Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Studii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 10 din 10 ianuarie 2011        Toate Articolele Autorului

Recenzie: „Împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine”- Dosarul unei controverse, mărturiile Tradiţiei. Studiu introductiv şi traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu 2006, 532 pagini.
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Cartea aceasta care, cu adevărat zideşte, este foarte binevenită deoarece tema şi problema abordată este una stringentă, esenţială şi mereu actuală, căci vine în întâmpinarea întrebărilor şi frământărilor noastre cu privire la modul, timpul şi perioada îmărtăşirii cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos în chip Euharistic. Este bine şi corect să ne împărtăşim cu Sfintele Taine numai în cele patru posturi de peste an? Putem să ne împărtăşim mai des? Este obligatorie o perioadă de pregătire şi de post înainte de luarea Sfintei Împărtăşanii? Iată, acestea sunt doar câteva din întrebările pe care şi le pun mulţi dintre credincioşii noştri. În acest sens, lucrarea de faţă, pe care vi-o recomandăm spre minuţioasă şi profundă lectură, aduce cu siguranţă, multe răspunsuri şi lămuriri. 
  
Această carte este un veritabil tratat istoric, dogmatic şi liturgic, care are înainte un foarte valoros şi bine întemeiat studiu introductiv al marelui teolog român în persoana Părintelui Arhidiacon Dr. Ioan I. Ică jr., care restituie în volumul de faţă, pentru prima dată într-o limbă modernă, întreg dosarul controversei (ce datează din sec. al XVIII – lea), dar şi principalele mărturii ale Tradiţiei în această privinţă – de la Sf. Vasile cel Mare până la Nicolae Cabasila. Cum în sec. al XX – lea românesc discuţia a fost purtată cu aprindere în multe împrejurări, este câte se poate de binevenit acest recurs la Sfânta Tradiţie şi care este avizat şi girat cu toată competenţa de prestaţia teologică a traducătorului, care cunoaşte foarte bine cuprinderea şi implicaţiile acestei probleme. 
  
Cu acrivia-i obişnuită şi (re)cunoscută, distinsul părinte profesor ne poartă în timp, prezentându-ne, aşa cum am mai spus, istoria unei controverse ce avea la bază o dispută ritualizată, în legătură cu săvârşirea sau nesăvârşirea slujbelor parastaselor (pomenirii morţilor) în ziua duminicii. Este vorba de faimoasa ceartă în jurul „colivelor” sau „pomenilor” celor decedaţi. În anii 1754 – 1755, călugării de la schitul athonit „Sfânta (Aghia) Ana” au început, beneficiind de importante donaţii ale creştinilor greci foarte bogaţi din ţinutul Levantului, construcţia unei noi biserici mai mari decât cea existentă până atunci. Pentru a finaliza mai repede lucrările de construcţie, monahii şi muncitorii lucrau şi în zilele de sâmbătă. În aceste condiţii s-au văzut obligaţi să mute pomenirea morţilor familiilor donatoare – care cuprindeau peste 12000 de nume! – în ziua de duminică. Această modificare liturgică a fost însă prompt denunţată de ierodiaconul Neofit Kavsokalivitul ca fiind o gravă inovaţie dogmatică constituind o încălcare inacceptabilă a tradiţiei ortodoxe. Plângerea morţilor şi comemorarea lor cu colive (simbol al trupului mort) contravin Constituţiilor Apostolice fiind incompatibile cu cu caracterul pascal-resurecţional al Duminicii – care este zi a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos şi prilej al deplinei bucurii; drept urmare, ele trebuie celebrate şi oficiate doar în ziua de sâmbătă – ziua pogorârii lui Hristos la iad, mutarea lor duminica fiind un mare păcat.  
  
La toate acestea monahii de la „Aghia Ana” au răspuns susţinând că, din punct de vedere teologic vorbind, nu ar exista o incompatibilitate între pomenirea morţilor şi Învierea lui Hristos – care este garanţia şi şansa celor adormiţi în credinţă. La o privire mai atentă însă, în spatele a ceea ce putea părea a fi o dispută ritualistă şi sterilă pe o temă minoră şi, deci, nesemnificativă, se aflau de fapt, mize spirituale esenţiale pentru existenţa creştină. Pe de o parte, reafirmarea sensului pascal-eshatologic al Duminicii era strâns relaţionată la „colivari” de redescoperirea sensului de comuniune euharistică al Liturghiei şi de apologia împărtăşirii permanente (frecvente) a creştinilor, ca realizare concretă a acestor sensuri într-un etos pascal-eshatologic-euharistic. 
  
