Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Amintiri > Mobil |   



Începuturile lecturii - Cartea dintre lespezi!
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Cartea dintre lespezi 
  
După „bâzâiala” bezmetică (şi frenetică, cu iz de prefăcătorie colectivă şi aparentă solidaritate dar şi „nostimadă” stânjenitoare văzută de partea cealaltă a cortinei de fier!) şi în „masă” - după despărţirea de „tătucul popoarelor” care şi-a dat obştescul sfârşit într-un climat „aprins” pe scena vieţii politice internaţionale (chiar dacă el părea să afecteze doar comunitatea „lagărului socialist” şi mişcarea comunistă mondială pusă „întru siguranţă de monolit” sub oblăduire cominternistă!) a urmat, pentru mine, un prăpăd la aceeaşi scară a întâmplărilor, nenorocirilor sau provocărilor asupra cărora oamenii sunt, de ce mai multe ori, nepregătiţi şi neputincioşi (chiar dacă tot ei le declanşează, într-un fel sau altul!)... 
  
Nu împlinisem opt ani când Rucărul şi rucărenii au resimţit din plin - la tot atâţia ani după al doilea război mondial - vâlvătaia scăpată de sub control şi la dimensiune apocaliptică a prăpădului incandescent, care a cuprins satul pe 25 martie 1953. Locuitorii mai vârstnici asemuiau prăpădul cu întâmplarea petrecută în urmă cu 40 de an, când pârjolul devastator al invaziei inamice germano-aulice din toamna anului 1916 (cardinal, pentru români!) se întindea rapid şi în Rucăr şi apoi în întregul principat-regat, cu toate mijloacele (unele eroice!) de a-i pune stavilă.  
  
„Ciuma teutonică” căpătase aproape o expresie endemică şi era pe cale să disloce un popor întreg şi o ţară, să le abată de la rosturile lor, să le strice rânduielile devenirii istorice, identităţii de neam, independente şi suverane.  
  
Aveam cunoştinţe vagi despre ce avusese loc cu câteva decenii în urmă, însă contactul pe „viu” cu ceea ce părea asemănător în linii mari (minus bubuitul exploziilor şi răpăitul armelor, amploarea distrugerii şi numărul victimelor) îmi dădea fiorii nesiguranţei sporite, îmi înflăcăra imaginaţia împingând-o la cote paroxistice pe care cei mai mulţi din generaţia mea nu le trăiseră, în nici un caz în poala mamei şi la lumina lămpii şi a opaiţului cu seu ce lumina odăiţele unde se depănau seara poveştile celor bătrâni, iar noi ne înghesuiam chicotind de plăcere şi înfierbântaţi şi cruciţi de câte sunt pe lume, eram orbi şi surzi la toate cele rugând-i pe-ai noştri (pentru a câta oară!?) să le repete, mulţi vrăjiţi din cale-afară adormeam somn dulce şi adânc, direct proporţional cu calitatea povestitorului şi a situaţiilor narate. 
  
...Era în orele după amiezii - la două sau trei trecute, lumea începea să se adune de la treburi şi să se lenevească, picoteala părea a se instala după activitatea de peste zi. Mama, într-o pauză cerută de nevoile odraslei, îmi aşternuse în grabă pe un ştergar câteva bucăţele de caş afumat, slănină tăiată, un coltuc de pâine pe care o păstra într-un coş agăţat sus în cămară, îmi spunea ca de fiecare dată să „cumpăt”, leguma în general (care se obţine cu greu şi prin muncă, nu era nicio aluzie la contribuţia mea privind „bunăstarea” familiei) iar pâinea era pe cartelă şi primeam câte una de căciulă pe săptămână, deci patru „făinoase negre d-un kil” la patru persoane şi din nou îşi continua trebăluirea din acea zi, neuitând să-mi spună să strâng frimiturile şi să le dau la găini, să fac curat la locul de...mâncă!  
  
