Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Recenzii > Mobil |   


Autor: George Baciu         Publicat în: Ediţia nr. 207 din 26 iulie 2011        Toate Articolele Autorului

ÎN VESTIARUL INIMII
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„ÎN VESTIARUL INIMII„ , de George Baciu – o bijuterie de carte pentru sufletul cititorilor...(I) 
  
De „Ziua Eminescului”, cea înmiresmată cu parfumul florilor de tei, am primit cu autograf de suflet, de la poetul George Baciu, o bijuterie de carte, semnificativ botezată „În vestiarul inimii” (Ed. „Tiparg”, Geamăna, 2011). Scriitor multilateral şi personaj luminos al vieţii noastre culturale, G. Baciu s-a impus mai întâi ca prozator, apoi s-a afirmat spectaculos ca poet. Conduce cu succes revista „Pietrele Doamnei”, în care scrie permanent tablete literare şi eseuri, colaborează la multe alte ziare şi reviste, iată, demonstrează că poetul domnişean se află într-o permanentă stare de veghe şi acţiune. 
  
În ultima vreme, poetul îşi deschide sufletul spre public printr-o nouă carte, îmbogăţită substanţial, cu poeme, lieduri şi confesiuni lirice, vitală hrană spirituală pentru o lume mai blândă şi mai suportabilă. 
  
Privesc cu încântare imaginea de pe prima copertă, care sugerează, parcă, zborul ideilor, prin formă şi culoare, un zbor divin, pornit metaforic din „Vestiarul inimii” sale blânde, spre labirintul existenţial. În centrul imaginii se zbate „ca un ceasornic” de aur o inimioară cu aripi albe şi flăcări, străpunsă cu săgeţi de iubire din toate direcţiile şi înconjurată de steluţe argintii spre infinit... Pe un fundal roşiatic se zăresc falduri de lumini şi umbre, care sporesc misterul unei lumi încă necunoscute... O carte „încet gândită, gingaş cumpănită” (vorba lui Arghezi), ascunsă încă sub lacătul metaforei şi perdeaua simbolurilor lirice. 
  
Vrăjiţi de misterul poeziei, deschidem şi noi „vestiarul inimii”, unde descoperim că volumul este structurat în trei părţi: 1. În vestiarul inimii (48 de poezii, dintre care 16, proaspete); 2. Lieduri (18 preluate din „Gânduri...” şi 22, nou-nouţe) şi 3. Confesiuni (44 de perle meditative, inedite jocuri cu imaginaţia şi experienţa proprie). În toate aceste capitole constatăm o îmbucurătoare lărgire a universului său tematic, de la arta cuvântului, trecerea timpului, erosul, satul, dragostea maternă, istoria ş.a.până la o poezie vibrantă de emoţii divine. 
  
Prima impresie este fără îndoială aceea că poetul şi-a păstrat eleganţa şi sensibilitatea cunoscute din „Gânduri de la marginea lumii” (Ed.Rottarymond, Râmnicu-Vâlcea, 2010), o carte eveniment, pe care acad. Gh. Păun o recomandă cu autoritatea şi competenţa Domniei Sale: „(Des)involt şi temerar, căci poet e Baciul domnişan, cu carte-n regulă (...) solemn şi şturlubatic, îl prinde pe Eminescu de braţ, zâmbindu-i complice...”(Op.cit.p.5). Dacă în cartea amintită, ne punea pe gânduri cu „rugăciuni rostite către genunchi, nu către inimă”, în noua sa carte, mai generos cu „dorul de poezie”, G. Baciu ne invită chiar „În vestiarul inimii” sale, adică pe coordonatele sufleteşti, pentru a sădi în juru-i sămânţa binelui şi frumosului, pentru a medita profund la menirea artistului în societatea noastră. Poetul domnişan a învăţat, parcă, „ars poetica” de la marele poet german Novalis, care preciza că „Poezia este reprezentarea sufletului, care vindecă rănile deschise de raţiune, este corul din drama vieţii”(Novalis). Aşadar, Poetul inimii G. Baciu ne invită la raţiune şi meditaţii, la vindecare prin dialoguri lirice cu beneficiarii scrisului său: „ De din tine mi s-au clădit zilele/ ca o clipă ce n-are chip / peste care Dumnezeu şi-a aşezat oasele,/ nemurind-o” (De din tine,p.7). În dialog cu cititorul, poetul a descoperit plăcerea de a scrie o poezie a sentimentelor cu strategii de limbă exprimate metaforic: „De din tine mi-am ivit rostirea/ buzelor – două corăbii naufragiate/ pe ţărmul lutului tău, cu fiori de sirene/ şi dezmăţ de îmbrăţişări” (p.7). Preluând tehnica lui Nichita Stănescu, autorul „Gândurilor...” realizează o armonioasă concurenţă între „tăcerea necuvintelor ” şi arta cuvântului său liric. Cu un aer uşor enigmatic, el îşi defineşte mai bine timbrul poetic, într-un univers populat cu fapte, gânduri şi idei din propria filozofie, întemeiată pe raţiunea prezentului: „între noi faptele / şi pleoapa căzută a istoriei / peste mâinile întinse / căutând drumul” (Prezent, p.9). 
  
