Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   


Autor: George Safir         Publicat în: Ediţia nr. 205 din 24 iulie 2011        Toate Articolele Autorului

Înger de femeie
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

... iar în nopţile târzii,  

dacă nu mai poţi să vii,  

dă-ne, Doamne, jucării  

şi fă-ne, din nou, copii...  

Judecătorul simţea că se sufocă. O transpiraţie rece îi udă şira spinării. Pe frunte îi apăruseră broboane de sudoare. Duse palma dreapă să le şteargă. Nişte vârtejuri halucinante întoarseră, pentru câteva secunde, sala de judecată cu duşumeaua în sus. Reclamantul, un preot dintr-un sat de la marginea judeţului, îl privea cu nişte ochi mari şi albaştri, de copil nevinovat, având tălpile pantofilor lipite de tavan. Nu putea să desluşească dacă era uimire sau durerea crucificării. A scuturat de câteva ori din cap. „Doamne, ce-i asta? Am vedenii!” O inspiraţie de moment s-a dovedit a fi salvatoare: „Şedinţa se suspendă!” S-a mirat şi el de timbrul vocii sale, parcă venea din străfundul istoriei creştine. I se părea că este Pilat din Pont şi trebuie să meargă imediat să se spele pe mâini. 

Nici nu şi-a dat seama când s-a dezbrăcat de robă. Claxonul unei maşini îl readuse la realitate. Era în cămaşă şi afară bătea un vânt rece de toamnă. Frunzele se târau pe asfalt. Nu aveau curajul să se ridice, oricum s-ar fi gasit o rafală neîndurătoare să le salte în văzduh şi de acolo cine ştie unde avea să le risipească, departe de copacul cu care au trăit într-o simbioză perfectă.  

Intră în barul de peste drum. Se aşeză ruşinat la măsuţa lui din colţ. Ştia că nu face bine, dar nu se putea stăpâni. Era conştient că devenise dependent de alcool. A luptat mult cu sine, a fost de câteva ori la un sanatoriu pentru dezalcoolizare. Câte a tras şi câte a văzut acolo, numai el ştie! Cum ieşea pe poartă îşi făcea cruce şi se jura că în vecii vecilor n-o să mai pună strop de băutură în gură. Doctorul l-a avertizat tot de atâtea ori: „Dacă n-ai să faci un efort de voinţă, toată munca noastră va fi zadarnică; ar fi păcat de timpul petrecut aici şi de banii risipiţi pe tratament. Gândeşte-te că ai şi hepatita asta periculoasă. Poate fi fatală!”  

Se simţea ruşinat faţă de soţie şi copii, faţă de şefii lui, faţă de doctor, dar cel mai mult faţă de Dumnezeu, că el lupta cu înverşunare împotriva lucrării Lui sfinte, distrugându-şi trupul şi sufletul cu bună ştiinţă.  

Primul pahar de tărie l-a dat pe gât dintr-o răsuflare. I-a făcut semn băiatului de la bar să-i mai aducă unul. Cu degetele tremurânde, abia a reuşit să scoată o ţigară din pachetul cartonat. Flacăra brichetei a aprins prima ţigară. Fumul i-a invadat alveolele pulmonare, a trecut în sânge şi apoi în creier. Doi duşmani uniţi împotriva lui: alcoolul şi tutunul. El singur, un biet suflet de om, rătăcit într-un hăţiş de legi care se schimbau şi se înmulţeau de la o lună la alta. Pe cât de mult şi-a dorit să ajungă judecător, tot pe atât îl cuprindea greaţa acum. Până la această vârstă − abia împlinise patruzeci şi doi de ani − a fost un om cinstit. Nu i-au plăcut şmecheriile, ilegalităţile şi, mai ales, nedreptăţile. Îi plăcea să judece profund fiecare caz în parte. Trăia, pe rând, drama fiecărei părţi implicate în proces. Era foarte simplu să aplici legea, să judeci numai în spiritul şi litera ei, dar el nu putea să facă numai aşa. Judeca şi cu sufletul, ori când pui suflet orice lucrare se înalţă la rang de artă. Considera că este un sacrilegiu să condamni un om nevinovat şi, tot la fel, să faci scăpat un om vinovat. Spunea foarte bine Voltaire că „ ... e de preferat să scapi pe un vinovat decît sa osândeşti pe un nevinovat...” De la un timp, nu mai putea să doarmă. Avea coşmaruri, chipurile celor pe care îi condamna se tânguiau şi se rugau în genunchi; „Îndurare, îndurare, domn' judecător!” Se trezea lac de apă. Fuma ţigară după ţigară. Alteori îl trezea soţia că ţipa în somn, dădea sentinţe capitale, apoi cerea el însuşi iertare lui Dumnezeu: „Iartă-mă, Doamne, că nu ştiu ce fac!”  