Începeam să fiu mândru de performanţa mea de a da din „pâinea” economisită şi cuvenită prin „convenţii” din raţi(i)uni superioare” şi celorlaţi ai casei care aveau un cuvânt greu de spus în supravieţuirea noastră alimentară cea de fiecare zi... Ca o paranteză, necesară şi plină de învăţăminte: nu ştiam pe atunci că patru decenii mai târziu, când ţara mea era pe punctul de întâlnire cu „comunismul, atât de aproape” şi de care urma să ne bucurăm cu toţii după decenii de aşteptare (zadarnică!), pe care îl „clamau” pe toate drumurile, în toate ocaziile şi cu atâta zel conducătorii noştri, voi duce pe mai departe „făclia bonului şi a cartelei” şi că (şi) la bătrâneţe îmi voi ţine trează şi conştientă „starea de veghere şi sumeţeală” că nici în zorii „capitalismului de cumetrie” n-o voi stinge şi nici lepăda, ştafeta obiceiului predând-o liniştit copiilor şi nepoţilor mei. Halal! 
  
... Biata mamă luă în treacăt 2-3 dumicaţi şi îşi continuă curăţenia casei începută cu o zi înainte, se afla în faza „spoitului cu bidineaua” iar pe mine mă reţinuse de la joacă ca să car apă cu donicioarele cu capac de lemn, apă rece şi curată, de la puţul fraţilor Dăncilă ai Căciulanului, amândoi jertfiţi în ultimul război pe altarul patriei recunoscătoare şi în amintirea cărora bătrânul lor tată ridicase fântâna... Cum încercam să-mi trag suflarea după fiecare „chirie” am găsit „printre” răgazul să dau o fugă până-n curtea şcolii unde fârtaţii şi colegii de maidan băteau de zor o „bas(i)că” nouă, despuind şaua vreunei biciclete „Tohanu-Zărneşti” aflată în cale, pe lungul drum „cu suspiciuni şi caznă, ce le uitam la minut!”, făcută peste munţi de Rucăr şi care era de regulă principala sursă folosită la confecţionarea mingiilor copilăriei noastre.  
  
A urmat „ cauciucul şi pielea” dar până atunci, câtă chin şi „luat pe coajă” de la cei ce se opuneau cu străşnicie pierderii de timp şi zbenguielilor noastre nevinovate pe ăle coclauri!...Când să retrimit mingea scăpată peste gard la Popaniţa, ochii mi-au fost străfulgeraţi într-o fracţiune de secundă de un spectacol care m-a îngrozit, am scăpat mingea din mână înainte de a o degaja şi-am început să strig cutremurat, bâlbîâit şi sacadat:  
  
„Foooc... foooc... la biserică, arde clopotniţa !, abia îngăimând, arătând cu mâinile într-acolo şi precipitânu-mă să mă îndepărtez din faţa iadului, care dogorea de la peste o sută şi mai bine de metri de locul unde ne aflam şi pe care aproape zilnic îl „admiram” la apusul soarelui pe peretele de la intrarea în pronaosul mânăstirii de la cimitirul din Suseni al localităţii.. Părea a fi para de foc crepusculară a sfântului astru însă multiplicată de zeci de ori şi reflectată tot pe atâta de tabla celor trei cupole ce tronau acoperişul din tablă galvanizată, ferestrele şi vitraliile muilticolore ce înfăşurau turnurile cupolelor, placau cu fum gros şi uscat pălălaia ce izbucnise, ca un blestem nemeritat al unui loc de rugăciune înălţat şi de care, credeam noi, oamenii s-au îndepărtat sau l-au uitat înlocuind pe cele sfinte, cu suficienţa şi impenitenţa traiului zilnic.  
  
