Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Eveniment > Comemorari > Mobil |   


Autor: Cezarina Adamescu         Publicat în: Ediţia nr. 562 din 15 iulie 2012        Toate Articolele Autorului

IN MEMORIAM. UN PREOT FRANCISCAN PLECAT LA CERURI: PĂRINTELE PETRU ALBERT, O.F.M.Conv.
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
IN MEMORIAM 
  
UN PREOT FRANCISCAN PLECAT LA CERURI: 
  
PĂRINTELE PETRU ALBERT, O.F.M.CONV. 
  
14 iulie 2012, Ziua căderii Bastiliei, Ziua Franţei avea să îndolieze comunitatea catolică franciscană din Moldova, mai precis, din parohia Galaţi, prin trecerea la cele veşnice a unuia dintre cei mai vrednici fii ai săi: părintele Petru Albert, în vârstă de 93 de ani şi cu aproape 65 de ani de slujire sacerdotală la altar. Era preot franciscan minorit conventual, aparţinător de O.F.M.Conv. Provincia Moldova. Haina franciscană i-a devenit veşmântul permanent, atât în biserică, precum şi în viaţa particulară. Nu şi-a lepădat niciodată tunica, strânsă în cordonul cu cele trei noduri (voturi sfinte) şi Taul (crucea franciscană). Era cultivat şi-şi folosea înţelepciunea şi darurile obţinute de la Dumnezeu, în slujba Ordinului, al cărui fiu vrednic a fost. Terminase două facultăţi: Teologia şi Filologia, limba franceză. Poate că nu întâmplător, părintele Petru Albert s-a săvârşit din viaţă de Ziua Franţei, a cărei limbă, alături de latina şi italiana, o adoptase încă din tinereţe. 
  
A cunoscut închisoarea comunistă de la Sighet, unde se află şi acum o plăcuţă cu numele său, în celula în care a fost încarcerat pentru convingerile sale religioase. Drept mărturie. Era unul dintre puţinii supravieţuitori ai „Memorialului durerii”, pe care o cunoscuse pe viu, pentru că nu a abjurat de la jurământul franciscan. 
  
Biserica „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul” din Galaţi, locul unde şi-a petrecut ultimii 12 ani de viaţă părintele Petru Albert a avut privilegiul de a-i primi spre odihnă trupul, oficiindu-i şi slujba de înmormântare în ziua de 15 iulie 2012, ora 11. 
  
Poporul credincios, alături de preoţii parohiei, s-au rugat cu pietate la catafalcul defunctului, amintindu-şi cu evlavie de momentele principale din viaţa şi activitatea acestui jertfitor, din mâinile căruia, de ani de zile, creştinii primeau Sfânta Euharistie. 
  
A fost şi un bun duhovnic la care veneau cu respect, frică şi cutremur, penitenţii din parohie, dar şi din împrejurimi. Glasul lui de stentor, îndemna, certa, dar şi încuraja creştinii să meargă pe drumul cel drept al credinţei, chiar dacă uneori, nu era deloc uşor. Era temut şi iubit în aceeaşi măsură. Nu făcea concesii de la demnitatea de creştin şi nici nu accepta compromisuri. 
  
Părintele aştepta cuminte, în faţa altarului, rugăciunile Bisericii, care i-a fost alături, aşa cum şi el a fost alături de mii de ori, credincioşilor. 
  
Faptul că a îndeplinit şi nobila funcţie de apostol al cuvântului sacru, fiind ani de zile director al revistei de spiritualitate franciscană „Mesagerul Sfântului Anton”, mergând periodic la Padova să editeze revista şi să o aducă în ţară spre distribuire, este o dovadă în plus că părintele Petru Albert a înţeles importanţa covârşitoare a Cuvântului scris şi citit de enoriaşi, drept pentru care, a făcut toate demersurile posibile pentru reapariţia ei, după îndelungata interzicere de către regimul comunist. Nu numai ofranda cuvântului a dat-o părintele Petru, ci şi pe cea a propriei existenţe: hăituit, arestat, încarcerat, el nu s-a lăsat intimidat de torţionarii comunişti, ci şi-a ţinut demnitatea de creştin şi de preot. A fost eliberat în 1964, prin decretul de amnistiere generală. 
  