Ce faci magister? Te sfinţeşti sau te aghezmuieşti? 

− Meditez, răspunse, surprins, judecătorul, colegei de breaslă. Nu iei loc?  

− Nu, mă grăbesc, intru imediat în şedinţă. Cumpăr ţigări şi dispar. Eşti aşteptat, au întrebat de tine.  

− Nu pot să mai judec astăzi. Să amâne tot.  

− Treaba ta. S-a întâmplat ceva?  

− Mi-am bătut joc de un slujitor al Domnului. Am greşit, eu care trebuie să fiu imparţial, am greşit şi nu pot să mi-o iert!  

− Vrei să-mi povesteşti? 

− În acest moment nu, nu pot, nu, nu, poate altă dată.  

− Ce-ai spune dacă te-ai duce acasă, ai face un duş şi m-ai aştepta peste două ore? Te iau cu maşina şi vorbim la o cafea.  

− Ok! 

Tânăra schiţă un salut cu mâna grăbindu-se spre ieşire. Bărbatul o urmări nepăsător până ce silueta ei dispăru în spatele geamului fumuriu. Pentru prima dată se întreba cum o cheamă de fapt pe această stagiară. Dacă are un an de când a venit în judecătorie. Ştia că este de undeva din zona Trotuşului. Avea un aer proaspăt şi tineresc, de copilă chiar. O întreba tot timpul: „Ce mai faci, puştoaico?” Iar ea îi răspundea: „Bine, magister, judec!” De aceea nu ştia sigur cum o cheamă. Georgia, Georgiana? Cam aşa ceva. Dar mai conta?  

* 

Magisterul a urcat pe bancheta din spate. Georgiei i-ar fi plăcut să-l aibă în dreapta ei. El i-a replicat că locul „magistrului” este în spate, nu pe locul mortului. Au râs, deşi gluma era, cel puţin, macabră.  

− Unde mergem, magister?  

− La bibliotecă!  

− Citim Codul lui Hamurapi?  

− Nu. Vom citi legile lui Murphi, ba nu, ale lui Moise. Cele zece porunci.  

− Atunci, eu propun să mergem la biserică, aprindem câte o lumânare, ne spunem unul altuia păcatele, ce avem pe suflet, apoi ne iertăm reciproc.  

− Ce păcate poţi să ai, tu, puştoaico? Eşti tânără, nu prea ai avut timp să-l superi pe Domnul!  

− Ai dreptate, nu l-am supărat pentru că nu am avut loc de alţii. Dar ştii că poţi păcătui şi cu gândul.  

− Gândul, puştoaico, este doar ispită, fapta este cea care trage la balanţă, fapta este criteriul adevărului. Nu te condamnă nicio lege, nicio instanţă, fie ea chiar şi divină, numai pentru simplul fapt că ai gândit împotriva legilor fireşti. Cu atât mai mult este de apreciat cel ce gândeşte apocaliptic, dar zideşte în oameni paradisul.  

− Hai, spune, unde să opresc? Am trecut pe lângă două biserici, o catedrală, unde vrei să te duc?  

− Unde vrei tu, puştoaico, tu hotărăşti. Sunt doar invitatul tău în această seară.  

− Plătesc tot eu?  

− Normal. Cine invită, plăteşte, nu?  

− Fie!  

