Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Compozitii > Mobil |   


Autor: Dan Petrescu         Publicat în: Ediţia nr. 796 din 06 martie 2013        Toate Articolele Autorului

Impresii de peste ocean
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Între literatura interzisă şi cea permisă 
  
Imi place sa cred ca duminica am plecat din Biserica cu gandul de a medita asupra textului evanghelic citit in timpul Sfintei Liturghii, si daca inca ne aflam sub influenta mesajului pe care Mantuitorul a incercat sa ni-l puna la inima, ingaduiti-mi sa continui cu aceste randuri.  
  
Pentru ca si eu sunt in aceeasi framantare pentru a intelege cat mai bine unde ma regasesc - in comportamentul fiului cel mare care n-a plecat de-acasa, sau a fiului risipitor? - m-am gandit adeseori cat de mult ne-am indepartat de esenta lucrurilor printr-o simpla inversare a valorilor. Aceasta inversare nu este deloc intamplatoare sau nevinovata, ci denota pentru inca o data ce metode aplica dusmanul cel vesnic pentru a ne indeparta de calea cea adevarata ( trebuie explicat aici ce inseamna diavol. Provine din limba greaca “διάβολος”- (diavolos) si este cuvant compus din “δια”-(dia)= “abatere de la” si “βόλος” (bolos)= tinta; deci este cel care tot timpul se lupta pentru a ne abate pe orice cai de la tinta noastra – impacarea cu Dumnezeu Tatal prin jertfa lui Hristos!). 
  
În perioada comunismului agresiv şi a dictaturii proletare au fost interzise multe opere literare, autorii lor fiind consideraţi proscrişi. Generaţiile acelei epoci nu au auzit de Octavian Goga, Radu Gyr, Petre Ţuţea, Eugene Ionesco, Mircea Eliade şi alţii.  
  
După evenimentele neelucidate din decembrie 1989 a intervenit un scurt dezgheţ. Au început să fie tipărite, într-o totală frenezie, poeziile lui Radu Gyr şi Octavian Goga. Petre Ţuţea era asaltat de televiziuni, volumele lui Mircea Eliade erau căutate de curioşii, care, până atunci, auziseră foarte puţin despre el. Dar, iată, că, după mai mulţi ani de tranziţie, istoria s-a repetat. Radu Gyr, Petre Ţuţea şi alţi cărturari din generaţia lor trebuie interzişi din nou, deoarece au fost, cândva, fascişti sau admiratori ai extremei drepte. În schimb, literatura prin care s-au adus nemărginite osanale comunismului agresiv, adică extremismului de stânga, rămân valabile, sunt permise, putând fi recitate fără frică, oriunde, oricând şi de oricine.  
  
După aproape 13 ani de la ciuruirea celui mai iubit fiu al poporului, guvernul Adrian Năstase a emis, în anul 2002, în mandatul al treilea al preşedintelui Ion Iliescu, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului, numărul 31, din care două articole ies în evidenţă. Articolul 5- Promovarea cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unei infracţiuni contra păcii şi omenirii sau promovarea ideologiei fasciste, rasiste ori xenofobe, prin propagandă, săvârşită prin orice mijloace, în public, se pedepseşte cu închisoare de la trei luni la trei ani. Articolul 6- Negarea în public a Holocaustului ori a efectelor acestuia contituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la şase luni la cinci ani.  
  
Dacă după război nu s-a emis o lege, care să interzică negarea Holocaustului, citind articolul 5, formularea este izbitor de asemănătoare cu legislaţia ambiguă a anilor 50. Fără să se clarifice unele nuanţe. Se înţelege că nu are nimeni voie să ridice osanale ideologiei fasciste, de extremă dreaptă, dar nu se explică dacă este permis să se poată vorbi despre opera literară a celor acuzaţi de mari păcate.  
  
În schimb, opera scriitorilor proletcultişti a rămas în picioare, valabilă pentru eternitate, realismul socialist tronând în continuare, cocoţat pe un mare soclu aureolat. A apărut şi a treia categorie de scrieri, opera controversată a oportuniştilor, care începuseră să critice vehement vechile forţe represive comuniste, după ce, mulţi ani, au făcut parte din sistem, ridicând osanale conducătorilor totalitarismului de stânga. O parte dintre ei, în frunte cu Adrian Păunescu, fac parte din categoria celor care au impus un stil sicofant, adică din delatori au devenit denunţători, din ridicători în slavă au devenit acuzatori ai comunismului.  
  
