Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   



Îngerii şi demonii revoluţiei
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

(fragment din romanul cu acelaşi nume)  

 

Evenimentele ulterioare se precipitaseră aşa de repede încât în capul lui Marian totul se învârtea într-o învălmăşală năucitoare. Ceauşescu şi consoarta lui fuseseră condamnaţi la moarte şi ucişi pe 25 decembrie, seara, după o judecată sumară; imaginea lor zăcând pe caldarâmul unei unităţi militare din Târgovişte încă-i mai stăruia sub pleoape, după o noapte de nesomn în faţa televizorului pentru a se convinge, în sfârşit, că dictatorul s-a dus dracului pe lumea cealaltă....  

Imediat Marian cu alţi câţiva colegi s-au organizat în Liga studenţilor, implicându-se serios în ultimele evenimente. Făcuseră şi un ziar în pripă pe nume <Gândul> care milita pentru democraţie, transparenţă, multipartitism , demontarea comunismului şi condamnarea lui. Din străinătate primiseră material propagandistic şi câteva camere de luat vederi cu care mergeau pe la diferite demonstraţii ale opoziţiei pentru a populariza programele acestor partide. începuse o luptă acerbă pentru putere între foştii comunişti şi securişti şi adversarii lor care încă nu avuseseră timp să se organizeze. Ieşiţi proaspăt din puşcării, bătrâni şi bolnavi, membri partidelor istorice care mai trăiau erau împiedicaţi să-şi desfăşoare activităţile lor politice. În Frontul Salvării Naţionale intraseră fel de fel de oameni de diferite orientări politice pentru a fi legitimat ca organ cental. Dizidenţi, vechi comunişti intraţi în dizgaţia puterii ceauşiste, militari, securişti, membri ai partidelor istorice, se întâlniseră laolaltă sub oblăduirea lui Ion Iliescu, formând o organizaţie amalgam, din care ieşise învingătoare aripa neocomunistă. Asta era durerea cea mare a lui Marian: că învinseseră tot cei care-i ţinuseră în coardă lui Ceauşescu, un fel de eşalon doi dornici să pună mâna cât mai repede pe putere. Aceştia trebuiau arătaţi cu degetul şi demascaţi! Marian mersese prin toate coclaurile securiştilor filmând locaţii unde se făceau ascultări telefonice, unde-şi pedepseau victimile şi unde-şi ţineau arhivele.  

-Mariane, ia-o mai uşor că suntem urmăriţi!- îi atrase într-o zi atenţia Preşedintele Ligii Studenţilor, Zugravu.  

-De către cine?- întrebă curios Marian.  

-Cum de către cine? De securitate! S-a dat cu ei şi acum îi folosesc în favoarea lor. Priveşte pe fereastră!- îl invită Zugavu şi ai să vezi ce n-ai văzut!  

Marian se mută pe partea dreaptă a sălii unde-şi instalaseră sediul Ligii şi privi pe geam. O maşină cu doi tipi se instalase permanent în faţa Universităţii şi-i ţineau sub observare.  

-Şi ce vor de la noi?  

-Păi pe mine mă ţntrebi? Întreabă-i pe ei!  

-Am să mă duc să-i filmez!  

-N-ai ce filma că se schimbă din două în două ore!  

-La trei eu plec la conferinţa de presă a Frontului...Am auzit că vor să se transforme în partid, excrocii...  

-Du-te ca să putem să prindem materialul în ziar pentru mâine dimineaţă!  

În timp ce Marian cu Zugravu discutau în sediul Ligii, pe uşă apăru Andra. Era supărată şi tăcută. Îi făcu semn lui Marian să se dea mai la o parte şi să discute.  

-Ce e, domnule?- o întâmpină cu răceală. Tu nu vezi că avem treabă?  

-Te rog, nu te inerva, aş vrea să stăm un pic de vorbă!  

-Ce s-a ţntâmplat?  

-Scorpia de mama, după ce l-a nenorocit pe tata, acum vrea să mă nenorocească şi pe mine!  

-Fii mai scurtă! Ce vrea să-ţi facă?  

-Ştii că avem o rudă ţn Canada, o mătuşă din partea mamei...  

-Şi?  

-A primit răspuns de la ea! Mama vrea să mă trimită în Canada...  

-Şi tu vreai să te duci? Eşti copil mic să stai agăţată de fusta maică-tii?  

-Ce să fac? Tu n-o ştii pe mama?  

-Şi crezi că poate să te trimită cu forţa?  

-De când îmi bate ea capul. Zice că mătuşa mi-a găsit pe cineva bogat cu care vrea să mă mărit!  

-Aaaa, asta era, păi de ce nu-mi spui, dragă, aşa... Prietenia noastră s-a dus, deci pe apa sâmbetei... Ia spune-mi m-ai iubit vreodată?  