Georgia auzise, printre colegi, că restaurantul Vogue are o atmosferă primitoare, servire ireproşabilă, iar orchestra nu prea te lasă să stai pe scaun. Ar fi avut chef să danseze. Şi să-l asculte pe magister. Ce ascunde acest om? Ştia de la alţii că este un tip foarte capabil, a terminat dreptul cu zece, a făcut şi doctoratul. Dar ce anume îl făcea pe acest omuleţ să bea în aşa hal încât să-şi pună în joc onoarea şi sănătatea? Are o fată studentă la arhitectură, o mare parte din salariu se duce pe gazdă la Bucureşti, mâncarea scumpă, metroul la fel. Mai are şi un băiat în ultimul an de liceu, ditamai vlăjganul. Inteligenţi, buni la carte. Nu ştia nimic de soţia lui. Oare îl iubea? El o iubea? Toţi colegii lui, judecători mai vechi, locuiau în vile. El a rămas tot la apartament. Deci nu a făcut niciun mişmaş de proporţii, din salar, chiar aşa bun cum e, acum, greu îţi faci o vilă...  

* 

Un chelner tinerel, îmbrăcat impecabil, i-a condus la un separeu luminat de o lampă cu ornamente din cupru patinat în forme de frunze ce împrăştia o lumină difuză galben-verzuie. Georgia a început comanda.  

− Eu şi domnul...  

− Plecăciune, majestate! Prea umilul şi prea însetatul vostru supus... recită judecătorul un fragment din timpuri demult apuse, aplecându-se într-o reverenţă care l-ar fi întrecut şi pe cel mai vestit dintre personajele lui Shakespeare.  

− Preasupusul însetat este suveranul nostru! - intră în scenă şi ospătarul în ţinuta lui de majordom imperial, înclinând bustul şi îndoind genunchii într-un salut rupt parcă dintr-o ceremonie regală. Putem să vă astâmpărăm setea cu cel mai bun vin de pe coastele însorite ale Moldovei, roşu sau alb, dar şi roze, cu cel mai ales buchet şi dezlegător de limbă, care vă poate face să uitaţi de toate grijile şi necazurile acestei vieţi trecătoare şi să visaţi la nemurirea sufletului. Putem să vă alintăm pohta pântecelui cu cele mai delicate bunătăţi, cu cele mai fine mirosuri. Domniile voastre numai să poruncească!  

− Aduceţi vin! Vin roşu ca sângele, porunci Georgia privindu-l cu coada ochiului pe Alexandru.  

− Facă-se voia voastră, My Lady!  

− Să fii fericită, puştoaico!  

Au ciocnit paharele cu atenţie, ca într-un ritual ancestral, privind fiecare vinul care părea a fi sângele ultimilor supravieţuitori de pe suprafaţa pământului. Apoi, judecătorul, privind undeva în gol, rosti, cu o voce gravă:  

− Beţi toţi din el; căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor.  

− Amin! Ştii ceva, Alexandru? Acesta este primul pahar de vin pe care îl ţin în mână. Parcă îmi este teamă să-l duc la gură. Oare cum este să te ameţeşti?  

− Primul pahar?! se miră ca de o adevărată minune magisterul. Atunci va fi primul şi ultimul în aceasta seară. Voi avea grijă să se întâmple întocmai.  

− Ţi-e teamă să nu fac urât? 

− Mă gândesc, în primul rând, să nu mă duc pe jos acasă...  

− Ah, deci nu-ţi pasă de mine dacă mă voi simţi rău? Te gândeşti numai la tine? Vai, ce inimă crudă ai! De... judecător! Defect profesional, e şi normal, nu?  

− Am glumit, desigur. Eu ştiu cel mai bine ce înseamnă asta. Până să termin liceul militar n-am gustat picătură de alcool. Am avut rude apropiate care s-au dus pe apa sâmbetei din această cauză. Jurasem că niciodată nu voi bea măcar un pahar. Dar a fost suficient să-l beau pe primul şi de atunci...  

Cum s-a întâmplat asta? Cu ce prilej? se interesă cu luare aminte tânăra judecătoare.  