Din prima categorie a operelor mai mult sau mai puţin interzise de către unii, fac parte cele trei volume ale Istoriei Credinţelor, o lucrare de nivel internaţional, tradusă în multe limbi, care a fost scrisă de Mircea Eliade. Îmi amintesc că, anul 2007 a fost declarat Anul Eliade, la 100 de ani de la naşterea cărturarului, apreciat de o întreagă planetă. Mircea Eliade spunea, cândva, că cei mai glorioşi „ naţionalişti” nu sunt eroii, nici şefii politici, care nu fac decât să conducă destinele istorice ale neamului lor. Cei mai glorioşi „naţionalişti” sunt creatorii, care cuceresc de-a dreptul eternitatea. Există o sete de eternitate în fiecare om, sete pentru neamul şi ţara lui. Dar există şi o altfel de eternitate. Un salt dincolo de istorie, prin care o ţară şi un neam intră şi rămân în eternitate. Citatul a fost preluat din prefaţa semnată de Gheorghe Constantin Nistoroiu, la lucrarea, Cine sunt strămoşii noştri?, autor Marius Fincă. 
  
Eugene Ionesco, la rândul lui, a scris piese ale teatrului absurd, care se joacă pe scenele lumii, fără să intereseze pe nimeni despre acuzaţiile ce i se atribuie. Acelaşi autor i-a criticat dur chiar pe legionari, în volumul, Război cu toată lumea, apărut în anul 1992, la Editura Humanitas. La pagina 273 există un fragment revelator: Pe strada mea, într-un noiembrie aspru şi sumbru, cete de legionari, încarnând toată bestialitatea şi întreaga prostie a cosmosului, treceau cântând nu ştiu ce cântec, (un răget de fier), cu vorbe de fiere şi fier, scuipând fiere şi fier, figuri de fiare înlănţuite şi înfierate.  
  
În luna noiembrie 2012, un tânăr politician neatent şi nelămurit, pe nume Mihail Nemţu, a citit la o adunare electorală poezia lui Radu Gyr, Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane, text pentru care autorul a fost condamnat la moarte, în anul 1959. Centrul pentru Monitorizarea şi Combaterea Antisemitismului a catalogat intervenţia politicianului drept scandaloasă, revoltătoare şi împotriva legistaţiei în vigoare. A însemnat o incitare la extremism, ignorarea deliberată a antisemitismului promovat de legionari. Cercetând în profunzime acest aspect, în mediile de informare, se constată că, poetul Radu Demetrescu Gyr, fost comandant legionar al Olteniei, a fost reabilitat irevocabil de două instanţe româneşti, pentru condamnarea la moarte, primită la 30 martie 1959.  
  
În urmă cu 54 de ani, Tribunalul Militar Regiunea a II-a l-a acuzat că a scris poezia instigatoare, Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane şi i-a aplicat o condamnare politică. La 4 mai 2011, Tribunalul Bucureşti a hotărât reabilitarea poetului în această cauză, iar, la 21 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti a arătat că, decizia de reabilitare, dată de Tribunalul Bucureşti, cu un an mai înainte, este una corectă, încadrarea juridică fiind cea de reabilitare nu de achitare. Cert este că ne apasă o întreagă nebuloasă. Unii intrepretează că sunt permise operele literare ale extremiştilor de dreapta, alţii, din contră, afirmă că trebuie interzise fără milă şi regrete. Sau este ceva la mijloc, care scapă la prima vedere. Cele două hotărâri judecătoreşti nu au precizat dacă poezia poate fi citită numai în adunări culturale şi interzisă în confruntări politice. Oricum, tânărul politician Mihai Nemţu putea evita acel moment, recurgând la oricare altă variantă, apelând, chiar, la o poezie a lui Adrian Păunescu.  
  