Limbile înalte ale flăcărilor se încolăceau într-un crescendo ce păreau a sprijini cerul, coloane alcătuite din funingine neagră amestecată cu funigei minusculi şi particule văpăiate de culoare alb-gălbuie degajau un miros înecăcios de catran, amestec de stropi incandescenţi de smoală ce parcă ţiuiau ca nişte şrapnele ale unor obuze ce, vorbea lumea ceva mai târziu, „garniseau din belşug” magazia de muniţii a regimentul de soldaţi cantonat în apropierea bisericii, în fostele case vechi ale familiei boierului Baştea... 
  
Se înţelege că joaca s-a stricat, am fugit cu toţii cuprinşi de o teamă irepresibilă şi exact în partea opusă locului incendiului, către casele noastre, pentru a ne încărca „rezerva de curaj” golită până la ultimul strop în doar câtevea secunde... 
  
Clopotele bisericii vecine ale parohiei Rucăr-Joseni şi cele ale bisericii lui Smerna din partea de nord a aşezării, de lângă cimitirul vecin băteau de mama focului fără întrerupere, poate şi sirena regimentului cantonat acolo (la casele Băştoaiei) din pricini neînţelese şi ascunse gazdelor, era o harababură cu lume gură cască venită la auzul veştii despre prăpăd din toate cătunele, ţipete şi plânsete că a venit sfârşitul lumii, rugăciunile neîncetate erau repertoriul obligatoriu al unor grupuri de babe ce aproape că-şi rupeau îmbrăcămintea pentru a contracara spaima, greu de potolit în alte condiţii. 
  
„Blestemul lui Dumnezeu maică, blestemul lui Dumnezeu care ne aduce pieirea păcătoşilor... !”, nu mai conteneau ele şi oamenii mari mai că-şi pierduseră firea şi le ţineau isonul, se poticneau în nedumerirea şi balamucul creat şi întârziau să ia vreo măsură care să liniştească gloata. Ea a venit însă din altă parte, de la Mitu al Geanii lu' Popoiacu, un omuleţ cu multe îndărătnicii strigate în gura mare pe uliţe de micii lui „contestatari” şi „răutăcioşi” care-l îndărjeau, înjurau din senin şi necăjeau că n-ar fi în „toate minţile” şi care apropiindu-se ceva mai mult de biserică a constat „simplu şi irevocabil” că biserica era întreagă şi că sursa focului se află în altă parte... 
  
„Câsa Domnului... 'ntleagă, alde câsă soldaţi..., se silea el şleampăt rupând-şi cu greu vorbele molfăite, însă încărcate de dârzenia faptei, să dea de ştire mulţimii care-l înconjurase, curioasă şi mirată de îndrăzneala lui prostească! 
  
Fără să fie văzut de careva din apropiere, se repezise dintr-o ochire la o pătură aflată la zvântat pe gardul dintre biserică şi Uţa Moldoveanului, o îmbibase bine în gârla din apropiere, o puse pe cap şi pe umeri şi ţâşni printr-un culoar aparent uşor de străbătut, mai aproape de câteva bubuituri pe care şi urechile lui, imune în general la zgomote, le pătrunse, undeva dincolo de zidurile exterioare ale bisericii... 
  
Pocniturile înfundate veneau negreşit de la niscaiva gloanţe ascunse în urma unui control inopinat făcut asupra soldaţilor, de la vreun rastel lăsat abandonat, iar martorii spuneau mai târziu dintr-o cartuşieră ascunsă în podul clădirii ce adăpostea comandamentul regimentului şi care să fie folosite în cine ştie ce condiţii. Mulţi vorbeau că în acest conglomerat edilitar cu aliură de izolare perfectă şi cazonă stătea să se mute unitatea de Securitate de la Piteşti a Ministerului de interne ce avea de furcă în regiune cu mişcarea de rezistenţă din munţi. Despre acestea însă se vorbea pe tăcute, mai mult prin semne, de cei avizaţi şi numai la lumina...întunericului! 
  
