştii. Tocmai a sosit o telegramă de la el, îmi cere actele şi retragerea ta din şcoală. 
  
Băiatul înlemnise de spaimă. 
  
- Şi-i veţi da ascultare? Vă rog să înţelegeţi, nu plec după atâţia ani de şcoală, doar să lucrez pământul sau să păzesc vacile, acum. Sincer, cred că pot mai mult. 
  
- Bine, rămâi aici pe timpul vacanţei şi dacă va sosi tatăl tău, îi voi vorbi eu. 
  
N-avea să afle decît după mulţi ani, că părintele său sosise la Iaşi, să-i retragă personal actele. Profesorul remarcase de cum îl văzuse pe bărbatul chel cu cizme în picioare, că avea în mână un geamantan gol, după cât de uşor îl purta. Aflându-i numele de la elevul de serviciu, deduse că era expeditorul telegramei de săptămâna trecută.  
  
Îi strânse mâna, îi arătă un scaun apoi ieşi din birou, nu pentru că ar fi avut vreo treabă ci pentru a-l lăsa să se obişnuiască cu acea încăpere, speculând influenţa pe care o exercitau asupra lui fotografiile promoţiilor anterioare de absolvenţi.După vreo zece minute reveni în birou, tăcut cu un catalog în mână. Frunzări catalogul, oprindu-se la ultimele pagini. Ca pentru el, vorbi încet:  
  
- A scăzut numărul candidaţilor pentru ocuparea locurilor în şcoala noastră, din cauza crizei economice. Dar la noi încă mai vin elevi buni, pentru că le putem asigura întreţinerea completă, ca la liceele militare.  
  
Musafirul nu-şi găsea locul pe scaun, se foia într-una, voind să spună ceva. Trebui să aştepte. 
  
- Eu m-am născut tot la ţară, tatăl meu era învăţător şi m-a trimis la studii în Germania. M-a prins acolo începutul războiului, am fost internat într-un lagăr de prizonieri. 
  
Bărbatul făcu ochii mari: 
  
- M-am născut în acelaşi an. Câţiva ani mi i-am petrecut şi eu într-un lagăr german! 
  
Directorului îi sclipiră ochii. Se ridică de la birou şi-şi trase un scaun aproape. 
  
La vreo oră după aceea, directorul îi strângea mâna musafirului şi-l conducea până la căsuţa portarului, unde elevul de serviciu se întreba nedumerit:  
  
- Omul acesta pleacă cu valiza tot goală, fără sa-şi fi văzut fiul! Ciudat.... 
  
*** 
  
Timpul trecea repede la şcoală. Sâmbăta după amiaza, se plimba pe străzile bătrâne ale Iaşului care păstrau memoria oamenilor de cultură trecători sau adoptaţi de oraş, începând cu casa-castel a lui Sadoveanu, fostă a lui Kogălniceanu. Mai jos de Universitate ştia de existenţa Casei Pogor, leagănul “Junimiştilor“ iar ceva mai sus, primul învăţător român, Gh. Asachi, îşi făcuse o casă mare. Topârceanu locuise în apropiere într-o căsuţă care, îi plăcea să creadă, îl inspirase când scrisese “Balada chiriaşului grăbit“. 
  
Uneori, îşi petrecea timpul doar cu gândurile proprii în bibliotecă sau în sala de lectură. Odată, pe când căuta prin vrafurile de cărţi un volum de Coşbuc, observase printre zecile de elevi o domnişoară însoţită de director, care preocupată, frunzărea periodicele aşezate pe colecţii, după anii apariţiei. El se cufundă în lectură fără a mai şti ce se întâmpla în jur. După vreo două ore de lectură intensă, voia să lase cartea deoparte însă privind în stânga, o revăzu pe domnişoară. În lumina care năvălea prin ferestrele mari, conturul capului ei părea aureolat. Se-ntreba dacă o mai văzuse vreodată. Parcă da, însă nu era sigur. Îşi lăsă ochii pe carte dar, după câteva clipe iar privi pe geam. Fata era acolo şi părea că-l privea, la rândul ei deodată curioasă. El lăsă ochii în jos. Da, îşi amintea, o văzuse cu domnul director mai înainte! Printre gene, cu capul uşor înclinat o privea din când în când, ca într-un joc în care părea să se fi prins şi ea.  
  
Era primăvară. La 17 ani simţea imbolduri pe care nu şi le putea explica. Sub soarele deodată binevoitor, privea lung prin livadă crengile cu mugurii stând să explodeze. Văzând colţul firav al ierbii, tot sufletul îi fremăta de bucuria trezirii la viaţă a întregii firi. Ar fi vrut să le strige tuturor că, uite, a venit primăvara e timpul să se schimbe ceva. O buburuză năucită de atâta lumină, abia trezită la viaţă i se aşeză pe mână. O ridică, suflă uşor asupra ei apoi o lăsă să zboare, luată de o rafală de vânt. Era frumoasă viaţa, iubea copacii, plantele şi toate gâzele primăverii!  
  