-Mariane, te rog...  

-Pleacă din faţa mea! Am avut atâta încredere-n tine şi-acum îmi vii cu de-astea? Poţi pleca chiar mâine, nu-mi mai pasă de tine...  

Andra începu să plângă, Marian nu o înţelegea. Ea venise să-i propună să plece amândoi să găsească acolo de lucru. Dar... <El, patriotul, gândi Andra, care nu concepuse niciodată în viaţa lui să-şi părăsească ţara, locurile lui natale...> Trânti uşa fără să mai zică niciun cuvânt şi plecă înfuriată. <Dacă m-ar fi iubit, m-ar fi ascultat şi pe mine să-i spun ce gândesc!>  

După câtva timp, Marian ţşi luă camera de luat vederi şi plecă spre Piaţa Universităţii. De câte ori trecea pe aici scotea câte-o lumânare din buzunar şi o aprindea la trioţa ridicată decurând ca semn de recunoştinţă pentru tinerii care căzuseră sub tancuri în noaptea de 21 decembrie. Avusese o colegă de grupă, pe nume Maria Cârciumaru care fusese lovită de gloanţe chiar în acest loc. El o suise într-un taxiu şi plecase cu ea la spital dar până acolo murise pe drum. Părinţii Mariei îi adusese un album cu fotografii şi Marian îl depusese în această troiţă pe o firidă de scânduri cu o dedicaţie din partea tatălui: <Te-am crescut până la nouăsprezece ani, fetiţa mea,cum am putut şi te-am iubit ca pe proprii mei ochi şi acum când tu ai plecat în lunga ta călătorie, eu şi maică-ta am rămas rătăciţi prin această viaţă!>Frumos scris, impresionant chiar, şi fiecare trecător care trecea pe aici vărsa câteva lacrimi de tristeţe privind fotografia fetiţei; începură să-i curgă şi lui un şir de lacrimi pe obraz. O cunoştea de la cursuri, era o fată extraordinară, învăţa bine, îşi ajuta colegii, cum de căzuse tocmai ea victima acestui măcel? Luă albumul şi-l mai răsfoi încă odată, voia să-i publice fotografiile în ziar cu o mică biografie. Participase şi ea la acel faimos pom de Crăciun, decupase perele, le colorase în galben şi le prinsese cu bolduri pe crengile plopului golaş. Albumul era un fel de film al vieţii: Maria mică cu nişte buclişoare pe frunte într-un cărucior pe stradă cu maică-sa, apoi Maria în clasa a doua când o făcuseră pionieră, apoi la banchet în clasa a opta cu o rochie albastră, lungă, cu o eşarfă care-i atârna până-n pământ. Apoi bucuria reuşitei în clasa a noua la cel mai bun liceu din Bucureşti, era la masă cu toată familia, ea, mami, şi cu tăticuţul la care ţinea foarte mult şi lângă ea prietenul ei de la Predeal...Ultima fotografie o arăta singură într-o bancă la Biblioteca Universitară, citea Istoria literaturiide Călinescu... Ce scurt metraj făcuse ea din viaţa ei....Marian mai reciti încă o dată cuvintele tatălui ei:<...şi acum când tuai plecat în lunga ta călătorie, eu şi maică-ta am rămas rătăciţi prin această viaţă!>Dar oare el nu era rătăcit prin viaţă, Andra în zăpăceala ei nu era o rătăcită prin viaţă? Nu făcea şi ea o lungă călătorie acolo la capătul pământului în lumea albastră a Canadei? După această Revoluţie părea că toată lumea s-a rătăcit prin viaţă! După patru zeci de ani de comunism părea că toată lumea s-a zăpăcit de-atâta libertate. Cum să plece ea în Canada? Ce ştia ea de Canada? Că ocupă jumătatea septentrională a Americii de Nord, că are o suprafaţă de aproape zece milioane de chilometri pătraţi, că are o populaţie aproape cât ţărişoara noastră, că are capitala la Ottawa, că acolo se vorbeşte franceza şi engleza din care ea nu cunoştea o boabă, că alte oraşe mai mari sunt şi Montrealul şi Toronto, da, faimosul Toronto în care locuia mătuşa ei, care-i găsise un gândac s-o mărite cu ea. Că are avere, că e bogat, că are situaţie...  