Astăzi, părintele franciscan Petru Albert, din tabloul aşezat în faţa catafalcului drapat cu pânză violet, de mare doliu, având la cap lumânarea pascală înfăşurată cu crenguţe de brad verde, privea enoriaşii cu aceeaşi dragoste şi înţelegere. Întreaga parohie era tristă, deşi, franciscanii au altă percepţie a trecerii la cele veşnice, decât oamenii de rând. Despărţirea de părintele care a slujit 12 ani în această parohie, era grea. I s-a cântat un Requiem, aşa cum se obişnuieşte în Biserica Catolică. 
  
Aproape de nesuportat. După slujba de înmormântare, cortegiul a plecat în localitatea Nisiporeşti, acolo unde părintele va fi înhumat. 
  
Mulţi enoriaşi l-au condus pe ultimul drum, luându-şi rămas bun de la un preot de excepţie, un model de viaţă şi trăire franciscană care, în vremuri de restrişte, a preferat să sufere suplicii îngrozitoare, decât să-şi lepede credinţa ori să-şi trădeze fraţii minoriţi şi pe superiorii lor. 
  
Dumnezeu să-l odihnească şi să-i scoată în cale Lumina pe care s-a străduit s-o sădească în sufletele credincioşilor, prin cuvântul scris, prin predicile de excepţie şi prin bunătatea şi generozitatea sufletească pe care le-a dovedit în lunga şi prodigioasa lui viaţă închinată lui Dumnezeu. 
  
Consider necesar să adaug un medalion închinat preotului franciscan Petru Albert, scris acum trei ani, când părintele împlinea 90 de ani de viaţă. 
  
EFIGII CREŞTINE  
  
PR. PETRU ALBERT LA 90 DE ANI DE VIAŢĂ ŞI 63 DE ANI DE PREOŢIE 
  
Unul dintre puţinii supravieţuitori ai teroarei comuniste împotriva clerului şi a creştinilor practicanţi în general, din Biserica Romano-Catolică, este şi Părintele Petru Albert OFM.Conv, născut în urmă cu 90 de ani, în ziua de 16 februarie la Pildeşti (Com. Cordun), Jud. Neamţ, astăzi preot în parohia „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul” din Galaţi. 
  
Faptul că parohia din Galaţi, unde slujeşte de aproape 15 ani, s-a gândit să-l omagieze la această venerabilă vârstă, este o dovadă lăudabilă de consideraţie din partea Ordinului Fraţilor Minoriţi Conventuali, din partea Parohiei al cărei preot încă se mai află, nu în ultimul rând, din partea enoriaşilor care-l respectă şi-l îndrăgesc, ca pe un veritabil părinte şi duhovnic de excepţie. 
  
Câteva date biografice, deşi foarte succinte, (cum să rezumi o viaţă de aproape un secol, în câteva rânduri?) vor trimite o rază de lumină asupra vieţii şi activităţii pastorale şi franciscane a acestui părinte. 
  
Părintele Petru Albert intră la Hălăuceşti la 10 septembrie 1934 la cursurile Seminarului şi mai apoi, ale Liceului de Stat (ca particular) după care îşi susţine bacalaureatul. Este absolvent al Academiei Teologice din Luizi-Călugăra în 1948. 
  
Urmează apoi Facultatea de Litere şi filologie din Bucureşti, secţia Română-Franceză, pe care o absolvă în 1953. 
  
Profesiunea simplă o face la 15 august 1940 la Săbăoani – vechi centru franciscan din Moldova, iar profesiunea solemnă o depune la 15 august 1946 şi este hirotonit la Hălăuceşti la 14 septembrie 1947. Funcţionează ca vicar parohial la Iaşi (1 august 1953-15 septembrie 1959), paroh la Nisiporeşti (1 septembrie 1959 - 1 noiembrie 1960) şi apoi vicar parohial la Hălăuceşti, Pustiana, Piatra Neamţ, Mărgineni, Nisiporeşti şi apoi din nou paroh la Nisiporeşti (1976-1991). 
  
Deschide şi conduce Seminarul Franciscan mai întâi la Nisiporeşti, apoi la Roman ca rector la Facultatea de Teologie până în 1994. 
  