Pentru a defini însă natura artei sale, să pătrundem în universul poeziei care a dat şi titlul acestei cărţi: „În vestiarul inimii” //„Mă uit la tine anonim / şi mă povestesc. / Mai eram şi eu în preajmă, / prăfuit ca un ceas / din magazinul cu antichităţi, / numai duminica, / în vestiarul inimii” (p.5). Putem interpreta şi faptul că poetul a explicat titlul cărţii prin câteva idei poetice. Oricum, prin natura sa ardentă, Baciul domnişan îşi dezvăluie gândurile, uitându-se „anonim” şi povestind...Foloseşte însă verbul reflexiv „mă povestesc”, ceea ce sugerează intensitatea emoţională şi sentimentală a creaţiei sale artistice. Îşi expune sentimentele în anonimat, fără prea multă paradă. De fapt, Eul liric se vrea „anonim” într-o acţiune trainică, de sărbătoare a inimii („numai duminica”), pentru a semnala cadenţa de ceasornic a vibraţiilor lirice. Cu armele poeziei şi mai ales „cu necuvintele ne farmecă şi ne ştampilează memoria”(N. Stănescu, Respirări, p.174). Mesajul său liric, de o deschidere generoasă, oferă principiile şi normele fundamentale ale creaţiei baciene. De aceea, cred că poate fi considerată „ars poetica” volumului despre care vorbim. Nu întâmplător poezia este reluată şi pe ultima copertă, aşezată semnificativ sub privirile blajine din fotografia tânărului autor. 
  
George Baciu continuă mesajul liric tot sub masca metaforei, zornăindu-şi „tăcerea în clopotniţa buzelor” pentru a defini iubirea (sau iubita, care poate fi chiar poezia...) în mod surprinzător: „Ea era părul de lângă fereastra lumii mele, / bătrân, aplecat spre răsărit, / devastat din când în când de copiii vecinului de Rai” (Portret, p.6). Înţelegem că procesul creaţiei este deosebit de anevoios şi presupune un „suspin de fiecare pântec / însămânţat pe muchia de lut / a rădăcinii”(p.6). În viziunea poetului, uneori, poezia este o armă spirituală de sacrificiu „ca o cruce strivită de lehuzia / Mariei, înainte de facere”(p.6), ca o rugăciune pentru cititori şi chiar o formă de nemurire... 
  
Din noul volum aş putea remarca şi alte poezii care m-au încântat prin frumuseţea metaforelor şi imaginilor create: „Aştept aerul rupt”, „Prin ochii tăi”, „Desenasem chipul tău”, „Când se va crăpa de ziuă”, „Mai departe de inim㔺.a. 
  
Mai zăbovesc însă la câteva deosebit de valoroase. De pildă, poezia „Trăiesc” relevă în mod inedit şi hazliu expresivitatea cu care poetul aleargă prin gramatica limbii române, valorificând semnele de ortografie şi de punctuaţie: „Trăiesc în propria-mi viaţă, / pipăind povestea care sunt, / cu trei insomnii, / zăbovite în pântecul virgulei, / am cratima în sprânceană, / m-am născut între punct şi virgulă / şi n-am vreme să sughit / puncte, puncte...” (p.47). Fiecare vers poartă o încărcătură semnificativă, care dezleagă imaginaţia cititorilor... 
  