Plecă de la Troiţă cu capul în jos, mergea parcă pierdut pe altă planetă cu gândurile aiurea, o luă în sus pe Magheru, vru să vadă fostul Comitet Central, Biblioteca Universitară şi Muzeul de Artă din fostul Palat regal care arseseră toate în flăcări, rămânând doar nişte ruine. Nu-şi dădea seama de ce se puseseră cu tunurile pe ele. El în acel timp fusese în clădirea Televiziunii şi nu putuse să vadă toate aceste nenorociri. Pentru câţiva terorişti care ar fi fost ascunşi acolo era de ajuns doar o grupă de soldaţi ca să-i captureze! Ceva era trucat aici! Se juca o carte mare! Nu cumva aveau dreptate unele ziare care o numeau Revoluţia furată?Furată de cine? De foştii comunişti, plus securişti, plus activişti, plus, plus...Tineretul şi copiii care ieşiseră în stradă pe data de 21 cu acel deavolesc curaj erau daţi la o parte...Nu cumva eu sunt prea mic pentru a înţelege tainele acestei politici? Nu cumva noi suntem îngerii şi ei demonii revoluţiei?  

Bunicul lui, care trecuse prin atâtea necazuri, îl atenţionase când fusese vorba să apere Televiziunea: < Măăă, stai la locul tău că aici şi-au băgat nasul alţii! Vor să scoată castanele din foc cu mâna voastră, a tineretului...> Marian nu mai avusese această senzaţie de la cutremurul din 77 cu Casata şi cu molozul şi cu cartiere întregi dărâmate. Copil fiind, vizitase cu maică-sa Bucureştiul acelor zile, ducându-se pe la o mătuşă, şi rămăsese cu o imagine de coşmar. <Domnule, gândea el, păi asta n-a fost revoluţie, a fost război în toată regula, nenorociţii-ăştia au pus tunul pe bietele cărţi şi pe bietele picturi, au ras Biblioteca Universitară şi-au schilodit fostul Palat Regal...>  

Lume multă pe centru ca la târg, priveau, vorbeau, ascultau- subiectul tot Revoluţia, tot teroriştii, tot Coposu, care apăruse decurând înfiinţând Pardidul Naţional ţrănesc, tot ţapu care apărea seară de seară în balconul Universităţii, tot IMGB-eul face ordine, tot neocomuniştii, tot televiziunea cu minciunile ei, tot minerii, că ei ne salvează de capitaliştii care vor să ne cumpere ţara, noi nu ne vindem ţara!,ei vor face ordine, poezii peste tot, pe toate zidurile, cu <Trei culori!> şi cu <Deşteaptă-te, române!> (cănd se va deştepta bietul român?) şi cu lozinci incendiare împotriva comunismului, Piaţa Univesităţii în falduri albe, cu caricaturi, Iliescu Caghebe, cu râsul lui până la urechi, Piţa încercuită peste tot cu o pamblică albă mare pe care scria cu litere de-o schioapă : <Zonă liberă de neocomunism!>, de ce neo? când erau tot cei vechi, eşalonul doi, şi ţiganul de Dincă cu un reportofon în mână strigând cât îl ţinea burta că Revoluţia a fost furată, că Revoluţia a fost deturnată în folosul securiştilor şi-al caghebiştilor, că trebuie făcută o nouă Revoluţie...şi-n faţa Teatrului Naţional corturi întinse cu bărboşi şi slăbănogi care fac greva foamei pentru punctul opt de la Timişoara, cu curve şi ţigani care strigă: ciunga, ia ciunga, ia ciunga, domnule, tăticule, mămicuţo...Românul s-a născut politician, a tăcut cincizeci de ani dar acum s-a dezlănţuit al dracului, şi-a dat drumul la clanţă că aşa şi pe dincolo, c-a avut dreptate Brucan că ne trebuie două zeci de ani ca să ne dezmeticim, să apucăm şi noi pe vreo cale, suedeză, albaneză, americană, vreo cale originală aşa...  

Se-ncingeau grupuri-grupuri de oameni de toate categoriile şi ascultau: c-ar fi mai bine să vină regele Mihai, numai ăla ar mai pune ţara asta la punct, alţii că avea dreptate împuşcatu cu agenturile străine, şi-a băgat coada caghebeul, cia, ungurii, mosadul, Revoluţia a fost turnătorie curată şi noi ca proştii, noi haita, gloata, cârdul, credeam gogoşile lor de la televizor!, am scos copiii-ăia în stradă care nu-şi schimbaseră nici sângele, îngerii Revoluţiei, pe care i-am sacrificat ca pe nişte mieluşei şi-am început să tragem în ei ca să arătăm că avem terorişti...teroriştii n-au fost terorişti, domnule, au fost tot de-ai noştri, au tras unii ţn alţii ca proştii...Ei, bine, mai crezi ceva din Revoluţia asta! Undeva sus de tot e o fabrică de zvonuri, se dă drumul la câte un zvon şi proştii îl prind din zbor şi-l cred, îl întorc pe toate părţile cum e chestia asta că dacă vin ţărăniştii cu Coposul lor la putere aduc moşierii şi noi intrăm slugi la ei sau ne vând fabricile americanilor şi ăia bagă toată ţara în şomaj şi le automatizează...Stă cineva acolo sus şi le aranjază şi proştii le cred şi-l înjură pe Coposu că el n-a mâncat salam cu soia...Că ce, striga un ins, de fapt un om onorabil, cu haine curate pe el şi cu o bască pe cap: < Fraţilor, n-a zis fesene-ul că se desfiinţează?, de ce, domnule, răgnea ăsta, se transformă în partid politic?> <Huoooo!- începea cârdul- hoţiii, hoţiii! Feseneul e tot un partid unic, copilul minune al partidului comunist!>  