Este iniţiatorul construirii clădirilor noului Seminar din Roman. 
  
În 1994 este însărcinat cu redactarea şi difuzarea în limba română a revistei „Mesagerul Sfântului Anton”, tipărit la Padova, făcând faţă cu succes acestui apostolat prin presă. Revista „Mesagerul Sfântului Anton” este cea mai răspândită revistă catolică din lume; cititorii ei fac parte din 160 de ţări ale celor 5 continente. Are un tiraj de 1.300.000 de exemplare, în 13 ediţii şi opt limbi. Este publicată în limbile italiană, engleză, franceză, germană, portugheză, spaniolă, română şi poloneză. În limba italiană, apare o ediţie de 800.000 de exemplare pentru italienii din Italia, alta pentru italienii din străinătate. Există şi o ediţie pentru copii (Messagero dei ragazzi) şi alta pentru preşcolari, „Ciao amici”, Messagero dei bambini. 
  
Revista a ocupat un loc însemnat pe Internet.  
  
Timp de mai bine de zece ani, părintele Petru Albert a fost Directorul redacţiei în limba română, manifestând o activitate neobosită şi plin de dăruire, mergând lunar la Padova pentru editarea ei, strângând şi redactând întreg materialul primit. Revista a apărut cu regularitate şi mai apare şi azi. Nume prestigioase semnează în paginile ei, precum istoricul Alexandru Zub, scriitorul Nicolae Prelipceanu, Ana Blandiana, Romulus Rusan, scriitorul Adrian Popescu şi mulţi alţii, semnalând principalele evenimente din viaţa parohiilor franciscane, diecezane din ţară şi din străinătate.  
  
Viaţa şi activitatea Părintelui Petru Albert n-ar fi însă completă dacă nu s-ar aminti de perioada în care a fost încarcerat pentru credinţă, la diferite închisori, printre care şi cea de la Sighet. Este ştiut că un mare număr de episcopi, preoţi, fraţi franciscani, ca şi credincioşi laici au fost prigoniţi pentru credinţa lor, în perioada comunistă. Aceştia au intrat deja în istorie, mărturie stă la Sighet, una din sălile cel mai bogat documentate, dedicată prigoanei dezlănţuite de statul comunist împotriva credinţei creştine şi, în special a preoţilor şi fraţilor franciscani de confesiune Greco-Catolică de rit bizantin şi Romano-Catolică de rit latin. 
  
Romulus Rusan, în articolul „Franciscanii după gratii”, apărut în revista „Mesagerul Sfântului Anton”, Revistă de spiritualitate a franciscanilor minori conventuali, Anul XVI, nr. 92, din ianuarie-februarie 2009, scrie despre martiriul preoţilor franciscani, argumentând cu documente şi imagini fotografice despre anii de supliciu pe care i-au petrecut aici, părinţii şi fraţii minoriţi conventuali din ambele confesiuni: 
  
„Una din fostele celule ale închisorii de pe vremuri a fost transformată – aidoma celorlalte – în sală de muzeu, iar pe pereţi pot fi văzute metodele diabolice folosite de activiştii de partid şi de ofiţerii de securitate pentru descurajarea şi reprimarea oricărei încercări de păstrare şi cultivare a credinţei strămoşeşti de către milioane de oameni simpli cărora li se spunea că: „religia este opiu pentru popor”; că preoţii şi episcopii sunt „rămăşiţe burgheze” sau chiar „agenţi ai imperialismului”.( ... ) 
  