− La moartea mamei. Atunci am băut prima dată. Mi-a fost foarte greu! Dumnezeu s-o ierte!  

− Totuşi, ce găseşti în acest viciu? Este un viciu, până la urmă, trebuie să recunoşti că nu-ţi aduce nimic bun.  

− Ai dreptate, dar eu nu beau decât în anumite momente; atunci când nu mă pot suporta, când nu mă regăsesc în schema universului. E greu de explicat, dar şi mai greu să te înţeleagă cineva. De exemplu astăzi! Parcă toate trebuie să mi se întâmple numai mie!  

− Cred că e doar o impresie, aşa spunem toţi, când cădem in centrul evenimentelor neplăcute. Tuturor ni se întâmplă, şi bune, şi mai puţin bune.  

− Dacă ni s-ar întâmpla lucruri bune, alta ar fi situaţia...  

− La tine cum a fost? 

− Tocmai voiam să-ţi povestesc. Am avut pe rol un proces în care reclamantul era un popă de undeva de la ţară. Ce se întâmplase? Ştii cum e acum prin sate, se luptă preoţii între ei pentru enoriaşi, care să aibă cutare parohie, care e mai bună... fiecare cu adepţii lui. Spiritele se încing şi se bat chiar în biserică, în altar, atât preoţii între ei, dar mai ales enoriaşii. Un adevărat război religios, îţi dai seama.  

− Ştiu, cam peste tot e aceeaşi poveste; a intrat dihonia în ei!  

− Aşa, respectivul îl reclamă pe un sătean că... ţin-te bine! În urma unor discuţii mai aprinse (astfel a cuvântat părintele), ţăranul nostru şi-a dat pantalonii până la genunchi şi i-a prezentat preasfinţiei sale... dosul lui cel păcătos.  

− Hii! E prea de tot! Parcă nu-mi vine a crede! 

− A recunoscut omul. Un necăjit, mai mare mila.  

− Cerea daune morale, preotul? Nu le mai ajunge!  

− Da, douăzeci milioane lei vechi despăgubire morală, murdărirea imaginii, etc... Eu îl întreb, dacă această faptă i-a adus şi prejudicii materiale. “Adică?” - m-a întreabat el. Părinte, ţi-a scăzut cumva numărul de înmormântări? "Nu domn' judecător." Ai avut mai puţine cununii, botezuri? "Nu, domn' judecător, din această cauză, nu." Atunci?  

S-a uitat cu nişte ochi la mine de parcă abia în clipa aceea şi-a dat seama de grozăvia pretenţiei sale. Ca să nu mai zic că tot el a fost cauza acelor răzmeriţe.  

L-am auzit rostind cu o voce ştearsă: „Doamne, iartă-mă, ce-am făcut?” Era atâta umilinţă în glasul acela... M-au impresionat ochii lui, erau de un albastru cum n-am văzut niciodată, parcă era tot cerul copilăriei mele în care zburau păsările paradisului!  

Georgia, în tot acest timp, îl privea pe magister şi îl studia din toate părţile. Un profil deosebit, un nas drept, părul deja argintat îl prindea cum nu se putea mai bine. O dicţie aproape perfectă. Mimica feţei şi gesturile mâinilor erau delicate şi bărbăteşti în acelaşi timp. Simţi dintr-o dată o milă şi o duioşie nesfârşită faţă de acest personaj. Nu avea de unde să ştie sărmana fată că mila este sora cea mică a iubirii. De unde să ştie? Şi dacă ar fi ştiut?  

Ar fi vrut să facă orice pentru el, să-l roage, să-l implore să nu mai bea, să nu mai audă atâtea bârfe pe seama lui. Ce-ar fi putut să facă, oare?  

Judecătorul îşi mai turnă un pahar din sângele Domnului. Tânăra fată îl privi în ochi. L-ar fi mustrat să fie mai atent cu băutura, dar nu putea. S-ar fi simţit ridicolă. Îi veni ca din senin o întrebare.  

−Alex, tu ai fost vreodată îndrăgostit?  