De o deosebită gingăşie lirică este şi poezia „Amintiri din copilărie”(p.45), care ne atrage în ambianţa spirituală a copilăriei poetului, în cuibul natal. În ochii copilului corbşorean „poveştile aveau trup de salcie” pletoasă, din cele găsite de el în lunca Râului Doamnei. Pornind de la descrierea sugerată de poet, ne putem imagina cu uşurinţă peisajul idilic, în care copilaşul George se hârjonea, pe furiş de privirile mamei, cu „iubita”, o fecioară, probabil, plângăcioasă, desculţă şi pletoasă ca salcia „coborâtă cu pleoapele în lacul din palma pădurii”. Cochetând cu gingăşia, Eul liric retrăieşte cu nostalgie lumea copilăriei, amintindu-şi „frimituri de sărutări pe furiş”, într-un peisaj mirific, cuibul natal, fabulos, în care „stele desculţe făceau cu ochiul, / dudul se mărginea de-o bancă / strâmbă de bătrâneţe”. (Din amintirile mele, dacă nu mă înşel, dudul şi bătrâna bancă chiar au existat în faţa casei părinteşti din Domneşti, a poetului George Baciu). 
  
Din anii copilăriei, poetul reţine în mod deosebit icoana mamei, zugrăvită cu duioşie în toate detaliile spiritualităţii creştine: „Mama, frumoasă ca o duminică / la capătul rugăciunii de seară, / legănând acelaşi cântec / atârnat pe-o şoaptă de lacrimă”. Iată o imagine maternă divină, ca o rugăciune, în care se simte recunoştinţa poetului şi eterna iubire de mamă ! 
  
Pe lângă frumuseţea imaginilor, a procedeelor artistice, în poezia „Amintiri din copilărie” remarcăm şi valoarea stilistică a punctului folosit după cuvântul „Copilărie.”, care sugerează acţiuni încheiate ireversibil, rămase însă întipărite în străfundul inimii ca amintiri de neuitat: „Copilărie. Album despre întâmplări cu gropiţe-n obraji” (p.45). Asemenea poezie ne mângâie sufletul cu iubire, ca o rugăciune pentru Dumnezeu ! 
  
Într-un psalm de o vibraţie deosebită, poetul închină o patetică rugă chiar Demiurgului, pe care îl consideră protectorul său luminat în nobila acţiune de creaţie: „Doamne, fă-mă dor de frunză, / ca să mă reazim de gândul copacului / retras în ploaia din pleoape”(Rugăciune, p.21). Dorul de frunză, în comuniune cu dorul „de călcâi,/ să mângâi iarba” şi „dorul de tine, să mă curb în pântecul pământului” înseamnă o reîntoarcere la rădăcini, la frumuseţea spirituală a poporului, la viaţa adevărată, pentru a înţelege filozofia infinitului din noi... Cu precădere poet al inimii ardente, al timpului măsurat cu gândul şi al spaţiului privit cu ochii iubitei, poetul Geoge Baciu conferă artei sale o valoare profetică ! 
  
Prof. Daniel Dejanu 
  
„ÎN VESTIARUL INIMII„ , de George Baciu  
  
Lieduri şi confesiuni - vers şi armonie... (II) 
  
Volumul de versuri „În vestiarul inimii” de George Baciu cuprinde, în partea a doua, un număr de 40 lieduri (primele 19, preluate din „Gânduri de la margine lumii” şi următoarele 21, inedite, proaspete), precum şi 44 de confesiuni, grupate în 22 de perechi, toate reprezentând o surpriză plăcută pentru fanii autorului. 
  
Atât liedurile, cât şi confesiunile sporesc valoarea cărţii, conferindu-i un înalt grad de autenticitate şi unicitate în peisajul liricii contemporane. 
  
În literatura modernă, liedurile sunt poeme lirice de mici dimensiuni, cu versificaţie liberă, neîncorsetată în anumite tipare, în care muzicalitatea limbajului se îmbină cu arta cuvântului, pentru a crea imagini poetice. 
  
Liedul s-a născut din cântecul popular german (germ. Lied = cântec, poem) şi s-a dezvoltat, pe vremea romanticilor germani şi austrieci, ca piese vocale cu acompaniament instrumental, pe un text poetic. 
  
Astăzi, moderniştii reapropie poezia de muzică prin lieduri, adică prin folosirea resurselor muzicale ale limbajului şi prin estetică, dezvoltând capacitatea lor de a emoţiona, de a impresiona prin transfigurare poetică. 
  