Ca un semn de liniştire a spiritelor a fost faptul că biserica a scăpat neatinsă, iluzia optică era motivul incendiului perceput de noi ca fiind „forma concretă a apocalipsei” care ar fi cuprins aşezământul - când în realitate focul potopise cu foc violent acareturile din imediata lui vecinătate, aflate pe terenul ocupat de garnizoana militară (!?), acestea fuseseră epicentrul vâlvătăilor pe care le-am descris mai sus şi care depăşise cu mult în înălţime cele trei turnuri.  
  
Mama venea tot într-o fugă să afle care este motivul frământării care răzbătea peste tot, cu inima cât un purice care şi-a mărit serios ritmul când şi-a dat seama că băiatul ei nu e lângă ea şi cine ştie unde putea să fie în vacarmul creat...Când m-a văzut alergând în capul uliciorii dinspre şosea spre casă, mai mult împleticindu-mă, s-a repezit îmbrăţişându-mă şi abia auzind îngânând că n-am păţit nimic şi că lumea se scurge ca un şuvoi spre biserica care arde...  
  
N-am mai ieşit în stradă, focul căpăta conturul îngrijorător al unei perdele incandescente întinsă de-a curmezişul - din Branişte până-n coasta Podişorului şi a pădurii comunale - ce părea că sufocă aerul din jur şi care tăia satul în două la mijloc, pe direcţie latitudinală, luând ca reper albia Râuşorului, adică de la nord la sud : de la crucea Baştii în jos „potopul de foc” se propaga cu repeziciune înspre şoseaua principală, ce lega Oraşul Stalin de Câmpulung şi Piteşti, pe partea stângă a Râuşorului, afluent al Dâmboviţei în amonte şi cuprinse întreg arealul civic într-un vârtej grandios de plasmă fierbinte. Cealaltă parte a perdelei de foc, înaltă până la cer, era cea din Suseni, ferită datorită direcţiei vântului din faţa tăvălugului de făcări şi fum înecăcios şi străveziu.  
  
Foachea lui Panacoadă, vecina noastră şi verişoara mamei, îndeobşte prăpăstioasă şi mare meliţă abia putu să îngâne două vorbe: 
  
„ Fă, şoală, dacă scăpăm acum mă întorc la Domnu, o să fiu o precistă bună de pus la rană, numai de vindecat pentru toţi după ulicioară, ba şi cu ceilalţi, smerită şi bunăcuvincioasă, cum zice părintele Spirică, când îmi spune să mai dau pe la duhovnic, că s-au „înmulţit păcatele, Mario, şi nu cred c-o s-ajungi unde speri!”. Vin de la foc şi lumea zice ca ăi din susul prăpădului să ne îngrijim de boarfele noastre, că e puhoi acolo şi nu încăpem toţi să dăm ajutor, mai rău încurcăm. Eu încarc în spinare tot ce e de trebuinţă şi le car pe deal, în lipsa lui Gheorghe-al meu care e la pădure.. Ar fi bine să faci şi tu la fel, te-ajută ăsta micu'... 
  
Nu ştiu ce-a mai răspuns mama, ea a luat hotărârea să stea pe loc, să mai vadă încotro bate vântul, până atunci să ne urcăm pe casă şi să aruncăm apă cu căldările şi doniţele, să îmbibăm ţolăraia ca să salvăm şiţa, care ar fi ars prima, era chiar o provocare pentru o înteţeală a incendiului, că stătea să se întindă cu repeziciune în tot satul. 
  
Când m-am urcat în podul casei, primul lucru pe care l-am avut în vedere pentru a-l pune la adăpost a fost „cartea cu coperţi scorojite şi cu poze alb-negru şi-o lanternă cu geamul spart, corpul de ebonită crăpat, beculeţul ars şi cu bateriile topite”, ascunse într-o nişă din „crucea de bârne” a casei care susţinea o parte din acoperiş. M-am furişat sus pe deal, la coliba lu' Niţă Achim din Valea Dăii şi am ascuns-o într-o crăpătură a lespezilor din zid, am pus un carton şi-am îngrămădit pământ afânat cu cetină de brad, aruncând şi nişte pere de conifer la întâmplare ca să nu zică cineva că e locul umblat de curând. 
  