La această neaşteptată întrebare magisterul a fost cât pe ce să se înece cu nasul în pahar. O tuse nevolnică puse stăpânire pe el. Cu greu şi-a revenit. A rămas cu privirea pierdută undeva în tavan. Abia acum muzica se făcu auzită. Fata fredona:  

„Et si tu n'existais pas,  

dis moi pourquoi j'existerais...  

pour traîner dans un monde sans toi,  

sans espoir et sans regretes... ”  

* 

Avea momente când nu mai ştia ce se întâmplă în jurul lui. Plutea deasupra pământului. Nu-şi mai încăpea în piele de atâta fericre. Îi mulţumea lui Dumnezeu pentru marea lui bunătate. De trei ani s-a rugat zi şi noapte să-l miluiască cu acea iubire unică pe care şi-a dorit-o în toţi aceşti ani. A meritat să aştepte. Dar de multe ori i se făcea teamă, îşi spunea că nu e bine să-i ceri lui Dumnezeu ceea ce vrei tu, aceasta ar fi o dovadă de egoism, ci trebuie să te rogi să-ţi dea ceea ce ştie Creatorul că-ţi lipseşte şi îţi este necesar. Fiecare clipă petrecută cu Georgia o trăia înmiit când ajungea acasă. Suspina, ofta şi zâmbea în somn. Alteori o pierdea prin vis şi se trezea ud leoarcă, cu perna mototolită în braţe. Ochii îi erau plini de lacrimi. Multe gânduri puneau stăpânire pe el. Prima lui dragoste adevărată şi imposibilă. Când stătea în braţele puştoaicei şi ea îi număra firele de păr alb îl apuca nişte sentimente de vinovăţie, gândea că fata trebuie să merite ceva mult mai bun decât el, un tânăr aproape de vârsta ei, să-şi facă un cămin, să se înfăţişeze în faţa lumii fără ruşine. Dar tot de atâtea ori vanitatea bărbătească îl făcea să creadă că numai el este în stare s-o iubească aşa cum ar merita, tinerii din ziua de astăzi sunt furaţi de sclipirea banilor, sentimentele deja tocite i-au aruncat într-o prăpastie din care nu vor mai ieşi niciodată. A încercat de câteva ori să aducă conversaţia despre viitorul lor, dar Georgia i-a pus degetul pe buze spunându-i doar atât, să lase totul în seama timpului, care este cel mai bun judecător. Nu încăpea vorba despre un eventual divorţ întrucât ea considera că nici o fericire durabilă nu se poate clădi pe durerea altora. Se luau în braţe şi stăteau tăcuţi lăsând să vorbească doar inimile între ele. 

*  

Georgia era vegetariană şi asta îi dădea o dulceaţă de fructă coaptă, dar şi mireasma florilor de primăvară. Colegele o invidiau pentru tenul ei alb şi strălucitor, mereu proaspăt şi se compătimeau că ele n-au avut bucuria de a se fi născut într-o zonă cu aer curat şi ozonat de munte. Dar pentru că era mereu pusă pe glume, au iertat-o că le întrecea în frumuseţe, mândrindu-se, în acelaşi timp, că sunt contemporane cu cea mai minunată femeie din judecătorie. Îi admirau părul des şi negru ca pana corbului, care îi cădea în valuri pe umerii ei rotunzi, acoperindu-i tot spatele. Care mai de care se întrecea să-i între în graţii, căutând tot felul de şiretlicuri să o invite la cină, doar-doar vor deveni cumnate sau verişoare. Georgia se amuza pe seama lor lărgindu-şi, fără intenţie, cercul de pretendenţi, însă niciunul nu-i aprinsese călcâile. Mulţi dintre tineri aveau studii în străinătate, masterate, situaţii materiale care impuneau respect şi admiratie, dar şi invidie, deopotrivă, patroni cu afaceri puternice, implicaţi în politică, dar sufleteşte erau departe de ea, ca de la cer la pământ. I-ar fi plăcut să audă şi discuţii despre viaţă, să filozofeze, să audă propuneri sau vreo idee din partea măcar a unuia dintre ei cu privire la soarta concetăţenilor. Totul, totul se învârtea numai în jurul banilor, le străluceau ochii când auzeau de o eventuală afacere. Aşa că dieta ei naturistă era de acum cea mai bună scuză pentru a refuza invitaţiile la cină.  