Mai încolo la sediul Liberarilor care scoseseră şi ei capul cu Raţiu şi Câmpeanu în frunte, alţii tunau şi fulgerau împotriva lui Petre Roman, că ăsta, fiul ăluia, al lui Walter Roman, ăla care ne învăţa în <Scânteia> calea cea nouă, vine acum şi ne vorbeşte franţuzeşte, spanioleşte şi englezeşte la televizor despre capitalişti, că se ţine cu ei de mână şi se trage cu ei de brăcinar prin Europa şi încheie contracte cu aerbousuri nenorocite care nu fac doi bani... Mai înţelege ceva din buimăceala asta, mai crezi ceva, mai ia o atitudine, mai lămureşte pe cineva...  

Şi uite aşa au căzut alegerile, ăia strigau şi cânau acolo în Piaţa Universităţii şi ăştia, comuniştii, deghizaţi în fesenişti răspândeau fluturaşi cu trandafirul, precum odinioară comuniştii soarele şi lipeau afişele zâmbăreţului pe toate gardurile, pe toate zidurile şi pe toate tramvaiele şi metrourile, rapid şi în proporţie de masă, pe tăcute, hoţeşte prostind poporul cu televizorul... si ăla cu bască cel care striga şi zicea că feseneul face şi drege i-a luat pâlnia din mână lui Dincă şi-a început să zbiere la oameni să deshidă ochii bine pe cine votează că după cinci zeci de ani de comunism oamenii au amnezie, sunt bolnavi, vor vota tot ca-n patruşase soarele...si altul, unul probabil de-al feseneului sau vreo coadă securistă, îi răspundea şi mai făcea şi propagandă: auzi, domnule, face boborul bolnav, dom’ne, eşti bolnav, tu, mă, nu boborul, nu clasa muncitoare care duce greul şi n-are timp să stea ca voi aici, plătiţi de Raţiu şi de Coposu cu dolari şi blugi americani! Altul cu o banderoră albă pe mână pe care scriapaza zonei libere de neocomunisml-a luat la rost: băi, nene, hai, plimbă ursul, că aici e zonă liberă de neocomunişti, hai scuteşte-ne, valea, te rugăm, te implorăm!. si l-a tras de mânecă şi i-a făcut vânt spre Victorii şi ăla înjura şi gesticula că el, boborul, probabil că nu putea să-l pronunţe bine pe p, el boborul <care nu putem să ne exprimăm în vorbe frumoase ca voi, noi ce facem?> Ăla e securist, îl filase altul de pe margine, îl cunosc eu, m-a interogat pe mine la Jilava, acum s-a îmbrăcat civil: <Huooo. f...te-n c... pe mă-ta de nenorocit! E de-al lor, se-adresa el mulţimii, hai după el să-i cerem legitimaţia!> Dar omul dispăruse ca-n ceaţă cu <boborul> pe buze, <noi, boborul> o luase pe Victorii şi intrase la Romarta copiilor, pe hol cu un aparat de fotografiat în mână.  

Cam aşa căzuse Marian în tâmpenia asta, în balamucul ăsta şi-i plăcea al dracului să se piardă printre ei, prin furnicarul ăsta de lume cu camera de luat vederi în mână, mai ales seara când vorbeau alde Paler, Liiceanu sau Ana Blandiana, avea filme cu cuvântările fiecăruia dintre ei şi cu mulţimea aia care îngenunchea şi spunea <Tatăl nostru>.  

Până la alegeri a fost o nebunie, dar după alegeri surpriză: <boborul> votează trandafirul şi pe zâmbăreţul de pe afişele din oraş... si dezamăgire peste tot, a fost duminica orbului, gloata, ceata, <noi boborul> au votat tot ca-n patruşase schimbând soarele cu trandafirul...  