Pe-nserat, când revenea spre dormitor după plimbarea zilnică, pe aleea cu castani zări o fată.. Era frumoasă, într-adevăr frumoasă! Părul blond închis îi era strâns cu o panglică îngustă, avea ochi albaştri adânci, şi vădea distincţie în orice mişcare! Era, cu siguranţă, cea mai frumoasă fată pe care-o văzuse vreodată. Numai că ea culegea din praf foile răvăşite de vânt ale unui ziar, “Timpul“, necăjită de rafalele care le împrăştiase până departe. Fără a-şi da seama cine era păgubaşul din cauza întunericului, prinse foile zburătoare şi se-ntoarse spre fată. Surpriza-l făcu să nu spună nimic în prima clipă.  
  
Fata zâmbi şi-i mulţumi, se-nclină şi-şi spuse numele. 
  
- Mulţumesc ! Eu mă numesc Iustinica H. şi sunt elevă, în anul III la “Liceul Oltea Doamna“. Fiind ieşeancă, locuiesc cu părinţii chiar aici. 
  
- Aa, erai ieri în biblioteca noastră, acum m-am lămurit. Eu... sunt de departe, tocmai din Basarabia şi voi trece în anul IV. 
  
*** 
  
A fost începutul unei prietenii de bun augur pentru el. Pe parcursul vacanţei mari preferase să rămână la şcoală, lucrând în câmpul de experienţe, în livadă şi vie, iar seara se plimba pe aleea cu tei întâlnind-o, uneori. Îi povesti aventurile de elev internist, dar stârnindu-i curiozitatea pentru românii de dincolo de Prut, care-şi păstraseră identitatea naţională, în ciuda condiţiilor istorice de care nimeni nu mai putea fi învinuit atunci. Ea asculta atentă. Fără intenţia declarată de-a se lăuda, îi spuse în treacăt că promovase prima din clasă. Atunci îl străfulgeră un gând:  
  
- Oare eu n-aş putea fi premiant? 
  
Urmarea, în clasa a IV-a, a promovat al doilea, fiind după aceea, mereu primul, cu excepţia clasei a şaptea, când fu al patrulea.  
  
Ca o recunoaştere a conştiinciozităţii lui, fu numit şef al laboratorului de fizico-chimice, al câmpului de experienţe şi al muzeului de ştiinţele naturii. 
  
În ultimul an de şcoală, de ziua lui, colegii îi făcură cadou o pălărie de fetru, asortată costumului de croială nemţească, pe care şi-l cumpărase datorită economiilor pe care le putuse face, nefiind mofturos şi mulţumindu-se cu ce primea de la cantina şcolii. De altfel, un viitor învăţător trebuia să impună în faţa elevilor şi prin ţinută, de aceea cheltuiala nu-i păruse inutilă.  
  
Sfârşitul vieţii de elev îl făcu să se gândească serios la viitor, fiindcă mulţi învăţători rămăseseră fără posturi. Întoarcerea acasă era exclusă, nu învăţase timp de opt ani doar pentru a prăşi sau a lucra la vie, de asta era conştient. 
  
După Examenul de capacitate pentru învăţători, parcă plutea. Pentru o clipă se revăzu la acasă Mateuţi, pe când voia să scrie la Orhei. Îşi aminti intervenţia pe lângă părinţi a preotului bătrân şi-a învăţătorului, se revăzu sosind la Iaşi. N-avea cum uita primul 10 la fizică, ambiţia de a se număra printre premianţi. Directorul H., om de suflet, avea să-i rămână în minte ca o figură luminoasă pentru că-i deschisese ochii spre lume. Realiză că toate erau de domeniul trecutului, fuseseră doar primele pagini întoarse ale vieţii lui, în care lăsase nişte însemnări scrise cu majuscule. Personalitatea lui era adaptabilă condiţiilor de moment, structura lui sufletească, sau chiar însăşi viaţa îl instruise aşa, de aceea colegii de şcoală îi fuseseră doar colegi, fără să fi legat cu vreo unul dintre ei o prietenie strânsă.  
  
Izbânda o sărbători singur, colindând încântat Iaşul, zidirea de suflet, care nu mai avea taine pentru el. Străzile bătrâne îi păreau mai largi, oamenii mai binevoitori, tramvaiele electrice mai puţin zgomotoase. A doua zi, după ce colindă din nou Iaşul pe jos, cumpără de la un negustor din strada Lăpuşneanu un geamantan mare. 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
INSTRAINAREA partea I / Mihai Ştirbu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 209, Anul I, 28 iulie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Mihai Ştirbu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Ştirbu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!