Am îngenucheat până la miezul nopţii şi ne-am rugat şi am implorat ajutorul lui Dumnezeu, mătăniile nu mai conteneau şi nici clopotele, zvonurile năvăleau unele peste altele, nu clarificai pe unul că sosea altul care-l anula pe celălalt şi tot aşa...  
  
Au venit pompierii de la Braşov primii, s-au adăugat cei din târgul mai apropiat al Câmpulungului, chestii de organizare habar n-am, treaba e că de dimineaţă cursurile şcolii au fost suspendate şi cete de copii veniţi de pe toate uliţele colindam printre dărâmături şi ruine care să găsească ce şi-ar fi dorit mai mult fiecare şi din pricină de sărăcie n-au putut avea, biciclete, triciclete şi trotinete arse şi încă fumegânde, leagăne de copii, clasoare de timbre ferfeniţă şi scăpate prin ce ştie ce minune, păpuşi de cârpe afumate şi cauciuc şi vinilin, schelete de paturi din fier ruginit şi chiar în curs de topire, blidare şi veselă afumate şi făcută ţăndări, blide de tablă pentru sărăntoci, saltele umezi şi şiroind de apă, scârciumuri în curţile oamenilor ş.a.  
  
Multe lucruri pe care nu le-ai fi bănuit nici în ruptul capului că ar existat într-un sat ca al nostru, potrivite mai curând într-un oraş cu pretenţii, la nişte oameni care făceau casă bună cu haina nemţească şi croită şi probată la arta modei şi nu unde stăpână este opinca, se lipesc cu bătături mâinile încleştate pe coarnele plugului sau bătucite de coasă şi drugi de lemn de cărat căpiţe, ce taie, usucă şi cară iarba fâneţelor, ori ţapinele şi joagărele forestierilor culcând şi trăgând la vale pădurea din munţii împrejmuitori, pentru a o prelucra la fabricile de cherestea ale lui Ilie Băjan şi fraţilor Teodorescu de pe Lunca Rucărului... 
  
După controlul necalificat şi inventarul neavizat întreprins de „împuterniciţii matinali” ai zilei de după „apocalipsă” - care au fost puştii mai măricei care n-au pus „geană pe geană”, cu gândul la „comorile” dintre resturile şi pivniţele caselor înghiţite de flăcări, m-am reîntors acasă cu nişte coperţi cartonate de carte pe care le visasem cu ochii treji în noaptea aia de pomină, pregătite pentru „toaletarea” comorii mele livreşti şi de nepreţuit ascunsă la colibă. Îmi legasem norocul, prin nu ştiu ce alchimie divină - care funcţiona sigur în zona inconştientului - de un început de statornicie şi recumpănire a lucrurilor din jurul meu şi care mi-ar putea aduce un câştig, cine ştie cum şi când... 
  
Pe când îmi trasam „liniile directoare” ale unui comportament şi unor atitudini care să aibă în vedere „viitorul meu prezumat” – se mai întâmplă câteodată ca mintea celor tineri să o ia razna dar şi în serios suduielile şi poveţile celor în vârstă (cu privire la lipsa lor înnăscută de răspundere „civică şi profesională”) şi să-şi prefigureze cu un simţ genetic, ancestral şi tainc propria devenire individuală - pentru un timp din care să strevadă, cu aproximativă claritate, maturul, omul întreg şi la locul lui, adică cel pe care îl reclamă societatea şi calităţile sale, rezultat firesc al „lucrării acestora, singure sau împreună, asupra lor însă-le!”... 
  
A doua zi, spre seară, când lucrurile începuseră să se clarifice întrucâtva, cartea roasă şi îngălbenită de molii şi vreme, lipită cu „făină şi apă”(!?) dintre lespezile zidului unei colibe din bârne îşi „găsise” alt...proprietar! Cineva, tot vreun „fârtat” sau vecin mă urmărise în acea seară, fatidică pentru obşte şi cu un licăr de speranţă pentru mine de a-mi pune la adăpost avutul care mă...lega de trecut, de o pasiune născută prin voia lui Dumnezeu şi care părea că-mi va fi scop şi reper în viaţă.  
  