Poezia incriminată are şase strofe, din care extrag patru versuri: Pentru sângele neamului tău, curs prin şanţuri,/ pentru cântecul tău ţintuit în piroane,/ pentru lacrima soarelui tău, pus în lanţuri,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane. Contactat de reporterii ziarului Adevărul, criticul literar Nicolae Manolescu a arătat că se face o confuzie, între legionarismul lui Gyr şi anticomunismul poeziei în cauză. Alt critic literar, Alex. Ştefănescu afirmă că, în poezia proscrisă nu se vede nimic legionar. Este vorba despre un strigăt de revoltă, împotriva comunismului, în anii tragici, în care ţăranii noştri erau deposedaţi, forţat de pământ.  
  
Tot de la acest poet, care înţelegem că trebuie interzis şi acuzat cum se cuvine, a rămas poezia Foamea, în care arată gradul de înfometare din închisori: Ziua pândim cu nările-n vânt/ Năluca unui abur de mâncare/ Poate din cer, din iad sau din mormânt/ Or să ne arunce resturi ca la fiare/. În bezna nopţii ne visăm strigoi/ Ne ospătăm din câte un hoit fierbinte/ Dar numai moartea rupe hălci din noi/ Ea singură înfulecă morminte. În anul 2007, la Editura Humanitas a apărut volumul Memorialul durerii, autor fiind Lucia Hossu Longin. La pagina 91 sunt detaliate răspunsurile date de Monica Popa, fiica poetului Radu Gyr, la întrebările puse de autoare. Pe următoarea pagină, una din poazii se termină cu strofa: Unde eşti, Doamne, am urlat la zăbrele/ Din lună venea fum de căţui/ M-am pipăit şi pe mâinile mele/ Am găsit urmele cuielor Lui. Din poezia Convoiul deţinuţilor, prezentată la pagina 203, op. cit., am extras o strofă: Ţine aproape, şirul lung se deşiră fără vrere,/ Muşchii nu ne mai ajung, n-are sufletul putere,/ Boli cu rădăcini adânci se proptesc în baionete,/ Unii ne târâm pe brânci, alţii ardem ca de sete. 
  
Despre foamea care era prezentă în închisorile comuniste, a scris şi Ion Dobre, pe care îl ştim cu numele de Nichifor Crainic. În poezia Flămând arată nălucirea care era provocată de lipsa hranei: Îmi pipăi trupul cum se strânge/ un borş de ştir l-ar încălzi/ un fir de iarbă de-aş atinge/ fulgerător aş înverzi/ repetă, Doamne, iar minunea/ îndestulaeză mii de guri/ şi ascultă-mi iarăşi rugăciunea:/ dă-mi coşul cu firimituri.  
  
Un alt poet al închisorilor a fost Andrei Ciurunga, care a scris câteva strofe, intitulate, Canalul. Voi selecta o serie de versuri, care arată calvarul exterminator, care a existat la săparea primului Canal Dunăre- Marea Negră: Loviţi cu biciul vântului fierbinte,/ săpând din greu, pe plaie şi ninsoare,/ am presărat cu mii de oseminte,/ pământul dintre Dunăre şi Mare./ Istoria reală, cea din lacrimi stoarsă,/ va ţine minte şi-ntre foi va strânge,/ acest cumplit Danubiu, care varsă,/ pe trei guri apă, iar pe-a patra sânge. 
  
Din Poemele Cumplitului Canal, fac parte versurile: Anii noştri schingiuiţi, anii crânceni de ocară/ Cimitir de osândiţi, de la margine de ţară/ Ne-au adus din închisori, robi ai stepei dodrogene/ Să împrăştiem pe flori roua strânsă pe sub gene/ Şi-am tăiat peste câmpii drum cu trupurile noastre/ Valurile cenuşii ale Dunării albastre./ Azi dormim pe câte un şir, fără cruci, fără sicrie/ Pace ţie, cimitir, fără nici o liturghie/ Candelele nu ne ard, nu bat clopote de rugă/ Nu păzeşte nici un gard, nimeni nu vrea să mai fugă. Referitor la acest aspect trist, de neuitat, la pagina 269, din volumul Memorialul durerii, autoarea Lucia Hossu Longin a făcut un scurt comentariu: Cei ucişi au fost înmormântaţi în albia râului şi taluzaţi. Unde anume, nu ştie nimeni. Miile de morţi din cele paisprezece lagăre de exterminare vor putea fi identificate odată cu deschiderea dosarelor de la Canal. Vom şti, probabil, numele lor. Dar gropile comune, presărate de la Cernavodă până la Marea Neagră, dovezi ale tragediei ce ne-a fost impusă aproape jumătate de veac, vor rămâne o taină.  
  