Prigoana împotriva preoţilor franciscani din Moldova este înfăţişată pe un panou aparte şi îi mulţumim cucernicului părinte Petru Albert pentru că a depus efortul documentar de a ne oferi fotografiile câtorva zeci de fraţi alături de care slujise la altar şi pe care i-a reîntâlnit apoi în celulele puşcăriilor. Cu ani în urmă, Părintele, care împlineşte în aceste zile 90 de ani (La mulţi ani, Părinte!) şi care se ocupa de editarea „Mesagerului Sfântului Anton” chiar de la începuturile revistei, a venit la Sighet şi a oficiat un serviciu comemorativ în Cimitirul Săracilor. ( ... ) Strângând material din biblioteci şi din surse private, ne-a dăruit acele fotografii însoţite de explicaţii amănunţite: câteva zeci de preoţi franciscani conventuali smulşi din parohiile lor (Luizi-Călugăra, Fărăoani, Fundu Răcăciuni, Săbăoani), unii din ei fiind miniştri provinciali, alţii abia ieşiţi din seminarii şi facultăţi, au fost arestaţi pentru simplul fapt că făceau parte din ordinul monahal, că purtau rasa sau că îşi mărturisiseră apartenenţa. În procesele ticluite, unii au fost condamnaţi, pentru „înaltă trădare”, alţii au fost judecaţi în loturi mai mari („Partizanii României Creştine”, „Lotul Franciscan”), în timp ce alţii au suferit arestări izolate. Cei ce-şi ispăşeau anii de recluziune dar nu dădeau temnicerilor semne că s-au „reeducat”, erau trimişi în domiciliu forţat, după care, abia eliberaţi, erau din nou arestaţi şi supuşi altor procese politice, condamnările fiind încă şi mai aspre decât prima dată. Este destul să privim fotografiile lor de dinainte şi de după detenţie pentru ca să realizăm martiriul la care au fost supuşi. Demnitatea imprimată de suferinţă în lumina ochilor şi în cutele feţelor este semnul rezistenţei biruitoare faţă de caznele şi ispitele celor fără Dumnezeu.” 
  
Printre aceşti martiri ai veacului XX se numără şi Părintele Petru Albert, arestat în „Al treilea val de arestări – Lotul franciscan” , când, au fost încarceraţi un lot de 11 preoţi franciscani, lot împărţit în trei grupe. Din primul grup, a fost arestat şi părintele Petru Albert în iunie 1960 pentru uneltire: „A preoconizat răsturnarea regimului şi venirea la putere a vârfurilor catolicismului pentru a promova cultura catolică în ţară”. 
  
Acesta a fost principalul cap de acuzare, pentru care a fost condamnat la 12 ani, la recurs redus la 8 ani. A executat trei ani şi trei luni, fiind eliberat cu decretul de graţiere în 1964. (Cf. Pr. Iosif Simon, OFM.Conv. „Franciscanii Minori Conventuali. Provincia Sf. Iosif din Moldova”, pag. 216, Bacău, 1998, Editura Serafica – serie nouă – nr. 39). 
  
În sinteză, se spune în acelaşi document, „s-au pronunţat sentinţe de condamnare pentru clerul franciscan, însumând 447 de ani; s-au executat 200 de ani de închisoare şi 37 de ani de domiciliu forţat” ( op.cit. p. 218). 
  
Istoria sângerosului holocaust comunist – după calculul celor 12 autori ai volumului „Cartea neagră a comunismului”, apărută mai întâi la Paris, la 7 noiembrie 1997, la aniversarea a 80 de ani de la Marea Revoluţie Socialistă din octombrie – totalizează peste 90 de milioane de victime. Stephane Courtois, autorul principal al acestei zguduitoare cărţi „a fost blasfemiat pentru că a cutezat să alăture răul comunist de acela fascist” – scrie Romulus Rusan în articolul „Preţul libertăţii”, apărut în Mesagerul Sfântului Anton din martie-aprilie 1998. 
  
Poate că atunci când erau încarceraţi, unii dintre aceşti martiri ai veacului XX, ei nu realizau că, aidoma lor, sunt sute de mii de alţi oameni care, pentru vini minore, bănuieli, suspiciuni, denunţuri false, erau supuşi unor cazne grele până la epuizare, până la pierderea demnităţii umane, şi, de cele mai multe ori, a vieţii. Solidaritatea în suferinţă e adeseori covârşitoare. Dar, pe lângă solidaritate şi trezirea unor sentimente caritabile, umanitare, fraterne, existau şi detractori şi oameni pizmaşi, care, socotindu-se nedreptăţiţi, îşi revărsau ura mocnită asupra confraţilor de suferinţă, deşi toţi sufereau acelaşi regim de detenţie. Mai interveneau şi frica, laşitatea, lipsa tăriei de caracter, nevolnicia fizică şi psihică, lucruri îndreptăţite în astfel de condiţii precare. 
  