După alegeri lucrurile iau altă turnură, <boborul> începe să se indigneze de golaniidin Piaţa Universităţii, puşi de Raţiu şi Coposu să destabilizeze ţara. Să meargă la treabă, la examene, la muncă la forjă, la catedră, şi cu ţapul-ăla care le tot dă cheia să-şi facă ei acolo de cap în balconul Universităţii în centrul Bucureştiului, au ei ac de cojocul lui...Acolo sunt drogaţi, afanisiţi cu injecţii de la liberari, Radu Câmpeanu le împarte blugi şi dolari să strige ei acolo ce le taie capul...Televiziunea îi demască seară de seară: că scursura Bucureştiului s-a adunat toată acolo în corturi unde se droghează şi se face sex şi unde se pune la cale răsturnarea noului regim...Preşedintele ţării se indignează: băăăă, trebuie să facă cineva ordine! Tot minerii, ei, săracii, să vină să facă ordine! Să plece din şut, mânjiţi pe ochi cu praf de cărbune să se urce în trenuri şi-n autobuze şi să vină la Bucureşti...Securitatea îi va ajuta, le va da adrese, fotografii cu capii, îi va conduce la domiciliile lor şi le va administra câte-o mamă de bătaie să-i înveţe minte să mai facă aşa ceva! Că ce, poliţia ia banii degeaba, nu mai are nicio autoritate, după Revoluţie s-au făcut miei, săracii... Că armata nu mai face politică şi nu-şi mai bagă nasul ca-n Revoluţie să cadă de fraieră să zică că ei au tras în mulţime... E bine să vină ei, minerii noştri dragi, ca-n treiştrei, ca-n douoşunu, ca-n şapteşapte când avuseseră curajul să-l înfrunte pe tovarăşu...ei care sunt detaşamentul de avangardă al clasei noastre muncitoare, ei, care au atâta curaj, să vină ei, săracii, nemâncaţi şi jegoşi şi nespălaţi să pună pe bucureşteni la punct, mai ales pe intelectualii cărora li s-a urcat la cap democraţia... să ia ei răngi şi bastoane şi lanţuri şiclondire de rachiu ca să prindă coraj... să-i organizeze bine securitatea, sau mai bine-zis securiştii că securitatea ca instituţie s-a desfiinţat...s-a evaporat, s-a dizolvat...Să se îmbrace şi ei în lămpaşi şi să-i conducă la obiectivele stabilite... Ei, care erau aşi şi cunoşteau nume şi adrese şi persoane, ei care aveau pozele ălora din Piţa Univesităţii în buzunare şi destabilizau ţara, să-i adulmece şi să-i ronţăie să le piară cheful de-atâta democraţie, ei care ţineau cu <boborul> şi nu mai ştiau care va fi soarta lor în viitor, trebuia să se remarce şi ei cu ceva, s-arate şi ei noii puteri că sunt loiali şi tot ei sunt smeii-parasmeii, ei, deghizaţi în bieţi mineri nevinovaţi!  

Se-anunţase că vin deja de cu noaptea, se îmbarcau în trenuri, toată Valea-Jiului colcăia, fierbea, forfotea, se pregătea de capitală.  