Prin creaţiile sale, poetul G. Baciu contribuie la cristalizarea liedului ca specie a genului liric. Pentru exemplificare, să pătrundem în lumea liedurilor, în care poetul şi-a imaginat un decor pavoazat cu „întregul triunghiular/ prelins la Apus/ pe crucea Răsăritului” (Lied 23). În scenă interpretează „Aceiaşi actori: Eu – călugărul ierbii/ din pleoapele templului/ pe care-l ridici/ când mă sângerezi cu îmbrăţişări. Tu – grădina cu genunchi de poeme/ şi gust de trandafiri” (Lied 23, p.77). Nu trebuie explicată scena, ci regândite sintagmele cheie, unele metafore surprinzătoare („călugărul ierbii”, „pleoapele templului”, „grădina... cu gust de trandafiri” ş.a.) care trădează starea sufletească a autorului, simţindu-i parcă pulsul inimii vibrând de emoţii... Acesta-i, de fapt, rolul poeziei, de a emoţiona, de a trezi sentimente, de adezvolta imaginaţia... 
  
Preocuparea poetului este de a diversifica tematica liedurilor, cântând cu deosebire dragostea şi natura, bucuria de a trăi, viaţa cu vibraţiile ei sentimentale. Gândurile poetului sunt într-o permanentă fuziune cu sufletul lucrurilor, cu faptele, cu vremea şi cu duhul pământului: „Îmi citeam gândurile.// Vremea, trecându-mi prin oase, / pipăia pământul / de pe obrazul picioarelor/ cu dinţi de rouă.// Îmi citeam gândurile./ În cel din stânga erai tu,/ cu Dumnezeu subţioară.// În cel din dreapta eram eu,/ certând crucea că se cuibărise / în colţul dinspre mijloc / al răstignirii” (Lied 40, p.94). 
  
Prin interferenţe şi prin inserţie, liedurile baciene creează un joc continuu de lumini şi umbre, în care bucuria de a trăi alternează, ca-n viaţă, cu sentimente de nepăsare, iubirea se preface foarte des în ură, tristeţea se mângâie cu melancolia: „Stăteam aşa, cu mine, privindu-te./ Tâmpla timpului/ semăna c-o seară de vineri / albă şi plină de suflet.// Şi tu, curgătoare ca o umbră,/ alergai în jurul inimii mele, / făcută ţurţur” (Lied 27, p.81). 
  
De multe ori, textul devine pretext de evadare din realitatea cotidiană pe scena cu decor feeric, plin de viaţă, de mişcare emoţionantă: „ Dimineaţa dansa ca o balerină / deasupra pădurii cu ciute-n barbă.// Iarba învăţa de la lupi / să se clatine la gâtul pământului.// Dealurile alergau pe obrajii izvoarelor, / gâfâind amurgul adormit în spinarea / fluturilor” (Lied 37, p.91) 
  
Sentimentul singurătăţii îl obsedează pe G. Baciu. El înţelege că singurătatea doare şi din păcate nu se poate vindeca. Toţi avem momente când ne simţim singuri, fără ajutor. Vorba lui Mircea Eliade: „Singurătatea e o stare spirituală în care ne naştem, acea stare naturală şi adevărată. Ne naştem singuri şi plecăm din această lume tot singuri...” Singurătatea e simţită în mod diferit. Pentru unii e blestem, o durere nimicitoare. Pentru alţii poate fi un rău necesar, o normalitate, o obişnuinţă, o stare de spirit. În multe lieduri, G. Baciu abordează sentimentul singurătăţii care doare, în „basmul lumii”, într-un decor „cu zgomot de iguane/ şi ţipăt de melancolie” (Lied 24). Alte ori, singurătatea poetului intră în rezonanţă cu natura, cu leagănul toamnei care „bolboroseşte pe trotuare/ mâncând rădăcini de copaci la prânz”, iar în acest decor sumbru, poetul găseşte interesant „numai cântecul umbrei/ care ţi se prelinge pe portretul/ din sertarul inimii” (Lied 27). Cu alte cuvine, singurătatea oferă poetului momente de reflecţie, pentru resemnare şi autodefinire, dar şi momente de rugăciune, de comuniune cu natura şi divinitatea... 
  
De o frumuseţe divină este liedul 25, în care poetul doreşte să intre în comuniune cu natura, abordând motivul fântânii, ca simbol al creaţiei eterne, în armonie perfectă cu cosmosul: „Aş putea să fiu o fântână/ în care luna-şi spală trupul/ moţăit în cearcănele copacilor”. Cu astfel de imagini lirice, superbe, putem spune (vorba d-lui acad. Păun) că poetul domnişan se ia „la braţ cu Eminescu”... Imaginaţi-vă imaginea lunii care îşi spală trupul moţăit, în oglinda limpede a fântânii ! Ca să nu mai vorbesc de metafora „cearcănele copacilor”...Se simte,iată, curgând lirismul poetului prin apa vie a sufletului şi prin tinereţea spiritului său. Dorinţa poetului de a deveni fântână sau de a deveni lacrimă presupune o limpezire a gândurilor, claritate spirituală, puritate sufletească... Poetul se doreşte un om superior, un ziditor de artă, ca Meşterul Manole, devotat creaţiei artistice. Ecoul poeziei se prelungeşte prin „necuvinte” dincolo de limite reale, într-o lume cu valoare simbolică, emoţională: „Aş putea să fiu eul din tu,/ hoinărindu-mă pe obrazul crucii / cu strigăt ciung de cânt nibelung” (Lied 25, p.79). 
  