O serie de acuzatori impun detestarea acestor opere literare, chiar arse, deoarece sunt scrise de cei condamnaţi pentru infracţiuni politice, opozanţi ai comunismului agresiv, de extremă stângă şi care au îngroşat victimele Gulagului românesc. La 4 noiembrie 2012, după o emisiune radiofonică, în care s-a vorbit despre câţiva cărturari dintre cei amintiţi mai sus, am primit o scrisoare de la d-l Mike Farkas, în care ne atenţionează ce trebuie să vorbim şi ce nu: (...) Cât îi priveşte pe ceilalţi, personalităţi care au simpatizat cu Mişcarea Legionară, mai luaţi o pauză. Dacă s-ar putea cât mai lungă. Nu ne interesearză meritele lor, pe plan literar sau alt domeniu, atâta timp cât s-au făcut părtaşi cu Mişcarea. Trei luni mai târziu, am primit de la d-l Liviu Beriş, preşedintele Asociaţiei Evreilor din România, Victime ale Holocaustului, o scrisoare plină de înţelepciune şi de un înalt nivel intelectual, care se referă la scriitorii simpatizanţi ai extremei drepte: (...) Mi-am dat seama că sunt personalităţi deosebit de complexe şi distincte, fiecare în parte. Cărţile lor sunt publicate şi citite, revistele de specialitate publică articole privind operele lor şi opiniile pot fi diferite, aşa cum e şi normal.  
  
XXX 
  
După instaurarea dictaturii proletare în România, era de la sine înţeles că vor apărea scriitori militanţi, proletcultişti, de extremă stângă, a căror operă scrisă cu tocul roşu al realismului socialist a rămas valabilă şi astăzi, putând fi apreciată fără frică. Este vorba de creaţiile literare ale lui Dan Deşliu, Zaharia Stancu, Mihai Beniuc şi ale altora, care au publicat cu pseudonimul din paranteză: Mihail Sadoveanu ( M.S. Cobuz), Mahrisch Schonberg ( Eugen Frunză), Petre Constantinescu ( Paul Everac), Isac Hary Zilberman ( Halalamb Zincă), Ion Teodorescu ( Tudor Arghezi), Ariel Leibovici ( Aurel Baranga), Saul Brukner (Silviu Brucan), Annnie Renee ( Nina Cassian), Veronica Schwefelberg ( Porumbacu), Mark Breslau ( Marcel Breslaşu), Iosif Hechter ( Mihail Sebastian) şi alţii, ultimul fiind implicat mai puţin în osanale.  
  
În primul rând, în operele lor, trebuia glorificat Marele Stalin, Părintele Popoarelor, care afirmase, cândva, că nu există antisemitism, există luptă de clasă. A mai susţinut că, moartea unui om este o tragedie, moartea a milioane de oameni este statistică. Şi, totuşi a fost proslăvit într-o totală isterie: Darurile-acestea nu poţi să le asemeni/ Cu nici o visterie de crai sau împărat/ Căci n-a fost om pe lume să-nalţe pentru oameni/ Atâta fericire, cât Stalin a-nălţat. Autor este Dan Deşliu şi poezia poartă titlul Reşiţa îl proslăveşte pe Stalin. 
  
O altă poezie, deosebit de apreciată în acele vremuri, a fost scrisă de Nina Cassian: Cuvântul lui Stalin e armă de preţ/ Spre calea cea nouă, spre ţelul măreţ,/ Pe buze cu scumpul său nume,/ El urcă poparele-n lume. Marcel Breslaşu nu s-a lăsat nici el mai prejos şi a scris poezia Cântec pentru tovarăşul Stalin: Tot ce'nfloreşte'n ţara noastră-acum/ A fost sădit de mâinile-ţi blajine,/ Unde mai ieri erau ruini şi scrum,/ Partidul nostru urcă largul drum/ Deschis de Lenin şi'mplinit de tine. 
  