Marian auzise despre isprava lor şi dorea să facă un reportaj pe cinste cu imagini luate din podul Universităţii, urcase cu camera de luat vederi până la ultimul etaj, la gura podului, acolo nu îl vor prinde, n-au de unde să ştie ei toate chichiţele-astea ale lor. În zori Gara de Nord se înnegrise de mineri, se împărţiseră pe plutoane şi pe grupe, luaţi în primire de falşii ortaci, şi-au plecat pe străzi şi-au început lupta cu duşmanul de clasă: că, bă, ce e cu tine? şi jap! jap! jap! cu răngile şi bâtele lor, că de ce nu eşti la muncă? că de ce eşti îmbrăcat în blugii lui Raţiu, că de ce au părul lung, drogaţii de ei, de ce nu învaţă carte, d-aia i-au trimis părinţii la facultate? şi aşa până au ajuns la Universitate şi la Arhihectură şi-au început ca vandalii să spargă geamurile şi uşile să intre în clădiri, că, bă, ce e cu tine? tu eşti, bă, de-al lui Căposu?, tu nu laşi noua conducere să-şi facă treaba? că tu eşti, mă, de-al lui Raţiu? că tu eşti din Piaţă? şi jap!, jap!, jap! cu bâtele pe capul bieţilor bucureşteni, că de-aia te-a trimis tac-to la facultate? şi răstoarnă şi sparge şi urcă pe scări, răgnind, puţind a rachiu, a mahoarcă, a năclăială, a transpiraţie... Marian îi filmase din pod cum se năpustiseră ei cu bâtele ca-n timpurile preistorice hoardele tătărăşti spre cele trei intrări prin spate şi-i auzea cum urcă la etaj, cum răpăie şi cum sparg geamuri, cum răstoarnă mobilierul căutând duşmanul de clasă, cum rup dulapurile cu material didactic şi-l jefăne şi strigă, răgnesc, că băăă,mai e cineva de-al lui Căposu pe-acolea? şi-i găseau pe bieţii studenţi pitiţi prin dulapuri şi prin veceuri şi pe sub bănci prin biblioteci şi jap!, jap!, jap! cu ce apucau să dea, că să-ţi arătăm noi cine e Căposu-ăsta! şi Marian sta spânzurat sus pe nişte grinzi, aproape pe cucile acoperişului, tremurând de frică, nu ştia ce să mai facă şi încotro s-o mai ia. Văzuse de sus scene îngrozitoare şi i se făcuse părul măciucă şi de-odată aude, pe-aici băieţi, şi vede doi păroşi negri de funigine cu lămpaşele aprinse în piept că se îndreaptă spre el şi-l apucă de o mânecă a hainei şi-l trag jos, ăsta este, zisese un al treilea ceva mai spălat la faţă, care cunoştea toate chichiţele pe-aici şi care probabil îl cunoştea şi pe el, după atâta filaj; era chiar securistul filologiei, îi văzuse faţa în lumina lămpaşului, îi auzise glasul răguşit de foanfă şi-l recunoscuse şi ăia doi îl trag jos şi se pun cu răngile pe el şi-l croiesc pe unde apucă, pe cap, pe spinare, pe picioare, peste tot, cu sete şi cu ură proletară şi îl înjură de mamă şi-l trag de picioare pe scări mai mult mort, mătură cu el scările până jos în holul filologiei...<Lăsaţi-l, maică, strigase o femeie de serviciu, voi nu vedeţi că l-aţi omorât? Dar ei nu auzeau, îl loveau şi-l târau ca pe o cârpă şi Marian îşi prinsese capul în palme, auzise el acolo la carate că trebuie în astfel de situaţii să-ţi aperi organele vitale, luase deci capul între mâini şi-l încleştase, simţea doar la ceafă, când cădea din scară-n scară, câte-o lovitură, un fel de zdruncinătură, aiuritură- atât avusese timp să gândească- la maică-sa şi la bunică-său care-i spusese să-şi vadă de treaba lui că... Se gândea la maică-sa cum îl va jeli ea, ducându-l la cimitir, singurul băiat, sprijinul ei pentru toată viaţa...si-apoi la Andra, poate că avea dreptate să plece, în ţara asta nu mai e de trăit... După care n-a mai simţit nimic, ăia l-au tras în stradă şi cineva, un civil, probabil străin de ei, a oprit o maşină, o Dacie 1300, şi i-a şoptit şoferului: repede la un spital să nu moară pe drum... si s-a trezit la spitalul Filantropia, într-un pat dintr-o rezervă, având în faţă pe unul din doctorii de serviciu, pe nume Florescu, care repeta mirat: ce barbarie, domnule, ce barbarie, dar ce-ai făcut, omule, de te-au adus în halul ăsta? Nu te feri de mine, îi şoptea el, spune-mi tot ce-ai făcut, cine eşti şi de unde te-au adus? De-acolo din Piaţă, încerca Marian să-i explice, din podul Universităţii, zicea el cu buzele şi şi arcadele ochilor în copci şi cu obrajii cusuţi. Dacă-i aşa, zice acel doctor Florescu, ăştia poate or să te caute prin spital, am să te duc la mine acasă...Bandiţii ăştia vă are în evidenţă şi vă culege să vă trimită iar la Jilava. si trage maşina lui în faţa intrării spitalului şi le şopteşte celor doi brancardieri că pe pacientul Marian şi cum îi mai zice, să-l ducă jos la maşina lui că se repede cu el la Spitalul de urgenţă la un tomograf. Minţise, îndreptase maşina spre strada pe unde pleca el acasă şi se grăbi să ajungă cât mai repede. Îl aşezase într-o cameră mai dosnică să nu fie văzut de vecini şi se pusese cu tranchilizante pe el...A rugat-o pe nevastă-sa să stea la capul lui cu un prosop ud şi să-i pună comprese reci pe la cap...  