În ţesătura de ritmuri liedice apare şi simbolul Anei, femeia purtătoare de viaţă, menită să însufleţească opera de artă: „Îi ruginise lacrima la sân / şi timpul aţipise / pe banca de sub bărbia inimii.// Parcă era Ana / atârnând sub cerul abia ivit,/ al Începutului” (Lied 22, p.76). 
  
Impresionat de „simfonia frunzei”, poetul trece de la lirismul meditativ la acţiune dramatică, atunci când natura devine neprietenoasă: „Ascult simfonia frunzei, / izbind cu genunchii / în portretul copacilor eşuaţi / pe tâmpla ploii / cu care-mi uzi cotul şoaptei” (Lied 35, p.89). În imaginaţia poetului, toamna este ca o fecioară bolnavă, cu „cămaşa ruptă şi butoniere de ceaţă”. Întreaga natură pare sumbră, cu peisaje suferinde, în care „gâtul cerului sună a reumatism” şi în care „miroase a copaci cu igrasii pe dinţi”... Până şi îndrăgostiţii prinşi în „cătuşa singurătăţii” se plimbă îngemănaţi, spre un destin efemer: „Eu şi tu,/ două oase de frunză” (Lied 31, p.85). 
  
În ultima parte, poetul G. Baciu devine un confesor de elită, un duhovnic, al primelor sale nelinişti umane, al gândurilor care-l frământă. 
  
În confesiuni (lat. confessio= mărturisire, destăinuire, spovedanie) autorul dezvăluie anumite amănunte, gânduri, idei, care permit o mai bună cunoaştere a personalităţii sale. Aş aminti câteva confesiuni , care exprimă sinceritatea poetului: „Aş fi vrut să fiu nisipul/ din trupul tău clepsidră” (p.97); „Dimineaţa părea o femeie/ cu trupul umezit de rouă / culcată-n perla cerului” (p.99); „Ieri, timpul se uita-n oglindă/ să-şi vadă sufletul” (p. 113); „Pământ eşti/ chiar dacă sentimentele/ au inima spânzurată-n biserici” (p.116). Ultima pereche de confesiuni reprezintă un omagiu de suflet închinat memoriei părinţilor: „Tata, ostenit de muzica/ plesnită a ninsorii,/ pâlpâia în ograda gândului”; „Mama se furişase pe cruce./ Venise vremea să mă nasc” (p. 118). Aşadar, confesiunile sale, adevărate candori ale inimii şi graţii ale spiritului, relevă o personalitate sensibilă, de o înaltă demnitate şi ţinută morală. De fapt, întreaga operă ne oferă un bogat autoportret liric al deplinei sale maturităţi ! 
  
Cartea „În vestiarul inimii” se încheie nefiresc, după părerea mea, cu un „Poem de sfârşit”, în care îşi face bilanţul realizărilor creative, după o „hemoragie de suflet”...După enumerarea de simboluri, finalizată cu „un rând pe crucea din cimitir” (ceea ce la vârsta Domniei Sale e nefiresc să se gândească la aşa ceva !), poetul devine trist şi dezamăgit că „Ea, opera...” rămâne doar „în colivia din odaie”, ca o bătrânică simpatică „cu ochelarii pe nas,/ rânjind absent la fiece vers,/ legănat de ciutura spartă/ a fântânii crescute înlăuntrul/ ierbii din mine” (p. 119). Scrisul său elegant, nuanţat liric, valoros prin conţinut şi formă, în sensul de univers artistic armonios articulat, rămâne o admirabilă expresie, care continuă să vrăjească prin farmec şi frumuseţe, multe generaţii de cititori, căpătând însemnele perenităţii... 
  
Prof. Daniel Dejanu 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
ÎN VESTIARUL INIMII / George Baciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 207, Anul I, 26 iulie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 George Baciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de George Baciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!