În acea epocă cu promisiuni de certă măreţie, scriitorii s-au întrecut să aducă osanale liderilor politici ai vremii, înfierând totodată, imperialismul anglo-american, care a contribuit decisiv la victoria comunismului în Estul Europei: Şi pe ruinele lăsate/ De duşmani s-a-nălţat drapel,/ Pe care-i scris cu foc şi sânge/ Al vieţii noastre falnic ţel./ Neclătinat, mai sus, mai mândru/ Toavarăşul Gheorghiu îl ţine/ Să freamăte de-asupra vieţii/ Ce s-a clădit peste ruine.( autor Mihai Beniuc-volumul Steaguri, fragment din poemul Cântec pentru tovarăşul Gheorghiu Dej).  
  
În anul 1955, Maria Banuş a scris poezia, Ţie-ţi vorbesc, Americă! Criticul literar Alex Ştefănescu afirmă că, invectivele prezente în versuri fac parte din retorica rechiziţională a epocii, folosită împotriva Occidentului demonizat de ţările comuniste. Tirada tenebroasă se adresează oamenilor simpli din America: O, Americă simplă/ Minciuna s-a-ncolăcit în jurul tău/ Şi tu n-o simţi/ Minciuna se-aşează ca oaspe/ La tine, la cină/ Mănâncă din vasele tale/ Şi tu n-o vezi/ La temelia căminului tău/ Îşi cloceşte ea puii/ Şi tu nu ştii/ Sub capătul copiilor tăi/ Zace minciuna/ Şi tu nu te cutremuri. Tot Maria Banuş a scris poezia Zidul Doftanei, din care scot în evidenţă două versuri, din memorie: Aduceţi copiii cu fruntea la zid/ Să-nveţe ce-nseamnă cuvântul Partid! 
  
Îndemnul la violenţă şi asasinat politic îl întâlnim şi la poemul, Lazăr de la Rusca, scris de Dan Deşliu, în anul 1949: Noi, Minerii Minelor/ Vrem moarte jivinelor!/ Noi, strungarii, ajustorii/ Cazangii şi sudorii/ Toţi, d-aici, de la „Vulcan'',/ Aflând fapta de duşman/ Cerem să-i sfârşiţi sub flintă/ Pumnul nostru greu să-l simtă! Versurile se referă la execuţia, care a avut loc în dimineaţa zilei de 2 august 1949, în Pădurea Verde de lângă Timişoara, unde au fost împuşcaţi nouă partizani anticomunişti, prinşi de Securitate, în Munţii Banatului.  
  
În anul 1953, Paştele a fost sărbătorit cu mare frică, la 5 aprilie. Cu doar o lună mai înainte murise Marele Stalin, Părintele Popoarelor. La foametea existentă în România, s-a adăugat altă foamete, deoarece trebuiau stocate alimentele, necesare invitaţilor la Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor, pentru Pace şi Prietenie. Manifestarea, de mare anvergură, care a avut loc la Bucureşti, a ţinut două săptămâni, în perioada 1-15 august 1953. Magazinele au fost umplute în exces, cu scopul ca, cei 30.000 de participanţi să se întoarcă acasă, în ţările lor, cu impresia că au vizitat o ţară bogată, care, în realitate era sărăcită de fratele sovietic.  
  
Printre participanţi se afla o tânără din Coreea de Sud, Coreea fiind împărţită în două, în urma războiului care abia se încheiase. Coreea de Nord a devenit republică dictatorială comunistă, în care, demagogia propovăduia fericirea, iar Coreea de Sud a început să fie acuzată de propaganda timpului că este o ţară imperialistă tristă, protejată de trupele americane, numite hiene. Poeta proletcultistă, Veronica Porumbacu s-a grăbit, şi ea, în ton cu toţi ceilalţi aderenţi ai curentului realismului socialist ai extremismului de stânga, să scrie o poezie despre An-Son-hi, o dansatoare, care fusese invitată la celebra sărbătoare: La Festival prinsese viaţă/ pe scenă, dansul coreean/ un dans al mâinilor, al humii/ în două ruptă de-un hotar./ În Nord e tinereţea lumii/ în Sud sunt temniţi şi dolari/ şi mâna-ţi unduia pe scenă/ ştergând un câmp de sânge ud/ gemeai când sfâşiau hiene/ poporul coreean din Sud.  
  