Toată lumea auzise şi văzuse la televizor dezastrul pe care-l făcuseră minerii în capitală şi Anca, colega lui de facultate care ştia unde este, intrase în panică, plecase înnebunită după el, îl căutase trei zile şi trei nopţi pe la toate spitalele din Bucureşti, până ajunsese la Filantropia, la morgă, unde dăduse de doctorul Florescu. <Dar dumneata cine eşti?>- o interogase el pe Anca văzând-o plânsă şi desnădejduită. <Sunt o colegă de facultate>. <Te-ai uitat la televizor?- o mai întrebă el- barbaria secolului două zeci, ia loc, domnişoară, că-ţi dau veşti bune despre prietenul dumitale; e la mine acasă, e rău de tot, mai zise el, dar e în afara oricărul pericol...Ai unde-l duce?- o mai întrebă el- trebuie să nu ştie nimeni că cei din Ligă sunt vânaţi ca potârnichile şi poate ajunge iar la Jilava!> <Da, am, stau la o mătuşă pe Magheru şi-o să-l îngrijesc până se vindecă!> <Dacă-i aşa, hai la mine acasă să ţi-l dau în primire!>  

Şi-au plecat amândoi cu maşina la locuinţa lui, unde-i întâmpină nevastă-sa. <Cum e?>- o întrebă el. <Cum să fie?, doarme şi geme de durere!> <Dumneaei este o colegă de facultate şi vrea să-l ia acasă, i-o recomandă el pe fată. <Ancuţa!>- se prezentă ea. Şi intrară în camera lui. Marian dormea şi visa. Se făcea că a murit şi a intrat în Paradis, după ce trecuse printr-un tunel care se învârtea şi piuia şi zdroncănea; după acest tunel s-a trezit pe un câmp alb-alb, numai cu flori albe şi cu nişte lumânări care ardeau, pâlpâiau cu luminiţele lor mici ca-ntr-un enorm cimitir, parcă ar fi fost la Bellu, dar cimirul era fără cruci...O aştepta pe Andra şi Andra nu mai venea; târziu de tot a apărut îmbrăcată într-o rochie de mireasă şi i-a zis: iată-mă, ce credeai tu că nu mă mărit? si era tare frumoasă, ca un înger, cu faţa ei ovală, şi gâtul de marmoră, cu un corp subţirel pe care-l frânguise el odinioară sub patima unui sărut. Pe sus treceau nori negri din care cădea o ploaie de toamnă, un fel de burniţă, sute de corbi spintecau cerul şi lăsau în urma lor nişte dungi negre, un fel de eşarfe lungi pe care scria mare: Jos Ceauşescu! si prietenul lui, Zugravu, stătea cu un tricolor în mână mai la o parte, părea supărat pe el. Poate că era supărat, gândea el că scăpase camera de luat vederi în mâinile minerilor şi se dusese pe apa sâmbetei reportajul lor despre mineriadă. <Ce-ai mă, Zugravule, de nu vorbeşti cu mine?>- l-a întrebat el. <Cum să n-am, ţie îţi arde de Andra şi prietenii noştri stau închişi la Jilava!> Voia să-l întrebe care prieteni dar nu mai funcţionau muşchii faciali, nu mai putea vorbi, dădea să deschidă gura şi nu mai putea, iar dinţii erau însângeraţi. Şi Zugravu se înalţă la cer cu tricolorul în mână, cântând cântecul golanilor:  

Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă,  

Până nu ne-om câştiga libertatea noastră!

Chestia aia pe care o compuseseră ei acolo în Piaţă cu: decât activist, decât comunist, mai bine golan, mai bine...  

Apoi se schimbă planurile, el, în haine albe şi Andra în aceeaşi rochie de mireasă merg pe-o câmpie verde-verde, spre Valea Plângerii, acolo la Bellu; peste tot câmpul acela alb se transformă într-o câmpie cu mii de flori: maci, turcaleţi, brebenei, albăstrele, viorele, ghiocei...si el culege flori şi i le dă Andrei în mână şi Andra râde: vezi, mă, prostuţule, că te-am păcălit, cum era să mă mărit eu acolo în Canada, eu pe tine te iubesc! si o voce de sus, dumnezeiască le-a strigat: Tu, Mariane, şi tu, Andro, sunteţi exilaţi în Paradis! De ce ne păcăleşti, Doamne?- a întrebat Marian acea voce. Nu vă păcălesc, voi sunteţi deja în Canada!- i-a răspuns acea voce. El cu Andra pluteau pe sus prin albastrul sideral al cerului canadian şi de acolo de la acea înălţime vedeau câmpii enorme, Anzii Cordilieni, Lacurile, Cascada Niagara, marile gheţuri din nord, pădurea boreală de conifere, de plopi şi de mesteceni, întinsă cât vedeau cu ochii şi au aterizat jos pe o pajişte unde au fost întâmpinaţi de un preot care i-a pus să îngenunche şi i-a cununat: cunună-se robul lui Dumnezeu, Marian Porumbacu, cu roaba lui Dumnezeu, Andra Dinu; în numele Tatălui şi-al Fiului şi-al Sfântului Duh, amin!, de trei ori, sărutaţi-vă, i-a îndemnat acel preot, şi ei s-au sărutat şi au început să râdă...nu râdeţi, le-a zis bătrânul preot, căsătoria e legământ pe viaţă şi când a zis pe viaţă, Andra a dispărut de lângă el, pur şi simplu s-a evaporat aşa cum fac ielele când te vizitează noaptea, după ce-ţi ia o mână sau un picior. Poate nu vrea, se gândeşte el în visul lui, să se mai mărite cu mine! Sau poate s-a dus la acel bogătaş cu care voia s-o mărite maică-sa...  