  

Când a făcut un împrumut la bancă să-şi cumpere Fordul se credea cea mai fericită femeie. A făcut primul drum acasă, la părinţi. Şi-a îmbarcat bătrâneii în eleganta maşină şi n-a oprit decât la mănăstirea Văratec. Simţea ca tot ce are mai scump pe lume sunt tot părinţii. A sfinţit maşina şi a mai citit pentru cine ştie a câta oară versurile dăltuite în crucea de marmură de la mormântul Veronicăi Micle.  

„ŞI PULBERE ŢĂRÎNĂ 

DIN TINE SE ALEGE  

CĂCI ASTA E A LUMII  

NESTRĂMUTATĂ LEGE  

NIMICUL TE ADUCE  

NIMICUL TE REIA  

NIMIC DIN TINE-N URMĂ  

NU VA RĂMÎNEA”  

(VERONICA MICLE - 4 VIII 1889) 

La despărţire, tatăl fetei i-a spus cu durere în glas:  

− Fata tatii, e frumoasă maşina, îmi place şi văd cât eşti de bucuroasă. Dar poţi să ai toate palatele din lume, dacă nu-mi vii acasă cu un ginere, să stau şi eu de vorbă cu el, să bem o cană de vin împreună, să-ţi văd obrajii roşii, plesnind de fericire, să ţin şi eu în braţe un nepot sau o nepoată − că acuşi ne-om duce − te rog să mă crezi că eu şi maică-ta ...N-a fost chip să mai continue că lacrimile bătrânului i-au făcut pe toţi trei să se îmbrăţişeze.  

− Lasă tată, că avem timp, de ce atâta grabă?  

− Tu ai timp, noi... de-amu...  

* 

Alexandru devenise nervos în viaţa de familie. Nu se mai înţelegea sub nici o formă cu soţia, cu băiatul, nici cu fata, chiar dacă ea era la Bucureşti mai tot timpul. Se gândea cum să divorţeze, dar, privind întâmplător în ochii fiului, şi-a dat seama că nu va putea face asta niciodată. Când rămânea singur în casă golea toate sticlele din bar, apoi ţipa de îl auzeau toţi vecinii: „Doamne, de ce mi-ai ascultat ruga? Te-am rugat de o mie de ori să mi-o dai pe Georgia, dar nu mi-ai spus că nu am inimă să-mi las nevasta şi copiii!” Apoi, ca un licean care a băut prima bere în viaţa lui, l-ai fi putut auzi: „I love you! What have you done of me? I love you like crazy! Like a fool, a fool!”  

  

* 

Nu avea astâmpăr până să se întâlnească cu Georgia. I se părea un an până venea seara. Şi chiar un an se împlineşte, acuşi, de revelion. Au convenit să petreacă ultima noapte a anului împreună. Soţia lui, medic fiind, s-a oferit să facă de gardă în locul unei colege care plecase la fiica ei în Grecia. Georgia a plecat de dimineaţă să-şi vadă părinţii şi să le ducă daruri de sărbători. I-a lăsat cheia lui Alex să facă pregătirile aşa cum va crede el de cuviinţă. Umpluse masa cu tot felul de fructe şi comandase un tort pe măsura evenimentului. A luat multă şampanie, dorea să-i facă o baie în şampanie şi el să-i soarbă fiecare picătură şi să muşte din fiecare milimetru de piele. Ar fi vrut să se îmbete amândoi, să danseze până la epuizare şi să adoarmă îmbrăţişaţi pe muzica lui Vivaldi, a lui Andre Rieu, în surdină şi la flacăra lumânărilor de ceară aromată. Şi-a luat laptopul şi, aruncând o ultimă privire în oglindă, ieşi grăbit pe uşă.  