Pentru unele înlesniri, alţi deţinuţi erau în stare să-şi divulge confraţii de celulă, s-au văzut atâtea cazuri. Viaţa în închisori, mai mult dezbină decât uneşte. Devii surd la suferinţa celuilalt, eşti preocupat de propria ta soartă, de propria ta scăpare. Îţi trebuie un caracter de granit, o ţinută morală ireproşabilă ca să te menţii drept, să nu înveţi să urăşti lumea, să nu-ţi reverşi amarul asupra semenilor. 
  
Memorialul Sighet, muzeul suferinţelor, închisoarea elitelor, dă astăzi mărturie, funcţionând ca muzeu cu zeci de mii de vizitatori, socotit printre primele trei locuri ale memoriei europene, (alături de Memorialul Auschwitz şi memorialul păcii din Normandia), locul transfigurării suferinţei trupului în victorie a spiritului. 
  
Poeta atât de cunoscută şi îndrăgită, Ana Blandiana a fost ea însăşi o victimă pentru că tatăl său, preot ortodox a fost, de asemenea condamnat politic, iar cărţile ei având interdicţie de publicare şi circulaţie, au fost retrase din biblioteci. O frază a poetei sună aşa : „Cred că datoria noastră este să înţelegem nu să condamnăm”. 
  
„Sighetul a fost începutul. Aşa declara poeta Ana Blandiana preşedintă a a Fundaţiei Academia Civică – Pentru că Sighetul – de altfel singura dintre închisorile româneşti care s-a aflat, un timp, direct în administraţia sovietică, cu temniceri necetăţeni români – este locul în care, cu o claritate aproape teoretică, au fost puse în practică şi s-au demascat procedeele şi etapele represiunii; pentru ca aceasta să poată deveni cu adevărat eficientă, trebuiau mai întâi distruse elitele. La numai 2 km de frontiera sovietică, SIGHETUL MARMAŢIEI a fost locul unde din prima clipă a început exterminarea elitelor politice, culturale, religioase, dar şi sociale, profesionale, Morale. La Sighet au fost tăiate profilactic vârfurile de orice natură ale societăţii, eliminându-se astfel orice posibilitate de coagulare a societăţii civile.” („Memorialul Sighet”, În : Mesagerul Sfântului Anton, martie 1996). 
  
„Iată ce scrie eminentul istoric Al. Zub, el însuşi victimă a gulagului românesc, despre rostul memoriei: ”Existăm, s-ar putea spune, în măsura în care ne amintim, iar această măsură variază o dată cu eforturile noastre de a ne explora memoria. În fond, memoria deţine taina identităţii noastre, pe ea trebuie să se sprijine orice efort cognitiv, dacă e adevărat că a cunoaşte presupune, în sens platonic, a-şi aminti” (Nicolae Prelipceanu, „Memorialul Sighet”, Mesagerul Sfântului Anton, martie 1996). 
  
Tot Romulus Rusan în alt articol, intitulat „Memoria ca formă de justiţie” – (Mesagerul Sfântului Anton, septembrie 1996), relatează despre cum se trăia şi cum se murea la Sighet, stând de vorbă cu doi martori supravieţuitori : „Despre toate acestea am avut ocazia să vorbim în ziua de 8 iunie 1996, în chiar incinta închisorii, cu doi dintre supravieţuitori – părintele episcop Ioan Ploscaru de la Lugoj şi părintele Eugen Popa de la Cluj. Doi dintre ultimii supravieţuitori, foarte deosebiţi temperamental (unul puternic şi vulcanic în exprimare; celălalt interiorizat şi cu o sfiiciune franciscană), dar amândoi purtând în ei, ca pe o comoară sfântă, amintirea lungilor ani de suferinţă şi amândoi punând pe primul plan nu suferinţa lor personală, ci suferinţa tuturor celorlalţi. 
  