O jumătate de veac mai târziu, prietenul şi vecinul meu G.V., el inginer şi eu dascăl, nu departe de atingerea pragului de pensie, la o tacla şi mică agapă încropită pe nepusă masă, din vorbă în vorbă şi amintindu-ne de aceste întâmplări, încercând prin amintiri să ne „postăm” în eveniment dar şi în derularea şi gravitatea faptelor, pune degetul la tâmplă, îşi freacă genunchiul tremurând de colţul mesei şi recunoaşte lejer şi parcă fără urme de regret: 
  
„Să-ţi pun un secret, pe care însă nu-l regret nici acum. Pot însă să-ţi fiu recunoscător: cartea aia dibuită de mine, când te-am zărit că te furişezi pe deal spre coliba lui Niţă Achim, a fost obsesie şi far. Ştiam că ţii la ea şi că o căpătaseşi în condiţii hazlii şi dubioase în acelaşi timp, de la nepoţii doamnei Lixăndroiu. Ţi-am fost mereu aproape înfierând pe cel care „a pus mâna”, te vizitam şi-ţi invidiam „norocul” de a fi „titularul” ei, o frunzăream şi ne uitam împreună la poze. N-am rezistat tentaţiei, mai adăugă!...Citisem undeva un manifest comunist, o foaie cu conţinut mobilizator: „Citeşte şi dă mai departe!”. Şi eu vedeam că te bucuri doar pentru tine, lipsindu-ne pe ăilalţi de lumina ei. Credeam atunci, ca şi acum, că am procedat corect! 
  
„Fie, am mai zis eu, fără să mă surprindă sau să mă supere vorbele lui. Să ciocnim un pahar şi să uităm ce-a fost... Şi nici măcar nu era o carte care să stimuleze frumosul, gândul bun, sfielnic şi modest, precum ne era, după atâţia ani, firea... Ilustra prin conţinut dezastrul, violenţa şi netrebniciile speciei noastre către mijlocul secolului al XX-lea. Cu toate astea, cartea ne-a ajutat pe fiecare să ne descoperim şi să ne exprimăm în maniera şi spirtul pacifist şi tolerant pe care filele ei îl presupuneau printre pozele şi titlurile însoţitoare...  
  
Chiar dacă era într-o limbă străină nouă, mesajul era acelaşi pentru orice cititor, tălmăcirea avea sensul subînţeles al luptei pentru supravieţuire şi al omenescului din...om, devenit în acele pagini de timp şi de carte...fiară! Trebuia, găsită printre rânduri, nevoia de a purcede la contrariul evidenţiat. Ce zici, să fii reuşit oare !?... 
  
„Şi cartea, o mai fi pe undeva, aşa prăpădită cum o primisem!? 
  
„O să te surprindă, mai adăugă „fârtatul” meu de odinioară. Se află legată şi copertată la loc de cinste în biblioteca fiului meu. A meritat să se-adune de pe drumuri, să iasă din focul tenebrelor în care a fost „plămădită” de alţii, salvată prin joaca nevinovată a unor copii - pentru a se bucura de răsfoirea în tihnă şi pe îndelete a fiecărei pagini, zăbrelită de întunericul ascunzătorilor în care a fost încătuşată, fără a fi văzut prea des lumina ochilor atâtor altor cititori...Îşi are negreşit partea de spornicie în suflete şi în minte, la ceea ce am devenit şi suntem în prezent fiecare, vremelnicii ei posesori! 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Începuturile lecturii - Cartea dintre lespezi! / George Nicolae Podişor : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 225, Anul I, 13 august 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 George Nicolae Podişor : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de George Nicolae Podişor
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!