Trecând la capitolul imnuri, trebuie reamintită poezia, Privesc din Doftana, scrisă de spionul sovietic, Teodor Fedia Rudenko, militant comunist, care, după 1948 a ajuns şef de secţia la CC al PMR şi apoi ambasador al României în China. În poezia care a fost pusă pe note, este vorba de viitoarea sa soţie, Ivanka Sarinski, sora lui Petar, militant comunist bulgar, propulsat în conducerea Partidului Comunist Român, cu numele de Petre Gheorghe. Este un imn al mitologicului proletariat revoluţionar, aşa cum este descris de politologul Vladimir Tismăneanu: Privesc din Doftana, prin gratii de fier/ Departe, în zare, un petic de cer./ E cerul sub care, închisă şi ea/ Se mistuie-n chinuri, tovarăşa mea(...)Azi spargeţi-mi zidul şi lanţul sfărmaţi/ Să zbor, ca un şoim peste'nalţii Carpaţi/ Să strâng înc-o dată, tovarăşa mea/ Şi iar să m-arunc în lupta cea grea! 
  
Un alt imn a fost scris în anul 1948, de Aurel Baranga, pe muzica lui Matei Socor. Este vorba de imnul Republicii Populare Române, care a fost valabil timp de cinci ani, până în 1953: (...) Trăiască, trăiască Republica noastră/ În marş de năvalnic şuvoi/ muncitori şi ţărani şi ostaşi/ zidim România Republicii noi./ În lături cu putredul vechi stăvilar/ E ceasul de sfântă' ncordare/ Unirea şi pacea şi munca-i stegar/ Republicii noi Populare.  
  
În anul 1953, Imnul de Stat al Republicii Populare Române a fost schimbat. Trupele sovietice de ocupaţie încă nu părăsiseră teritoriul României, unde au rămas încă cinci ani. Noile versuri aparţieau lui Eugen Frunză şi Dan Deşliu, muzica lui Matei Socor. Imnul, Te slăvim, Românie s-a cântat în toate şcolile şi în adunările politice, până în anul 1977. Una dintre stofe este mai relevantă: Înfrăţit fi-va veşnic al nostru popor/ Cu poporul sovietic, eliberator./ Leninismul ni-e far şi tărie şi avânt/ Noi urmăm cu credinţă Partidul ne-nfrânt,/ Făurim socialismul pe-al ţării pământ.  
  
Aşa cum am mai amintit, în 1977, imnul Republicii Populare Române a fost înlocuit, deoarece, România devenise Republica Socialistă România. Versurile purtau denumirea de Trei culori, scrise, cândva, de Ciprian Porumbescu, dar, evident modificate, după doctrina vremii. Imnul s-a cântat în toate ocaziile politice şi în şcoli, până în 1989, când, imnul României a devenit Deşteaptă-te române. Din imnul, Trei culori, voi extrage două stofe: Roşu, galben şi albastru/ Este-al nostru tricolor/ Se înalţă ca un astru/ Gloriosul meu popor./ (...) Azi partidul ne uneşte/ Şi pe plaiul românesc/ Socialismul se clădeşte/ Prin elan muncitoresc.  
  
Pentru a închia capitolul scriitorilor realismului socialist de extremă stângă, îl voi cita pe Aurel Baranga. În ziarul România liberă, din 21 mai 1944, acesta a scris un text de condamnare a celor care luptau împotriva Uniunii Sovietice, împotriva fraţilor de la răsărit: Din mii de guri, un singur strigăt. Din mii de piepturi, o singură dorinţă. Moarte criminalilor de război. Moarte ucigaşilor. Moarte lor. Evident, autorul se referea la regimul militaro-fascist, ce urma să fie înlăturat trei luni mai târziu, prin arestarea mareşalului Ion Antonescu. 
  
XXX 
  
Din categoria a treia, sicofantă, fac parte scriitorii care îi lăudau în exces pe şefii de partid şi de stat, din perioada comunismului, ca, apoi să critice, cu multă isterie, să clevetească sistemul care i-a propulsat în funcţii înalte. Este vorba de Dan Deşliu, Paul Everac, Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu şi alţii, care, din ridicători de osanale au devenit acuzatorii celor aclamaţi odinioară. Există opinii care susţin că, toţi comuniştii de frunte, care s-au întors împotriva comunismului, ar fi trebuit să restituie toţi banii şi bunurile, prin care, comunismul le-a plătit fidelitatea.  
  