Ne-au povestit ore în şir cum se desfăşura o zi de detenţie, cum suportau foamea şi izolarea, cum reuşeau să înfrângă lipsurile, durerile şi umilinţele prin contemplaţie şi meditaţie. Pentru deţinuţi – ne povesteşte părintele Popa – dealul care se vedea printre zăbrele, cântecul păsărilor sau trecerea anotimpurilor erau tot atâtea motive de mulţumire în faţa lui Dumnezeu, care a îngăduit robilor săi să poată iubi, spera şi crede pe mai departe. Uriaşa nedreptate care li se făcea de către semenii lor era astfel zădărnicită de tăria sufletească pe care Dumnezeu o dăruia oamenilor. 
  
Din toate amintirile rezultă că principala armă a celor care au trecut prin infernul închisorilor a fost credinţa în Dumnezeu. Ea le-a permis să depăşească atât privaţiunile incredibile impuse de temniceri, cât şi deosebirile de stare socială, politică, etnică şi confesională, care ar fi putut să-i dezbine. Acest lucru rezultă şi din mărturisirile celor care au scăpat, şi din poezia – aproape în întregime cu tentă religioasă -, care a supravieţuit şi ea, transmisă întâi prin pereţi, cu alfabetul Morse, apoi memorată şi salvată de la uitare de mii şi zeci de mii de oameni. Orice fost deţinut politic va şti să-ţi repete la infinit nenumărate poezii pe care le-a învăţat în închisoare şi le-a purtat în memoria sa până astăzi. Era tot un fel de credinţă – aceea în puterea spiritului – şi de cele mai multe ori ea se împletea cu credinţa creştină, cu lauda adusă Atotputernicului”. 
  
Revenind la Aniversarul de duminică, 15 februarie 2009 de la Parohia „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul” din Galaţi, apreciem că a fost un moment emoţionant, binecuvântat de Dumnezeu, când, întreaga comunitate din Galaţi, alături de 18 preoţi care au concelebrat, l-au cinstit cum se cuvine pe acest preot venerabil. 
  
Chiar de la „Kirie eleison” – actul de penitenţă – cântat de întreaga suflare prezentă şi susţinut de corul „Sfânta Cecilia” al parohiei gălăţene, s-a simţit atmosfera festivă a ceremoniei liturgice. Se ştie că, „cine cântă, se roagă de două ori”, aşadar, creştinii şi clerul s-au rugat de două ori, cântând Gloria in excelsis Deo şi Agnus Dei, Psalmul resposorial, antifoanele şi Cântările liturgice. 
  
Cu dificultatea inerentă acestei vârste înaintate, dar şi cu glasul sugrumat de emoţie, Părintele Petru Albert a celebrat, alături de alţi 17 preoţi din Provincia Franciscană, Liturghia solemnă. 
  
„Doamne Dumnezeule, Tu eşti mântuirea noastră” - au sunat cuvintele psalmului responsorial (Ps. 31, 1-2.5.11). 
  
Iar lecturile au fost: cea Veterotestamentară, din Cartea Leviticului 13, 1-2.44-46 referitor la prescripţiile faţă de bolnavii de lepră şi din Epistola întâi a Sfântului Apostol Pavel către Corinteni (10,31-33; 11,1) – în care Apostolul Pavel îi îndeamnă pe credincioşi ca tot ceea ce fac să facă „spre slava lui Dumnezeu” şi le recomandă să meargă pe urmele sale, aşa cum şi el merge pe urmele lui Cristos. 
  
Evanghelia după Sfântul Marcu (1, 40-45) s-a referit la vindecarea unui lepros de către Isus Cristos. 
  
Ministrul Provincial al franciscanilor din Moldova, în omilia Sfinţiei Sale, a evidenţiat viaţa şi activitatea pastorală a acestui venerabil preot şi martir întru Cristos şi Francisc, subliniind că este un exemplu viu al celor ce suferă pentru credinţă, un model, o imagine, un simbol şi – spunem noi – o efigie – a mărturisitorului contemporan. 
  
Şi a evocat anii de seminar şi de studenţie, când Părintele Petru Albert, ca profesor, duhovnic şi conducător spiritual, exercita o mare influenţă asupra conştiinţelor tinerilor seminarişti şi studenţi, viitori preoţi, numai cu simpla prezenţă. 
  
Extrapolând, Ministrul Provincial a făcut o asociere cu „Epigonii” lui Mihai Eminescu, spunând că preoţii şi fraţii franciscani sunt urmaşii acestor preoţi vrednici, curajoşi, temerari şi suferitori pentru credinţă. 
  