Pe de altă parte, sub aspect metodologic, controversele puneau în joc necesitatea restabilirii adevăratului sens al Tradiţiei apostolice şi patristice în faţa practicilor discutabile devenite nişte „tradiţii” în epocă. Autorul laboriosului şi documentatului studiu introductiv urmăreşte istoricul acestei dispute în perioada ce a urmat până în anii 1800 – 1819, când a fost ultima etapă a controverselor.  
  
Trebuie reţinut şi subliniat faptul, după cum spune şi Părintele Ică în această carte la pag. 71, că „în spatele insistenţelor lor stă o teologie liturgică autentică a vieţii creştine: cele cinci zile ale săptămânii sunt simbol al muncii şi al vieţii „practice”, al pocăinţei, ascezei, despătimirii, al cultivării şi motivării virtuţilor; sâmbăta, ziua odihnei, e ziua „colivelor”, a pomenirii celor adormiţi şi a solidarităţii cu cei trecuţi dincolo; iar duminica, ziua Domnului, e zi eshatologică cu caracter pascal, resurecţional şi liturgic: e ziua comuniunii depline şi îndumnezeitoare cu Dumnezeu în Împărăţia Sa sub forma Împărtăşirii euharistice de Trupul şi Sângele Domnului mort şi înviat pentru noi. De aceea şi practica cea mai potrivită în acest sens a împărtăşirii continue sau frecvente e calea de mijloc a împărtăşirii duminicale, care evită extremele periculoase duhovniceşte atât ale împărtăşirii anuale sau de patru ori pe an după marile posturi bisericeşti, cât şi ale celei zilnice. Prima practică – tipic răsăriteană – pune accentul pe pregătirea ascetică prealabilă prin Spovedanie şi post, rigorismul ascetic ducând la o asceză fără Euharistie şi o supralicitare a valorii substitutive a anafurei, al căror exces duce paradoxal la indiferenţă şi indolenţă faţă de Euharistie şi supralicitarea eforturilor ascetice personale. Cea de-a doua – tipic apuseană – şi adoptată de teologii ortodocşi din diasporă, insistă pe Euharistie fără asceză, minimalizând importanţa pregătirii ascetice, a Spovedaniei şi a postului, şi bagatelizând anafura, duce la banalizare şi formalism, la margism euharistic, al căror exces se manifestă în laxism ascetic şi insolenţă faţă de sacralitatea Euharistiei. Aici împărtăşirea e detaşată inacceptabil de efortul ascetic şi filocalic, de post şi rugăciune. Cele două excese simetrice ale Împărtăşirii rare şi dese, individuale şi colective, se alimentează, justifică şi susţin reciproc, şi ambele invocă abuziv în sprijinul lor afirmaţii şi poziţii ale părinţilor „colivari”, fără a sesiza nici natura exactă a pledoariei lor, nici echilibrul menţinut cu grijă între asceză şi Liturghie, între Spovedanie şi Împărtăşire, între care aceştia refuză să opteze unilateral”... 
  
Foarte interesant este şi un capitol în care distinsul teolog prezintă care au fost „ecourile şi luările de poziţii în Ortodoxia românească” în legătură cu problema desei împărtăşanii şi din care vom spicui doar, ca o concluzie, de la pag. 85, că „criza liturgică şi spirituală în Biserica Ortodoxă actuală este însă o problemă atât practică, cât şi teoretică. În spatele diverselor soluţii practice preconizate – împărtăşire rară/deasă, individuală/comunitară – stau concepţii teologice diferite despre Liturghie şi spiritualitatea ortodoxă. Ele sunt ilustrate elocvent de diferenţa de accent şi sensibilitate dintre cele două comentarii liturgice publicate în anii 1980 de preoţii profesori Alexander Schmemann (1921 – 1983) şi Dumitru Stăniloae (1903 – 1993). Liturgistul rus pleacă de la premisa unei opoziţii principiale între spiritualitatea euharistică originară de tip comunitar – ecleziologic şi eshatologic, pe de o parte, şi spiritualitatea monahală ulterioară, individuală, penitenţială şi terapeutică, pe de altă parte, şi militează pentru restaurarea celei dintâi împotriva celei din urmă. Dogmatistul român postulează însă, din contră, pe convergenţa şi unitatea de principiu în Ortodoxie a acestor aspecte într-o Liturghie spirituală şi o spiritualitate liturgică. 
  