* 

Ceasul arăta ora 7 şi 30 pm. Ar fi trebuit să sosească. Afară se auzeau pocnituri şi glasuri tinere de urători însoţite de zurgălăii mânuiţi cu dibăcie. Judecatorul îşi turnă un pahar de whisky. Porni şi laptopul. Când era singur avea un sentiment de teamă. De aceea stătea ori cu televizorul deschis, ori cu laptopul, unde găsea tot ce l-ar fi interesat, mai cu seamă mesajele din partea puştoaicei.  

Un mesaj offline îi stârni atenţia.  

„Dacă vreodată îţi va fi dor de mine, caută-mă! Te voi aştepta cu braţele deschise;  

Dacă vreodată vei fi trist, flămând şi însetat, vino! Îţi voi da toată dragostea mea;  

Dacă mă cauţi şi nu răspund, vino cât mai urgent, am mare nevoie de tine!”  

Zâmbi. Îi mulţumi cerului pentru căldura acestui mesaj. Deja i s-a făcut dor de Georgia. Mai turnă un pahar din băutura lui preferată şi nu s-a putut abţine să n-o sune. A răspuns căsuţa vocală. Mai încercă o dată... Aceeaşi poveste. „Cred că drumul e greu, iar au prins drumarii nepregătiţi: Iarna nu-i ca vara!” Simţi că îl strânge nodul la cravată. Privirea i se opri pe ultima parte a mesajului: „Dacă mă cauţi şi nu răspund, vino urgent, am mare nevoie de tine! ”  

Îi scrie şi el un sms:„Vino mai repede, am mare nevoie de tine. Alex.” 

Ceva i se pare că nu e tocmai în ordine. Un tremur ciudat puse stăpânire pe el.  

Telefonul îi jucă în mână. Cu greu a reuşit să găsească în agendă numărul poliţiei. „Sunt judecătorul Alexandru... Puteţi să-mi spuneţi dacă a avut loc vreun accident în raza... ”  

A scăpat telefonul din mână, dar nu s-a mai aplecat să-l ridice; a ieşit ca vântul.  

* 

Uşa salonului de reanimare era încuiată. Nimeni nu se afla în apropiere. A bătut cu putere.  

− Georgia! Georgia! Sunt eu, Alex, mă auzi?  

− Nu te aude, nu are cum, auzi o voce cunoscută în spatele său.  

Judecătorul s-a prăbuşit pe genunchi, scrijelind cu unghiile vopseaua albă a uşii. Parcă n-ar fi îndrăznit să întoarcă privirea.  

− Spune-mi, în ce stare e?  

− E sedată, dar va fi bine. A strigat în continuu numele tău, trebuia s-o opresc cumva.  

− E grav?  

−A avut noroc, mare noroc. Eu am operat-o. 

Alexandru s-a întors cu faţa şi a început să-i sărute picioarele soţiei. Aceasta îl mângâia pe creştet ca pe-un copil.  

− Mulţumesc, Cristina. Mulţumesc, mulţumesc...  

− Ia halatul meu, să nu răceşti. Cum ai venit aşa în cămaşă? Uite telefonul fetei, să i-l dai. Eu plec, mai am o urgenţă. Să ai grijă de ea, spuse doctoriţa descuind uşa.  

Soţul se uită în ochii soţiei. Parcă niciodată nu a fost atât de frumoasă. A strâns-o cu putere în braţe.  

− Iartă-mă, Cristina, bâgui judecătorul, iartă-mă, te rog!  

−Te-am iertat, de mult, fii pe pace! Şi plecă. Alexandru o privea cum se îndepărtează şi parcă nu-i venea a crede. Soţia se întoarce şi îi spune mai mult şoptit:  

−S-o iubeşti, Alex, s-o iubeşti!... S-o iubeşti, e un înger de femeie! S-o iubeşti, s-o iubeşti!- mai auzi bărbatul ultimele frânturi, ca nişte ecouri din vocea femeii, stingându-se pe culoar odată cu zgomotul paşilor.  

  

 
Referinţă Bibliografică:
Înger de femeie / George Safir : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 205, Anul I, 24 iulie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 George Safir : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de George Safir
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!