Revenind la pericopele din Lectura I şi din Evanghelie, Părintele Provincial a scos în evidenţă faptul că un singur lepros a avut curajul de a se înfăţişa la Isus Cristos şi de a-şi mărturisi păcatele şi acesta a fost vindecat, mântuit de păcate şi de boala fizică: lepra. 
  
„Eu stau la uşă şi bat. Dacă va veni cineva şi-mi va deschide, eu voi intra şi voi cina împreună cu el.” Să facem în aşa fel încât să-i deschidem uşa inimii, atunci când El bate. 
  
Amintind pe scurt istoricul Ordinului Franciscan, Ministrul Provincial a spus că acesta s-a bucurat, de-a lungul celor aproape opt secole de existenţă, de oameni sfinţi şi vrednici de modelul lor, Seraficul Francisc de Assisi, Ordin înfăţişat ca un imens arbore genealogic cu ramificaţii multiple în care se află aşezaţi la loc cuvenit, toţi sfinţii franciscani. 
  
Cât despre cei care au trecut prin focul purificator al comunismului, au avut curajul să mărturisească şi să meargă pe urmele lui Isus Cristos, predicatorul a subliniat că ACEASTA ESTE CALEA. Părintele Petru Albert a acceptat să meargă pe această cale îngustă, chiar dacă a trebuit să treacă prin temniţele comuniste. 
  
Puţini au avut şansa să vadă eliberarea, victoria şi înflorirea Bisericii. 
  
Memorialul Durerii este înscris la Sighet cu sângele preoţilor şi al martirilor pentru libertate, pace, credinţă. 
  
Ceea ce i-a ţinut acolo în viaţă, a fost Speranţa creştină. 
  
S-a subliniat, de asemenea, activitatea editorială a Părintelui Petru Albert, faptul că a alcătuit şi tipărit, sute de articole şi a strâns într-un volum de 600 de pagini, intitulat „Sanctoral şi Ferial” omilii pentru Timpul de peste an, pentru Advent şi pentru Postul Mare, volum apărut la Editura Serafica, Roman, în 2004, predici folosite de tinerii preoţi în primii ani de după hirotonisire. 
  
În încheiere, Ministrul Provincial îi adresează părintelui sărbătorit, mulţumiri în numele Provinciei Franciscane, apreciindu-l drept un far călăuzitor pe acest drum greu al modernităţii pe care-l trăim. 
  
La Împărtăşanie, corul a intonat în chip sublim „Panis Angelicus” şi „Agnus Dei qui tolis peccata mundi”, care se cântă în Liturghia de rit latin. 
  
Pr. Petru Albert la finalul Sfintei Liturghii s-a adresat întregii comunităţi şi invitaţilor la ceremoniei. 
  
Cuvântul ultim, a fost, desigur, al sărbătoritului care a subliniat că: „Omul este realitatea care depăşeşte tot universul material” şi că, în Biserică, femeia are un rol hotărâtor pentru că, „mama este cea care îi toarnă copilului în suflet credinţa” şi că: „Biserica ar fi mai puţin sfântă fără prezenţa ei”. „Fiecare din noi, a spus părintele, este creat pentru a ajunge la fericirea veşnică”. 
  
„Ajută-ne, Doamne, ca Liturghia de azi să rămână în conştiinţa credincioşilor” - a spus în încheiere Ministrul Provincial iar întreaga comunitate a scandat în aplauze: „ÎNTRU MULŢI ANI TRĂIASCĂ, LA MULŢI ANI!” - într-o emoţie şi o comuniune spirituală perfectă care i-a făcut mai buni pe credincioşi, i-a înălţat şi i-a făcut disponibili de a primi ploaia de haruri cereşti, din acea duminică, haruri împărţite cu mărinimie de Duhul Sfânt, fiecăruia. 
  
Cezarina Adamescu 
  
-teolog creştin- 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
IN MEMORIAM. UN PREOT FRANCISCAN PLECAT LA CERURI: PĂRINTELE PETRU ALBERT, O.F.M.Conv. / Cezarina Adamescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 562, Anul II, 15 iulie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Cezarina Adamescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cezarina Adamescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!