Din volumul Poezii cenzurate, apărut la Editura Păunescu, în anul 1990, de la pagina 240, am extras câteva versuri, criticate de unii, dar apreciate de alţii, ca fiind de calitate: Aceloraşi călăi din toată vremea/ Le suntem astăzi victime şi noi/ Şi ni se pare că mereu sunt alţii/ Că ni se-ntoarce vremea înapoi./ Dar ei, orice ar fi rămân aceiaşi,/ Mimând frumos acelaşi fapt urât/ Şi au apucătură curioasă/ De-a ne privi nu-n ochi, ci mai spre gât(...) Atâta a rămas, nu-i îndoială,/ S-au mai schimbat şi munţi, şi bălţi, şi văi/ Dar ne putem păstra nealterată/ Încrederea deplină în călăi.  
  
În acelaşi volum, la pagina 537, există poezia Nucul, în care, Adrian Păunescu acuză Securitatea, instituţie de tristă amintire, care avea puteri depline: Trimisă cu mandat din alte părţi/ Să ne confişte toată libertatea,/ În curte a venit Securitatea/ Să-l ia pe tata şi să ardă cărţi.(...) Acolo hotărâră dânşii foc,/ Sub nucul mare hotărâră moartea/ Şi puseră la zid de vreascuri cartea/ Cu viaţa noastră însăşi la un loc./ Prăpădul vânăt cum trosnea sub nuc,/ Parcă ardea tot grâul dintr-o moară/ Aceste focuri le-am avut în ţară/ Cenuşa lor pe creier o mai port./ S-au ars atâtea cărţi şi-atâtea hărţi,/ Au arestat oraşe-ntregi şi sate,/ Cam cât au nucii crengile uscate/ De focul-mprumutat din alte părţi.  
  
În volumul, Până la capăt, apărut la Editura Păunescu, în anul 2003, la pagina 80, există poemul Condiţia umană, în care este vorba de drama ofiţerilor români, care, întorşi din război aureolaţi pe câmpul de onoare, au ajuns la închisoare. Extragem două stofe: Războaie mondiale am făcut tot noi,/ Şi, dacă ne-am, întors din vreun război/ Am fost certaţi, ce-am căutat la orizont,/ Din pensie ni s-a scăzut un front.(...)De parcă noi am vrut să mergem la război,/ Câţi am putut să mai venim'napoi/ Noi am murit în Est şi am murit şi-n Vest/ Şi ne-am întors de-a dreptul în arest. 
  
XXX 
  
Înainte de a încheia acest periplu liric, este necesar să-l amintesc pe Gelu Negrea cu poezia sa, Ţară fără zâmbet, în care trage câteva concluzii despre tranziţia interminabilă, care a copleşit o ţară tristă, cu un popor înşelat: (...)Ne-am licitat speranţa pe mână de străin,/ Azi, pentru noi în lume e loc tot mai puţin/ Când cinstea nu rentează, iar munca n-are rost,/ Se spulberă hotarul dintre deştept şi prost (...). Spitalele sunt pline de cei ce plâng sau tac/ E mai bogat bogatul, săracul-mai sărac./ Miniştri joacă zaruri, destinu-i păgubos,/ Lehamitea se-ntinde de sus şi până jos.  
  
Tot la concluziile tranziţiei fără sfârşit, se pot aminti versurile lui Adrian Păunescu, scrise în anul 2006: S-au abătut necazuri mari pe ţară/ Şi păsările negre se rotesc/ Hiene pândesc ca ea să moară/ Grăbind să stingă neamul românesc. Intresant este faptul că, nimeni nu spune, în mod clar şi precis, cine sunt aceste hiene, care vor să stingă neamul românesc. Atunci când vom afla, probabil, va fi inutil. 
  
În final voi aminti un aforism subtil al scriitorul englez Samuel Johnson, lămurit de situaţiile care s-au petrecut în jurul său: Patriotismul este ultimul refugiu al lichelelor.  
  
Ion Anton Datcu 
  
Martie 2013 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Impresii de peste ocean / Dan Petrescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 796, Anul III, 06 martie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Dan Petrescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dan Petrescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!