Pe aceeaşi linie de adâncire a acestei viziuni integratoare, de mediere între polarizări teoretice şi practice păgubitoare, se înscrie remarcabila schiţă de teologie liturgică integrală publicată în 1993 de dogmatistul de la Sibiu – Pr. Prof. Ioan Ică sn. Depăşirea clivajelor dintre aspectele obiectiv – subiectiv, sacramental – ascetic, comunitar – individual, se face aici din perspectiva unei viziuni a diverselor moduri de prezenţă/împărtăşire a lui Hristos în Liturghie: în locaşul Bisericii şi în icoane, în cuvânt, în Scriptură, rugăciuni şi cântări, şi euharistic – scacramental, care însă devin eficiente numai pe fondul unui susţinut efort ascetic şi filocalic de purificare şi pregătire duhovnicească neîncetată. Nici rara, nici deasa împărtăşire nu sunt metode cu eficienţă magică, iar invocarea pledoariei „colivarilor” pentru împărtăşirea continuă în contextul Liturghiei, nu este lipsită de echivocuri în absenţa unei restituiri complete a textelor şi a unei prezentări istorico-critice avizate, atente la contexte şi nuanţe. Împărtăşirea „sacramental” euharistică de Hristos nu trebuie izolată de împărtăşirea „mentală”, „duhovnicească” prin rugăciune şi meditaţie (de care Sfântul Nicodim vorbeşte în „Războiul nevăzut”) fiindcă ambele pregătesc împărtăşirea eshatologică mai adevărată de Hristos în viaţa viitoare. Practic, pentru soluţionarea crizei liturgice actuale se preconizează aici o susţinută catehizare liturgică de către preoţi, rostirea cu voce tare a rugăciunilor Liturghiei, promovarea participării active şi conştiente a credincioşilor la Liturghie: daruri, cântări, împărtăşire euharistică cu pregătirea cuvenită, dar nu fără împărtăşirea duhovnicească prin virtuţi şi rugăciune prin care sporim cu toţii în comuniunea cu Hristos şi întreolaltă. 
  
Caracterul problematic al recursului actual la metoda „desei împărtăşiri” vine, aşadar, din presiunea exercitată de adepţii ei de a se renunţa la elemente tradiţionale esenţiale, cum sunt pregătirea ascetică prealabilă prin post şi mai ales la legătura dintre Împărtăşire şi Spovedanie. Contestate fiind de către de teologi şi preoţi din diasporă (şi de adepţi ai lor din ţările tradiţional ortodoxe), aceste elemente sunt reafirmate viguros de reprezentanţi contemporani iluştri şi autorizaţi ai teologiei şi spiritualităţii ortodoxe tradiţionale. În acest context – care arată că dezbaterea pro şi contra Împărtăşirii cu sau fără pregătire – rememorarea sensului exact al disputei din sec. al XVIII-XIV în jurul împărtăşirii continue poate facilita în chip util înţelegerea exactă a mizelor controverselor contemporane”... 
  
După acest amplu studiu introductiv urmează traducerea unor documente fundamentale în această direcţie: Neofit Kavsokalivitul – „Despre împărtăşirea continuă”, 1772 – 1777; Sfântul Nicodim Aghioritul – „Carte folositoare de suflet despre împărtăşirea continuă cu preacuratele lui Hristos Taine” – 1783 – lucrare evocată deseori şi în studiul introductiv şi care a apărut în mai multe ediţii, în limba română. 
  
În partea a III – a a lucrării, autorul ne aduce înainte, sub titlul „Mărturiile Tradiţiei” canoane din sec. al IV – lea şi interpretările canoniştilor bizantini din sec. al XII – lea, precum şi tratatele despre Sfânta Împărtăşanie ale Sfinţilor Vasile cel Mare, Teodor Studitul, Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama, Simeon al Thessalonicului, Nicolae Cabasila sau Toma de Kempis. Toate, lecturi şi scrieri patristice ziditoare şi mult folositoare pentru cei care doresc o sporire şi o desăvârşire duhovnicească în acest timp foarte preţios şi sfânt al pregătirii noastre spre a ajunge, cum se cuvine, în întâmpinarea lui Hristos cel Euharistic. 
  
Drd. Stelian Gomboş.  
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Recenzie: „Împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine”- Dosarul unei controverse, mărturiile Tradiţiei. Studiu introductiv şi traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu 2006, 532 pagini. / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 10, Anul I, 10 ianuarie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!