Visul devenise din ce în ce mai incoerent, iar planuri schimbate, iar decoruri care cad ca-ntr-o mare scenă, fundal de cortină roşie de catifea, el era la şcoală şi spunea o poezie la finele anului şcolar, luase premiul întâi şi trebuia să recite acea poezie: Treceţi batalioane Carpaţii... şi taică-său mare care asista la acea serbare se suie pe scenă şi începe să povestească ce-a păţit el acolo la Cotul Donului, călăraş cu schimbul, dezastru, domnule, cum cădeau schijele şi cum lătrau catuşele ruseşti de înroşiseră apa şi cum săreau capete de oameni şi mâini şi picioare în sus amestecate cu ale cailor şi cum a trecut el apa Donului înot ţinându-se de coada calului...( poate visul avea şi ceva din realitate căci bătrânul îi povestise de o mie de ori aceste scene de coşmar şi-i rămăseseră întipărite pe creier). si-acum el, adică ei, zic că e reacţionar, c-a luptat pentru patrie şi l-au făcut câinele credincios al lui Antonescu, el, câinele credincios al mareşalului? si de acolo de pe scenă începe să strige Jos comunismul! şi vin haidamacii şi-l înfaşcă şi-l duc la securitate şi-i pun întrebări: cum devine chestia, domnule Porumbacu, de strigi aşa ceva, ce nu-ţi convine? si el cu bătrânul s-au trezit într-un beci, legaţi de mâini şi de picioare şi taică-său mare îi zicea: lasă, băiatu lu tatae, că toate trec pe lumea asta! Ce s-a ales de Ur, de Memfis, Heracleopolis, Suşa, oraşul în care Alexandru s-a căsătorit cu Stateira, cu Babilonul, cu Turnu Babel, cu Athena şi cu Roma? Toate sunt cenuşă şi fum pe pământ! Nu putea să fie adevărat căci tataie murise decurând, fusese la moartea lui şi-l plânsese, poate că murise şi el acum şi ei s-au ţntâlnit undeva în ceruri şi acum se găseau în iad, în beciul acela...Cum să fie ei în Iad când o voce, poate Dumnezeu, le strigase că sunt exilaţi în Paradis?  

Deschise ochii, privi înceţoşat cele câteva persoane care erau deasupra lui, pe fereastră se vedeau doi plopi care îşi arcuiau vârfurile deasupra casei, sunându-şi frunza în bătaia vântului cald al verii...  

-Stai liniştit!- îi şopti Anca şi de-abia atunci îşi dădu el seama cine este. Înfăşurat tot în tifon părea o mumie sub aşternut.  

-Unde sunt?- se întreba el privind camera necunoscută în care zăcea.  

-La domnul doctor!- îi răspunse Anca pe un ton dulce, privind la doctorul Florescu.  

-Păi ce s-a întâmplat cu mine?  

-Pe mine mă întrebi?- râse Anca. Spune-ne tu!  

-Credeam că sunt la morga spitalului, şopti el printre fâşiile de tifon care-i împiedicau buzele să pronunţe clar cuvintele... Andra unde este?  

-A plecat, nu ştii?  

-Tot a plecat?  

-A plecat, am condus-o acum câteva zile la aeroport!  

Amândoi tăcură. Marian s-a făcut că n-a auzit-o şi a închis ochii, prefăcându-se că doarme sau chiar adormise sub influienţa narcoticelor pe care i le injectase doamna Florescu să suporte mai uşor durerile.  

-Nu adormi, hai să te duc la mine la gazdă! Ne duce domnul doctor cu maşina!  

-Măi, fetiţo, zise doctorul, te duci în piaţă şi cumperi câteva verze, desfaci foaie cu foaie şi-i oblojeşti rănile cu ele. Cre d că în două săptămâni se face bine!  

-Aşa am să fac domnu doctor! si vă mulţumim frumos pentru grija pe care i-aţi acordat-o!.  

-În astfel de timpuri, doctorii n-au partide, au un singur crez: viaţa!.  

Referinţă Bibliografică:
Îngerii şi demonii revoluţiei / Ion Ionescu Bucovu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 717, Anul II, 17 decembrie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Ion Ionescu Bucovu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Ionescu Bucovu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!